Sunteți pe pagina 1din 2

Naturalismul

Fiind un caz particular al realismului, naturalismul se naşte şi se dezv


oltă în condiţii istorice şi culturale similare. Ca şi realismul, naturalismul e
ste condiţionat social de dezvoltarea industriei şi de apariţia proletariatului,
care se revoltă împotriva mizeriei şi nedreptăţii. Cadrul cultural se îmbogăţeş
te cu elemente noi, la care societatea este foarte receptivă. E vorba de teorii
şi orientări precum determinismul, evoluţionismul şi marxismul, al căror ecou în
literatura ultimelor patru decenii ale secolului al XIX-lea este evident. În ac
eastă perioadă apar numeroase cărţi de referinţă, printre care şi „Introducere l
a medicina experimentală” de Claude Bernard şi „Originea speciilor” de Charles D
arwin. Naturalismul va suferi aşadar influenţa evoluţionismului darwinist, a det
erminismului şi al fiziologiei experimentale fondate de medicul Claude Bernard.
Curent înrudit cu realismul, naturalismul a fost fondat de scriitorul fr
ancez Émile Zola, care a început să publice scrierile teoretice privind „metoda
naturalistă” în 1866. Numele curentului derivă de la natură, sugerând importanţa
biologicului în structura personalităţii umane. Naturalismul trebuie înţeles ca
o ipostază extremă, radicală a realismului, întrucât urmăreşte reproducerea tut
uror aspectelor realităţii, inclusiv a celor mai sumbre şi abjecte. Pe când real
iştii explicau comportamentul personajului prin mediul social, naturaliştii scot
în evidenţă o dublă determinare: a mediului şi a biologicului. Astfel, omul nu
mai e o fiinţă liberă, ci devine un produs al mediului şi al eredităţii. Persona
litatea lui este investigată prin metode ştiinţifice, reacţiile şi senzaţiile lu
i fiind observate cu rigurozitate. De obicei personajul reprezintă un caz patolo
gic, iar autorul tratează viaţa acestuia utilizând un stil netru şi impersonal.
Precum am spus, scrierile din domeniul ştiinţific au influenţat mult cur
entul naturalist. Zola se referă mereu la lucrarea lui Claude Bernard, „Introduc
ere la medicina experimentală”, deşi nu o cunoscuse pe vremea când îţi scria pri
mele romane şi concepea primele schiţe ale teoriilor sale. Însă în lucrarea aces
tui doctor el a găsit o expresie desăvârşită a concepţiilor sale încă confuze, î
ncepând să folosească autoritatea marelui savant pe post de scut împotriva celor
ce îi criticau nefavorabil opera. Astfel, Claude Bernard afirma că metoda ştiin
ţifică aplicată riguros la corpurile brute trebuia aplicată şi la corpurile vii,
idee pe care Zola a extins-o, spunând că această metodă trebuie aplicată „la vi
aţa sentimentală şi intelectuală”. Scopul metodei experimentale e de a descoperi
relaţiile care leagă un fenomen oarecare de cauza lui apropiată, iar până atunc
i observaţia atentă fusese utilizată în literatură doar de Balzac, Stendhal şi F
laubert. Naturalismul urmează aşadar realismul în ceea ce priveşte observarea, ş
i Balzac este maestrul întotdeauna mărturisit a lui Zola. Astfel, el afirmă că:
„Romanul naturalist e o experienţă adevărată pe care romancierul o face asupra o
mului ajutându-se cu observarea.”
Émile Zola a început prin a se documenta serios, studiind dosarele justi
ţiei, fiziologia omului, crimele, furturile, adulterele, bolile ereditare, origi
nea şi istoria unor familii burgheze dintr-un oraş de provincie. Romanul în care
îşi arată convingerea că biologicul este răspunzător de toate păcatele fiinţei
umane este „Thérèse Raquin”. În prefaţa operei el explică: „În Thérèse Raquin am
vrut să studiez temperamente, iar nu caractere. Aici e toată cartea. Am ales pe
rsonaje complet dominate de nervii şi de sângele lor, lipsite de liberul arbitru
, târâte în fiecare act al vieţii lor de fatalitatea cărnii. Thérèse şi Laurent
