Eseu argumentaţiv: condiţia ţăranului într-o operă epică

Ion de Liviu Rebreanu. Ion

Variante de text-suport: Moromeţii de Marin Preda, Baltagul de Mihail

Sadoveanu etc.

Formularea ipotezei

Curent literar dezvoltat în strânsă legătură cu condiţiile social-istorice ale secolului al

XlX-lea, realismul se impune ca termen pentru o nouă orientare estetică, definită
ca expresie a banalitaţii cotidiene.

- realismul

Curentul se caracterizează prin reprezentarea veridică a realităţii, prin absenţa

idealizării personajelor şi a circumstanţelor în care acţionează acestea. Omul este
prezentat ca un produs al mediului social-istoric în care trăieşte şi cu care este în
interdependenţă. Profund influenţat de pozitivismul timpului şi de ştiinţele naturii,
cu contribuţia revoluţionară a lui Ch. Darwin, realismul propune o viziune
obiectivă şi imparţială asupra lumii. Destinul uman este supus unor legităţi precise
şi unei cauzalităţi adesea previzibile. Cu toate acestea, după cum afirmă criticul
Silviu Angetescu, factorul iraţional al vieţii şi principiul sensibil continuă să participe
la mecanica existenţei. Probabil că tocmai acest aspect conferă substanţă şi
profunzime eroului prozei realiste.

Argumentarea

- proza de inspira ţie rurală

Intr-o ţară în care civilizaţia tradiţională, arhaică a dominat secole de-a rândul, figura
ţăranului a reprezentat o sursă de inspiraţie majoră. loan Slavici, Mihail Sadoveanu,
Liviu Rebreanu, Marin Preda sunt scriitorii care oferă reperele unei tradiţii solide în
evoluţia prozei româneşti de inspiraţie rurală.

Construcţie epică în proză, de mare intindere, cu o acţiune complexă la care participă

un număr mare de personaje, supuse unor conflicte puternice, romanul îşi găseşte
exprimarea plenară odată cu realismul. Creator al romanului realist modern în
literatura română, Liviu Rebreanu se dezice de realismul care copia sincer, fidel şi
fotografic lumea şi cere ca romanul să se îndrepte spre un realism al
esenţelor.Scriitorul trebuie să pătrundă dincolo de scoarţa realului, acolo unde
clocotesc patimi şi instincte devasta toare. Formula aceasta îşi găseşte expresia în
romanulIon, a cărui apariţie, în anul 1920, marchează un moment decisiv în evoluţia
literaturii române.

- problematica ţărănească

Roman de tip obiectiv, Ion face parte dintr-o proiectată trilo gie pe tema pământului
şi a condiţiei ţăranului, urmărită în toata complexitatea ei. Primul
roman, Ion, prezintă drama ţăranului ardelean, care trăieşte într-o societate pentru
care pământul e, mai mult decât un mijloc de subzistenţă, un criteriu al valorii
individuale.
Titlul romanului este semnificativ pentru intenţia autorului de a face din Ion tipul
generic al ţăranului ardelean, dar şi de a sugera evo luţia lui spre atipic, ca personaj
puternic individualizat. Al doilea roman al proiectatei trilogii esteRăscoala, consacrat
dramelor ţărănimii din Regat, dar al treilea roman, care urma să complice
problematica pământului cu cea naţională în Basarabia, a rămas în stadiul de proiect.

Abordarea personajelor ca tipologii este specifică realismului, care concepe arta

ca mimesis, urmărind prin această generalizare tocmai o reprezentare mai
cuprinzătoare a vieţii, oferindu-i citito rului iluzia verosimilităţii şi a veridicităţii.

-tipologia taranului-

Ion al Glanetaşului se situează la intersecţia mai multor tipo logii realiste. Din
punctul de vedere al categoriei sociale, el este tipul ţăranului a cărui patimă pentru
pământ izvorăşte din convin gerea că acesta îi susţine demnitatea şi valoarea în
comunitate. Din punctul de vedere al categoriei morale, Ion este tipul
arivistului, înrudit cu Julien Sorel, cu Dinu Păturică sau cu Tănase Scatiu, cei fără
scrupule morale, ce folosesc femeia ca mijloc de parvenire.

