Sunteți pe pagina 1din 14

Ierarhia bisericească.

Temeiuri și
actualitate.

1
A devenit deja celebră idea în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos este
prezentat ca fiind capul Bisericii, Biserica prezentându-se sub forma trupului
tainic al Acestuia, iar fiecare dintre credincioși purtând denumirea de mădulare1
ale Trupului lui Hristos. Într-adevăr a fi încorporat în Hristos este de datoria
fiecărui creștin, însă pentru a ajunge la acest statut, omul trebuie să participe la
Sfintele Taine păstrându-și identitatea proprie și desfășurând o lucrare proprie2.
Sfintele Taine sunt o lucrare a harului lui Dumnezeu în Biserică, şi prin Biserică,
Trupul viu al lui Hristos în istorie. Această lucrare a harului nu este una
mecanică, ci este lucrarea dinamică a harului în Biserica cea vie. Concret
lucrarea tainică a harului este însoţită de slujbe şi semne vizibile, stabilite în
timp de Biserică. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ele se numesc taine pentru
că ceea ce credem este diferit de ceea ce vedem, adică a harul lucrează în mod
nevăzut pentru credinţa Bisericii, prin nişte semne văzute. De la începutul
Bisericii, slujirea episcopului, a preotului și diaconului au fost consacrate
săvârșirii tainelor și în chip deosebit a tainei Euharistiei, taina în care se exprimă
unitatea Bisericii locale. In liturghia episcopală, care este modelul celebrării
euharistice prin excelență, toate slujirile bisericești, și harismele personale ale
unei Biserici locale, sunt coordonate și recapitulate, participând astfel la preoția
lui Hristos. În definitiv, Hristos este cel care convoacă și adună Biserica în
Duhul Sfânt. Slujitorul ca și harismaticul nu-și îndeplinesc slujba sau lucrarea
lor decât în și prin Sfântul Duh care este Duhul preoției veșnice activate a lui
Hristos Însuși3.
Așadar, având în vedere cele afirmate de Sfântul Vasile cel Mare și anume că
cineva nu poate fi atașat de Dumnezeu cu tot sufletul său dacă este dominat de
poftele vieții4 putem afirma că încă din fazele incipiente ale creștinismului, încă
de la ființarea Bisericii, ierarhia bisericească s-a ocupat cu conștinciozitate de
mântuirea sufletelor credincioșilor fiind extrem de importantă în procesul
misionar. Fără o organizare puternică și bine stabilită poate că nu s-ar fi putut
transmite până în ziua de astăzi credința adeăvărata.

Mărturii în Sfânta Scriptură despre preoție


Preoția este Taina în care, prin punerea mâinilor episcopului și prin
rugăciune, se pogoară harul divin asupra candidatului, de parte bărbătească,
anume pregatit, sfințindu-l și asezându-l în una din treptele ierarhiei bisericești
diacon, preot sau episcop5 împărtășindu-i puterea de a învăța pe oameni cuvântul

1
Învățătura ortodoxă; p. 34
2
Pr. Florescu, Marius; Curs Misiologie – Misiune, Parohie, Pastorație
3
Învățătura ortodoxă; p. 179
4
Pr. Prof. Dr. Mircea Florin Cricovean, Crâmpeie din teologia și spiritualitatea părinților Bisericii; Ed.
Marineasa; Timișoara, 2009; p. 250
5
Sfântul Clement Romanul, Scrisoarea I către Corinteni, cap. 43, 4 – 5

