UNIVERSITATEA “ SPIRU HARET ” DIN CONSTANŢA

FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR BANCAR

SPECIALIZAREA FINANŢE BĂNCI
CENTRUL TERITORIAL IASI

REFERAT

Creditarea pe termen mediu si lung practicata la banca

Student:
Rusu Catalin-Sergiu

1
 Economia de piaţă presupune în mod necesar existenţa unui sistem bancar care să
asigure mobilizarea tuturor disponibilităţilor monetare ale economiei şi orientarea lor temporară în
desfăşurarea de activităţi economice eficiente.
Prin activitatea desfăşurată de bănci, de colectare de resurse financiare concomitent cu
plasarea acestora spre unităţile care resimt nevoi temporare suplimentare, acestea îndeplinesc
un rol important de intermediere bancară. În acest sens, creditul devine instrument activ în
stimularea dezvoltării economiei, prin intermediul lui încurajându-se acţiunea anumitor fenomene,
în funcţie de obiectivele urmărite a se realiza.
Creditul este indispensabil economiei, de aceea modul de acordare a acestuia are o
importanţă majoră, aici intervenind funcţia băncii de analist financiar pentru a orienta resursele
spre cele mai eficiente plasamente.
În angajarea resurselor lor, băncile se confruntă cu o serie de riscuri:
- riscul de nerambursare;
- riscul lipsei de lichiditate;
- riscul variaţiei ratei dobânzii pe piaţă;
- riscul de capital;
- riscul repatrierii capitalului în condiţiile creditării externe (riscul valutar şi riscul de ţară).
Creditul sau relaţiile de credit presupun anumite relaţii băneşti de repartiţie, prin
intermediul cărora se mobilizează disponibilităţi băneşti, temporare, urmând să fie folosite pentru
acoperirea unor nevoi temporare.
Deci în definirea creditului apar trei accepţiuni:
1) existenţa unor disponibilităţi la unii agenţi economici şi acceptarea de a fi cedate
(împrumutate) altor agenţi economici (debitori);

2
 2) pierderea temporară a unor drepturi ale celui care împrumută şi instituirea altor drepturi
pentru cel împrumutat;
3) obligativitatea împrumutului de a restitui împrumutul la un termen numit scadenţă,
însoţit în mod obligatoriu de dobândă.
Trăsăturile caracteristice creditului, ca relaţie economică, sunt următoarele:
1) creditul aduce în planul relaţiilor economice două subiecte distincte: creditorul – cel
care dă cu împrumut sau vinde pe credit şi are de primit o valoare la scadenţă şi debitorul – cel
care primeşte împrumutul sau marfa şi trebuie să restituie suma primită sau să plătească, la
scadenţă, valoarea bunului primit.
2) rambursabilitatea lui la o dată reciproc convenită, denumită scadenţă. Promisiunea de
rambursare, element esenţial al raportului de credit presupune riscuri şi necesită angajarea unor
garanţii.
3) termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare varietate; la
termene foarte scurte (24 ore – se practică între bănci pe pieţele monetare) şi încheindu-se cu
termene de la 30 la 50 ani şi chiar 100 ani (în soluţii recente pentru împrumuturile privind
construirea de locuinţe). Pentru creditele pe termen scurt, creditele acordate întreprinderilor sau
pentru creditele de consum este caracteristică rambursarea integrală la scadenţă, iar pentru
creditele de consum este caracteristică rambursarea integrală la scadenţă, iar pentru creditele pe
termen mijlociu şi lung, rambursarea eşalonată, adică pe parcurs, la termene stabilite, lunare,
trimestriale, odată cu părţile cuvenite pentru dobânzi se rambursează şi o parte din împrumut
(principal).
4) creditul purtător de dobândă, concretizată în suma de bani plătită de debitor, pentru
creditul primit. Sub aspectul stabilităţii, dobânda poate fi fixă, atunci când nivelul ei nu se
modifică pentru toată perioada de creditare şi variabilă (sensibilă), care se modifică anual sau
chiar la intervale mai scurte (de câteva luni) ca măsură de protecţie a creditorului sau debitorului
împotriva pierderilor ce ar putea rezulta din caracterul rigid al nivelului dobânzii pentru o perioadă
de timp îndelungată. Dobânda este în mod firesc comună cu conceptul de capital şi cu

