Sunteți pe pagina 1din 54

CURS DE DREPT CANONIC IDD

CUPRINS
Capitolul I. ROLUL DREPTULUI CANONIC ÎN SOCIETATE 1. Prolegomene. Definiţia drep
tului canonic. Domeniul dreptului canonic şi particularităţile sale. 2. Izvoarel
e dreptului canonic. Canoanele apostolice, canoanele sinoadelor ecumenice, cutum
a, nomocanoane, legislaţiile papale, conciliare, decretalii, legislaţiile modern
e, coduri canonice. Capitolul BISERICII 1. Organizarea şi funcţionarea Bisericii
Ortodoxe Române. 2. Organizarea şi funcţionarea Bisericii Catolice. II. ORGANIZ
AREA ADMINISTRATIVĂ ŞI FUNCŢIONAREA
Capitolul III. PERSOANELE ÎN BISERICĂ 1. Stările bisericeşti. Mireni (laici/fide
li), Cler (episcopi, presbiteri, diaconi) – roluri şi atribuţii, actele intrării
în cler, condiţii pentru intrarea în cler), Monahi (voturile călugăreşti, ordin
e) 2. Persoanele juridice în Biserică. Persoane morale, persoane juridice, clasi
ficare, fundaţii.
1
INTRODUCERE Prezenta lucrare reprezintă doar un curs selectiv, o sinteză, pentru
forma de învăţământ deschis la distanţă (I.D.D.), astfel încât pentru înţeleger
ea completă a instituţiilor dreptului canonic şi pentru o promovare a examenului
este imperios necesară studierea bibliografiei anexate. Cursul va trata în prin
cipal noţiuni de drept canonic ortodox şi catolic (de rit latin şi de rit orient
al), referirile la normele altor culte fiind în esenţă mai rare.
2
CURS DE DREPT CANONIC Curs selectiv pentru IDD
Capitolul I Definiţia dreptului canonic. Rolul dreptului canonic
3
I.I.1. Prolegomene. Istoria dreptului canonic reaminteşte cum aproape întotdeaun
a a existat un anumit grad de interferenţă al categoriilor şi al procedurilor în
tre legislaţiile bisericească şi cele laice1. Această interferenţă a fost partic
ular mai sensibilă în ceea ce priveşte influenţa dreptului roman asupra dreptulu
i canonic.2 Dreptul civil şi cel canonic aveau deja un sprijin reciproc în apăra
rea instituţiilor familiei, a căsătoriei, a persoanelor, precum şi în protejarea
demnităţii persoanei umane. De-a lungul timpului gândirea creştină a fost preoc
upată de raporturile sociale, de relaţiile internaţionale, de viaţa econonmică.
În aceste domenii, Biserica a intervenit mai mult în numele moralei creştine dec
ât în numele dreptului Existenţa relaţiilor între Drept (în sensul său laic, rep
rezentat de Stat) şi religie (ca expresie a Cultului) este compusă din alternanţ
e3, de-a lungul timpului mai multe poziţii putând fi degajate: disoluţia dreptul
ui în religie, separarea radicală sau coexistarea mai mult sau mai puţin prudent
ă. Au existat şi există fluxuri şi refluxuri. În orice caz, nu se degajă o defin
iţie veritabilă a dreptului prin intermediul conceptului de religie sau chiar pr
in raport la o religie.
1
A se vedea pentru dezvoltări J.Gaudemet „ Le droit canonique”, ed.Cerf-Fides, Pa
ris, 1989, e p.10-18; P.Valdrini, J-P.Durand, O.Échappé, J.Vernay, „ Droit Canon
ique” 2 éd. Dalloz, Paris, 1999, p. 601 şi urm. I.N.Floca, „Drept canonic ortodo
x. Legislaţie şi administraţie bisericească”. Edit. Institutului Biblic şi de Mi
siune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, vol. I, p. 70 şi urm., J.T.
Martin de Agar, „ A Handbook on Canon Law”, coed.E.Caparros &M.Thériault, Montr
eal, Canada, 1999. 2 Pentru detalii legate de dezvoltarea dreptului canonic, a r
elaţiilor cu Statul Laic precum şi despre influenţele dreptului roman, a se vede
a J.Imbert, “Le code de droit canonique de 1983 et le droit roman” în “L’année c
anonique”, 428/1984, p.1-12, J.Gaudemet op.cit. p. 12, J.Gaudemet, e „Les source
s du droit de l’ Eglise en Occident du VII siècle” în Colecţia- Initiation au Ch
ristianisme ancien, Paris, coed.Cerf –CNRS, 1985, p.188 şi urm., G.Le Bras, „Pro
légomènes în Colecţia -Histoire du droit et des institutions de l΄Eglise en Occi
dent, Paris, Sirey, vol VII, 1955, p. 5-270, G.Le Bras, C.Lefèvre, J.Rambaud, „
L΄âge classique (1140-1378), Sources et théorie du droit, în Colecţia -Histoire
du droit et des institutions de l΄Eglise en Occident, Paris, Sirey, vol VII, 196
5, p. 92-608, R.Metz, „Droit canonique et droit ecclésiastique, Problème de term
inologie” în Revue de Droit Canonique (RDCan.), 29, 2-4 juin-dècembre 1979, p.22
-40, J.Gaudemet, „Reflexions sur le livre I [De normis generalis] du code de Dro
it Canonique de 1983” în RDCan, 34, 2, juin 1984, p.1-81, A.Lefebvre-Teillard „D
e quelques fondement canoniques du droit des personnes et de la famille dans le
droit civil français” în „L΄Eglise et le droit” Aix-EnProvence, IDHC, 1998, p.73
-82, P.Valdrini, J-P.Durand, op.cit.p. 105 şi urm. 3 e A se vedea în acest sens,
pentru dezvoltări, Fr.Terré “ Introduction générale au droit” 5 Ed. Dalloz, 200
0, p.9 şi urm., E.Durkheim “Les formes élémentaires de la vie religieuse” L.G.D.
J. Paris, 1912, p.115 şi urm., V.J.Elul, “Dimensions religieuses du Droit et not
amment sur l’apport de saint Thomas d’Aquin” în „Religion, societé et politique”
, Mélanges Elul, PUF, 1983.
4
În societatea europeană modernă, liberală, un raport de ruptură lasă foarte neîn
demânatic urmele unei demarcaţii laxe: Statul devine laic, laicul este normă de
drept, regula afirmând principiul laicităţii dă loc interpretării juridice.1 Lai
citate ? Acest cuvânt plin de grele semnificaţii ale disputei seculare dintre St
at si Biserică a căpătat de-a lungul curgerii timpului un sens pacificator. Astă
zi, a afirma principiul laicităţii nu înseamnă a nega libertatea religioasă sau
de conştiinţă. Mai mult, se recunoaşte libertatea credinţei, ca o măsură de salv
gardare a Statului cel puţin prin distincţia, vitală pentru acesta, dintre spaţi
ul religios şi spaţiul politic.2 Din punct de vedere teologic, Biserica nu este
totuşi o simplă societate umană. Ea este o Taină care poate fi definită în diver
se moduri, fiecare revelând un aspect diferit al existenţei ei3. Biserica este c
orpul mistic al lui Christos, poporul lui Dumnezeu, adunarea credincioşilor în I
Isus Christos etc. este de asemenea o societate fondată de Mântuitor pentru a co
ntinua lucrarea Lui în salvarea lumii4. Taina lui IIsus este imaginea şi reflect
area misterului Cuvântului Incarnat. La fel cum naturile divină şi umană ale Mân
tuitorului sunt unite în mod tainic întro singură Persoană trimisă pe pământ, la
fel şi în Biserica Universală5 are două laturi intrinsec legate, cea pământeană
şi cea divină.6 “Societatea bisericii este
1
Pentru o tratare generală a problemei, a se vedea Fr.Terré, op.cit. p. 10 cu aut
orii citaţi sub nota e 1, V.J. Carbonnier „Essais sur les lois” 2 ed. 1995, p.29
5 şi urm., P.Malaurie, „La Bible, L’Alliance et le Droit. Reflexions d’un jurist
e chretien” RRJ, 1998, p. 433. 2 Fr.Terre, ibidem. A se vedea de asemenea L.-M.H
arosa „Regimul constituţional al cultelor în Statele Uniunii Europene. O persect
ivă comparată” în „Paşi spre integrare.Religie şi drepturile omului în România”,
coord.S.Frunză, ed. Limes, Cluj-Napoca, 2004, p.91-100. 3 A se vedea J.T.Martin
de Agar, op.cit. p.2 4 ibidem. A se vedea pentru dezvoltări filozofice S.Cotta,
„Perché il diritto”, ed. a 2-a, La scuola, Brescia, 1983, 228 pag., F.D’ Agosti
no „Filosofia del diritto” ed.Giapichelli, 1993, Cap.I, „elementi per una defini
zione del diritto canonico”, p.5-22, I.N.Floca, op.cit. p.58-64. 5 Prin Biserică
Universală se înţelege Biserica Creştină în general în afara căreia nu mai rămâ
ne nimic, piesă centrală în teologia creştină, indiferent de cult. Este de preci
zat că atât Biserica Ortodoxă, cât şi cea Catolică sunt ambele în acelaşi timp,
în teologiile lor, Ortodoxă (gr. „păstrător al adevăratei credinţe”) şi Catolică
( gr. „Catholicos” înseamnă cu vocaţie universală). A se vedea I.N.Floca, op.ci
t. p. 182-186. 6 J.T.Martin de Agar, Ibidem.
5
structurată cu organe ierarhice şi corpul mistic al lui Christos, societatea viz
ibilă şi comunitatea spirituală, Biserica pământeană şi cea din ceruri”.1 Pornin
d de la aceste premise, este important ca în studiul oricărei instituţii de drep
t canonic să se ţină cont de natura mistică a bisericii2, deasupra oricăror form
e de organizare laică. Din moment ce Biserica este o societate umană fondată de
Mântuitor, primele şi principalele atribute de drept (şi îndatoriri de asemenea)
au ca fundament voinţa Fondatorului ei şi aparţin dreptului divin3. Pe scurt, I
Isus a conferit Bisericii sale anumite caracteristici, scopuri, finalităţi şi mo
duri de conducere care sunt neschimbabile şi care formează nucleul fundamental a
l dreptului canonic, acest ansamblu de denumit drept divin4. Normele de drept di
vin sunt imutabile, fiind localizate în Sfânta Revelaţie. “Cu toate că revelaţia
este completă, ea nu a fost explicitată complet; totuşi înţelegerea lor de cătr
e creştinătate se face gradual pentru a obţine întreaga lor semnificaţie în decu
rsul curgerii secolelor” 5. Rămâne o ultimă precizare de făcut în această introd
ucere. Biserica a cunoscut controverse dogmatice şi conflicte care au antrenat s
eparări în interiorul comunităţii creştine6. Istoria Bisericii este traversată d
e crize grave care
1
norme fiind
Biserica este prezentată de Conciliul Vatican II, ca „o comunitate de credinţă ş
i o societate umană”, apud. J.Gaudemet, „Le droit canonique”, Cerf, 1998, p.5. Î
n ecclesiologia ortodoxă, ieromonahul A.Boca în a sa lucrare “Cărarea Împărăţiei
”. Ed.III-a, ed.Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Arad, 2002, p.17-1
8 preciza: “ Prin urmare, cei ce stăm sub semnul crucii […] urmăm calea mântuiri
i în obştea Bisericii văzute sau luptătoare... Biserica de pe Pământ se numeşte
luptătoare, pentru că aici, inşii din obşte au purtat o întreită luptă, care ţin
e o viaţă întreagă: lupta cu ei înşişi, cu patimile contra firii, cu lumea indif
erentă şi necredincioasă. […] Iar Biserica din Ceruri se numeşte biruitoare, fii
ncă este alcătuită din obştea bunuilor biruitori mucenici, a sfinţilor slujitori
...” A se vedea şi Pr.prof.dr. D.Stăniloaie, „Teologia dogmatică ortodoxă”, ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii ortodoxe române, vol.I, Bucureşti
, 1978, p.35 şi urm., I.Chirilă, „ Fragmentarium exegetic filonian. Nomothetica.