2
lui Dumnezeu, de a-i sfinți prin Sfintele Taine și ierurgii și de a-i conduce pe
calea mântuirii.
Dar tainele acestea trebuiesc săvârșite de cineva calificat a face acest lucru,
iar cei avizați se numesc episcopi, preoți, diaconi. Desigur, singurul arhiereu
desăvârșit este Domnul nostru Iisus Hristos, El împreună cu Duhul Sfânt și cu
Dumnezeu Tatăl săvârșește sfânta taină astfel încât aceasta să aibă o lucrare
mântuitoare asupra credinciosului. Însă chiar Mântuitorul este Acela care
instaurează conceptul ca aceste sfinte taine să fie săvârșite de cineva anume și
nu de oricine, căci atunci când se adresează apostolilor cu privire la sfânta taina
a botezului Acesta zice: "Drept aceea, mergeți și învățați toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh" (Matei 28, 19)
După cum ziceam, sfintele taine au fost instaurate pentru a fi lucrătoare a
mântuirii, dar nu oricine poate să săvârșească o sfântă taină. Persoana abilitată a
săvârși acest lucru trebuie să fie sfințită în prealabil. Mântuitorul Iisus Hristos nu
spune ca oricine poate săvârși spre exemplu sfânta taina a botezului sau sfânta
taină a euharistiei, ci dimpotrivă îi așează pe apostoli ca răspunzători de
săvârșirea a unora ca acestea: Atunci Iisus le-a zis iarăși: "Pace vouă! Așa cum
Tatăl M'a trimis pe Mine, tot astfel și Eu vă trimit pe voi". Și zicând acestea, a
suflat asupra lor și le-a zis: "Luați Duh Sfânt! cărora le veți ierta păcatele, li se
vor ierta; cărora le veți ține, ținute vor fi". (Ioan 20, 21 – 23)
De asemenea, Însuși Mântuitorul Iisus Hristos fiind întâmpinat de zece
leproși și rugat fiind să-i vindece le spune acestora: "Mergeți și arătați-vă
preoților" (Luca 17, 14). El face aceasta pentru a întării importanța preoției și
pentru a împlini legea, căci după cum se vom arăta ulterior, preoția a fost
instaurată încă pe vremea lui Moise.
În zilele noastre există unii oameni care afirmă că pentru a putea săvârși o
taină este îndeajuns să duci o viață cât mai frumoasă înaintea lui Dumnezeu. Dar
dacă ar fi așa oare de ce Sfântul Ioan Botezătorul mărturisește că el botează cu
apă: "Eu vă botez cu apă spre pocăință. Mesia va boteza cu Duh Sfânt și cu foc,
spre mântuire" (Matei 3,11) Oare nu pentru că nu este îndeajuns a fi bineplăcut
lui Dumnezeu pentru a avea puterea de a săvârși un act sfințitor?
Prin urmare există oameni care sunt chemați spre a fi preoți, există oameni
cărora Duhul Sfânt le dă acest talant, așa cum unii primesc darul de a tămădui
trupurile sau de a lucra pământul sau de a fi educator sau învățător ș.a.m.d.
Concluzionând cele afirmate până acum putem afirma că preoția este o sfântă
taină care se încadrează în planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii.
Argumentele care susțin acest fapt nu se găsesc doar în noul testament, ci există
dovezi și în vechiul testament.
În acest sens amintim episodul în care Dumnezeu îl îndrumă pe Moise cum
să organizeze cortul adunării și cine să fie slujitori în acest loc. Primii care au
îmbrățișat preoția au fost Aaron, Nadab, Abiud, Eleazar și Itamar, fiii lui Aaron
după porunca lui Dumnezeu: "Adu-i la tine pe Aaron, fratele tău, și pe fiii săi
din mijlocul fiilor lui Israel, ca să-Mi fie preoți: Aaron, precum și Nadab,

3
Abiud, Eleazar și Itamar, fiii lui Aaron. Îi vei face lui Aaron, fratele tău,
veșminte sfințite, spre cinste si mărire. Tu vei vorbi către toți cei înțelepți în
cuget, pe care Eu i-am umplut de duhul înțelepciunii și al priceperii, iar ei îi vor
face lui Aaron veșmânt de sfințenie'ntru sfințire, cu care să-Mi slujească."
(Ieșirea 28, 1- 4). Aceste cuvinte sunt extrem de grăitoare în ceea ce privește
preoția. Nu aflăm că Dumnezeu este doar deacord cu ea, ci aflăm faptul ca
Însuși El a poruncit instaurarea ei, ca o treaptă sfințitoare. Cât despre cei
înzestrați cu acest har, aceștia sunt vrednici de mărire, nu pentru meritul lor, ci
pentru că sunt reprezentanți a lui Dumnezeu ca Putere Sfințitoare.
Înfricoșătoare este însă pedeapsa pentru cei care desconsideră taina preoției și
înțeleg greșit preoția universală atribuită fiecarui om. Aceasta ar trebui înțeleasă
în felul următor: Prin Botez toți devin preoți, și în sânul acestei egalități
sacerdotale se produce diferențierea functională a harismelor. Aceasta nu
înseamnă o nouă "sfințire", ci o hirotonie pentru o nouă slujire a celui care era
deja consacrat, deja schimbat în natura lui odată pentru totdeauna, având deja
primită ființa lui sacerdotală6 ("si voi înșivă, ca niște pietre vii zidiți-vă-n casă
duhovnicească, preoție sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicești, plăcute lui
Dumnezeu prin Iisus Hristos. " I Petru 2,5 ). Exemplul este cel al lui Core,
Datan și Abiron care s-au răvrătit împotriva lui Moise și a preotului Aaron
zicând: "Destul cu voi! De vreme ce'ntreaga obște, de vreme ce toți sunt sfinți și
Domnul este'ntru ei, de ce vă urcați voi deasupra adunării Domnului?
"(Numerele 16, 3). Cel care cârtește și tăgăduiește sfințenia preotului nu îl
lezează doar pe acesta, ci și pe Dumnezeu de vreme ce preotul a fost ales preot
prin voia Domnului, după cum și Moise mărturisește: "Dumnezeu este Cel ce-a
socotit și Cel ce-a cunoscut pe cei ce sunt ai Lui și pe cei ce sunt sfinți, El este
Cel ce și I-a apropiat; iar pe cei ce nu i-a ales să fie ai Săi, pe aceia nu și I-a
apropiat. " (Numerele 16, 5). Pentru nesocotința lor7 de a se considera
îndreptățiți a da jos pe cel pe care Însuși Domnul îl rânduise preot, Dumnezeu îi
pedepsește lăsând pământul să-i înghită de vii.
Exemplele care atestă preoția ca fiind rânduită de Divinitate sunt numeroase
atât în noul testament, cât și în vechiul testament. Astfel putem aminti de regele
Ozia care la fel precum Core și ai săi a dorit să săvârșească el cele ce trebuiau să
fie săvârșite de preoții: " Dar în urma lui a intrat și preotul Azaria și, împreună
cu acesta, preoții Domnului, optzeci de oameni vânjoși, care i s'au împotrivit
regelui Ozia și i-au zis: "Nu ție ți se cuvine să-I arzi tămâie Domnului, o, Ozia,
ci preoților, fiii lui Aaron, cei anume sfințiți să tămâieze. Ieși din locașul cel
sfânt, căci te-ai îndepărtat de Domnul; lucrul acesta nu-ți va fi spre cinste din
partea Domnului Dumnezeu". Atunci Ozia s'a aprins de mânie, în timp ce în
mână avea cădelnița cu care să tămâieze în templu; și'n clipa cand el s'a mâniat