-conditia taranului-

Personajul eponim al romanului aparţine clasei ţăranilor săraci, care se confruntă

cu ierarhizarea valorilor umane pe baza averii. încercarea disperată a lui Ion de a
dobândi pământ nu mai poate fi privită, în aceste condiţii, doar ca expresie a
lăcomiei, ci mai ales ca expresie a dorinţei de a scăpa de eticheta înjositoare
desărăntoc şi de umilinţa de a repeta soarta tatălui său, care se învârte pe lângă cei
bogaţi ca un câine la uşa bucătăriei. Conştientizând organizarea socială nedreaptă,
Ion înţelege şi că toate calităţile sale nu sunt suficiente pentru a-i schimba statutul,
aşa că trebuie să găsească pârghiile de a se impune, ignorând atât sentimentele, cât
şi criteriul moral. Drama lui Ion se desfăşoară între doi poli evidenţiaţi încă de la
nivelul structurii romanului. Glasul pământului şi Glasul iubirii reprezintă „vocile"
interioare care motivează acţiunile perso najului. Dorinţa de a avea pământ intră în
contradicţie cu iubirea, conflict enunţat încă din scena horei, când o joacă pe Ana,
dar priveşte cu dor la Florica. După ce intră în posesia pământurilor lui Vasile Baciu,
Ion descoperă că altceva trebuie să fie temelia şi revine la pasiunea iniţială pentru
frumoasa fata a Todosiei, căsătorită acum cu George Bulbuc. Nicolae Balotă observa,
ca un tipar al eroilor rebrenieni, că o primă aspiraţie este deturnată din calea sa de
una secundă, întotdeauna de ordin erotic.

-mediul, factor Modelator-

Mediul social în care trăieşte Ion este, fără îndoială, un factor modelator, care
exercită o presiune autoritară asupra personajului, observaţie valabilă pentru toată
proza realistă, după cum susţine şi Silviu Angelescu. Din acest punct de vedere,
flăcăul repetă într-o oarecare măsură metoda socrului său şi dobândeşte averea prin
căsătorie. Asemănările se opresc însă aici, căci Vasile Baciu îşi iubise nevasta, pe
când Ion face din Ana o victimă tragică a bruta lităţii sale. Tatăl Anei nu este nici el o
excepţie în lumea satului, unde o însurătoare dezinteresată ar fi o adevărată
înstrăinare de la legile care guvernează familia rurală şi unde toţi flăcăii din sat sunt
varietăţi de Ion (G. Călinescu).
Totuşi, Ion este un personaj realist cu o psihologie bine indivi dualizată, care
contrazice stereotipia de mecanism a vieţii satului. In tot ceea ce face Ion există o
exagerare, o încălcare a măsurii, „un factor iraţional" determină deplasarea tipicului
spre atipic. Impresionează la erou o psihologie a frustrării, deopotrivă socială şi
sentimentală, care se manifestă cu forţă stihială. In ciuda brutalităţii sale
incontestabile, Ion dezvăluie o psihologie frământată de ceea ce Hegel consideră
sursa stă rilor conflictuale din orice roman: „proza realităţii" şi „poezia inimii".

Scena care evidenţiază prezenţa „factorului iraţional" este cea care explică chiar
geneza romanului: sărutarea pământului. Stăpân al tuturor pământurilor, Ion se
simte un uriaş la picioarele căruia se zbate un balaur. în pragul desprimăvărării,
ţăranul are asupra pămân tului o percepţie cvasierotică, văzând în delniţele sale
imaginea unei ibovnice ispititoare. îngenuncheat în gestul mistic al sărutării pămân-
tului, Ion simte fiorul rece, iar lutul îi ţintuieşte picioarele şi îi îmbra că mâinile cu
nişte mânuşi de doliu. Este cuprinsă în această scenă întreaga ambivalenţă Eros -
Thahatos şi este concentrată soarta eroului, prizonier al nefireştii patimi pentru
pământ. în secvenţa epică imediat următoare se petrece un eveniment crucial pentru
destinul personajului. Când Ion află că Florica se mărită cu George, se simte ca şi
cum cineva i-ar fi luat cea mai bună delniţă de pământ. Din acest moment se poate
vorbi despre Ion ca despre „un posedat al pose siunii", a cărui fixaţie maniacală
provoacă turbulenţe. Pământul şi iubirea îi vorbesc la un moment dat cu acelaşi glas,
nu mai au voci distincte, iar polifonia aceasta precipită drumul eroului spre moarte.

Moartea apare ca unică soluţie de ieşire din impasul în care ajunge destinul
personajului. O violenţă de esenţă naturalistă răzba te din această scenă, în care
sângele lui Ion se întoarce în pământul care i-a fost mai drag decât o mamă.

-Concluzii-

Condiţia ţăranului, ilustrată în romanul Ion, îşi găseşte o replică peste timp în
romanul Moromeţii. Naturii primare, tumultoase, a lui Ion i se opune llie
Moromete,cel din urmă ţăran, fire histrionică şi contemplativă, care nu mai luptă
pentru a stăpâni spaţiul, ci pentru a scăpa de teroarea timpului. Autorul de metodă
realistădesfăşoară o forţă demiurgică nu numai pentru a înfăţişa cititorului o lume
supusă cauzalităţii, ci şi un personaj a cărui mecanică a existenţei scapă logicii
perfecte, pentru că înglobează factorul iraţional.