CUUPPR
RIIN
NSS
Pentru a înţelege locul utilităţii în cadrul activităţii de comerţ trebuie avute în vedere
următoarele aspecte:
1) Amplasarea în spaţiu a producătorilor şi consumatorilor este foarte diferită şi ea
este afectată şi de distanţele care se interpun între cei doi parteneri;
2) Imposibilitatea cunoaşterii reciproce de către parteneri a mijloacelor financiare
şi productive de care dispun;
3) Contradicţiile existente între interesele firmelor producătoare şi unele nevoi ale
consumatorilor.
Comerţul apare ca o funcţie economică ce are în vedere punerea bunurilor şi serviciilor la
dispoziţia consumatorilor sau utilizatorilor în condiţii de loc, timp şi mărime, realizând
astăzi şi alte servicii care completează actul comercial (vânzarea-cumpărarea).
Se adaugă astfel activităţilor intermediare şi celor legate de distribuţia fizică şi o
serie de alte activităţi cum ar fi: cercetări de piaţă, informarea şi educarea consumatorului,
publicitatea, promovarea unor servicii complexe şi crearea cadrului ambiental necesar
actului de vânzare-cumpărare.
Definirea comerţului în accepţiune modernă
Se încearcă a se defini astăzi comerţul ca reprezentând un ansamblu de activităţi
care privesc un produs, din momentul investiţiei sau cel al intenţiei de a-l crea până la
distrugerea sa în procesul de consum indiferent care va fi forma acestui consum.
Astăzi, comerţul a devenit un sector creator de utilităţi.
Funcţiile comerţului
1) Principala funcţie a comerţului o constituie cumpărarea mărfurilor de la
producători sau colectori, transferarea lor în depozite în vederea vânzării;
Prin vânzarea mărfurilor către consumatori, comerţul realizează sub formă
bănească valoarea materializată în mărfuri, valorificând efectiv efortul
investiţional făcut pentru producţia şi circulaţia mărfurilor;
2) Activitatea de stocare a mărfurilor – funcţia apare datorită locului intermediar
pe care comerţul îl ocupă între producţie şi consum. Necesitatea echilibrării
producţiei cu consumul izvorăşte din manifestarea unor tendinţe specifice ce
apar în evoluţia consumului şi producţiei şi îndeosebi izvorâte din existenţa
practicilor cotidiene de rupere a echilibrului între producţie şi consum.
3) Fracţionarea cantităţii mari de mărfuri pe care le livrează producătorul,
formarea sortimentelor comerciale şi asigurarea micilor partizi de mărfuri
ce urmează a fi puse la dispoziţia consumatorului. Funcţia are în vedere:
Bazele comerţului 3
datorie
cambie Agent economic
A
poate aduce producătorului şi detailistului, iar pe de altă parte, prin condiţiile concrete din
fiecare zonă de piaţă.
Din punct de vedere economic avantajele pentru producător şi detailist sunt:
1. comerţul cu ridicata trebuie să asigure scutirea producătorului de preocupări şi
costuri privind cunoaşterea pieţei;
2. trebuie să scutească producătorul de o serie de cheltuieli de comercializare;
3. comerţul cu ridicata preia riscul comercial;
4. pentru detailist, comerţul cu ridicata trebuie să-i asigure comerţului cu amănuntul
o aprovizionare ritmică şi trebuie să-i mai asigure varietatea sortimentală.
2.2. Funcţiile comerţului cu ridicata
1. Organizarea aprovizionării reţelei comerţului cu amănuntul
În acest scop, comerţul cu ridicata trebuie să organizeze un sistem de relaţii economice şi
juridice cu:
a. producătorii pentru furnizări de mărfuri;
b. detailiştii pentru vânzarea acestor mărfuri.
Pentru a se realiza această funcţie, comerţul cu ridicata trebuie să:
a. încheie contracte economice sau înţelegeri pentru ca în baza acestora să poată
orienta producătorul în funcţie de cerinţele detailistului;
b. stabileşte formele de aprovizionare ale detailiştilor;
c. stabileşte partizile de mărfuri şi graficele de aprovizionare a detailiştilor.