Repere Exegetice la Decalog ” , ed.Limes, Cluj-Napoca, 2004, p.69-75. 2 LG 8; O
T 16. 3 Pentru mai multe detalii asupra definiţiei şi extensiei dreptului divin,
precum şi a identificării lui cu dreptul natural din concepţia lui H.Grotius, J
.T.Martin de Agar, op.cit. p. 3. 4 A se vedea J.Hervada „Natural Right and Natur
al Law: a Critical Introduction” (Pamplona, ed.Univ. Navarra, 1987) apud. J.T.Ma
rtin de Agar, idem. 5 Ibidem. 6 Pentru detalii, a se vedea J.Gaudemet, op.cit. p
.7, precum şi acelaşi autor în monumentala sa lucrare „Storia del diritto canoni
co. Ecclesia et Civitas”, ed.italiană, ed.San Paolo, 1998, passim.
6
însă au eşuat în a o aduce la dezordine instituţională şi dogmatică. În nici un
caz, Biserica nu a cunoscut cuvântul „ revoluţie”1. Mai bine zis, sistemul său d
e drept, spre deosebire de toate sistemele de drept seculare, nu a cunoscut nici
odată o bulversare totală. Biserica îşi trage seva şi astăzi din textele sacre ş
i prin aceasta fundamentele ei sunt imuabile. În dezvoltarea sa bi-milenară Bise
rica s-a adaptat în anumite puncte transformării societăţii, a cunoscut schimbăr
i care însă nu i-au atins esenţa2. I.I.2. Definiţia Dreptului Canonic. Plecând d
e la aceste consideraţii necesare, dreptul canonic îşi propune să abordeze mai m
ult dimensiunea umană, temporală şi pământească a Bisericii, sevind atât ca un s
istem de norme juridice complex, cât şi ca un element adiacent parcurgerii căii
Mântuirii. La modul cel mai general, prin Drept canonic se înţelege dreptul reli
gios creştin sau dreptul Bisericii Creştine, în totalitatea sa, mai bine zis sum
a tuturor principiilor şi normelor după care se conduce întreaga Biserică Creşti
nă3. După Marea Schismă din 1054 se poate vorbi, în dezvoltarea lor istorică şi
în accepţiunea modernă, de Dreptul canonic ortodox (ramură a dreptului canonic c
e se ocupă de normele după care se organizează Biserica Ortodoxă) respectiv de D
reptul canonic catolic (corespunzător Bisericii Catolice de Rit Latin precum şi
Bisericilor Orientale Unite cu Roma). Dreptul canonic este direct subordonat sco
pului şi raţiunii de a fi a Bisericii. Biserica Universală având şi o parte mate
rială, vizibilă, alături de partea ei pur spirituală, este dotată cu o ordine so
cială. Spre deosebire de dreptul societăţii civile, care urmăreşte binele comun
din societatea respectivă, dreptul canonic urmăreşte ca finalitate supremă mântu
irea sufletelor. Ca şi în cazul societăţii civile, armonia şi ordinea societăţii
umane din Biserică nu mai pot fi realizate spontan, din cauza căderii în păcat
a omului ( cu
1 2
Ibidem. Ibidem. 3 I.N.Floca, op.cit., p.55.
7
sensul de „păcat originar”1), astfel încât se simte nevoia unei constrângeri ext
erne pentru realizarea lor. Pentru a asigura această ordine, sunt edictate regul
i şi apar jurisdicţii care asigură respectarea lor. Privită ca o societate, Bise
rica nu poate scăpa acestor exigenţe.2 De la câteva norme, suficiente pentru com
unităţile mici caracteristice Bisericii Primare, s-a ajuns de-a lungul secolelor
la un întreg ansamblu de reguli ce răspunde nevoilor din ce în ce mai complexe
ale unei societăţi din ce în ce mai vaste. Şi deoarece în limba greacă (limba co
mună în Orient în perioada în care s-a născut Biserica) „regulă” se numeşte κάηο
η, primele reguli ale dreptului Bisericii au f st desemnate cu termenul de „can
ane”, spre a le de sebi de cealaltă acepţiune a legii în greacă „Nomos” (gr.ηομο
ς), termen rezervat legiuiril r civile3. Cuvântul can n4 este în uz actualmente
atît în Biserica Cat lică cât şi în cea Ortodoxă. Astfel, dreptul Bisericii este
în mod comun denumit „drept canonic”. I.I.3. Domeniul Dreptului Canonic. Partic
ularităţile sale. După cum am arătat mai sus, scopul final al societăţii creştin
e este supranatural. Potrivit can.1752 teza finală din Codex Juris Canonici-1983
, „legea supremă a Bisericii trebuie să fie mântuirea sufletelor”. Dacă dreptul
canonic reglementează viaţa terestră a subiecţilor săi, scopul său ultim este de
a-i ghida pe aceştia spre mântuire5. Această exigenţă reprezintă una dintre par
ticularităţile dreptului canonic. Care este domeniul acestui drept ? Răspunsul p
are simplu şi dezvăluie o altă originalitate şi totdată o altă dificultate. Drep
tul canonic se referă la societatea ecclesiastică. Fixează drepturile şi obligaţ
iile mirenilor (sau laicilor), ale clerului, condiţiile de admitere în cler, reg
imul bunurilor bisericeşti, administrarea în general a Bisericii, organizarea ad
ministrativă a Bisericii,
A se vedea A.Boca, op.cit., p.25. A se vedea J.Gaudemet, op.cit., p. 5. 3 A se v
edea I.N.Floca, op.cit., p.56, J.Gaudemet, op.cit., p.5-6. 4 Cuvântul “Canon” ci
rcumscrie atât ramura de drept, cât şi un text dintr-o normă canonică (prescurta
t: can.), corespondentul articolului dintr-un text de lege în dreptul laic. 5 J.
Gaudemet, op.cit., p. 6.
2 1
8
procedurile disciplinare, pedepsele canonice, administrarea sfintelor Taine/ Sac
ramente, etc., părând astfel doar un “statut administrativ” al unui cult anume,
fără prea mare contact cu dreptul laic. Totuşi anumite instituţii interesează în
acelaşi timp atât Biserica cât şi societatea civilă. Astfel, căsătoria este, di
n punct de vedere al dreptului canonic, o Taină/Sacrament de inspiraţie divină.
Pe de altă parte, căsătoria şi rezultatul ei, familia, sunt unele dintre fundame
ntele oricărei societăţi.1 Formarea şi instruirea tinerilor este o sarcină primo
rdială a fiecărui Stat, dar instruirea religioasă este privită cu maximă importa
nţă de Biserică. Patrimoniul bisericesc este destinat asigurării mijloacelor mat
eriale ale societăţii ecclesiastice dar, prin amploarea sa, nu poate fi ignorat
legislativ de nici un Stat. O altă particularitate a dreptului canonic este acee
a a subordonării normelor de drept canonice adevărurilor de credinţă şi morală a
le Bisericii, dreptului divin şi celui natural. Dreptul canonic are limitele leg
ate de intervenţia sa în viaţa temporală a Bisericii2: 1. 2. el nu poate să regl
ementeze decât relaţiile inter-umane ce se manifestă în forul exterior al omului
. dreptul canonic nu poate înlocui alegerea liberă, responsabilă de care în ulti
mă instanţă depinde mântuirea sufletului, ci poate adăuga ulterior un element ex
terior care acţionează în sensul realizării unor premise sociale necesare armoni
ei sociale. 3. dreptul canonic nu aduce o rezolvare exhaustivă a problemelor com
portamentului necesar în vederea obţinerii scopului urmărit, şi anume acela al m
ântuirii sufletelor3, acţionând mai degrabă asupra acţiunilor exterioare ale com
portamentului.
J.Gaudemet, Idem. A se vedea Pr. I.Bota „Curs de Drept Canonic” Cluj-Napoca, făr
ă an, curs dactilografiat, p.4 şi urm. 3 I.Bota,ibidem.
2
1
9
4.
dreptul canonic prezintă un caracter relativ, dependent de condiţiile sociale şi
de mentalităţile existente, care sunt întotdeauna perfectibile şi evolutive.
II. Izvoarele Dreptului Canonic. Nu trebuie uitat că dreptul canonic este produs
ul unei istorii bi-milenare, izvoarele sale urcând până la începuturile Biserici
i. Având în vedere dezvoltările diferite pe care Biserica Ortodoxă şi cea Catoli
că le-au avut, mai ales începând cu secolele VI- VIII d.Chr., şi izvoarele drept
ului canonic ale celor două culte prezintă particularităţi interesante, plecând
de la trunchiul comun de norme ale Bisericii Primare. Izvoarele dreptului canoni
c pot fi împărţite în izvoare fundamentale (principale) - care stau la baza drep
tului canonic- şi izvoare derivate (întregitoare). Vom prezenta în prima parte a
demersului nostru izvoare fundamentale comune I.II.1. Izvoarele fundamentale 1.
Sunt considerate astfel deoarece ele stau la baza dreptului canonic, dându-i ac
estuia un conţinut propriu, specific. Izvoarele fundamentale ale dreptului canon
ic sunt: 1. Adevărurile relevate de Sf.Scriptură ( comune, cu unele diferenţe, B
isericilor Catolice şi Ortodoxe); 2. Canoanele cuprinse în colecţia fundamentală
de canoane (pentru Biserica Ortodoxă); 3. Canoane cuprinse în Coduri canonice (
pentru Biserica Catolică); 4. Dreptul pontifical ( pentru Biserica Catolică). 5
.Obiceiul de drept bisericesc (cutuma).
A se vedea pentru detalii I.N.Floca, op.cit., p. 72-82; I.Bota, op.cit., p.6-7;
P.Valdrini, J.P.Durand, O.Échappé, J.Vernay, op.cit., p.2-21. Pentru o exhaustiv
ă prezentare a izvoarelor dreptului canonic (cu preponderenţă cel catolic) a se
vedea J. Gaudemet, „Les sources du droit e e de l’Église en Occident du II au VI
I siècle”, colecţia Initiations au christianisme ancien, coed. e Cerf-CNRS, Pari
s, 1985, passim., precum şi J.Gaudemet, „Les Sources du Droit Canonique.VIII e –
XX siècle”, ed.CERF, Paris, 1993., passim.
