Bacalaureat 2009: Varianta 11: Relaţia dintre incipit şi final într-o

nuvelă:Moara cu noroc de Ioan Slavici

Ca specie a genului epic, nuvela are dimensiuni medii (între povestire şi roman), cu
o acţune riguros construită, cu un conflict puternic, punând în evidenţă personaje
complexe bine individualizate.
În literatura română nuvela a apărut în perioada paşoptistă, fiind singura specie de
ficţiune acceptată unanim în epoca romantică (1840-1880). În acea perioadă nuvela
avea caracter istoric („Alexandru Lăpuşneanu”). Mai târziu, în anul 1881, a fost
inclusă în volumul „Novele din popor” al lui Slavici, nuvela „Moara cu noroc”.
„Moara cu noroc” prezintă (alături de celelalte nuvele ale lui Slavici) monografic
viaţa satului ardelenesc în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, momentul
pătrunderii influenţelor capitaliste. În toate nuvelele lui Slavici conflictul porneşte de
la încălcarea unor norme etice şi de aceea teza moralizatoare străbate întreaga sa
operă. Spre deosebire de nuvela „Comoara” cu aceeaşi temă, în care personajul
reuşeşte să conştientizeze că patima banului pune stăpânire pe sufletul său şi astfel
renunţă la comoara pe care o găsise, Ghiţă, protagonistul nuvelei „Moara cu noroc”,
e irecuperabil din punct de vedere moral, accentuând latura realistă a operei.
Titlul nuvelei poate fi considerat o antifrază (nu e cu noroc). Semnificaţia negativă
a acestuia se accentuează pe parcursul desfăşurării acţiunii, dar şi prin relaţia cu o
credinţă populară conform căreia o moară părăsită e bântuită de spirite rele.
Tema nuvelei este degradarea morală sub influenţa banului sau, cu alte cuvinte,
consecinţele nefaste pe care banul le are asupra sufletului omenesc.
Discursul narativ este încadrat de vorbele bătrânei care, din această perspectivă,
devine personaj-reflector,’ şi purtătorul de cuvânt al naratorului.
Incipitul conţine replica bătrânei, mama Anei, şi reprezintă morala de factură
populară demonstrată în nuvelă: “Omul să fie mulţămit cu sărăcia sa, căci dacă e
vorba, nu bogaţia, ci liniştea sa îl face fericit.” Acest capitol preia funcţiile
prologului, prefigurând tema şi conflictul dominant, validate prin motive anticipative
(drumul şerpuieşte la stânga şi la dreapta- semn al oscilării lui Ghiţă între dragostea
pentru familie, respectiv respectarea moralei, şi patima pentru bani care pune
stăpânire pe el; locurile sunt aride- nu cresc decât ciulinii- anticipare a destinului
tragic al lui Ghiţă, pentru care moara se dovedeşte un loc nefast; în depărtare se
zăreşte o pădure arsă în jurul căreia roiesc nişte corbi- simbol al morţii; în apropiere
de moară sunt cinci cruci- semn că oamenii şi-au părăsit credinţa şi că îşi pot pierde
viaţa în acele locuri rele) . Astfel, prin aceste motive anticipative, incipitul este de
tip “captatio benevolentiae”, adică pregăteşte cititorul pentru ce urmează.
Conflictul iniţial este unul exterior, de natură socială şi economică, reprezentat
prin Lică Sămădăul, şeful porcarilor din zona, om avut care stăpâneşte întreaga
zonă, şi Ghiţă, un cizmar cinstit care vine la moară pentru binele familiei. Generat
de primul, conflictul interior este între dorinţa lui Ghiţă de a rămâne un om cinstit,
care îşi respectă familia, şi dorinţa de nestăvilit de a acumula bani.
Neliniştea se instalează la prima apariţie a lui Lică la han. Confruntarea dintre cei
doi ilustrează lupta dintre omul cinstit care binecuvântează locurile şi spiritul
malefic al lui Lică. Acceptând condiţiile impuse de Lică de a-i spune „cine trece, cine
zice şi cine ce face”, primind însemnele porcilor săi şi acceptând să primească în
schimbul banilor nişte „grăsuni” furaţi, Ghiţă nu mai are cale de întoarcere şi
aşteaptă următorul pas al lui Lică. Pentru a i se opune îşi ia anumite măsuri care se
dovedesc inutile ( 2 pistoale, o slugă nouă, nişte câini). Cu ultimele semne ale
moralităţii, Ghiţă face efortul de a renunţa la câştigul necinstit şi de a-l trăda pe
Lică. Comite însă două greşeli: nu îi mărturiseşte lui Pintea că o parte din banii pe
care îi schimba îi rămânea lui şi o foloseşte pe Ana drept momeală pentru a-l
surprinde pe Lică la han cu dovezile asupra lui (banii din şerpar). Recunoscând că a
greşit, dar că nu o poate lăsa pe Ana în urma lui, Ghiţă îşi înjunghie soţia cu gândul
de a se sinucide apoi.
Opera este clasică prin rigoare, structura simetrică, cu acţiune gradată în cele 17
capitole. Personajul este construit cu mijloace tradiţionale (din exterior prin
raportare la medii, la fapte şi la alte personaje), dar preponderente sunt mijloacele
proyei analitice, respectiv: prezentarea confluctului interior, folosirea stilului indirect
liber (autorul redă presupusele gânduri ale personajelor fără a folosi vorba de tip
dicendi), a monologului şi a dialogului.
Ultimul capitol, finalul, are valoare de epilog, subliniind ideea principală a operei
şi se află în relaţie de simetrie cu incipitul. Finalul este unul închis, destinele
personajelor sunt trasate. În spiritul moralist al lui Slavici, cei care „s-au dat cu răul”
trebuie să plătească acest lucru prin moarte, iar cei nevinovaţi scapă; în preajma
Paştelui, bătrâna şi copiii pleacă în oraş, în lipsa lor producându-se tragedia. Locurile
se purifică prin foc, iar personajul reflector vină să încheie moralizator, spunând că
„aşa le-a fost dată”.
Prin reluarea replicii personajului reflector, se realizează simetria incipit+final, care
sugerează ciclicitatea vieţii. Această construcţie simetrică pune în evidenţă
caracterul moraliyator al operei, conflictul evidenţiind încălcarea unei norme morale
care nu poate rămâne nepedepsită. Astfel, din relaţia incipit - finalputem deduce
concepţia scriitorului potrivit căreia legile morale persistă asupra existenţei umane.
Slavici este un adept al lui Confucius şi, conform ideilor acestuia, aplică în „Moara cu
noroc” principalele virtuţi morale analizate de filosoful chinez : sinceritatea, cinstea,
cumpătarea, opera devenind o pledoarie pentru echilibrul moral; scriitorul român
este astfel „un autor pe deplin sănătos în concepţie”. (M. Eminescu)