2. Organizarea mişcării mărfurilor între producător şi detailist – comerţul cu
ridicata este obligat să:
a. să aleagă furnizorii care asigură o aprovizionare rapidă şi eficientă;
b. să asigure optimul procesului de aprovizionare în funcţie de destinaţia
produselor şi rutele de transport;
c. să asigure securitatea mărfurilor pe rutele de aprovizionare;
d. să stabilească circuitul economic al mişcării mărfurilor (aprovizionare prin
depozit sau prin tranzit);
e. să asigure circuitul informaţiei necesare în sistemul de legătură
Producător Angrosist Detailist
3. Formarea sortimentului comercial – comerţul cu ridicata face în general operaţiuni
de transformare a loturilor industriale în sortimente comerciale (în general pentru
mărfuri de sortiment complex: ţesături, cosmetice).
Bazele comerţului 10
Prezentarea sectoarelor:
1. Comerţul cu mărfuri alimentare – acest tip de comerţ are în vedere mărfuri de cerere
curentă, a căror cumpărare se realizează de către consumatori cu o frecvenţă relativ
constantă în timpul anului. Mărfurile se asociază în consum. Majoritatea mărfurilor sunt
alterabile. Acest comerţ se realizează prin:
• existenţa unei reţele de mari unităţi generale care să comercializeze întreg
universul de mărfuri alimentare;
• existenţa diferitelor tipuri mici de unităţi specializate şi cu rol de completare care
asigură prezenţa comerţului alimentar pe întreg teritoriul localităţii.
OBS. Predomină ideea că activitatea acestui tip de comerţ trebuie să fie cât mai
descentralizată.
2. Alimentaţia publică – presupune combinarea a 3 tipuri de activităţi:
a. un proces de producţie;
b. un proces de vânzare către consumatori;
c. prestări de servicii.
a. Procesul de producţie – în cadrul comerţului cu produse de alimentaţie publică se
desfăşoară o activitate de producţie ce constă în transformarea unor materii prime
alimentare în preparate culinare sau de cofetărie;
b. În alimentaţia publică se desfăşoară şi o activitate comercială clasică şi anume
vânzarea produselor respective către consumatori;
c. Alimentaţia publică cuprinde şi importante activităţi de prestări de servicii.
Aceste activităţi sunt legate în special de vânzarea produselor în condiţii civilizate
şi într-un cadru ambiental care să atragă şi să mulţumească consumatorul.
3. Comerţul cu mărfuri nealimentare – reprezintă sectorul cel mai important din cadrul
comerţului cu amănuntul. Fenomenul se datorează următoarelor cauze:
a. produsele ce fac obiectul activităţii urmează să satisfacă în consum cerinţele
foarte variate incluzând: trebuinţele de ordin fiziologic, socio-cultural şi de
confort;
b. produsele nealimentare urmează să satisfacă şi trebuinţe ce ţin de consumul
intermediar.
În cadrul comerţului cu mărfuri nealimentare întâlnim în principal următoarele
tipuri de magazine:
a. mari magazine universale ce conferă condiţii superioare de achiziţionare a
mărfurilor;
Bazele comerţului 15
b. unităţi de tipul buticurilor în cadrul cărora sortimentul este foarte restrâns dar
puternic specializat.
OBS. Concurenţa din comerţul nealimentar a determinat apariţia specializărilor în
acest domeniu.
Comerţul nealimentar specializat. Principalele direcţii de specializare.
1. specializare monoprodus – firma comercializează un singur produs (ex.:
televizoare);
2. specializare monosector – firma oferă o categorie mai largă de produse şi un
sortiment extensiv (ex.: electrocasnice);
3. specializare monoclientelă – are în vedere axarea pe anumite teme (produse dietetice,
produse puternic tehnologizate);
4. specializare multisectorială – lanţuri de magazine specializate ce au ca obiect
satisfacerea consumatorului prin traversarea mai multor ramuri de comerţ specializat.