3
elementele timp şi risc. În sens restrâns, dobânda este suma ce revine proprietarului la
rambursarea sumei împrumutate sau preţul folosirii capitalului şi totodată remunerarea riscului pe
care îl implică împrumutul respectiv.
5) creditul are o garanţie reală (materială) atunci când un bun existent poate fi vândut în
cazul nerambursării creditului sau garanţie personală, în cazul în care este suficient
angajamentul personal al debitorului.
6) tranzacţia – acordarea creditului; creditul poate fi consimţit în cadrul unei tranzacţii
unice: acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligaţiuni, angajarea unui depozit. Consimţirea
tranzacţiei, respectiv acordarea creditului, este un act de mare importanţă, în vederea căruia
creditorul trebuie să-şi asigure buna informare şi documentare pentru evitarea riscului. În acest
sens băncile îşi creează un cadru propriu de informare şi documentare sau apelează la agenţii
specializaţi care studiază capacitatea de plată şi respectiv potenţialul economic al firmelor.
7) consemnarea şi transferabilitatea sunt de asemenea caracteristici ale creditului.
Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrumente de
credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple şi diferenţiate, esenţial în aceste
instrumente este obligaţia fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul
creditorului de a i se plăti suma angajată. Transferabilitatea instrumentelor de credit şi deci
transferul acordurilor de credit de la un beneficiar la altul (de la un creditor la altul) este în primul
rând o expresie a lichidităţii portofoliului de creanţe, posibilitatea fiecărui creditor de a transforma
creanţe în bani, potrivit unei necesităţi sau unei noi opţiuni. În practica bancară transferabilitatea
are un loc important, deoarece permite asigurarea utilizării fluxurilor fireşti de constituire şi de
utilizare a capitalurilor temporar disponibile mobilizate de ele, urmând ca într-o etapă următoare
să recurgă la concursul altor fluxuri de capital existente sau create de banca de emisiune şi alte
bănci, prin operaţii de recreditare.
Creditul a cunoscut şi cunoaşte numeroase forme, apărute pentru a răspunde cât mai
bine necesităţilor resimţite de agenţii economici în diferite împrejurări, deci creditul s-a dezvoltat
şi s-a diversificat continuu, în prezent manifestându-se printr-o mare varietate de forme.

4
 Creditul poate fi grupat pe baza mai multor criterii: după forma de proprietate a
debitorului, după durata acordării, după modalitatea de garantare, după destinaţia sa, după
domicilierea creditorului, după participanţii la relaţiile de credit, etc.
a) După forma de proprietate a debitorului (destinatarului creditorului), creditul poate fi:
privat şi public. Creditul privat se acordă persoanelor particulare, întreprinderilor private –
persoanelor fizice şi/sau juridice pe bază de efecte de comerţ, iar creditul public se acordă
statului şi societăţilor de drept public, pe bază de bonuri de tezaur.
b) În funcţie de durata pentru care se acordă creditul, acesta poate fi:
- pe termen scurt: până la un an – se foloseşte pentru activitatea economică curentă;
- pe termen mijlociu (de la 1 an până la 5 ani);
- pe termen lung – peste 5 ani – se utilizează îndeosebi pentru investiţii.
Existe şi credite fără termen, cum sunt operaţiunile de credit în cont curent, practicate
atunci când raporturile dintre creditor şi debitor se caracterizează prin continuitate şi mare
frecvenţă.
c) Din punct de vedere a modalităţii de garantare a creditului, acesta poate fi personal (se
acordă pe bază de încredere personală) şi real (se contractează pe baza unei garanţii).
Garanţiile sunt, la rândul lor, de mai multe feluri, definind prin ele şi felul de credit. În acest sens
există:
- credit pe amanet – când garanţia constă dintr-un bun mobiliar;
- credit lombard – în care garanţia constă în hârtii de valoare, respectiv din efecte
private sau publice;
- credit ipotecar (credit pe ipotecă) – când creditul este garantat de bunuri imobiliare
(pământ, construcţii, clădiri).
Din enumerarea acestor categorii de credit se observă că existenţa multora dintre ele
vizează diminuarea sau chiar înlăturarea riscului de nerambursare a împrumutului.
d) După scopul urmărit de debitor, deci după destinaţia sa creditul poate fi:
- de consum, acordat gospodăriilor, menajelor, pentru susţinerea nevoilor de consum;

5
 - de producţie, solicitat pentru susţinerea, modernizarea şi potenţarea activităţii de
producţie, a vieţii de producţie, a vieţii economice în general.
Creditul de consum presupune transferuri de venituri dintr-o perioadă în alta, venituri
viitoare sunt aduse în prezent pentru sporirea consumului personal.
Scopul creditului de producţie este de a pune direct în mişcare activitatea unei unităţi
economice. În cazul creditului de producţie, împrumutul înseamnă transmiterea de capital, suma
fiind utilizată pentru sporirea capitalului propriu al întreprinderii.
e) În funcţie de posibilitatea prevăzută de creditor de a avea sau nu dreptul de a solicita
debitorului său rambursarea anticipată a creditului pe care i l-a acordat, creditul poate fi
denunţabil (caz în care îşi rezervă dreptul de a cere rambursare de expirare a termenului de
scadenţă, cu un aviz prealabil) şi nedenunţabil (când, cel puţin pentru creditor, nu s-a prevăzut o
asemenea posibilitate). Acordând un credit denunţabil împrumutatorul se asigură pentru situaţia
în care ar apare semne vizibile ca debitorului încep să-i meargă rău afacerile, putând în acest
caz solicita rambursarea imediată a sumei împrumutate, înaintea falimentului celui împrumutat.
f) O altă clasificare a creditelor se poate face după felul cum creditul este domiciliat în
ţară sau în străinătate, putem vorbi de credit intern, respectiv credit extern. Când creditorul este
un guvern, ca personificare juridică a unui stat avem de a face cu un credit guvernamental.
În literatura de specialitate s-au conturat următoarele sfere de cuprindere ale creditului
care exprimă provenienţa, modul de garantare şi de rambursare, destinaţia împrumutului şi
agenţii economici care intervin (de obicei băncile finanţatoare şi solicitanţii de credite, adică
agenţii în funcţiune): creditul comercial, creditul bancar, creditul obligatoriu, creditul ipotecar,
creditul de consum.
Acordând credite banca îşi asumă mai multe tipuri de riscuri, acestea fiind determinate fie
de calitatea celui care face împrumutul, fie de evoluţia economică generală, fie de structura
generală a băncii.