6
a)Pr. V. Brumărașu; Ierarhia Bisericească;
b)Învățătura ortodoxă; p. 192
7
Sfântul Clement Romanul, Scrisoarea I către Corinteni, cap. 41, 3

4
pe preoți, pe fruntea lui s'a ivit lepra, în fața preoților din templul Domnului,
lângă altarul tămâierii. " ( II Paralipomena 26, 17 – 19)
Părintele Teofil Pârâianul, întrebat fiind într-o conferință de a sa despre cum
înțelege ultimele verste ale psalmului 50, fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta,
Sionului și să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa
dreptății, prinosul și arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viței
mărturisește că ele vorbesc despre ierarhia bisericească, despre legătura acesteia
cu poporul, Sionul reprezentând clerul, iar Ierusalimul credincioșii de rând.8

Succesiunea apostolică. Organizarea primelor comunități


creștine. Mărturii existente în scrierile părinților
apostolici.
Toată această lucrare mântuitoare se desăvârșește în interiorul Bisericii,
aceasta fiind trupul sfânt al Mântuitorului Iisus Hristos și arătându-se ca o
institușie sfântă, un organism sfânt ce a fost instituit de Dumnezeu, ea fiind
înzestrată totodată cu putere și autoritate din partea Acestuia: "și pe toate I le-a
supus sub picioare, și pe El L-a dat peste toate Cap Bisericii care este trupul
Său, plinătatea Celui ce pe toate întru toți le plinește." (Efeseni 1, 22 – 23).
Biserica e alcătuită din oameni care împărtășesc aceași credință și care se
împărtășesc din aceleași sfinte taine, oameni ce se împart în două categorii:
popor și cler conducător, această din urmă categorie primindu-și puterea de la
Dumnezeu prin Sfinții Apostoli. Prin urmare Mântuitorul a inființat o nouă
împărăție spirituală, împărăție ce are rolul de a învăța și de a sfinții cu ajutorul
tainelor. Pentru buna rânduială în această împărăție și pentru ca ea să-și atingă
scopul Dumnezeu pregătește oameni care să îndeplinească rolul de continuatori
ai lucrării Sale mântuitoare. Astfel primii astfel de aleși au fost apostolii, iar mai
apoi episcopii și preoții. Atunci când Mântuitorul i se adresează lui Petru
zicându-i: "Și Eu îți spun ție că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi
Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. Și-ti voi da cheile împărăției
cerurilor, și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega
pe pământ va fi dezlegat și în ceruri" (Matei 16, 17 - 18) practic se întărește idea
de succesiune apostolică și totodată se stabilește ideea că tot cel ce vrea să facă
parte din clerul conducător trebuie să fie înzestrat cu harul preoției, pe care doar
Petru și ceilalți apostoli îl puteau avea căci peste ei s-a pogorât Duhul Sfânt în
ziua Cincizecimii.
"Relatia semantică Petru-piatră din acest verset este urmatoarea: În limba
greacă, primul termen este substantiv de gen masculin: o pétros și înseamnă
8
Arhim. Teofil Pârâian; Din ospațul credinței; ediția a II-a, Ed. Mit. Olteniei, p. 25