3.2.2. Structurarea formelor de vânzare în comerţul cu amănuntul
Formele de vânzare reprezintă un element de profil al activităţii comerciale care
orientează întreg procesul managerial. Diferitele forme ale activităţii comerciale cu
amănuntul sunt structurate în funcţie de 2 criterii:
1. tipul reţelei de unităţi prin care se realizează vânzarea mărfurilor;
2. metodele utilizate în procesul de vânzare (formele concrete de vânzare).
În funcţie de aceste criterii întâlnim:
1. comerţul stabil;
2. comerţul mobil;
3. comerţul fără magazine.
I. comerţul stabil – este reprezentat de o reţea de unităţi bine delimitate din punct de
vedere al amplasării şi al perioadelor de funcţionare. Acest tip de comerţ poate fi realizat
în două sisteme:
A. prin intermediul unităţilor clasice;
B. prin reţeaua de automate.
A. Unităţile clasice – reprezintă forma cea mai obişnuită şi cea mai răspândită din
comerţ. În acest caz, comerţul se realizează prin intermediul unei largi reţele de
unităţi comerciale de diferite profiluri şi mărimi în raport direct cu complexitatea
sortimentală a fiecărei grupe de mărfuri. Pentru acest tip de comerţ de asigură
condiţiile necesare pentru:
a. o largă expunere a mărfurilor;
Bazele comerţului 16
personal superior calificat şi servicii dintre cele mai sofisticate (se comercializează
foarte multe produse: de vestimentaţie, muzicale etc.).
2. vânzările tehnico – informatizate – în acest sistem, o serie de cumpărături pot fi
efectuate de la domiciliu, cumpărătorul putând consulta reţeaua televiziunilor de
specialitate cu privire la o serie de produse. Cumpărătorul poate lansa comenzi, plăţi
şi primi produsul la domiciliu.
3. modelele de vânzări rapide şi practice – sistemul presupune transformarea
magazinului într-o adevărată sală de expoziţie, mai presupune organizarea tuturor
plăţilor la ieşirea din fluxul de cumpărare, mai presupune organizarea sistemului de
colectare a cumpărăturilor şi de predare centralizată.
4. vânzările realizate prin automate – sunt automate ce vor realiza vânzarea
diferitelor articole vestimentare şi care dispun de un sistem de înregistrare a
măsurilor proprii fiecărui cumpărător. În stadiu experimental se află integrarea în
reţeaua de automate a unor aparate pentru servirea unor gustări într-un sortiment şi
un regim de temperatură stabilit de cumpărător.
2. Tendinţe în comerţul mobil:
1. organizarea unor linii de automagazine care urmează un parcurs calculat cu grijă;
2. practicarea metodei autoservirii de către automagazine într-un sistem de flux unic
pentru asigurarea accesului cumpărătorilor atât la produse cât şi la casa de marcaj:
3. utilizarea de către comerţul mobil ca formă de vânzare a comerţului pe bază de
catalog admiţându-se precomenzi.
3. Tendinţele comerţului fără magazine:
1. extinderea tehnicilor informatice în toate operaţiile privind primirea şi
prelucrarea comenzilor, livrarea mărfurilor, plata produselor;
2. lărgirea posibilităţilor lingvistice de corespondenţă sau dialog între diversele
firme de specialitate şi clientela acestora.
Are loc împletirea treptată a practicilor comerciale utilizate de către comerţul
stabil, mobil şi fără magazine.
Bazele comerţului 23
2. Conducerea se realizează
• Fie sub forma conducerii colective;
• Fie printr-un director plătit care este angajat din afară.
4.3. Sistemul acordurilor de franciză
Franciza – continuă relaţia în care furnizorul oferă sub licenţă unui întreprinzător dreptul
de a face o afacere, acordându-i asistenţă de organizare, formare a personalului,
comercializare şi management în schimbul unei prestaţii a francizatului.