1
10
6. Legislaţiile seculare.
1.Adevărurile relevate de credinţă şi normele morale desprinse din aceasta, aşa
cum sunt cuprinse în Sfânta Scriptură, ca depozitară a Revelaţiei divine. Noul t
estament ne transmite nu atât percepte juridice propriu-zise ci învăţăturile Mân
tuitorului care prezintă dimensiuni ce depăşesc cadrul strict juridic. (Matei 19
,16-2, Marcu, 10, 17-22). Dintre învăţăturile cu un caracter juridic, trebuie me
nţionate statuarea caracterului indisolubil al căsătoriei „...ce a împreunat Dum
nezeu, omul să nu despartă...”(Matei 19, 6, 9), judecarea pricinilor dintre creş
tini de reprezentanţi ai comunităţii creştine „... De-ţi va greşi fratele tău, c
heamă-l şi mustră-l între tine şi el, iar de nu va asculta...[...] spune-l Biser
icii...” ( Matei 18,15-17, Luca 17,3) precum şi cunoscuta formulă ce privea comp
ortamentul creştinilor faţă de autoritatea de stat „Daţi Cezarului cele ce sunt
ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei, 22,21). Tot
ca norme religioase şi morale sunt considerate a fi şi sfaturile date de Sfinţi
i Apostoli, mai ales îndrumările pastorale ale Sf.Apostol Pavel (1 Cor. 7, 1215;
1 Cor. 11, 4-34; 1 Tim. 2, 8-12; 3, 2-12). În Faptele Apostolilor se regăseşte
de asemenea un text care care pare să conţină norme specific canonice, şi anume
cel care se referă la hotărârea Adunării de la Ierusalim de a apăra pe noii creş
tini proveniţi din păgânism de prescripţiile legii mozaice (Fapte 15, 5-35)1. În
Revelaţie sunt însă cuprinse şi norme ale dreptului natural şi ale dreptului po
zitiv divin care sunt considerate a fi în sens restrâns izvoare ale dreptului ca
nonic. Dreptul divin din Noul Testament a stat la baza constituirii Bisericii, d
esăvârşind, după cuvintele lui Iisus, legea veche. Acest izvor de drept este rec
eptat ca atare atît în Biserica Catolică cât şi în cea Ortodoxă.
1
A se vedea C.Perrot, „Les premières manifestations évangéliques d’un droit ecclé
sial” în „L’année canonique”, nr.21/1977, p.129-140.
11
2. Canoanele cuprinse în colecţia fundamentală de canoane. Prin canon se înţeleg
e (în sens larg) o lege bisericească scrisă iar în sens restrâns un articol dint
r-o lege bisericească1. După cuprinsul lor, canoanele se pot împărţi în următoar
ele categorii: a) canoane de cuprins dogmatic b) canoane de cuprins religios-mor
al c) canoane de cuprins cultic d) canoane de cuprins juridic e) canoane de cupr
ins mixt. Obiectul dreptului canonic este dat în preponderenţă de canoanele cu c
onţinut juridic. 2.1. Canoanele Bisericii Ortodoxe. Actualmente, Biserica Ortodo
xă utilizează ca şi izvor de drept principal un aşa numit „cod canonic al Biseri
cii” format din patru categorii de canoane2: a) Canoanele Apostolice b) Canoanel
or Sinoadelor Ecumenice c) Canoanele Sinoadelor Locale Orientale d) Canoanele Sf
inţilor Părinţi. a) Canoanele Apostolice. Sub această denumire sunt cuprinse mai
multe colecţii de canoane, fără să fie în realitate opera directă a Sfinţilor A
postoli. Aceste canoane au apărut ca urmare firească a dezvoltării tot mai accen
tuate a comunităţilor creştine ce a antrenat o nevoie crescândă de reguli care s
ă organizeze şi să structureze viaţa bisericilor locale. Multe texte care intere
sează în mod egal istoricii, teologii şi specialiştii în liturghie stau mărturie
acestui embrion al dreptului ecclesiastic.
Cuvântul are şi alte înţelesuri bisericeşti şi anume acela ce se referă la pedea
psa ce se aplică penitenţilor precum şi acela utilizat în cult, de „grup de cânt
ări organizate”. 2 A se vedea I.N.Floca, op.cit., p.75 şi urm.
1
12
-Canoanele Apostolice. Colecţia reprezintă o compliaţie târzie (probabil sec. IV
-V d.Chr.) redactată în greacă, Biserica Ortodoxă păstrând un număr de 85 de can
oane apostolice, aşa cum prevede canonul 2 al Sinodului VI ecumenic, în timp ce
Biserica Catolică recunoaşte cu valoare de izvor de drept doar 50, aşa cum au fo
st iniţial traduse în latină în sec. VI de călugărul dobrogean Dionisie Exiguul.
-Didahia celor 12 Apostoli. Colecţia, compusă probabil în Siria sau Palestina l
a sfârşitul sec.I, îşi consacră primele şase capitole unei cateheze clasice insp
irate din tradiţia iudaică a “celor două căi” şi tratează despre disciplină, pos
t şi despre liturghie. -Tradiţia apostolică, mai cunoscută şi sub denumirea de C
anoanele lui Hippolytus sau Canoanele Bisericii din Alexandria, redactată probab
il între anii 197-218 d.Chr. Cuprinsul colecţiei era împărţit în 38 de capitole
şi în present se păstrează atât versiunile în latină şi greacă, cât şi în arabă
şi etiopiană. -Didascalia, redactată în sec. II-III d.Chr. şi cu o largă răspând
ire în bisericile orientale siriacă, arabă şi etiopiană. b) Canoanele Sinoadelor
Ecumenice. Conciliile episcopilor (în greacă “synodus”) au o mare importanţă pe
ntru Biserică ca şi izvor de drept, mai ales sinoadele ecumenice denumite aşa de
oarece la ele au participat reprezentanţi ai Bisericii din toată lumea creştină
din acea perioadă1. Din cele şapte sinoade ecumenice recunoscute de Biserica Ort
odoxă, numai în şase dintre ele s-au emis norme canonice, şi anume: Sinodul I ec
umenic (Niceea, anul 325 ) – 20 canoane. Sinodul II ecumenic (Constantinopol, an
ul 381) – 7 canoane. Sinodul III ecumenic (Efes, anul 431) – 8 canoane. Sinodul
IV ecumenic ( Calcedon, anul 451)-30 canoane.
Gr. Oikumenes = universal. În realitate, sinoadele de la Niceea (325),Constantin
opol (381), Efes (431) şi Calcedon (451) au fost numai orientale, raportat la co
mpoziţia lor (a se vedea J.Gaudemet, „Storia del diritto canonico” lucr.cit., p.
139). Cu toate acestea sinoadele ecumenice îşi datorează numele universalităţii
recepţionării normelor lor decât participării universale a episcopilor.
1
13
Sinodul VI ecumenic1 (Trulan, anii 691-692) – 102 canoane. Sinodul VII ecumenic
(Niceea, anul 787 ) - 22 canoane. c) Sinoadele Locale au statuat doar pentru reg
iunile în care se desfăşurau, fiind incluse în dreptul bisericesc ortodox în baz
a canonului 2 al Sinodului VI Trulan. Dintre sinoadele locale putem aminti: Sino
dul din Cartagina256 d.Chr., Sinodul din Ancira-314 d.Chr., Sinodul de la Neocez
areea -314 d.Chr., Sinodul din Antiohia – 341 d.Chr., Sinodul de la Gangra- 343
d.Chr., Sinodul din Laodiceea -349 d.Chr., Sinodul de la Sardica – 343 d.Chr.(si
nod apusean), Sinodul din Constantinopol -394 d.Chr., Sinodul din Cartagina -419
d.Chr., Sinoadele din Constantinopol din 861 şi din 879-8802. d) Canoanele Sfin
ţilor Părinţi. În Biserică, prin Sfinţi Părinţi se înţelege acei comentatori şi
scriitori bisericeşti care au trăit înainte de sec. al XII –lea, au avut o viaţă
sfântă, operele lor au avut întotdeauna o doctrină ortodoxă iar scrierile lor a
u fost aprobate de Biserică3. Canoanele Sfinţilor Părinţi nu sunt canoane în înţ
elesul strict al conceptului, ci sunt reguli stabilite de către aceştia în legăt
ură cu diverse probleme practice ale vieţii ecclesiastice, fără a fi redactate î
n modalitatea obişnuită pentru canoanele propriu-zise. De exemplu, unele dintre
aceste canoane sunt extrase din operele lor, altele sunt extrase mult mai târziu
din scrieri indirecte, în timp ce altele sunt receptate chiar din unele scrisor
i de-ale lor. Amintim dintre Sfinţii Părinţi răsăriteni pe Dionisie al Alexandri
ei, Grigorie Taumaturgul al Neocezareei, Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Gri
gorie de Nyssa.
Sinodul V, întrunit la Constantinopol în 553, nu a emis nici un canon, la fel ca
şi prima sesiune a Sinodului VI care s-a ţinut la Constantinopol în 680. Din ac
est motiv, autorii medievali de drept canonic, ţinând cont de faptul că a doua s
esiune a sinodului VI, desfăşurată în palatul Trulan din Constantinopol, a emis
102 canoane (mai multe decât orice alt precedent sinod), l-au numit sinodul quin
i-sext. Motivaţia era că sinodul Trulan ar fi fost continuatorul sinoadelor ante
rioare. 2 A se vedea I.N.Floca, op.cit. p. 77-78. 3 I.Bota, op.cit. p.7.
1
14
3. Canoane cuprinse în Coduri Canonice ale Bisericii Catolice. Din cauza condiţi
ilor specifice spaţio-temporale în care Biserica Catolică s-a dezvoltat, putem d
istinge câteva perioade de formare a dreptului său canonic. Astfel, anterior anu
lui 1917, Biserica Catolică de rit Latin utiliza Corpus Juris Canonici o vastă c
ulegere de texte canonice, eleaborată între sec. XII-XVI, bazându-se pe canoane
apărute într-o durată de timp întinsă pe o perioadă de aproape un mileniu. După
Conciliul Vatican I ( 1969-1870), în 1917 a fost promulgat Codex Juris Canonici
-1917, denumit şi Codul Pio-Benedictin, după numele papilor Pius al X-lea, (care
în 1904, în urma Conciliului Vatican I, a luat decizia creării unui cod canonic
, după modelul codurilor civile europene, sarcină încredinţată eminentului juris
t cadrinalul Pietro Gaspari) şi al lui Benedict XV, succesorul lui Pius X care a
promulgat Codul în 1917. Acest cod avea 2414 canoane şi abroga orice lege sau r
eglementare (cu excepţia perceptelor dreptului natural şi ale dreptului divin) a
nterioară. Codul era divizat în cinci cărţi, adoptând o repartizare a materiilor
inspirată din codificările seculare ale sec. al XIX-lea şi XX-lea (codul civil
francez, codul civil german etc.): norme generale, persoane, bunuri (unde figura
şi dreptul Sacramentelor), procedură, delicte şi pedepse. În urma lucrărilor Co
nciliului Vatican II (1962-1965) Suveranul Pontif Ioan al XXIII-lea a luat deciz
ia revizuirii radicale a Condului de Drept Canonic din 1917 iar în 1983 papa Ioa
n Paul al II-lea a promulgat noul cod de drept canonic, Codex Juris Canonici-198
3 ( prescurtat CIC- 1983) care abrogă dispoziţiile vechii legiuiri. Mult mai scu
rt ca precedentul cod (1752 canoane) îi rămâne fidel în unele norme iar în altel
e este cuprins de un spirit legislativ nou. Actualmente în vigoare, Codex Juris
Canonici 1983 are un plan general ce diferă de al celui din 1917: Cartea a II-a
se referă la „Poprul lui Dumnezeu”, Cartea a III-a se referă la Funcţia învăţăto
are a Bisericii iar Cartea IV la funcţia sanctificării în Biserică. Întinderea c
ărţii referitoare la sancţiuni este mult mai redusă ( mai puţin de 100 de canoan
e) iar procedura judecăţi este în aşa manieră concepută încât garantează dreptul
la apărare.