sunt nişte brute omeneşti, nimic mai mult. Am căutat să urmăresc pas cu pas în a
ceste brute hărţuirea surdă a patimilor, impulsurilor instinctului, detracările
cerebrale survenite în urma unei crize nervoase. Iubirile celor doi eroi ai mei
reprezintă satisfacerea unei nevoi fizice. Crima pe care o săvârşesc este o cons
ecinţă a adulterului lor (…), remuşcările lor reprezintă o simplă dezordine orga
nică, o răzvrătire a sistemului nervos extrem de încordat. Sufletul este cu totu
l absent, o recunosc, pentru că aşa am vrut să fie (…). Scopul pe care l-am urmă
rit înainte de toate a fost un scop ştiinţific (…). Am arătat tulburările profun
de ale unei firi sangvine în contact cu o fire nervoasă (…). Fiecare capitol est
e studiul unui caz furios de fiziologie (…). Într-un cuvânt, n-am avut decât o d
orinţă: să caut în ei animalul, să nu văd decât animalul (…) şi să notez, scrupu
los, senzaţiile şi actele acestor fiinţe. Am făcut pur şi simplu pe două trupuri
vii operaţia analitică pe care chirurgii o fac pe cadavre.”
Însă această operă ştiinţifică va fi deopotrivă o operă morală. Şi Zola
insistă cu atât mai mult asupra acestui punct, cu cât marea mojoritate a critici
lor relevau în opera lui o înclinare izbitoare spre imoralitate şi obscen. După
el, romancierul nu va face operă de savant pur, el va păstra negreşit impasibili
tatea savantului şi nemilosul amoralism al acestuia în faţa situaţiilor şi a car
acterelor pe care le propune. El trebuie să „stăpânească mecanismul fenomenelor
la om, să arate maşinăria manifestărilor intelectuale şi senzuale aşa cum fiziol
ogia ni le va explica prin influenţa eredităţii şi a circumstanţelor înconjurăto
are, apoi să arate pe om trăind în mediul social… şi să acţioneze asupra mediulu
i social acţionând asupra fenomenelor pe care a ajuns să le stăpânească în cazul
omului.”
Totuşi, Zola a ignorat un lucru, căci insuficienţa culturii sale ştiinţi
fice îl făcea să uite că mai ales în domeniul fiziologiei descoperirile nu însea
mnă decât apropierea de adevăr, nu adevărul însuşi. Cunoaşterea legilor eredităţ
ii este cu totul incertă, problemă ce l-a surprins pe scriitor. Acest lucru i-a
fost reproşat lui Zola în celebrul „Manifest al celor cinci”, unde un grup de sc
riitori mai înainte prieteni ai lui Zola subliniază insuficienţa observaţiei şi
a documentării romancierului cu pretenţii ştiinţifice.
În orice caz, realismul şi naturalismul au avut parte de-a lungul timpul
ui de critici severe. Baudelaire le considera negaţia însăşi a artei: „Poezia nu
poate fi asimilată cu ştiinţa sau cu morala, decât cu preţul morţii sau al decă
derii; ea nu are drept obiect adevăratul, ci se are doar pe ea însăşi.”
Estetica naturalistă a avut reverberaţii şi în literatura noastră. Chiar
dacă nu putem vorbi de autori naturalişti ca în Franţa, recunoaştem unele preoc
upări în această direcţie la scriitorii care preferă alte formule estetice.
Nuvele tratate naturalist întâlnim la I.L. Caragiale, unde putem observa
atât tehnica detaliului semnificativ, cât şi influenţa eredităţii asupra destin
ului personajelor. Un bun exemplu este nuvela „În vreme de război” care prezintă
tipologia avarului şi tratează tema obsesiei şi a nebuniei provocate de patima
banului. De asemenea, întâlnim elemente naturaliste şi în proza lui Barbu Delavr
ancea, „Milogul”, „Trubadurul”. George Călinescu se referă la ambii autori print
r-o apreciere devenită clasică: „I.L.Caragiale este, după Delavrancea, scriitoru
l cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelenţă.”
Reprezentanţi:
Franţa: Émile Zola, fraţii Goncourt, Guy de Maupassant
Germania: Gerhart Hauptmann, Frank Wedekind
Suedia: August Strindberg
România: I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu-Delavrancea