5
"piatra" în sens generic, materie pietroasă, simbol al durității ("tare ca piatra")
sau al insensibilitatii ("inima de piatra"), dar piatră mobilă, cu dimensiuni între
pietricică și pietroi; al doilea termen e substantiv de gen feminin: e pétra și
înseamnă eminamente "stancă", aceasta fiind și simbol al imobilității ("neclintit
ca o stancă") sau al inflexibilității ("voință de stâncă"). Așadar, traducerea
riguros exactă a textului este: "tu ești Petru și pe această stâncă voi zidi Biserica
Mea", dar, în acest caz, ea nu mai poate reproduce jocul de cuvinte în virtutea
caruia Iisus i-a schimbat lui Simon numele in Petru. Consecința exegetică este
aceea că expresia "pe această piatră" (epitavte té pétra) nu se refera la persoana
lui Petru, ci la marturisirea acestuia din versetul 16, ca temelie a Bisericii lui
Hristos. De altfel, adresându-i-Se lui Petru, Iisus fusese cât se poate de limpede:
"pe această piatră (stâncă) voi zidi Biserica Mea", nu: Biserica ta.9 "Petru este
purtătorul de cuvânt al tuturor ucenicilor, drept aceea afirmația aceasta se referă
tuturor apostolilor; Pentru a defini soliditatea temeliei apostolice Iisus se
folosește de numele lui Petru care înseamnă piatră, de aceea aparent Acesta se
adresează doar acestui ucenic. Adevăr vă grăiesc: Oricâte veți lega pe pământ
vor fi legate și în cer, și oricate veți dezlega pe pamant vor fi dezlegate și în cer.
(Petru 18, 18); Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: "Luați Duh
Sfânt!, cărora le veți ierta pacatele, li se vor ierta; cărora le veți ține, ținute vor
fi".(Ioan 20, 22 – 23). Prin aceste două versete se arată clar că puterea
extraodinară de a lega și a dezlega a fost dată tuturor apostolilor.
Luând deci Duh Sfânt, apostolii s-au preschimbat din ucenici fricoși și
descurajați în puternici propovăduitori ai cuvântului Mântuitorului. Ei purtau de
grijă comunităților de creștini nou înființate la Ierusalim și însoțeau cuvântul lor
deseori cu săvârșirea de minuni. Dar pentru că Mântuitorul le dăduse porunca:
"Drept aceea, mergeți și învățați toate neamurile, botezându-le în numele
Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh" (Matei 28, 19) aceștia au trebuit să
părăsească încet comunitatea Ierusalimului și să se îndrepte spre toate colțurile
lumii cunoscute până atunci. Dar pentru că vestirea cuvântului adevărului în
diferite zone ale lumii făcea ca numărul creștinilor să crească, sfinții apostoli nu
au mai putut să îndeplinească cerințele religioase ale tuturora, drept pentru care
aceștia puneau temelia Bisericii în cetatea în care propovăduiau, apoi plecau mai
departe spre a spune și altora despre Mântuitorul Iisus Hristos. De asemenea,
ucenicii Domnului erau și ei oameni, viața lor pământească avea la un moment
dat să se sfârșească și o dată cu moartea ultimului apostol avea să se sfârșească
și lucrarea de vestire a evangheliei, de apostolat.
Pentru a evita ca acest lucru să se întâmple și pentru săvârșirea întreitei
lucrări de mântuire a credincioșilor, după porunca Mântuitorului, Apostolii au
rânduit pe preoți, adică pe slujitorii bisericești din cele trei trepte ale ierarhiei:
episcopi, preoți și diaconi. Episcopul, preotul și diaconul sunt deci organele de
instituire divină de la Hristos Însuși ale Bisericii ca comunitate vazută
9
Biblia sau Sfânta Scriptură – Edție jubiliară a Sfântului Sinod; IBMBOR; București 2001, p. 1479, nota de
subsol „e)”

6
sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos, în Duhul Sfânt, încă din
perioada apostolică a acesteia (Ioan XX, 21-23; Fapte XX, 28; Fil. I, 1; I Tim.
IV, 14; I Tim V, 22; II Tim. I, 6; Tit I, 7; Fapte XIV, 23; I Tim. V, 17-22; Tit. I,
5; I Petru V, 1-2, 5; Iacob V, 14; Fapte VI, 3, 5-6; Fil. I, 1; I Tim. III, 8-12). Prin
episcop și preot sunt primite Tainele Bisericii de către credincioși sau acestia din
urmă se alipesc simplu de Biserică și cresc ca madulare ale Bisericii prin
propovăduirea Evangheliei lui Hristos și Tainele săvârșite de preoții Bisericii
10
(Matei XXVIII, 19-20; Marcu XVI, 15-16; II Tim. II, 15).
Sfântul Clement Romanul vorbește și el despre ierarhia Bisericească în
Scrisoarea I către Corinteni. 11 De fapt aceasta constitue una dintre cele mai
importante probleme dezbătute în acastă operă. Ierarhia bisericească nu lucra la
întâmplare nici măcar în jurul anului 100, ci fiecare treaptă își avea chiar și
atunci slujirea sa, slujire care nu se dăsfășura fară o ordine, ci existau ceasuri
bine stabilite la care să se oficieze o anumită slujbă12. Sfântul Clement
conturează succint succesiunea apostolică pentru a dovedi că nu oricine poate
sluji aidoma unui slujitor din ierarhia bisericească, ci fiecare are slujirea lui la
care este chemat.
Un alt mare părinte care vorbește despre ierahia bisericească13 este Sfântul
Ignatie Teoforul. Acesta recomandă credincioșilor, în toate cele 7 scrisori ale
sale, să asculte de episcopi, de preoți și de diaconi.14 Astfel credincioșilor le este
recomandat să nu abuzeze de tinerețea episcopului15, ci să îl aibă pe acesta întâi
stătător și să-l asculte pentru a rămâne în comuniune cu Dumnezeu16. Este foarte
important în opinia sa a săvârși acestea, căci episcopul este chipul Tatălui, iar
preoții sunt sinedriul lui Dumnezeu și adunarea apostolilor17. Același mesaj al
supunerii este reluat și în Epistola către Tralieni, căci Biserica nu poate
supravieșui fără ierarhie18, iar referitor la diaconi este specificat faptul că aceștia
ar trebui să placă tuturor.19
O altă operă ce ne vorbește despre ierarhia bisericească în veacul apostolic
este Învățătura celor 12 apostoli sau Didahia. Ea recomandă comunităților să-și
hirotonească episcopi și diaconi vrednici de Domnul, blânzi, neiubitori de bani,
adevărați și încercați, căci ei slujesc credincioșilor lucrul profeților și al
învățătorilor.20 Aceștia să nu fie disprețuiți de comunitate21, ci să li se acorde
10
Învățătura ortodoxă; p. 192
11
Pr. Prof. Coman, I.G.; Patrologie, vo. I. IBMBOR, 1984, p. 125
12
Sfântul Clement Romanul, Scrisoarea I către Corinteni, cap. 40, 2
13
Pr. Prof. Dr. Rămureanu, Ioan; Istoria bisericească universală – manual pentru seminariile teologice;
IBMBOR; București, 1992; p. 52
14
Pr. Prof. Coman, I.G.; Patrologie, vo. I. IBMBOR, 1984, p. 144
15
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Magnezieni; cap. 3, 1
16
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Magnezieni; cap. 4, 1
17
Pr. Prof. Coman, I.G.; Patrologie, vo. I. IBMBOR, 1984, p. 145
18
Pr. Prof. Dr. Mircea Florin Cricovean, Crâmpeie din teologia și spiritualitatea părinților Bisericii; Ed.
Marineasa; Timișoara, 2009; p. 241
19
Pr. Prof. Dr. Rămureanu, Ioan; Istoria bisericească universală – manual pentru seminariile teologice;
IBMBOR; București, 1992; p. 52
20
Pr. Prof. Coman, I.G.; Patrologie, vo. I. IBMBOR, 1984, p. 108
21
Învățătura celor doisprezece apostoli (Didahia); cap. 15, 2