15
Pentru Bisericile Orientale unite cu Roma, în 18 octombrie 1990, Sf.Părinte Ioan
Paul al II-lea a promulgat Codul Canonic al Bisericilor Orientale (Codex Canonu
m Ecclesiarum Orientalium) –prescurtat CCEO- prin Constituţia Apostolică Sacri C
anones. Acest cod este valabil pentru Bisericile Orientale de tradiţie Alexandri
nă, Antiohiană, Armeană, Chaldeeană şi Constantinopolitană unite cu Roma. Biseri
ca Română Unită cu Roma (greco-catolică) funcţionează în baza acestui Cod canoni
c. 4.Dreptul pontifical. Acest drept este format din toate legile, Constituţiile
Apostolice, Decretele, cuvintele proprii (Motu proprio) pe care Suveranul Ponti
f, considerat a fi cap al Bisericii Catolice şi al Bisercilor Orientale unite cu
Roma, le emite. Puterea legislativă a Sfântului Scaun este limitată doar de pre
vederile dreptului divin şi se aplică numai Bisericilro arătate-mai sus. Atunci
când Sfântul Părinte emite legi dogmatice, referitoare la adevărurile de credinţ
ă, el o face ex cathedra, adică în mod oficial şi solemn, şi se bucură de asiste
nţa Sf.Spirit, deci de infailibilitate. În cazul în care Sf.Părinte emit legi de
organizare bisericească sau legi disciplinare, el nu se bucură de infailibilita
te. Se pot emite şi legi particulare, ce să fie aplicabile doar unui teritoriu s
au unor anumite persoane. 5.Obiceiul de drept bisericesc (cutuma). Acest izvor d
e drept este comun atât Bisericii Ortodoxe, cât şi Bisericii Catolice. În dreptu
l laic, pentru a juca rolul izvorului de drept obiceiul sau cutuma trebuie să în
deplinească anumite condiţii1: să aibă vechime, să fie aplicată încontinuu o lun
gă perioadă de timp, să fi fost (la origine) nescrisă, să existe un ataşament pu
ternic faţă de el al unei mari categorii de persoane de pe un anumit teritoriu,
să fie cunoscută legiuitorului şi si nu fie contrară legii scrise. Pe lângă aces
te condiţii definitorii ale cutumei, dreptul bisericesc mai impune câteva cerinţ
e speciale:
1
În dreptul roman, adagiul ce exprima cel mai bine portanţa cutumei era: „Sit con
suetudo longaeva, tenaciter servata, opinione juris sive necessitatis, non contr
aria legi, nota legislatori atque non prohibita”.
16
1. să fie în acord total cu adevărurile de credinţă ale Bisericii şi cu normele
religios-morale de conduită ale credincioşilor. 2.să fie admis prin consensul în
tregii Biserici (sau al unor Biserici perticulare). 3. spre deosebire de cutuma
ca izvor al dreptului laic, obieciul de drept bisericesc poate fi şi contrar leg
ii scrise (în drept canonic ortodox), dacă respectă condiţia de la punctul 1. As
tfel, o cutumă poate fi contrară, în timp, textelor unor canoane care au cazut î
n desuetudine. (de exemplu, canonul 2 al sinodului local Constantinopol 879-880
interzice ca episcopii să fie monahi, iar cutuma care labrogat impune candidaţil
or la episcopat să devine monahi înainte de hirotonia lor în treapta de arhierei
1. În dreptul catolic, dacă o cutumă este împotriva canoanelor CIC 1983 sau CCE
O nu poate fi aplicată. 6.Legile seculare. Atât Biserica Ortodoxă, cât şi Biseri
ca Catolică de rit Latin sau Oriental respectă legislaţiile Statelor în care fun
cţionează, astfel încât legile laice (Constituţia, legile civile, administrative
sau penale) sunt izvor de drept principal şi pentru dreptul canonic. În dreptul
canonic catolic, potrivit can.22 CIC 2 „ Legile civile la care dreptul Biserici
i trimite vor fi respectate în dreptul canonic cu aceleaşi efecte, în măsura în
care nu sunt contrare dreptului divin şi dacă dreptul canonic nu dispune altfel”
. După cum se poate observa, legislatorul canonic utilizează legislaţia civilă a
Statului în care o parte a Bisericii Catolice vieţuieşte, dar în limitele speci
ficate în can.22 CIC, şi anume numai atunci când legile civile nu se află în con
tradicţie cu dreptul divin sau cu normele canonice. Un asemenea caz de incompati
bilitate apare atunci când se poate observa cu claritate că un normativ canonic
diferit de cel civil poate determina grave inconveniente de ordin practic sau să
rămână lipsit de orice incidenţă efectivă.
1 2
A se vedea I.N.Floca, op.cit., p 78-79. Similar cu can.1504 CCEO.
17
Împletirea dreptului ecleziastic cu cel civil îşi găseşte o aplicaţie amplă în m
aterie patrimonială, dar şi aici există sectoare în care fenomenul canonizării l
egislaţiei civile este mai marcat (cum ar fi de exemplu materia contractelor), l
a fel cum trebuie să ţinem cont în cadrul altor norme de dispoziţii canonice foa
rte precise, cum este cazul celor referitoare la voinţele pioase. În materia con
tractelor, în Titlul III „ De contractibus ac praesertim de alienatione”1, can.1
290 CIC statuează „Normele dreptului civil în vigoare pe teritoriul unde s-a înc
heiat contractul, privind contractele atât în general cât şi în particular, şi u
nde s-au executat obligaţiile, vor fi respectate de dreptul canonic în materia s
upusă puterii Bisericii şi cu aceleaşi efecte, dacă nu sunt contrare dreptului d
ivin sau dacă dreptul canonic nu prevede în alt fel...”2 În dreptul canonic orto
dox, legile statului vor fi respectate ca atare, Biserica Ortodoxă română, supun
ându-se D.177/1948 privitor la regimul general al cultelor religioase, încă în v
igoare. Toate Regulementele Bisericii Ortodoxe române fac parte integrantă şi di
n dreptul laic. I.II.2. Izvoarele derivate. Izvoarele derivate ale dreptului can
onic sunt: a) hotărâri (decrete, decizii etc.) regulamente, pastorale, circulare
, instrucţiuni sau orice acte emise de sinoade particulare sau locale, altele de
cât cele ce fac obiectul sinoadelor ecumenice sau naţionale. b) hotărîri sau dec
izii ale ierarhilor Bisericii (episcopi, mitropoliţi, cardinali etc.) pentru ter
itoriile bisericeşti pe care le păstoresc. c) jurisprudenţa instanţelor de drept
canonic d) părerile canoniştilor Bisericii în chestiuni locale. Toate aceste iz
voare de drept derivate îşi produc efectle numai dqacă nu sunt contrare izvoarel
or fundamentale de drept şi ajută la o mai bună organizare a vieţii bisericeşti
în general.
1 2
„Contractele şi în special vânzarea”. Can.1290 CIC: „ Quae ius civile in territo
rio statuit de contractibus tam in genere, quam in specie et de solutionibus ead
em iure canonico quoad res potestati regiminis Ecclesiae subiectas iisdem cum ef
fectibus serventur, nisi iuri divino contraria sint aut aliud iure canonico cave
atur...”
18
Capitolul II. ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ ŞI FUNCŢIONAREA BISERICII II.1 Organiza
rea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române
II.1.1. Biserica Ortodoxă Română. Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Pa
triarhie autocefală, cu titulatura „Patriarhia română”, pe teritoriul statului r
omân şi cuprinde pe toţi credincioşii de religie-creştin ortodoxă din ţară, bucu
rându-se de toate libertăţile şi drepturile asigu’rate şi garantate prin Constit
uţie şi prin legile Statului român (art. 15 din D.177/1948 1). În cadrul statulu
i, Biserica Ortodoxă Română este una din cele 14 organizaţii religioase autonome
sau culte religioase recunoscute de stat, sub denumirea de „cultul ortodox2”. C
a Biserică ortodoxă locală-naţională, tradiţie autocefală, este unitară în organ
izarea sa şi îşi păstrează unitatea dogmatică, canonică şi a cultului cu Biseric
a Ecumenică a răsăritului, de constantinopolitană. Sub aspect instituţional, Bis
erica Ortodoxă Română are o organizare centrală, (art. 8 din Statutul Bisericii
Ortodoxe Române) cu organe proprii
Privind regimul general al cultelor religioase, publicat din M.Of. nr.178 din 4
august 1948, denumită în continuare Legea Cultelor. 2 A se vedea pentru detalii
şi o tratare exhaustivă a subiectului I.N.Floca, S.Joantă, „Administraţie Biseri
ceasă parohială şi legislaţie”, ed. a II-a, Edit.Universităţii „Lucian Blaga” Si
biu, 2002, p.12-17.
1
19
deliberative (Sfântul Sinod şi Adunarea Naţională Bisericească) şi executive (Co
nsiliul Naţional Bisericesc şi Administraţia Patriarhală) în fruntea cărora se g
ăseşte Patriarhul ca întâistătător, precum şi o organizare locală, alcătuită din
mai multe părţi componente (parohia, protopopiatul, eparhia, mitropolia şi mână
stirea), fiecare cu organe de conducere proprii. Biserica mai dispune de organe
disciplinare şi de judecată (Consistoriul disciplinar protopopesc, Consistoriul
eparhial şi Consistoriul General Bisericesc) pentru clerici (preoţi, diaconi) pr
ecum şi de organe disciplinare şi de judecată pentru monahi (Consiliul de judeca
tă, Consistoriul monahal eparhial şi Consistoriul monahal central). II.1.1 Organ
ele bisericeşti centrale.Compunere.Atribuţii. 1. Organele deliberative centrale.
A. Sfântul Sinod se compune din Patriarh (ca preşedinte) şi toţi mitropoliţii,
episcopii şi arhiereii vicari în funcţiune ca membri. Sfântul Sinod este cea mai
înaltă autoritate în Biserica Ortodoxă Română pentru toate chestiunile canonice
şi spirituale. Potrivit art. 11 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române 1 (BOR)
şi al Regulamentului organelor centrale din Patriarhia Română2, Sfântul Sinod ar
e următoarele atribuţii: -păstrarea unităţii dogmatice, canonice şi cultice în B
iserica Ortodoxă Română; -păstrarea unităţii dogmatice, canonice şi a cultului c
u Biserica Ecumenică a Răsăritului şi cu celelalte Biserici Ortodoxe; -tratarea
oricărei chestiuni de dogmatică, canonică sau cultică şi de a o rezolva în confo
rmitate cu învăţătura şi tradiţiile Biserici Ecumenice a Răsăritului;
Elaborat de Sf.Sinod la 19 oct. 1948. Elaborat de Adunarea Naţională Bisericeasc
ă la 26 februaie 1950, aprobat de Departamentul Cultelor la 18 august 1950.