Francizor – firmă de prestigiu care acordă dreptul de notorietate, acordă tehnologii de
comercializare superioare, sisteme publicitare proprii şi tipuri de magazine puternic
personalizate – toate acestea vor fi utilizate de un întreprinzător independent necunoscut
sau neafirmat în domeniul respectiv.
Pentru francizat, sistemul prevede obligaţia de a plăti iniţial o sumă de bani (drept
de intrare în afacere) şi o redevenţă anuală proporţională cu cifra de afaceri realizată,
având şi obligaţia de a aplica integral metodele francizorului pentru a-i apăra imaginea de
marcă.
Franciza apare ca un sistem de distribuţie în care o firmă independentă cu capital
propriu se conduce ca şi cum ar reprezenta o verigă dintr-un lanţ de magazine.
Domenii de succes:
1. restaurante specializate;
2. magazine alimentare;
3. unităţi care vând piese de schimb şi service auto;
4. diverse buticuri.
forme cooperatiste – fiecare dintre acestea prezentând, la rândul lor, structuri proprii, cu
trăsături şi forme specifice de organizare.
acoperind 13 000 – 14 000 de poziţii, în timp ce ,aşa cum s-a arătat anterior, un
raion din cadrul marilor magazine acoperă 20 000 – 30 000 de poziţii;
♦ în general, ca principiu, toate articolele ce se găsesc în cadrul magazinelor
populare se vând la preţuri mai reduse, sau n orie caz, foarte competitive, astfel că
în funcţie de natura fiecărei categorii de produse, preţul să fie interesant sau foarte
avantajos;
♦ se practică metode de vânzare şi de stimulare a vânzărilor în masă, cum ar fi,
îndeosebi, autoservirea; toate produsele sunt etalate în locuri cât mai vizibile, în
imediata apropiere a clientului, la îndemâna sa, acesta putând privi, lua şi atinge
produsul; se are în vedere sloganul potrivit căruia „un articol atins este jumătate
vândut”;
♦ serviciile comerciale pe care magazinele populare le asigură clientele sunt mai
restrânse, tendinţa actuală este de a lărgi gama acestora şi de a moderniza
modalităţile de rezolvare;
♦ suprafaţa medie a unor asemenea magazine, situată în anii ’60 la 600 – 800 m², a
sporit continuu, ajungând la 5.000 – 6.000 m² şi chiar mai mult.
Elemente specifice privind organizarea şi funcţionarea magazinelor populare.
Întregul sistem de funcţionare a, magazinelor populare are în vedere o astfel e organizare,
care să conduc la costuri mai reduse, pentru a se asigura realizarea şi menţinerea unor
preţuri de servire cât mai scăzute la cumpărarea mărfurilor, iar cheltuielile de exploatare
să fie cât mai reduse. Pentru acesta se are în vedere:
• afilierea la centralele de cumpărare cât mai importante, cu dever ridicat şi
costuri scăzute; asigurarea posibilităţilor de folosirea unor canale de
distribuţie cât mai scurte, combinate cu cele directe din sursele cele mai
apropiate de produse; realizarea unei logistici comerciale cât mai simple şi
eficiente; simplificarea la maximum a activităţii administrative legate de
achiziţionarea şi manipularea mărfurilor;
• desfăşurarea întregii activităţi comerciale pe baza unor stocuri restrânse,
pentru a se putea asigura aprovizionare cu uşurinţă, fluidă şi oportună, de
la ce mai apropiată centrală de cumpărare;
• apelarea la serviciile centralei de cumpărare, bine echipate din punct de
vedere informatic, pentru asigurarea gestiunii stocurilor la nivelul
cerinţelor moderne, impuse de nivelul tehnologiilor comerciale din
domeniul respectiv;
Bazele comerţului 36
Potrivit legislaţiei române operaţiunile de leasing sunt cele prin care „o parte,
denumită locator, se angajează la indicaţia unei alte părţi, denumită utilizator să cumpere
sau să preia de la terţ denumit furnizor un bun mobil sau imobil şi să transmită
utilizatorului posesia sau folosinţa asupra acestuia contra unei plăţi numită redevenţă, în
scopul exploatării sau, după caz, a achiziţionării bunului”.