7
cinstirea cuvenită unor slujitori ai lui Dumnezeu. Parcă preîntâpinând unele
erezii ce vor apărea, opera ne vorbește și despre prezența ierarhiei bisericești
încă de la ființarea Bisericii.

Diaconii

Cuvântul diacon – διάκονος înseamnă slujitor. De altfel diakonos este un


derivat al verbului diakonein care exprimă acțiunea de a lucra ceva în folosul
altcuiva, iar prin extensie, termenul diakonia are înțelesul de lucrare spirituală
pe care o face Biserica pentru mântuirea credincioților care o alcătuiesc. Rând
pe rând diaconia primește în noul testament diferite denumiri precum lucrarea
Bisericii prin care se dorește împăcarea omului căzut cu Dumnezeu Creatorul
căci toate sunt de la Dumnezeu, iar noi ne-am împăcat prin Iisus Hristos cu
Acesta: Dar toate sunt de la Dumnezeu, Cel ce ne-a împăcat cu Sine prin
Hristos și ne-a dat nouă slujirea împăcării. (II Corinteni 5, 18) . O altă
denumire a diaconiei întâlnită în noul testament este aceea de lucrare a Bisericii
de zidire a trupului lui Hristos. În concluzie, la începutul erei creștine cuvântul
diaconie era folosit cu sens lărgit pentru a-i desemna pe cei ce-și închină viața
slujirii lui Hristos pentru a pune în acest fel umărul la opera de mântuire a
întregii omeniri. În timp termenul își pierde din lărgimea înelesului și ajunge
până acolo încât să se refere la una din treptele ierahiei bisericești. În acest sens
diaconul era hirotonit de apostoli prin punerea mâinilor, iar ulterior, de către
episcopi prin același princiu al punerii mâinilor și prin rugăciuni către
Dumnezeu.
Creșterea numărului creștinilor, precum am spus, a produs unele greutăți
pentru prima comunitate de acest gen. Se reține episodul în care iudeo-creștinii
se plâng apostolilor că văduvele lor sunt trecute cu vedere la împărțirea
ajutoarelor. Prin urmare "chemând cei doisprezece mulțimea ucenicilor, au zis:
"Nu e potrivit ca noi să lăsăm deoparte cuvântul lui Dumnezeu și să slujim la
mese. Drept aceea, fraților, căutați între voi șapte bărbați, cu nume bun, plini
de Duh Sfânt și de înțelepciune, pe care noi să-i rânduim la treaba aceasta; iar
noi vom stărui în rugăciune și'n slujirea cuvântului". (Fapte 6, 2 – 4)
(Principalele îndeletniciri ale apostolilor în reuniunile liturgice ale comunității:
rostirea rugăciunilor, inclusiv frângerea pâinii și cateheza22). Acești șapte bărbați
22
Biblia sau Sfânta Scriptură – Edție jubiliară a Sfântului Sinod; IBMBOR; București 2001, p. 1591, nota de
subsol „e)”