2
1
20
-examinează alegerile de ierarhi şi dacă aceştia îdeplinesc cerinţele canoanelor
; -emite gramata pentru întronizarea Patriarhului; -alege epsicopii românilor or
todocşi de peste hotare; -judecă pe membrii săi iar ca instanţă canonică de recu
rs judecă pe clericii sancţionaţi cu pedeapsa caterisirii sau a excluderii din c
ler; B. Adunarea Naţională Bisericească este organul reprezentativ central al Bi
sericii Ortodoxe Române şi are competenţe în toate probleleme economicoadministr
ative precum şi în cele ce nu intră în competenţa Sfântului Sinod. Atribuţiile A
dunării Generale Bisericeşti sunt următoarele: -reglementează şi conduce treburi
le patrimoniale, culturale şi economice ale Bisericii; -hotărăşte asupra titulat
urilor şi întinderii eparhilor; -reglementează şi hotărăşte asupra administrării
bunurilor bisericeşti -verifică şi aprobă bugetul şi contul de gestiune anual.
2.Organele executive centrale A. Consiliul Naţional Bisericesc este organul supr
em administrativ pentru afacerile întregii Biserici şi totodată organul executiv
al Sfântului Sinod şi al Adunării Generale Bisericeşti. El se compune din nouă
membri, trei clerici şi şase mireni, aleşi de Adunarea Naţională Bisericească pe
termen de 4 ani, precum şi din consilierii administrativi, ca membri permanenţi
1. Consiliul exercită o parte din atribuţiile Adunării Naţionale Bisericeşti înt
re sesiunile acesteia, cu excepţia celor legate de aprobarea bugetului şi a cont
ului de gestiune, întocmeşte darea de seamă anuală asupra mersurilor treburilor
bisericeşti şi exercită orice alte atribuţiuni ce i se vor da de Adunarea Genera
lă Bisericească.
1
I.N.Floca, S.Joantă, op.cit, p. 17.
21
b. Patriarhul este Întâiul Stătător între ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, Mi
tropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Arhiepiscop al Bucureştilor, cu următoarele
atribuţii: -convoacă şi prezidează organele deliberative centrale ale Bisericii
Ortodoxe Române; -aduce la îndeplinire hotărârile organelor deliberative centra
le ale Bisericii; -reprezintă Patriarhia în justiţie, în faţa autorităţilor de s
tat şi faţă de terţi, personale sau prin împuterniciţi; -numeşte locţiitorii de
mitropoliţi, primeşte plângeri împotriva ierarhilor; -exercită orice alte atribu
ţii acordate lui prin canoane, legi şi regulamente. Patriarhul este numai „primu
s inter pares” în Sfântul Sinod, având rolul de a prezida, nefiind, în afara gra
dului ierarhic, superior celorlalţi episcopi. Aparatul prin care patriarhul îşi
exercită atribuţiile administrative este format din: -administraţia patriarhală
-cancelaria patriarhală -corpul de inspecţie şi control. II.1.2. Organizarea loc
ală a Bisericii Ortodoxe Române
Potrivit art.39 din Statut, părţile componente şi organele locale ale Bisericii
Ortodoxe Române sunt: mitropolia, eparhia, protopopiatul, mănăstirea şi parohia1
. Fiecare parte componentă se administrează şi se conduce independant de altă pa
rte de acleaşi grad, modul lor de constituire şi organele lor fiind identice la
unităţi de acelaşi fel (art.40 din Statut). 1.Mitropolia (art.111-114 Statut) es
te unitatea administrativă bisericească teritorială, formată dintr-un număr de e
parhii, sub conducerea organelor centrale mitropolitane ale puterii bisericeşti,
în frunte cu un mitropolit. Actualmente, Biserica Ortodoxă Română numără şase m
itropolii pe teritoriul ţării şi încă trei în
1
Idem.
22
afara graniţelor ţării. În fiecare mitropolie, organul central de conducere deli
berativă este sinodul mitropolitan, alcătuit din mitropolit şi episcopii din sub
ordinea sa. 2.Eparhia este unitatea administrativă bisericească din cadrul unei
mitropolii aflată sub conducerea organelor centrale eparhiale ale puterii biseri
ceşti, în frunte cu un episcop eparhiot. Conducerea eparhiei este realizată de e
piscop, ajutat de următoarele organe: Adunarea eparhială (organ deliberativ), co
nsiliul eparhial (organ executiv al Adunării eparhiale),Consistoriul eparhial (o
rgan judiciar disciplinar, funcţionând ca primă instanţă sau instanţă canonică d
e apel) şi Administraţia eparhială (organ executiv al lucrărilor administrative
ale organelor deliberative şi executive ale eparhiei). Adunarea eparhială are co
mpetenţe în toate problemele administrative, culturale şi economice şi este comp
usă din 30 membri reprezentanţi ai clerului şi ai credincioşilor, în proporţie d
e 1/3 clerici ( aleşi de preoţi şi diaconi) şi 2/3 laici, aleşi în mandate de 4
ani de delegaţii consiliile parohiale (pentru laici). 3.Protopopiatul este o cir
cumscripţie administrativă bisericească care cuprinde mai multe parohii din acee
aşi eparhie, toate aflate sub conducerea administrativă a unui protopop . 4.Paro
hia conform art.41-47 din Satutul Bisericii Ortodoxe Române, parohia este comuni
tatea credincioşilor, clerici şi mireni, de religie creştinortodoxă, aşezaţi pe
un teritoriu delimitat şi organizaţi ca o unitate administrativ bisericească loc
ală, sub conducerea organelor locale colegiale de exercitare a puterii bisericeş
ti, în frunte cu preotul paroh 1. Ca organe colegiale în conducerea şi administr
area parohiei sunt: Adunarea Parohială, Consiliul Parohial, Comitetul Parohial i
ar ca organe individuale de conducere şi administrare: preotul-paroh şi epitropu
l.
1
A se vedea I.N.Floca, S.Joantă, op.cit., p. 19-20.
23
a) Adunarea Parohială (art. 52-59 Statut) este organul colegial deliberativ, com
pus din toţi bărbaţii –clerici şi mireni- majori ai unei parohii, cu o viaţă mor
ală şi nepătată şi care îşi îndeplinesc toate îndatoririle morale şi materiale f
aţă de Biserică şi aşezămintele ei1. Adunarea se întruneşte în şedinţe ordinare
o dată pe an, în primul semestru al anului iar în şedinţe extraordinare de câte
ori este nevoie. Convocarea se face de către preşedinte, care este preotul-paroh
, sau de către locţiitorul său, în biserică, după Sfânta Liturghie, cu o săptămâ
nă înainte de data fixată pentru şedinţă. În convocator vor fi precizate data, l
ocul şi ora adunării iar după citirea lui în biserică va fi afişat pe uşa biseri
cii. Data, locul şi ora întrunirii vor fi comunicate şi protopopului care, dacă
va participa la ea, va prezida Adunarea (art. 54-56 din Statut). Cvorumul este î
ntrunit dacă adunarea numără cel puţin o zecime din totalul membrilor adunării p
arohiale, hotărârile luate fiind obligatorii dacă au fost luate cu voturile majo
rităţii membrilor prezenţi. Dacă în ziua hotărâtă adunarea nu întruneşte numărul
minim cerut de statut, ea va avea loc în duminica următoare în acelaşi loc şi l
a aceeaşi oră fiind valabil constituită cu un număr cel puţin egal cu cel al mem
brilor consiliului parohial (7, 9 sau 12 membri, în funcţie de mărimea parohiei)
. Hotărârile adunării parohiale pot fi contestate în termen de 14 zile. Contesta
ţia va fi depusă în scris la protopopiat care, împreună cu avizul protopopului (
aviz consultativ) o va înainta consiliului eparhial (art. 5 din Statut). Atribuţ
iile Adunării parohiale (art. 53 Statut) sunt următoarele: • alege pe membrii co
nsiliului parohial şi pe cei ai comitetului parohial conform procedurii de alege
ri reglementată de art. 2 şi urm. din Regulamentul pentru alegerea, funcţionarea
şi dizolvarea organelor deliberative şi executive din parohiile, protopopiatele
şi eparhiile din Patriarhia Română2.
1 2
A se vedea I.N.Floca, S.Joantă, op.cit., p. 22. Elaborat de Sf.Sinod la 25 febr.
1950 şi aprobat de Departamentul Cultelor la 18 august 1950.
24
• • • • • • •
desemnează prin alegere pe preoţii, diaconii şi cântăreţii din parohie, în cazur
ile în care episcopul o va cere. întocmeşte bugetul parohial. Verifică şi aprobă
gestiunea anuală a parohiei. Fixează cuantumul maximal al contribuţiilor benevo
le de cult în favoarea parohiei. Administrează patrimoniul parohiei, îngrijind d
e buna funţionare a edificiilor bisericeşti, culturale şi fundaţionale. Hotărăşt
e cu privire la cumpărarea, la vânzarea sau la grevarea imobilelor parohiale Hot
ărăşte înfiinţarea de fonduri cu scop bisericesc, cultural sau filantropic şi st
abileşte normele pentru adunarea mijloacelor pecuniare necesare parohiei.
b) Consiliul Parohial 1 (art. 60.64 Statut) este organul executiv al adunării pa
rohiale şi organul deliberativ în administraţia parohială, reprezentând parohia
în toate chestiunile în afară de cele spirituale. Se compune din 7, 9 sau 12 mem
bri, în funcţie de mărimea parohiei, care sunt aleşi dintre membnrii adunării pa
rohiale pe o durată de 4 ani, în mod onorific şi cu drept de realegere. Nu pot f
i aleşi în acelaşi consiliu tatăl şi fiul, fraţii, socrul şi ginerele. Din consi
liul parohial fac parte, cu vot deliberativ, preotul paroh, preoţii şi diaconii
deservenţi, precum şi primul cântăreţ din parohie. Atribuţiile Consiliului paroh
ial sunt cele stabilite pentru adunare parohială, cu excepţia următoarelor, atri
buite prin Statut numai adunării generale: • • • desemnează prin alegere pe preo
ţii, diaconii şi cântăreţii din parohie, în cazurile în care episcopul o va cere
. alege pe membrii consiliului parohial şi pe cei ai comitetului parohial verifi
că activitatea consiliului parohial.
1
A se vedea I.N.Floca, S.Joantă, op.cit., p. 23.
25
• • •
examinează şi completează raportul anual asupra activităţii parohiei. verifică ş
i aprobă gestiunea anuală a parohiei. Hotărăşte cu privire la cumpărarea de imob
ile, la vînzarea şi grevarea acestora.
Pe lângă atribuţiile care sunt şi în competenţa adunării parohiale (cu excepţia
celor de mai sus), consiliul parohial are o însărcinare specifică, şi anume acee
a de a alege dintre membrii adunării parohiale pe delegatul pentru alegerea memb
rilor adunării eparhiale din circumscripţia respectivă (art. 63,al.2 Statut). Ho
tărârile consiliului parohial sunt valabile cu majoritatea simpl ă a membrilor s
ăi. c) Comitetul parohial este format dintre membrii aleşi din rândul consiliulu
i parohial. (art. 68-70 Statut). Atribuţiile acestuia sunt: 1.înzestrarea şi înf
rumuseţarea bisericilor, a curţilor bisericeşti, cimitirelor parohiale şi întreţ
inerea acestora; 2. formarea şi susţinerea corului bisericesc; 3.ajutorul dat să
racilor, ocrotirea orfanilor şi văduvelor; 4.ajutorul bolnavilor; 5.înfiinţarea
şi susţinerea bibliotecii parohiale, organizarea colportajului 1 în parohie şi a
pangarului2. 6.înfiinţarea şi susţinerea oricăror opere de milă creştină. d) Pr
eotul-paroh este conducătorul parohiei, împuternicit al episcopului. Din punct d
e vedere administrativ bisericesc, preotul –paroh este conducătorul administraţi
ei parohiale şi organ executiv al Adunării parohiale şi al consiliului parohial,
fiind totodată preşedintele de drept al organelor parohiale colegiale de
Colportaj = aprovizionarea parohiei şi a credincioşilor cu cărţi sfinte, icoane,
literatură religioasă, calendare bisericeşti. 2 Pangar = masă pe care sunt aşez
ate spre vânzare lumânările în biserică. Prin extensie, aprovizionarea cu lumână
ri.
