ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDINUL ÎNTÂI

Cuprins

Ecuaţii diferenţiale. Definiţie.

Ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi.
Tipuri de ecuaţii diferenţiale:
1. Ecuaţii diferenţiale totale.
2. Ecuaţii diferenţiale care admit factor integrant.
3. Ecuaţii cu variabile separabile.
4. Ecuaţii omogene.
5. Ecuaţii omogene generalizate.

ECUAŢII DIFERENŢIALE

O ecuaţie diferenţială este o ecuaţie ı̂n care necunoscută este o funcţie

de o variabilă si exprimă o legătură ı̂ntre variabila independentă, funcţia
necunoscută şi derivatele sale până la un anumit ordin.
Forma generală sau implicită a unei ecuaţii diferenţiale de ordinul n este:

(1) F (x, y, y 0 , y 00 , . . . , y (n) ) = 0,

unde x ∈ I, I este un interval din IR, y : I → IR, F : D ⊂ IRn+1 → IR şi y (n)

este derivata de ordin maxim, n ∈ IN , n ≥ 1.
Dacă ecuaţia diferenţială de ordinul n este data sub forma:

(2) y (n) (x) = f (x, y, y 0 , . . . , y (n−1) )

spunem că ea este scrisă ı̂n formă normală sau explicită.

Problema care se pune ı̂n legătură cu o ecuaţie diferenţială este integrarea
ei, adică găsirea funcţiei y(x).

1
 Definiţie. O funcţie ϕ : J ⊂ I → IR, de n ori derivabilă pe J, pentru
care (x, ϕ(x), ϕ0 (x), . . . , ϕ(n) (x)) ∈ D, ∀x ∈ J şi

F (x, ϕ(x), ϕ0 (x), . . . , ϕ(n) (x)) = 0,

se numeşte soluţie a ecuaţiei diferenţiale (1).

În general, mulţimea soluţiilor unei ecuaţii diferenţiale este infinită. O
familie de soluţii y = ϕ(x, C) cu C ∈ IR constantă arbitrară, se numeşte
soluţie generală. Dând constantei C diferite valori, se obţin soluţii particu-
lare.
O soluţie a ecuaţiei, care nu se poate obţine din soluţia generală prin
particularizarea constantei, se numeşte soluţie singulară.
În multe probleme practice este necesară determinarea unei soluţii a
ecuaţiei diferenţiale, care ı̂ndeplineşte anumite condiţii iniţiale.
Prin problema Cauchy asociată unei ecuaţii diferenţiale se ı̂nţelege de-
terminarea unei soluţii y = y(x) a ecuaţiei, care pentru x = x0 să verifice
condiţia iniţială:
(n−1)
(3) y(x0 ) = y0 , y 0 (x0 ) = y00 , . . . , y (n−1) (x0 ) = y0 .

Ecuaţiile diferenţiale ale căror rezolvare se reduce la calculul unor inte-

grale din funcţii elementare se numesc ecuaţii integrabile prin cuadraturi.

ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDINUL ÎNTÂI

Forma generală a unei ecuaţii diferenţială de ordinul ı̂ntâi este:

F (x, y, y 0 ) = 0,

dy
unde F : D ⊂ IR3 → IR şi y este o funcţie de x iar y 0 = este derivata sa.
dx
Forma normală sau explicită a unei ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi
este:
y 0 = f (x, y), f : ∆ ⊂ IR2 → IR.
Această ecuaţie mai poate fi scrisă sub forma:

P (x, y)dx + Q(x, y)dy = 0.

2
ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDINUL ÎNTÂI TOTALE ŞI
REDUCTIBILE LA ACESTEA
1. Ecuaţii diferenţiale totale (exacte)
Sunt ecuaţii diferenţiale de forma:

P (x, y)dx + Q(x, y)dy = 0,

unde P şi Q sunt funcţii de clasă C 1 pe dreptunghiul D = (a, b) × (c, d), cu

proprietatea că
∂P ∂Q
= .
∂y ∂x
Atunci există o funcţie F : D → IR astfel ı̂ncât dF = P (x, y)dx + Q(x, y)dy.
Funcţia F se determină rezolvând sistemul:

∂F

 =P
∂x

∂F
=Q



∂y
Orice soluţie y = ϕ(x) a ecuaţiei este dată implicit de F (x, y) = C, cu
C ∈ IR.