Schematic această operaţiune poate fi prezentată astfel:
Rolul leasingului
Leasing are un rol benefic în plan economic, dovedindu-se a fi:
cel mai eficient mijloc de finanţare a investiţiilor productive, oferind un plus
de siguranţă deţinătorului e capital;
o alternativă la creditul clasic, oferind creditorului ca garanţie, însuşi dreptul de
proprietate, diminuând riscul;
o metodă de remobilizare a capitalului imobilizat (lease-back)
un stimulent al dezvoltării producţiei de bunuri, prin utilizarea fondurilor
pentru plata furnizorilor bunurilor respective;
un mijloc de vitalizare a unei economii decapitalizate, prin atragerea de capital
de pe piaţă în fonduri sindicalizate cu valoare mare şi direcţionarea lui către
investiţii;
un mijloc de sprijinire a exportului, ori de finanţare a societăţilor cu proiecte de
dezvoltare;
un mijloc mai eficient de dezvoltare a zonelor subdezvoltate, în cazul
combinării cu facilităţi fiscale adecvate.
Totuşi leasingul ar putea avea efecte negative asupra economiei printr-o dezvoltare
necontrolată a sa.
Bazele comerţului 41
• leasing-ul net, în care ratele se calculează numai pe baza preţului net, de vânzare a
bunului, chiria incluzând preţul folosinţei;
• leasing-ul brut(full service leasing), în care ratele includ cheltuielile de asigurare,
întreţinere şi reparaţii ale bunului; se întâlneşte frecvent la instalaţiile complexe sau
acolo unde se doreşte cucerirea pieţei;
E.) După caracteristicile pieţei căreia se adresează şi relaţiile stabilite cu
clienţii:
• lease-back sau mai complet „sell and lease-back” constă în operaţiunile prin care
proprietarul, aflat în urgentă nevoie de fonduri băneşti, îşi vinde produsul unei
societăţi de leasing li apoi îl închiriază printr-un contract obişnuit; scopul acestor
operaţiuni este transformarea fondurilor imobilizate în fonduri disponibile.
• time-sharing-ul s-a aplicat în practică mai mult din considerente economice, cum ar
fi, costul ridicat al unor avantaje şi uzura morală extrem de rapidă a acestora; ca
urmare pentru intensificarea utilizării calculatoarelor electronice şi a altor utilaje s-a
introdus sistemul închirierilor pe timpi partajaţi simultan de către mai multe
întreprinderi;
• leasing-ul experimental se foloseşte în scopul promovării vânzărilor, astfel, pentru a
promova vânzarea unor maşini şi utilaje, aceste sunt închiriate pe perioade scurte, de
câteva luni, în mod experimental, cu condiţia ca după expirarea acestor perioade să fie
achiziţionate de către clienţi, dacă sunt corespunzătoare cerinţelor sau să fie restituite
dacă prezintă unele neajunsuri;
• operaţiunile de hire şi renting sunt operaţiuni de leasing pe termen scurt sau foarte
scurt şi cuprind închirierile, cu ziua sau cu ora, în special a mijloacelor de transport
sau a unor utilaje de construcţii – macarale, excavatoare etc.;
• master-leasing se practică în cazul închirierii contractelor;
F.) După locul de desfăşurare a tranzacţiilor:
• leasing intern când partenerii sunt din aceeaşi ţară;
• leasing internaţional care poate fi:
extern – atunci când afacerile se derulează pe teritoriul altor ţări;
transnaţional – atunci când partenerii sunt din ţări diferite;
G.) După natura obiectului tranzacţiilor:
• leasing mobiliar – se referă la bunuri de investiţii cum ar fi echipamentele industriale,
utilajele de construcţii, aparatură de birou, etc.