1
26
conducere: Adunarea parohială, Consiliul parohial, comitetul parohial precum şi
gestionarul patrimoniului parohiei. Atribuţiile administrative ale preotului-par
oh sunt următoarele: a) b) c) d) e) f) aduce la îndeplinire toate dispoziţiile S
tatului şi regulementele canonice în ceea ce priveşte parohia; reprezintă parohi
a în justiţie, în faţa autorităţilor şi în relaţiile cu terţii, personal sau pri
n împuterniciţi convoacă şi prezidează Adunarea parohială şi consiliul parohial;
aduce la îndeplinire dispoziţiile organelor bisericeşti superioare; aduce la în
deplinire hotărârile Adunării parohiale; ţine un registru despre toţi membrii pa
rohiei, cu nume, prenume, ocupaţia, data naşterii, botezului, cununiei, morţii ş
i data eventualei mutări într-o altă parohie. g) h) Controlează administrarea av
erii bisericeşti, a fundaţiilor din parohie şi a activităţilor şi instituţiilor
culturale; Întocmeşte şi ţine la zi inventarul parohiei.
e) Epitropul. Această funcţie este creată de art. 65-67 din Statut şi activitate
a principală este de a administra patrimoniul parohial. Epitropul sau epitropii
sunt delegaţi dintre membrii Consiliului parohial şi administrează în baza hotăr
ârilor Adunării parohiale sau a consiliului parohial. Atribuţiile epitropului su
nt: a) administrează bunurile mobile şi imobile aparţinând parohiei, instituţiil
or culturale sau fundaţiilor parohiei sau a fondurilor cu destinaţie specială pr
imite de la consiliul parohial. b) Păstrează într-un seif banii şi hărtiile de v
aloare ale parohiei. c) Ţine un registru de venituri şi cheltuieli sau, dacă par
ohia este mai mare, înfiinţează şi conduce un departament contabil.
27
d) Prezintă la sfârşitul anului un raport asupra veniturilor şi cheltuielilor bi
sericeşti, culturale şi fundaţionael. e) Supraveghează buna îngrijire a edificii
lor bisericeşti. f) Încasează venituri şi face plăţi curente.
II.2. Organizarea Bisericii Catolice
Biserica Catolică cuprinde Biserica Romano-Catolică (sau de rit Latin) precum şi
un număr de douăzeci şi una de Biserici Orientale Unite cu Roma, de rit catolic
oriental (de tradiţie Alexandrină, Antiohiană, Armeană, Chaldeeană şi Constanti
nopolitană sau greacă) dintre care în România există Biserica Română Unită cu Ro
ma sau Biserica Greco-Catolică. În această parte a expozeului nostru vom trata m
ai întâi organizarea centrală a Bisericii Romano-Catolice (II.2.1) iar ulterior
vom discuta despre organizarea regională a Bisericii Catolice (II.2.2.) II.2.1.O
rganizarea Centrală a Bisericii Romano Catolice II.2.1.1 Autoritatea Supremă în
Biserică. Codex Juris Canonici (can.330) prezintă două subiecte de drept canonic
care au puterea supremă şi plenară în Biserică, Pontiful roman şi Colegiul epis
copilor ale căror relaţii una cu alta, cu rădăcini în Scriptură şi Sfânta Tradiţ
ie, îşi găsesc încadrarea în drept. Legislaţia cuprinsă în fostul cod canonic di
n 1917, reiterată şi dezvoltată prin principiile directoare ale textelor Concili
ului Vatican II, este actualmente înglobată în prevederile codului. A) Pontiful
Roman. Episcopul Bisericii Romei, Succesorul Sfântului Apostol Petru, este „capu
l colegiului episcopilor, Vicarul Mântuitorului Iisus Hristos, păstorul Biserici
i Universale”. El dispune „de o putere ordinară, supremă,
28
plenară, imediată şi universală în Biserică, care poate fi întotdeauna exercitat
ă în mod liber” (can. 331 CIC ). Canonul 331 § 1 CIC precizează că Sfântul Părin
te nu dispune de această putere doar asupra Bisericii în integralitatea sa ci îş
i exercită puterea ordinară şi asupra tuturor Bisericilor particulare. Această p
utere este dobândită din oficiu de Pontiful Roman, fără vreo delegare sau conces
iune din partea unor persoane sau instituţii pământeşti. Puterea sa nu este limi
tată în spaţiu, putându-şi exercita atribuţiile asupra tuturor Bisericilor, aşa
cum prevede can. 331 § 1, citat mai sus. Mai mult, puterera sa nu este limitată
de prevederile dreptului deoarece Pontiful Roman este supremul legislator al Bis
ericii1 şi că, după cum vom vedea colegiul episcopilor nu poate adopta un act co
legial fără participarea sa. În sfârşit, în calitatea sa de păstor al Bisericii
Universale, deciziile sale nu sunt condiţionate de organisme intermediare, cum a
r fi conciliile sau conferinţele episcopale. Libertatea pe care dreptul canonic
catolic o recunoaşte Pontifului Roman în exercitarea puterii sale este un elemen
t constitutiv al sarcinii sale pastorale 2. Dar această putere nu izolează pe Sf
ântul Părinte nici de Colegiu, nici de Biserica în întregimea ei. De aceea canon
ul 333 § 2 CIC poate primi o aplicaţie concretă: astfel, în exercitarea funcţiei
sale de păstor suprem al Bisericii, Pontiful Roman este întotdeauna în legătură
şi în comuniune cu ceilalţi episcopi şi cu Biserica întreagă. Este adevărat că
acest canon conţine mai mult o obligaţie morală decât juridică, dar garantează l
ibertatea exercitării puterii de către Pontiful Roman3. Exerciţiul unei asemenea
libertăţi este comun în dreptul canonic, cât timp sunt determinate drepturile ş
i îndatoririle titularilor unei sarcini pastorale într-o comunitate ierarhică. A
stfel, episcopul sau preotul dintr-o parohie beneficiază de o libertate asemănăt
oare de acţiune, de decizie şi de evaluare a ce este bun pentru comunitatea sa.
Totuşi, în cazul exercitării în mod greşit a unei asemenea
1
A se vedea P.Valdrini, J.-P-Durand, O.Échappé, J.Vernay, op.cit., p. 125. Idem,
p.126. 3 Idem, p.127.
2
29
libertăţi, există căi de atac în faţa autorităţilor superioare, în ceea ce se nu
meşte contenciosul canonic. Prin urmare, orice decizie canonică administrativă p
oate fi atacată, cu excepţia celor ale Papei, care sunt date fără drept de apel
sau recurs. (can.333 §3 CIC). B) Colegiul Episcopilor. Colegiul este de asemenea
subiect al puterii supreme şi plenare asupra Bisericii în întregimea sa. Alătur
i de Pontiful Roman care, după cum am arătat mai sus, poate să îşi exercite pute
rea liber, exerciţiul puterii colegiului nu poate fi realizat fără acesta. Codul
prevede în acest moment două forme de realizare a puterii Colegiului Episcopilo
r: 1. exerciţiul solemn al puterii în cadrul unui Conciliu Ecumenic 2. promulgar
ea unui act colegial de către episcopii aflaţi, la momentul respectiv, peste tot
în lume. Se prevede de asemenea, într-o manieră generală, posibilitatea Sfântul
ui Părinte de a găsi alte modalităţi de exerciţiu colegial a sarcinilor pe care
le are Colegiul episcopilor. Canoanele 338-341 CIC referitoare la convocarea de
către Papă a unui Conciliu Ecumenic arată cum se manifestă puterea de conducere.
Sfântul Pîrinte convoacă Conciliul Ecumenic, îl prezidează, poate decide să îi
transfere lucrările într-unn alt loc, îl poate suspenda sau dizolva. Mai mult, e
l determină subiectele ce vor fi tratate în Conciliu, iar hotărârile Conciliului
trebuie aprobate de către Papă. II.2.1.2. Organele adiacente. În îndeplinirea s
arcinilor pastorale şi administrative pe care le are, Sfântul Părinte beneficiaz
ă de asistenţa sau ajutorul unor persoane sau instituţii. Această asistenţă revi
ne în primul rând episcopilor, în virtutea apartenenţei lor la Conciliu şi se ma
nifestă prin intermediul Sinoadelor (A). Un al doilea loc revine cardinalilor (B
) care, la fel, reuniţi în consistorii îl ajută pe Pontiful Roman. Ca persoane i
ndividuale, cardinalii pot fi colaboratori permanenţi ai Papei, primind oficii î
n cadrul Curiei romane (C) sau
30
reprezintă pe Suveranul Pontif şi Biserica în relaţiile cu alte State în calitat
e de legaţi sau nunţi apostolici. A. Sinodul Episcopilor. Activitatea sa este nu
mai de ordin consultativ al Papei în luarea deciziilor sale. Remarcile şi propun
erile sale au numai un rol strict consultativ, nefiind obligatorii. Forţa execut
orie şi caracterul obligatoriu al unor reguli izvorâte în urma unui sinod episco
pal au această calitate şi îşi găsesc fundamentul numai în puterea Papei asupra
Bisericii Universale. Potrivit can. 343 CIC, sinodul episcopilor are doar rolul
de a discuta diverse probleme ridicate de Sfântul Părinte şi de a-şi exprima dor
inţele, dar nu de a tranşa aceste probleme şi de a emite decrete. Astfel, sinodu
l poate primi de la Suveranul Pontif o putere deliberativă, dar deciziile luate
sunt ale Papei 1. B. Cardinalii. Cardinalii sunt „ai Sfintei Biserici Romane” în
virtutea legăturii originale între colegiul pe care îl formează (colegiul cardi
nalilor) şi Biserica din Roma. Încă din sec. al VI-lea sunt numiţi cardinali sup
eriorii preoţilor ataşaţi bisericilor principale din dioceza Romei, apoi termenu
l s-a extins şi la diaconii plasaţi în fruntea uneia dintre vechiile diaconii sa
u biserici diaconale create în Roma. În sec. al VIII-lea erau numiţi cardinali e
piscopii vecini Romei, supranumiţi şi suburbicari, care îl ajutau pe Papă în fun
cţiile sale liturgice şi guvernamentale. Începând cu sec. al IX-lea titlul, înto
tdeauna acordat celor şase episcopi suburbicari, a fost rezervat celor mai impor
tanţi preoţi şi diaconi iar ulterior Pontiful roman i-a afectat pe aceştia din c
e în ce mai mult guvernării şi serviciului pe lângă Sfântul Scaun. Cardinalii su
nt incluşi în curia romană şi nu păstrează decât o legătură simbolică cu dioceze
le sau diaconatele lor. Din sec. al XII-lea titlul de cardinal a fost acordat şi
episcopilor din dioceze depărtate de Roma, în vederea exercitării unui oficiu d
e consilier pe lângă Pontiful Roman în cadrul curiei romane. Funcţia principală
a „cardinalilor de curie” care rezideauză în Roma este aceea de a aprticipa la g
uvernarea Bisericii. Cu toate acestea, episcopii şi mai cu
1
Ibidem.