8
vrednici și plin de Duh Sfânt23 după cum ni se spune au primit denumirea de
diaconi. Primul dintre aceștia era Ștefan24. Ștefan împreună cu ceilalți șase25 au
fost hirotoniți prin punerea mâinilor după cum se arată și în cartea Faptele
apostolilor, capitolul 6, versetul 6: "pe care i-au pus înaintea apostolilor; și ei,
rugându-se, și-au pus mâinile peste ei". Rugăciunea și punerea mâinilor26
alcătuiesc, până astăzi, actul sacramental al hirotoniei. Alegerea era făcută de
comunitate, dar hirotonia, numai de apostoli. Ei serveau nu numai la mese, ci
alcătuiau și o treaptă ierarhică având dreptul de a boteza și a predica. Diaconii
sunt primii slujitori hirotoniți de apostoli, deși Sfântul Ioan Hrisostom afirmă că
nu aceștia 7 au fost primii diaconi ai creștinătății. Afirmația acestuia se
argumentează prin faptul că nu exista nici un episcop sau presbiter pentru ca
diaconul să-i slujească .
Se presupune că și celelalte Biserici înființate au urmărit același principiu și
și-au hirotonit prin episcopii lor diaconi. Ca dovăda că lucrurile s-au petrecut în
tocmai avem textul aparținând Apostolului Pavel și adresat lui Timotei după ce
îl unge pe acesta ca eiscop: "Diaconii, de asemenea, să fie cuviincioși, nu
vorbind în doi peri, nu dedați la vin mult, nu agonisitori de câștig rușinos,
păstrând taina credinței în cuget curat. Dar și aceștia să fie mai întâi puși la
încercare; apoi să fie facuți diaconi, dacă sunt fără prihană." (I Timotei 3, 7 –
10)
O îndeletnicire a diaconilor era aceea de a avea grijă de săraci, iar când la
oficierea cultului nu erau lectori, aceștia trebuiau citi din textele sfinte. Totodată
duceau Sfânta Împărtășanie celor care nu se puteau să ia parte la adunare fiind
bolnavi sau întemnițați. Privitor tot la Sfânta Împărtășanie trebuie spus că
Pravila Bisericească amintește în articolul 603 faptul că diaconii "să primească
euharistia potrivit rânduielii, după presbiteri, din mâna episcopului sau a
presbiterului. Nu se îngăduie diaconilor nici să stea cu prezbiterii, fiind contrar
canoanelor și rânduielilor. Iar, dacă vreunul, n-ar voi să se supună nici după
aceste hotărâri, să înceteze din slujba diaconiei.27" Se poate spune că aceștia
duceau o adevărată misiune de ajutor social, căci ei cercetau și înscriau pe cei ce
aveau nevoie de ajutorul Bisericii, duceau ajutor celor ce nu puteau veni la cult,
iar călătorilor creștini le ofereau spirjin.
Odată cu trecerea timpului s-au stabilit niște canoane 28 care stabilesc atât ceea
ce trebuie un diacon să facă, dar și ceea ce nu trebuie el să facă, măsurile care se
iau împotriva unui diacon dacă acesta greșește sau condițiile pe care trebuie să le
împlinească pentru a putea îmbrățișa diaconia. Iată câteva dintre aceste condiții:
cel care s-a hirotonit nefiind căsătorit, nu mai are permisiunea de a se căsătorii
23
Învățătura ortodoxă; p. 177
24
Învățătura ortodoxă; p. 172
25
Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena, Nicolae
26
a) Învățătura ortodoxă; p. 150
b) Biblia sau Sfânta Scriptură – Edție jubiliară a Sfântului Sinod; IBMBOR; București 2001, p. 1591, nota de
subsol „g)”
27
Pravila Bisericească; art. 603
28
Prof. Stan, Liviu; Îndrumător canonic;

9
ulterior decât dacă declară la hirotonie că vrea să se căsătorească. Râmânând în
acest cerc al căsătoriilor trebuie menționat că diaconul care-și leapădă soția sub
cuvânt de evlavie să se afurisească, iar dacă persistă atunci să fie caterisit, iar cel
ce s-a căsătorit de două ori după ce a primit Sfântul Botez nu mai poate fi
diacon. Acesta nu poate face nimic fără voia episcopului. Nu are voie să se mute
din oraș în oraș, iar dacă pleacă fără învoirea episcopului nu mai poate
liturghisii. Totodată nu poate fi primit în alta eparhie fără permisiunea
episcopului.