2. Ecuaţii diferenţiale care admit factor integrant

Fie dată ecuaţia diferenţială:

P (x, y)dx + Q(x, y)dy = 0,

unde P şi Q sunt funcţii de clasă C 1 pe dreptunghiul D = (a, b) × (c, d), dar
pentru care
∂P ∂Q
6= .
∂y ∂x
Atunci se caută o funcţie µ(x, y) astfel ı̂ncât, dacă ı̂nmulţim ecuaţia cu
această funcţie, ecuaţia echivalentă obţinută:

µ(x, y)P (x, y)dx + µ(x, y)Q(x, y)dy = 0,

să fie o ecuaţie diferenţială totală. Funcţia µ se numeşte factor integrant.

Determinarea factorului integrant se face prin ı̂ncercări. În următoarele
două cazuri se poate calcula direct această funcţie:

3
 a) Se caută pentru ı̂nceput un factor integrant de forma µ = µ(x). Dacă
expresia
∂P ∂Q
−
∂y ∂x
Q(x, y)
nu depinde de y atunci se poate gasi funcţia µ.
b) Dacă expresia de mai sus depinde şi de y se caută un factor integrant
de forma µ = µ(y). Acesta există dacă expresia

∂Q ∂P
−
∂x ∂y
P (x, y)

nu depinde de x.

3. Ecuaţii cu variabile separabile

O ecuaţie cu variabile separabile este o ecuaţie de forma:

y 0 = f (x)g(y),

unde f : I → IR şi g : J → IR sunt funcţii continue, cu g 6= 0 pe J.

Ecuaţia se mai poate scrie:
dy
= f (x)g(y),
dx
şi ı̂mpărţind cu g(y) se aduce la forma:

dy
= f (x)dx.
g(y)

Această ecuaţie este o ecuaţie diferenţială totală. Prin integrare se obţine:

Z Z
dy
= f (x)dx.
g(y)

Exemplu. Se consideră ecuaţia

y 0 = x2 e−y .

4
Ecuaţia este cu variabile separabile y 0 = f (x)g(y), unde f (x) = x2 şi g(y) =
e−y .
Ecuaţia se pune sub forma echivalentă:
dy
= x2 e−y ⇔ ey dy = x2 dx
dx
şi prin integrare se obţine:

x3
Z Z
e dy = x2 dx
y
⇔ ey = + C.
3
Rezultatul poate să rămână sub această formă implicită. Atunci când este
posibil, se va ı̂ncerca explicitarea:
 3 
x 
y(x) = ln  + C  .
3

4. Ecuaţii omogene
Sunt ecuaţii de forma y
0
y =f ,
x
unde f este o funcţie continuă pe un interval I.
y
Notăm = t, de unde rezultă y = xt şi y 0 = t + xt0 . Exprimând ecuaţia
x
ı̂n noua funcţie t = t(x), se obţine
1
t + xt0 = f (t) ⇔ t0 = [f (t) − t], (x 6= 0),
x
care este o ecuaţie cu variabile separabile.

5. Ecuaţii omogene generalizate

O ecuaţie de forma
 
0 a1 x + b 1 y + c 1
y =f ,
a2 x + b 2 y + c 2

unde f este o funcţie continuă pe un interval I, este o ecuaţie omogenă gene-

ralizată.

5
  
 a1 b 1 
Notăm δ =  . Distingem două situaţii:
a2 b 2 
a1 b1
a) Dacă δ = 0 rezultă a1 b2 − a2 b1 = 0 şi notăm = = λ, ecuaţia
a2 b2
devine  
0 λt + c1
y =f ,
t + c2
unde t(x) = a2 x + b2 y. Are loc relaţia t0 (x) = a2 + b2 y 0 (x).
Exprimând ecuaţia ı̂n noua funcţie t = t(x), se obţine
 
dt λt + c1
= a2 + b 2 f
dx t + c2

care este o ecuaţie cu variabile separabile:

dt
  = dx.
λt + c1
a2 + b 2 f
t + c2

b) Dacă δ 6= 0 rezolvăm sistemul

(
a1 x + b 1 y + c 1 = 0
a2 x + b 2 y + c 2 = 0

Fie (x0 , y0 ) soluţia sistemului. Se face următoarea schimbare de variabile:

(
x = u + x0
y = v + y0

Noua funcţie este v = v(u) şi obţinem o ecuaţie omogenă

 v
dv a1 + b 1
=f u
du v
a2 + b 2
u
v
unde notăm = t(u).
u