31
seamă arhiepiscopii pot primi această demnitate1 şi rămân în diocezele lor în to
tată lumea, de unde păstoresc. În aceste cazuri, rolul lor principal este întrun
irea în Conclavul cardinalilor pentru alegerea unui nou Pontif Roman, potrivit C
onstituţiei Apostolice Universi Domini Gregis promulgată în 1996 de Papa Ioan Pa
ul al II-lea. Conform acestei Constituţii, numărul actual al cardinalilor este d
e 160 dar numai cerdinalii care nu au împlinit la data Conclavului vârsta de 80
de ani pot fi cardinali electori. În acest moment sunt 120 cardinali electori (d
intre care 59 din Europa şi 61 din restul lumii). Internaţionalizarea colegiului
nu a făcut să dispară vechea împărţire a cardinalilor în cardinali-episcopi, ca
rdinali-presbiteri şi cardinali-diaconi (can.350 CIC ). Primii sunt titularii un
ei biserici suburbicare din împrejurimile Romei, ceilalţi au un titlu presbiteri
al sau o diaconie în Roma. Această clasificare nu mai are astăzi decât o importa
nţă onorifică. Preşedenţia Sacrului Conclav al cardinalilor revine cardinalului
episcop numit cel mai demult în funcţie într-un scaun suburbicar. Acesta poartă
şi titlul onorific de episcop de Ostia, fiind cardinal decan. În conclav, nu est
e decât „primus inter pares”, neavând jurisdicţie asupra celorlaţi cardinali. C.
Curia Romană. Modificată de-a lungul istoriei2, Curia romană este formată în pri
ncipali din cardinali, dar şi din aparat administrativ, cleric sau laic. Prin Co
nstituţia Apostolică Pastor Bonus promulgată de Papa Ioan Paul al II-lea curia r
omană este împărţită în general în dicasterii şi institute. Institutele sunt în
număr de două, şi anume: Prefectura casei pontificale Oficiul de celebrări Litur
ghice a Suveranului Pontif
Dicasteriile sunt formate din :
1
Titularii unor anumite scaune arhiepiscopale devin automat cardinali, la fel şi
patriarhii unor Biserici Orientale unite cu Roma. 2 A se vedea pentru dezvoltări
în ceea ce priveşte istoria, compoziţia şi transformările la care a fost supusă
Curia romană, J.Gaudemet, op.cit., p.69-74, P.Valdrini, J.-P-Durand, O.Échappé,
J.Vernay, op.cit., p.135-139.
32
a)- Secretariatul de Stat b)- Congregaţii c)- Tribunale d)- Consilii şi Oficii a
) Secretariatul de Stat este prezidat de cardinalul Secretar de Stat şi este div
izat în două secţiuni: -Secţiunea afacerilor generale, veritabilul secretariat a
l Papei pentru afacerile curente. -Secţiunea raporturilor cu Statele, un veritab
il Ministre de Externe. b) Congregaţiile, alături de Tribunale, se deosebesc de
de consilii şi de oficii deoarece posedă o putere de guvernământ, administrativ
în cazul Congregaţiilor) şi judiciare (în cazul Tribunalelor). Constituţia Apost
olică Pastor Bonus defineşte nouă Congregaţii, egale între ele din punct de vede
re ierarhic: Congregaţia pentru doctrina credinţei, Congregaţia pentru Bisericil
e Orientale, Congregaţia Cultului Divin şi a disciplinei Sacramentelor, Congrega
ţia pentru cinstirea sfinţilor şi canonizări, Congregaţia pentru episcopi, Congr
egaţia pentru evanghelizarea poparelor, Congragaţia pentru cler, Congragaţai pen
tru institutele de viaţă consacrată şi pentru societăţile de viaţă apostolică şi
Congregaţia pentru seminarii şi instituţii de învăţământ. c) Sistemul judiciar
superior este format din trei tribunale cu competenţe diferite: Penitencieria Ap
ostolică, Signatura Apostolică şi Rota romană.Fiecare dintre aceste tribunale es
te instanţă supremă, un recurs extraordinar putând fi, în cazuri excepţionale, j
udecat de Papă, ca suprem judecător în Biserica pământeană. d) Consiliile şi ofi
ciile au fost create prin aceeaşi Constituţie Apostolică în scopul gestionării a
ctivităţilor care scapă în mod obişnuit din sfera congregaţiilor. Contrar congre
gaţiilor şi tribunalelor, consiliile şi oficiile nu exercită puterea de guvernar
e, cu excepţia conţinută în art. 134 al Constituţiei Apostolice Pastor
33
bonus referitoare la Consiliul pontifical pentru laici. Oficiile sunt privite ma
i degrabă ca furnizoare de servicii administrative şi conţin în organigramele lo
r foarte mulţi laici (de exemplu serviciile privind gestiunea patrimoniului sau
cel financiar al curiei romane). Şi în ceea ce priveşte oficiile există o excepţ
ie notabilă, şi anume oficiul denumit Camera apostolică ce îşi exercită competen
ţa în cazul vacanţei Scaunului Apostolic.
II.2.2. Structura teritorială a Bisericii Romano-Catolice Dioceza este o unitate
teritorială a Bisericii Romano-Catolice, condusă de un episcop, care are o orga
nizare similară eparhiei ortodoxe. În cadrul diocezei, episcopul are o putere sa
cerdotală plenară şi o putere jurisdicţională ordinară. Episcopii diocezani pot
fi sufragani (depind de un mitropolit) sau exempţi (sunt numiţi direct de Sfântu
l Scaun) Episcopul este ajutat, în misiunea sa, de episcopi auxiliari (în cazul
în care nevoile pastorale ale diecezei o cer), precum şi de organisme de conduce
re ajutătoare, dintre care enumerăm: Adunarea Diecezană, Curia diecezană, Cancel
arul Curiei diecezane, Economul diecezan, Consiliul preoţilor şi Colegiul consul
tativ diecezan, precum şi de Consiliul pastoral. Dioceza este împărţită în mai m
ulte protopopiate, fără personalitate juridică, ce răspund în mod strict adminis
trativ de parohii. Parohia este o comunitate de credincioşi, constituită permane
nt în dieceză, în care grija sufletelor este încredinţată unui preot paroh. În m
od general parohia este comunitatea credincioşilor de pe un teritoriu determinat
. În mod excepţional însă, episcopul poate constitui parohii cuprinzând numai o
sau mai multe categorii de credincioşi, după criteriul naţional, de limbă sau or
ice alt criteriu considerat necesar. Competenţa înfiinţării şi stabilirii parohi
ilor aparţine exclusiv episcopului diecezan. O parohie legitim înfiinţată devine
de drept persoană juridică.
34
Înfiinţarea,
schimbarea
sau
suprimarea
parohiilor
este
de
competenţa
episcopului diocezan, dar numai după consultarea cu consiliul preoţesc. În paroh
ie, preotul paroh este ajutat de către consiliul pastoral al parohiei, format di
n laici şi clerici, cu un rol minor şi de consiliul parohial pentru afacerile ec
onomice care nu are un rol facultativ şi care serveşte la administrarea bunurilo
r parohiei. Atribuţiile parohului sunt: • • • • Să catehizeze pe toţi credincioş
ii din parohie într-un mod adecvat şi specific fiecăruia Să predice cuvântul lui
Dumnezeu Să viziteze şcolile, căminele, locuinţele şi în general întreaga paroh
ie Să administreze cu atenţie patrimoniul parohiei, ajutat de consiliul parohial
pentru afaceri economice.
Capitolul III. PERSOANELE ÎN BISERICĂ
Încercând să explice Biserica, privită ca un organism social, autorii de drept c
anonic şi teologii, mai ales cei catolici din a doua jumătate a sec. al XIXlea,
o caracterizau ca fiind o “ societate perfectă”, idee care se regăseşte şi în Co
dex Juris Canonici din 1917. Fidelă doctrinei Părinţilor Bisericii şi ideilor te
ologiei medievale, doctrina conţinută în Conciliul Vatican II nu mai prezintă Bi
serica prin prisma unei societăţi perfecte, ci ca o comunitate de credinţă şi o
societate umană1. Ca în orice societate, există mai multe categorii, care în Bis
erica sunt diferenţiate conform
1
A se vedea pentru detalii J.Gaudemet, op.cit.p.19-24.
35
unei împărţiri străvechi: clerici (episcopi, presbiteri, diaconi), laici (fideli
sau mireni) şi monahi (călugări). III. 1. 1. Laicii. Atât în ecclesiologia orto
doxă, cât şi în cea catolică, laicii (sinonim cu mirenii sau fidelii) au repreze
ntat şi reprezintă unul din stâlpii importanţi ai Bisericii ca societate. Într-o
accepţiune strică a termenului de “laic” (gr.λαϊχοζ ), în rt d xie se înţelege
simplul fapt de a nu fi iniţiat, adică de a nu fi cleric. Într-o interpretare m
ai largă, termenul de laici se referă la totalitatea credincioşilor creştini mem
bri ai Bisericii, care nu au starea preoţească (în nici una din treptele sale) ş
i nici calitatea de slujitori inferiori ai Bisericii (de ex. cântăreţi) institui
ţi prin hirotesie1 . Pentru a avea calitatea de laic membru al Bisericii, se cer
e săvârşirea Sfintei Taine a Botezului. La fel şi în gândirea catolică, prin “fi
del” se înţelegea persoana subiect al sarcinilor pastorale dar prin can. 204 al
CIC 1983, termenul de fidel este utilizat într-un sens specific. Acest canon, po
ate unul dintre cele mai fundamentale ale Codului, deschide ansamblul legislativ
consacrat persoanelor în Biserică, definind un statut comun al tuturor botezaţi
lor aparţinând Bisericii Catolice. Astfel, este fidel persoana care a primit Sac
ramentul Botezului în Biserica Catolică. Primind Botezul, persoana fizică dobând
eşte capacitatea juridică de drept canonic, devenind astfel subiect de drepturi
şi obligaţii din punct de vedere canonic. Dreptul bisericesc determină patru con
diţii care privesc pesonalitatea canonică a laicilor, modificând-o sau dezvoltân
d-o: 1. Vârsta declanşează aplicarea unui mare număr de canoane, în special în d
reptul penal canonic sau în cel sacramental. Din punct de vedere canonic, majora
tul este obţinut în Biserica catolică la 18 ani, la fel ca şi în Biserica Ortodo
xă română. În Biserica Catolică este considerat “copil” (infans) minorul
1
Vezi pentru definiţie, I.N.Floca, op.cit. p. 245.
