Balta Albă

Vasile Alecsandri

Deşi scrierea vechilor cronici implica un exerciţiu artistic mai mult sau mai puţin conştient (prin
elemente precum descrierea, portretul, relatarea indirectă a dialogului, retorica partizană a faptelor), iar o
personalitate precum Dimitrie Cantemir a scris proză cu intenţie artistică (nu lipsită de valoare), ca
fenomen literar caracteristic proza românească nu se dezvoltă decât începând cu a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, stimulata atât de modelele romantice europene, cât şi de apariţia primelor publicaţii
periodice. Cele trei tipuri de proză cultivate la începutul epocii moderne, descriptivă, istorică şi satirică, se
regăsesc în relatările de călătorie (C. Negruzzi – „Fragment dintr-o călătorie”, Gr. Alexandrescu –
„Memorial de călătorie”, V. Alecsandri – „O primblare la munţi), În nuvela istorică (C. Negruzzi –
„Alexandru Lăpuşneanul”), ori în fiziologii (Ion Heliade Rădulescu – „Coconiţa Drăgana”, „Domnul
Sarsailă, autorul”, C. Negruzzi – „Fiziologia provinţialului”).Pe lângă acestea, pot fi amintite primele
încercări de roman (Ion Ghica), nuvele romantice (V. Alecsandri, C. Negruzzi), toate dovedind
disponibilităţile pentru un tip de literatură a cărei apariţie şi dezvoltare fuseseră întârziate de condiţiile
istorice.
Printre scriitorii paşoptişti se observă lesne preeminenţa lui Vasile Alecsandri, preeminenţă
dovedită atât de varietatea genurilor şi speciilor abordate, de numărul impresionant de opere, dar şi de
calitatea lor artistică de netăgăduit.
Chiar dacă opera lui în proză nu este foarte întinsă – ea numără câteva încercări romantice
( nuvela „Buchetiera de la Florenţa”, începutul de roman „Dridri”), portrete şi evocări ale unor scriitori
( Alecu Russo, Lamartine), memorii de călătorie („Călătorie în Africa”, „Jurnal de călătorie în Italia”) –
nu poate fi totuşi ignorată de istoria literaturii române.
Există şi o serie de scrieri scurte, greu de clasificat, fiecare având ceva dintr-o povestire,
scrisoare, fiziologie, memorii şi însemnări de călătorie: „Iaşii în 1840”, „Borsec”, „Balta Albă”, „Un
episod din anul 1848” etc. ele au un caracter ocazional şi nu sunt opere de invenţie, ci pleacă de la un
pretext real, descriind locuri, obiceiuri locale.
Astfel, „Balta Albă” a fost scrisă în 1847, în urma unei călătorii în staţiunea cu acest nume.
Autorul inventează pretextul francezului care vizitează aceste băi pentru a putea dezvălui cu îndrăzneală
contrastele şi tarele pe care le observă în jurul său. De altfel, motivul „ străinului” e cunoscut în literatura
universală ( a devenit celebru datorită „Scrisorilor persane” ale lui Montesquiieu). Nu poate fi ignorată
nici ideea că o privire din afară e mai obiectivă, de regulă, decât una dinăuntru. Consecinţele în planul
scriiturii sunt o relatare mai vie, mai antrenantă şi o notă inconfundabilă de umor.
Titlul este un toponim, iar pentru conaţionalii noştri de la jumătatea secolului al XIX-lea avea,
desigur, o rezonanţă cunoscută, Balta Albă fiind una dintre ”staţiunile” la modă, mai ales datorită
reclamei ce se făcuse apelor miraculoase de acolo.
La nivel compoziţional este folosită tehnica inserţiei (povestea în poveste sau povestea în ramă).
Astfel, iniţial un narator – martor, ( homodiegetic în naraţiunea-cadru) fixează circumstanţele când aude
istorisirea francezului, insistând îndeosebi asupra atmosferei tipic orientale. Tovarăşii de petrecere stau
„lungiţi pe divanuri” şi sunt „înarmaţi cu ciubuce” care „produc o atmosferă vrednică de sala selamlâcului
unui paşă”. Ironia acestui narator lucid este subliniată şi de consideraţiile asupra vremii, ploaia care cade
asupra capitalei moldave „cu gând de a-l spăla de glod şi de păcate”, vărsându-şi în zadar „sudorile”.