Bazele comerţului 44
• leasing imobiliar – pentru terenuri, construcţii de bază şi clădiri din care sa desprins
forma „rezidenţial” când este vorba de clădiri de locuit sau „comercial” când este
vorba despre clădiri de birouri, depozitare, producţie, etc.
• leasing de personal – care s-a dovedit a fi o formă foarte eficientă pentru satisfacerea
nevoilor temporare de personal ale întreprinderilor mici şi mijlocii, sau pentru lucrări
în străinătate, pe durate scurte sau mai lungi.
• „leasingul de export” – ca sursă de finanţare a tranzacţiilor, combinată uneori cu
acordare unor asigurări pentru operaţiunile de export.
Unele forme de leasing au fost delimitate pentru a pune în evidenţă implicarea
agenţilor administraţiei locale sau centrale. Astfel, în Germania s-a dezvoltat în ultimul
deceniu leasingul comunal, ca alternativă de gestiune a bugetelor locale în condiţii de
deficit acut sau prelungit. În SUA se practică leasingul guvernamental, care presupune
implicaţia administraţiei statale sau federale în finanţarea unor proiecte, fie stimularea
dezvoltării unor regiuni, fie realizarea unor proiecte de interes public.
Alte forme speciale:
• leasing de taxe s-a dezvoltat acolo şi atunci când taxele practicate au fost ridicate,
partenerii reuşind prin astfel de tranzacţii să fie în câştig prin evitarea unora din
aceste taxe.
• leasing de garanţie – a devenit specific firmelor cu resurse suficiente pentru
garantarea unor împrumuturi, în scopul finanţării afacerilor lor; în această situaţie,
ele apelează la garanţii financiare şi care sunt fie instituţii guvernamentale, fie
firme specializate de leasing.
Tranzacţiile de leasing au la bază contractele de leasing.
Elementele componente principale ale contractului de leasing sunt:
• perioada de închiriere care, în condiţiile unui ritm rapid de perimare a
echipamentului se împarte în:
- perioada primară – egală cu viaţa economică a maşinii (intervalul în care
maşina nu riscă să sufere o uzură morală); corespunde în unele cazuri cu perioada de
amortizare fiscală; în această perioadă contractul de leasing nu poate fi denunţat în vederea
rezilierii;
- perioada secundară – respectiv intervalul de timp care durează de la terminarea
vieţii economice până la sfârşitul vieţii tehnice a maşinii; în decursul acestei perioade
contractul poate fi reziliat oricând, cu preaviz conform prevederilor contractuale;
• furnizorul ales şi bunul care va face obiectul leasingului;
Bazele comerţului 45
Sursă de finanţare
1.CONTRACTARE
contract
Beneficiar Societatea de
alegere echipament leasing
ce va fi cumpărat
cumpărarea
echipamentului asigurarea
2.CUMPĂRARE Vânzător de echipamentului
cumpărat
echipamente
Compania de
asigurări
emite poliţă de
3.INCHIRIERE asigurare
Determinarea taxei de leasing (redevenţa) face obiectul uneia dintre cele mai
importante clauze ale contractului de leasing. În calculul acesteia se au în vedere:
- condiţiile de piaţă;
- riscurile ce pot interveni pe perioada închirierii de bază;
- posibilitatea de a reînchiria ulterior bunul respectiv altui client;
Taxa de leasing este de regulă fixată ca o sumă constantă ce se plăteşte semestrial,
bitrimestrial, lunar, fie anticipat, fie la sfârşitul perioadei.
Întreţinerea şi derularea tranzacţiilor de leasing
Leasingul constituie o activitate complexă, etapizată, care presupune existenţa a
numeroase operaţiuni şi documente prin care se reglementează condiţiile economico-
juridice în care se desfăşoară.
Activitatea respectivă cuprinde două etape.
a. Etapa precontractuală materializată în:
Bazele comerţului 47