Preoții
Hristos ne arată că este deosebit de noi ca Arhiereu, ca Învățător și ca
Împărat, tocmai prin acești slujitori văzuți ai săi. El are nevoie ca slujitorii Săi să
fie și văzuți pentru a comunica către noi jertfa Sa. Ierarhia bisericească ce-i
cuprinde pe aceștia cuprinde pe a doua sa treaptă preoții sau presbiterii.
Cuvântul presbiteros, de natură grecească, este comparativul lui presbis care
înseamnă bătrân, vârstnic. În noul testament presbiteros este folosit și cu sensul
de mai mare în rândul creștinilor – slujitor bisericesc. În Epistola către Evrei
(Evrei 8, 1 Evrei 7, 26 Evrei 5, 5; )a Sfântului Apostol Pavel, se vorbește la un
moment dat despre deosebirea dintre preoția vechiului testament și cea a noului
testament. În acest context Mântuitorul este numit de mai multe ori cu
apelativul Arhiereu. Pimii creștini evitau a da această denumire unui slujitor
creștin al Bisericii pentru ca nu cumva aceasta să se confunde cu denumirea de
arhiereu al legii lui Moise. Pe măsură ce timpul a trecut, termenul a început să se
sedimenteze printre creștini cu înțelesul de slujitor al lui Dumnezeu, arătând în
special pe cel hirotonit în treapta a doua a ierarhiei bisericești. În noul testament
prima menționare a preoșilor așa cum îi știm noi astăzi se face cartea Faptele
Apostolilor, când profeții sau harismaticii, prin puterea Duhului Sfânt prevăd o
perioadă de foamete, iar apostolii trimit ajutoare prin Barnaba și Saul: Și
sculându-se unul dintre ei, cu numele Agab, a arătat prin Duhul că'n toată
lumea va fi foamete mare, care a și fost în zilele lui Claudiu. Iar ucenicii au
hotărât ca fiecare dintre ei, după putere, să trimită spre ajutorare fraților care
locuiau în Iudeea; ceea ce au și făcut, trimițându-le preoților prin mâna lui
Barnaba și a lui Saul. (Fapte 11, 28 – 30) Lucrurile s-au petrecut întocmai, iar
ca dovadă că a fost într-adevăr așa avem cuvintele Sfțntului Evanghelist Luca:
Și sosind noi la Ierusalim, frații ne-au primit cu bucurie. Iar a doua zi, Pavel a
mers cu noi la Iacob; și au venit acolo toți preoții. (Fapte 21, 17 – 18).
În ziua de azi, ca și în cazul diaconilor s-au preoții sau vitorii preoți trebuie să
îndeplinească anumite condiții pentru a nu fi depuși din treaptă, respectiv pentru
a putea primi această sfântă taină. Prin urmare preotul este hirotonit de episcoul

10
eparhiot, însă doar o singură dată, căci în eventualitatea în care e hirotonit de
două ori, el trebuie caterisit. Preotul răspunde în fața lui Dumnezeu pentru turma
care i-a fost încredințată, acesta nu trebuie să petreacă în lenevie și nici să fie
neglijent cu poporul pe care îl are de păstorit, ci trebuie să-și îndeplinească cu
succes misiunea care i-a fost încredințată după cum îl îndeamnă și Sfântul
Apostol Pavel pe ucenicul său Timotei
Presbiterul trebuie să fie model pentru credincioșii încredințați lui, să nu
poarte vrăjmășie cuiva, nici să slujească fără evlavie sau cu cei care au fost
opriți a mai sluji. Acesta trebuie permanent să ia aminte asupra sa si asupra
turmei incredintate lui spre pastorire, precum il indeamna Sf. Apostol Pavel pe
ucenicul sau Timotei: "Nu nesocoti harul care este întru tine, care ți s'a dat prin
profeție cu punerea mâinilor preoțimii. Pe acestea pune-le la inimă; de acestea
ține-te, pentru ca propășirea ta să le fie vădită tuturor. Ia aminte la tine însuți și
la învățătura ta; stăruie în ele, căci făcând aceasta te vei mântui - și pe tine, și
pe cei ce te ascultă. " (I Tim. 4, 14 – 16).
Preoția este cea mai înaltă deminitate 29pe care o poate avea cineva pe Pământ.
Deși presupune, precum am arătat, multe responsabilități pentru a fi un slujitor
al Domnului, totuși satisfacția de a oferii dragostea cuiva, dragoste manifestată
prin îngrijirea de sufletul acelor persoane, iar zțmbetul de împlinire a celor care
odinioară erau adânc întristați și întoarcerea acestora pe calea virtuților este o
mare recomăpensă pentru sufletul unui păstor.

Episcopii

Episcopatul este cea mai înaltă treaptă bisericească instituită de Mântuitorul


Iisus Hristos și de Apostoli. Sub puterea episcopului stă tot clerul și poporul
dintr-o Biserică. Cuvantul episcop deriva de la "Episcopeo = privesc,
supravegheza, observa cu insemnarea de ocrotitor, supraveghetor, pazitor". In
Vechiul Testament numele de episcopi se da supraveghetorilor Cortului Sfant,
iar uneori si lui Dumnezeu in intelesul de cercetator, judecator, ori cunoscator,
cunoscator al inimii.
Termenul de supraveghetor se păstrează și în era post hristologică până prin
secolul II – III alături de inspector, intâistătător (antistes, pontifex), liturghisitor
sau preot al lui Dumnezeu sau al lui Hristos, părinte ( parens, pater), bărbat
apostolic (vir apostolicus).
Cuvântul episcop nu se întâlnește nicăieri în Noul Testament cu însemnarea
exclusivă pe care o știm noi astăzi. Este probabil că în aceste texte termenul să
29
Pr. Prof. Dr. Mircea Florin Cricovean, Crâmpeie din teologia și spiritualitatea părinților Bisericii; Ed.
Marineasa; Timișoara, 2009; p. 246