Printre invitaţi se află şi un „tânăr zugrav francez”, acesta fiind singura referinţă, însă relevantă, despre
statutul lui social. Prin urmare Valahia, cu toate contrastele ei, e văzută din perspectiva unui occidental
obişnuit.
Ampla mărturisire a acestuia (narator autodiegetic) începe cu o constatare dureroasă –atunci ca şi
acum – care elimină Ţările Române de pe harta Europei (cel puţin a Europei civilizate), de vreme ce
francezul nostru nici nu avea habar, până la această călătorie, că pe continentul acesta se află „o Moldavie
şi o Valahie” .Apoi, bineînţeles, contactul cu oamenii de pe meleagurile aceste a spulberat unul dintre
miturile lumii civilizate, pentru care, cu cât te îndepărtezi de centrul civilizaţiei, cu atât te adânceşti în
barbarie. Surpriza, din acest punct de vedere, fusese una plăcută: „am avut plăcere a descoperi eu însumi
aceste frumoase părţi ale lumei şi a mă încredinţa că, departe de a fi locuite de antropofagi, ele cuprind în
sânul lor o soţietate foarte plăcută”.
Diegeza este simplă. Plecat din Paris cu intenţia de a călători în Orient (specific epocii romantice,
drumul acesta e o aventură a spaţiului, dar şi a conştiinţei, cu toate meandrele lui complicate), francezul
decide să se oprească şi în Ţara Românească, debarcând la Brăila. Aici află de o apă făcătoare de minuni
şi porneşte, mânat de curiozitate, spre Balta Albă. Călătoria nu e lipsită de aventuri. Căruţa („ o cutioară
plină de fân, pe patru roţi de lemn cu schiţile stricate”), la care sunt înhămaţi „patru cai mici, numai
oasele şi pielea” se răstoarnă pe drum. Căruţaşul izbuteşte să o dreagă şi pleacă mai departe cu un singur
cal înhămat. Odată ajuns în locul unde se aştepta să găsească o staţiune, naratorul devine eroul făr1 voie
al unei aventuri nocturne, având de înfruntat o „claie de câini” care-i dau târcoale, un întuneric de
nepătruns şi tot felul de alte obstacole ( vreo vacă stând culcată în mijlocul uliţei, vreun car lăsat în drum
etc). Întâlnirea fericită cu un „echipaj” vorbind franţuzeşte e salvatoare, căci un domn amabil îi găseşte
gazdă pentru noapte ( nu vreun luxos hotel, ci un bordei atât de scund încât se loveşte de pragul uşii de la
intrare). A doua zi, trezit de o zarvă înfiorătoare, străinul descoperă pitorescul plin de contraste al insolitei
staţiuni, pătrunde în câteva cercuri de români educaţi, participă la o masă ţărănească, dar şi la un bal şi
rămâne la fel de nedumerit, neştiind „dacă Valahia este o parte a lumii civilizate sau este o provinţie
sălbatică”.
Modul în care e concepută ficţiunea permite desfăşurarea observaţiilor la două niveluri, în două
registre.
Pe de o parte, sunt înfăţişate obiceiuri, personaje şi întâmplări pitoreşti, amuzante şi interesante în
ochii unui străin care vizitează pentru prima oară locuri, iar pe de altă parte se realizează observaţii mai
adânci, cu caracter critic la adresa stării de înapoiere a civilizaţiei valahe a vremii.
Dacă naraţiunea îi dă autorului libertatea de a divaga, probând „înlesnirea orientală de
povestitor”, descrierile sunt rodul ochiului „unui desenator pasionat de detalii inedite, al unui reporter
superior, care surprinde exoticul fără a transfigura” (George Călinescu).
Îmbarcat pe un vapor care coboară pe Dunăre până la Marea Neagră, fără a se opri nicăieri,
călătorul - care nu ştie că la porţile Europei se află nu Turcia, ci Valahia – constată plin de uimire
„ sălbattica frumuseţă a malurilor acestui râu între Banat şi Severin”. Suntem, aşadar, în plin elogiu
romantic al peisajului pitoresc: munţi plini de peşteri, păduri sălbatice, succesiune insolită de câmpii şi de
bordeie. Intrând pe un teritoriu străin cu atâtea prejudecăţi, francezul se aşteaptă la mari primejdii,
înarmându-se „împotriva fearelor şi a cetelor de hoţi”.