11
fie folosit pentru a desemna clerul superior, dar și treapta a doua a ierarhiei
bisericești.
În fruntea Bisericii din Ierusalim apare Iacob cel Mic, fratele Domnului, ce se
bucura de o autoritate morală atât în fața creștinilor, cât și în fața iudeilor.
Acesta este considerat a fi văr 30cu Mântuitorul Iisus Hristos. De asemenea este
numit de către istoricul Eusebiu de Cezareea cu titulatura de episcop. Se știe că
în timpul păstoririi sale comunitatea lui s-a bucurat de pace și liniște. În jurul
anilor 61 – 62 este însă aruncat de pe aripa templului și ucis cu pietre 31 pentru că
a refuzat să-L renege pe Hristos.
Totodată Sfântul Apostol Pavel lasă episcopi pe unde propovăduiește. Avem
exemplul lui Timotei, fiul lui Eunice. După prima captivitate a apostolului
neamurilor, Timotei a fost numit episcot al Bisericii din Efes, fiind primul
episcop din această Biserică. De asemenea, un alt ucenic al Sfântului Apostol
Pavel a fost Tit. Acesta a jucat un rol important în rezolvarea disputei apărute la
Antiohia cu privire la valabilitatea legii lui Moise. Tit a fost lăsat ca episcop în
Creta având misiunea de a conduce spre mântuire comunitatea de acolo.
Apostolul neamurilor îl îndeamnă pe Tit să așeze preoți în fiecare cetate, iar în
alegerea persoanelor care să îmbrățișeze preoția să țină cont de anumite condiții.
Înzestrarea apostolilor cu puterea de sus a Duhului Sfânt constituie caracterul
obiectiv și institutional al Bisericii, ca purtatoare în ființa ei a Duhului și vieții
lui Hristos cel înviat, prin succesiunea apostolică a episcopatului, prin care El
Însuși trăiește în Biserică, adună și asimilează în Sine pe toți credincioșii prin
lucrarea Sfintelor Taine.
Potrivit sfântului Ignatie al Antiohiei, episcopul este rânduit de Dumnezeu
spre a-i administra casa32, iar credincioșii trebuiesc să-l primească33 ca pe Însuși
Stăpânul casei.
Dar dacă între preoți și episcopi trebuie să existe o legătură subordonativă,
între episcopi ar trebui să fie una de egalitate34, căci și între apostoli a existat o
asemenea legătură, nici unul dintre ei nefiind mai mare decât celălalt în ceea ce
privește harul primit de la Dumnezeu.
Prin urmare, putem afirma că ierahiei bisericești i-a fost încredințată
misiunea de a conduce spre mântuire sufletele credincioșilor.35 De aceea,
credincioșii trebuie să asculte de episcop, iar de se va separa cineva de restul
comunității, Biserica nu va înceta36 să fie Mireasa lui Hristos.

30
Pr. Prof. Dr. Rămureanu, Ioan; Istoria bisericească universală – manual pentru seminariile teologice;
IBMBOR; București, 1992; p. 29
31
a) Iosif Flaviu, Ant. Jud., XX, 9, 1
b) Eusebiu, Ist. bis. II, 23, 21
32
Pr. Prof. Dr. Mircea Florin Cricovean, Crâmpeie din teologia și spiritualitatea părinților Bisericii; Ed.
Marineasa; Timișoara, 2009; p. 240
33
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni; cap. 6, 1
34
Pr. Prof. Dr. Mircea Florin Cricovean, Crâmpeie din teologia și spiritualitatea părinților Bisericii; Ed.
Marineasa; Timișoara, 2009; p. 241
35
Pr. Prof. Dr. Mircea Florin Cricovean, Crâmpeie din teologia și spiritualitatea părinților Bisericii; Ed.
Marineasa; Timișoara, 2009; p. 240

12
Bibliografie:

36
Pr. Prof. Dr. Mircea Florin Cricovean, Crâmpeie din teologia și spiritualitatea părinților Bisericii; Ed.
Marineasa; Timișoara, 2009; p. 247

13
• http://ro.orthodoxwiki.org/Sfintele_Taine
• Biblia sau Sfânta Scriptură – Edție jubiliară a Sfântului Sinod; IBMBOR;
București 2001
Parintele Dumitru Staniloae; Preotul, urmaș al Apostolilor și persoană
harismatică
Flaviu, Iosif; trad. Acsan, Ion; Antichității Iudaice - CĂRŢILE XI-XX DE LA
REFACEREATEMPLULUI PÂNĂ LARĂSCOALA ÎMPOTRIVALUI NERO;
vol. II; Ed. Hasefer, București 2001
Pr. Prof. Dr. Coman, Ioan G.; Patrologie; vol. I; IBMBOR; București 1984
Pr. Prof. Stan, Liviu; Îndrumător canonic
Pr. Prof. Dr. Rămureanu, Ioan; Istoria Bisericească universală – Manual pentru
seminariile teologice; IBMBOR, București 1992
www.scribd.com
www.crestinortodox.ro
Arhim. Teofil Pârâian; Din ospațul credinței; ediția a II-a, Ed. Mit. Olteniei
Trad. Pr. Fecioru, D.; Scrierile părinților apostolici; Ed. IBMBOR, București,
1979
Pr. Prof. Dr. Mircea Florin Cricovean, Crâmpeie din teologia și spiritualitatea
părinților Bisericii; Ed. Marineasa; Timișoara, 2009

14