Am văzut deja că după întâlnirea cu consulul francez de la Brăila, personajul-nrator decide să
viziteze Balta Albă şi că drumul până acolo e o adevărată steeplechase ( cursă cu obstacole). Ajuns, în
sfârşit, la destinaţie, după ce noaptea se lăsase deja, călătorul trece prin cele mai contradictorii stări. Aici
se vede şi talentul descriptiv al lui Alecsandri. Pe de o parte, evocarea tabloului nocturn întrerupe cursul
povestirii (pauză descriptivă), iar, pe de altă parte, conturează atmosfera. Ironia nu lipseşte. Preluând din
„catalogul” romantic o serie de motive precum noaptea, luna, amestecul misterios de umbră şi de lumină,
pitorescul rural, autorul realizează o pagină memorabilă. Trebuie subliniat că perspectiva este subiectivă,
dat fiind faptul că descrierea se realizează de către un narator autodiegetic. Cititorul vede totul prin ochii
francezului care descoperă un sat „alcătuit din bordeie coperite cu stuh şi coronate de cuiburi de
cocostârci”. Căl1ul percepe detaliile cu simţurile exacerbate de teamă. Vizualul şi auditivul, detaliul şi
ansamblul,terestrul şi cosmicul, toate elementele care alternează conturează o atmosferă inedită pentru
străin. Enumeraţiile („ forma bizară a acelor locuri…, urletul câinilor….., ciocănitul barzelor..”),
comparaţiile („cumpene de fântâni ca nişte gâturi de cucoare”), epitete hiperbolizante („cucoare urieşe”)
accentuează nota fantastică a tabloului.
De la acest registru se trece brusc la cel comic. „Admirarea poetică” se preface „într-o grijă, vară
cu spaima”, deoarece o haită de câini voia, probabil, să afle „ce gust are carnea de francez”.cursa cu
obstacole continuă, călătorul sărind peste vacile culcate în mijlocul drumului, trezind cocoşii de pe
garduri, împiedicându-se de jugul vreunui car lăsat în drum etc.
 După ce reuşeşte să găsească o gazdă unde îşi va petrece noaptea, francezul continuă a doua zi
seria descoperirilor uimitoare. Utilizarea tehnicii contrastului în realizarea descrierii accentuează starea
psihologică a personajului-narator, care se crede când într-un fund de lume, la graniţa barbariei, când în
societatea selectă a unui oraş european. Detaliile de observaţie se acumulează, petele de culoare
evidenţiază amestecul de sărăcăcios şi bogăţie, de primitivism şi civilizaţie. Dimineaţa, francezul
descoperă „ o mulţime de caleşti evropieneşti, pline de figuri evropieneşti şi de toalete evropieneşti”.
Amestecul bizar îl face să creadă că are vreo halucinaţie, că e victima vreunei „fantasmagorii
nepricepute”, că vede”baloane de Viena”, „pălării de Franţia cu şlice orientale”, „frace cu anterie” etc. Şi
pe marginea bălţii are în faţă una dintre cele „mai originale privelişti de pe faţa pământului”, adică „un
târg ce nu era târg, un soi de bâlci, ce nu era bâlci”.Enumeraţia generează acumularea de amănunte
contrastante: „corturi, căsuţi de scânduri, vizunii făcute din rogojini, braşovence, cai, boi, oameni”.
Pretutindeni – improvizaţii. Fiecare îşi făcuse un adăpost, după puteri. „Lângă o cutie de scânduri, unde
bogatul trăgea din ciubuc, se clătina de vânt o şatră de ţoluri rupte, în care săracul se pârlea la soare”.
Şirul stupefacţiilor nu se termină aici, căci mai târziu călătorul va mai descoperi şi pitorescul unei mese
ţăr1neşti, cu lăutari şi dansuri naţionale, şi eleganţa toaletelor de bal ori subţirimea conversaţiilor în
franceză. Concluzia este că nici la sfârşitul neobişnuitei experienţe francezul nu poate spune dacă
„Valahia este o parte a lumii civilizate sau ..o provinţie sălbatică”.
În final, se poate spune că această operă – jurnal de călătorie şi fiziologie în acelaşi timp – pune în
lumină principalele calităţi ale prozei lui Vasile Alecsandri: viu spirit de observaţie, umor îngăduitor care-
l face să vadă partea comică a lucrurilor şi a oamenilor din jurul său, construcţie simplă şi firească a
frazei, talent de povestitor.