36
care nu a împlinit vârsta de 7 ani, având numai capacitate de folosinţă în drept
ul canonic1. Începând cu vârsta de 7 ani, minorul este prezumat ca având un disc
ernământ diminuat, depinzând de părinţi sau tutori. Dreptul canonic cunoaşte dou
ă tipuri de prezumţii legale: a) prezumţia simplă –juris tantum- care admite pro
ba contrară b) prezumţia excepţională (absolută) –juris et de jure- care nu admi
te proba contrară2. Absenţa discernământului în cazul minorului sub 7 ani est o
prezumţie absolută, în timp ce prezenţa discernîmântului la un minor care a împl
init această vârstă poate fi contestată prin orice mijloc de probă. Precizăm de
asemenea că o persoană căreia îi lipseşte în mod obişniut discernământul şi care
nu se poate guverna ea însăşi este asimilată potrivit can.99 CIC copiilor sub 7
ani. 2.Domiciliul şi quasi-domiciliul (reşedinţa)3 Determinarea domiciliului sa
u a reşedinţei în dreptul canonic are importante legături cu administrarea unora
dintre Sfintele Taine (botez, cununie), a competenţei tribunaleor canonice prec
um şi a activităţii laicului într-o anumită parohie. Distincţia dintre domiciliu
şi reşedinţă (quasi-domiciliu) este dată de intenţia unei persoane de a locui u
n anumit timp într-un anumit loc. Domiciliu este considerat atunci când o persoa
nă (denumită şi incola) locuieşte într-un anumit loc de cel puţin cinci ani cu i
ntenţia de a sta acolo definitiv, cu excepţia unor cauze neprevăzute. Reşedinţa
sau quasi-domiciliul este considerată în situaţia în care o persoană (denumită ş
i advena) locuieşte într-un loc de cel puţin trei luni cu intenţia de a mai locu
i încă trei luni acolo. Persoanele care nu sunt într-un anumit moment nici la do
miciliul lor nici la o reşedinţă, dar au intenţia de a şi le păstra sunt denumit
e peregrini (călători) iar cei care nu au nici domiciliu nici quasi-domiciliu su
nt numite vagi . 3.Consangvinitatea, afinitatea şi adopţia.
1
A se vedea P.Valdrini, J.-P.Durand, O.Échappé, J.Vernay, op.cit., p.30 şi urm. I
dem. 3 Ibidem.
2
37
Începând din 1983 Codul Canonic a revenit, după o pauză mai mare de un mileniu,
la calculul roman al gradelor de consangvinitate, utilizat de majoritatea legiui
rilor laice, în locul celui german, folosit de Biserică din sec. al VIII-lea. În
Biserica Ortodoxă se utilizează sistemul roman de calcul. Consangvinitatea se m
ăsoară pe linii şi pe grade, cea directă măsurând atâtea grade câte generaţii, r
ădăcina (antecesorul de la care se calculează) fiind exclusă. Consangvinitatea c
olaterală foloseşte acelaşi principiu: rădăcina (antecesorul comun) fiind exclus
ă, se adună cele două linii numărându-se atâtea grade câte persoane. Afinitatea
apare când nu sunt legături de sânge, dintr-o parentate prin alianţă. Se naşte d
intr-o căsătorie validă, creând legături între soţ (şi rudele acestuia) şi consa
ngvinii soţiei şi reciproc. Adopţia creează legături determinate de legislaţiile
civile în vigoare în diverse state, putând fi plus plena (cu efecte depline) sa
u minus plena (cu efecte restrânse) între adoptat şi adoptator, pe de o parte şi
între consangvinii şi afinii adoptatului şi adoptatorului, pe de altă parte. 4.
Apartenenţa de o Biserică rituală Această condiţie a persoanei fizice laice în B
iserică este dată de cultul propriu-zis în care ea funcţionează şi al cărui subi
ect este. Astfel, în sens larg, laicul ortodox poate fi subiect al unei Biserici
Ortodoxe autocefale ( de ex. Biserica Ortodoxă română, Biserica Ortodoxă Rusă)
sau de rit liturgic (Biserica Ortodoxă română de Rit vechi etc) iar credinciosul
catolic poate fi de rit latin (Biserica Romano-Catolică sau, în cadrul biserici
i latine, de rit liturgic diferit, cum ar fi ritul ambrozian sau galican) sau de
rit oriental (aparţinând unei Biserici Orientale Unite cu Roma- greco-catolic).
În sens restrâns, laicii participă la viaţa spirituală din parohia în care sunt
înscrişi, contribuind totodată şi la administrarea şi buna funcţionare ale paro
hiei privite ca o persoană juridică.
38
III.1.2. Clericii. Sub numele de cler se înţelege totalitatea preoţilor institui
ţi prin hirotonie. Trebuie să menţionăm că starea clericală propriu-zisă sau cee
a ce se numeşte, în sens larg preoţie, reprezintă o categorie de membri ai Biser
icii şi anume cea formată prin conferirea harului sfinţitor într-una dintre cele
trei trepte de slujitori bisericeşti de instruire divină1. Atât în Biserica Ort
odoxă, cât şi în cea Catolică, Latină şi Orientală, ierarhia în Biserică se împa
rte în ierarhie sacramentală şi ierarhie jurisdicţională. Ierarhia sacramentală
se divide la rândul ei în grade bisericeşti superioare, care se dau înăuntrul al
tarului şi în grade bisericeşti inferioare, care se dau în afara altarului. Într
-o accepţie strictă a termenului, clerul se împarte în trei mari categorii de in
struire divină: diaconii, presbiterii şi episcopii, reprezentând tocmai gradele
bisericeşti superioare, aşa cum sunt ele înţelese din punctul de vedere al iearh
iei sacramentale. Aceste grade superioare se dau în interiorul altarului, de căt
re episcop, prin săvârşirea hirotoniei, în timp ce gradele inferioare nu fac par
te din clerul propriu-zis, ca stare harică, şi de aceea sunt date în afara altar
ului, prin “punerea mâinilor “ (hirotesie.) Episcopatul. Gradul cel mai înalt în
Biserică este cel de episcop, prin faptul că puterea episcopală este moştenită
de la Apostoli. Ca şi grade administrative, din tagma episcopilor se desprind ar
hiepiscopii, mitropoli ţii, patriarhii, cardinalii, Papa. Numai episcopii pot ad
ministra în mod plenar Sfintele Taine /Sacramente şi au rol de conducere în unit
ăţile de cult pe care le păstoresc. Episcopii administrează Taina/Sacramentul Hi
rotoniei diaconilor, prezbiterilor şi episcopilor, în acest caz, pentru hirotoni
a în episcop sunt necesari doi sau mai mulţi episcopi pentru a săvârşi această T
aină. Pentru a accede în stadiul episcopal se cere un stagiu monahal în Biserica
Ortodoxă precum şi un stagiu de minim cinci ani în preoţie în Biserica Catolică
. Presbiteratul. Denumit şi preoţie propriu-zisă, clasa presbiterilor are, în ba
za hirotoniei acordate de către episcop, anumite dreptuiri în Biserică, putere
1
I.N.Floca, op.cit., p. 237.
39
condiţionată însă de puterea episcopală. Presbiteratul, obţinut în baza hirotoni
ei, dă putere membrilor lui să îndeplinească anumite lucrări în Biserică, cu exc
epţia celor rezervate în mod special episcopilor : hirotonia, sfinţirea antimise
lor, sfinţirea Sfântului Mir. Diaconatul. Este al treilea grad ierarhic de insti
tuire divină, instituit prin hirotonie, şi are rol ajutător pe lângă episcopi şi
prezbiteri în viaţa sacramentală şi în cea administrativă. Condiţiile pentru al
egerea clerului 1. Pentru a acede la treptele clericale se cer anumite condiţii,
atât în Biserica Catolică cât şi în cea Ortodoxă: 1. Condiţii fundamentale. Ace
ste condiţii sunt esenţiale, nerespecatrea lor ducând la o nulitate absolută a a
ctelor de primire în cler. a) Vocaţia(chemarea). Pentru a deveni membru al cleru
lui, candidatul trebuie să prezinte vocaţie pentru această activitate harică. De
şi nu este o condiţie cu adevărat juridică, trebuie totuşi amintită în mod deose
bit. b) Botezul valid. Numai laicii botezaţi valid pot să devină clerici. c) Sex
ul masculin. Biserica nu a recunoscut femeilor dreptul de a îngriji de afacerile
interne ale Bisericii sau de a intra în tagma clerului. d) Libertatea individua
lă. Prin această cerinţă se înţelege că cel care doreşte să devină cleric trebui
e să exprime un consimţământ valid, neviciat de vreo presiune străină.Tot în cad
rul acestei condiţii se cere candidatului să nu aibă antecedente penale. 2.Condi
ţii speciale. În cadrul condiţiilor speciale trebuie enumerate condiţiile fizice
(2.1.), condiţiile religios-morale (2.2) precum şi condiţiile intelectuale-cult
urale (2.3.) 2.1 Condiţiile fizice. a) Starea de sănătate. Candidatul nu trebuie
să aibă boli sau handicapuri ce să împiedice exercitarea slujbelor şi a activit
ăţii preoţeşti.
1
A se vedea pentru detalii I.N.Floca, op.cit, p. 278-289.
40
b) Vârsta. În general, pentru episcopi vârsta minimă este de 35 de ani în Biseri
ca Catolică şi de 30 de ani în cea ortodoxă, iar pentru presbiteri se cere vârst
a majoratului. 2.2 Condiţii religios-morale a) credinţă solidă, pietate, zel în
păstorirea sufletelor şi cumpătare. b) moralitate ireproşabilă. c) o bună reputa
ţie. d) problema căsătoriei preoţilor. La episcopi se cere să nu fie căsătoriţi,
la fel ca şi la preoţii romano-catolici (can. 33 al Conciliului de la Elvira) 1
celibatul fiind o regulă imperativă, în timp ce pentru presbiterii ortodocşi şi
greco –catolici căsătoria este permisă cu excepţia cazurilor în care au mai fos
t căsătoriţi sau au fost logodiţi de două ori. Potrivit canoanelor ortodoxe, nu
pot fi hirotoniţi ca preoţi cei care trăiesc în concubinaj, care au contactat o
căsătorie într-un grad de rudenie oprit sau care s-au căsătorit cu o adulteră. Î
n cazul în care candidatul se hirotoneşte ca şi cleric necăsătorit, nu se va mai
putea căsători după primirea harului.
III.1.3. Monahii2. O treia stare în care se pot găsi membri Bisericii este cea m
onahală, mai cunoscută şi sub numele de călugărie. În dreptul canonic catolic mo
nahii mai sunt denumiţi sub titulatura de membri ai institutelor de viaţă consac
rată. Trebuie precizat că monahii, prin adâncimea trăirilor lor religioase şi pr
in perseverenţa cu care urmează perceptele Mântuitorului, se constituie într-o c
ategorie diferită de cea a laicilor sau a clericilor. Pe scurt, un laic poate îm
brăţişa starea monahală fără a fi neapărat cleric. Pentru a deveni monah sau mem
bru al unui institut de viaţă consacrată, persoana botezată valid va alege, prin
propria sa voinţă, să urmeze perceptele religioase creştine şi, mai ales, să de
pună cele trei voturi (sau lepădări de
A se vedea pentru detalii asupra problemei interdicţiei căsătoriei clericilor în
Biserica Latină, J.Gaudemet, op.cit. p. 42-44. 2 A se vedea, pentru dezvoltări,
I.N.Floca, op.cit., p. 262-268.
1
41
sine)1 cerute pentru a intra în cinul monahal: votul ascultării (supunerea necon
diţionată voinţei superiorilor), al castităţii şi al sărăciei (renunţarea la bun
urile materiale).
III. 2. PERSOANELE JURIDICE ÎN DREPTUL CANONIC
Receptând deplin moştenirea juridică romană2, dreptul canonic a utilizat, încă d
e la originile sale3, noţiunea de personalitate juridică. Atât Codex Juris Canon
ici din 1983 (în canoanele 113-123 şi 298-329), Codex Canonum Ecclesiarum Orient
alium din 1990 ( can.920 şi urm.) actualmente în vigoare, cât şi Codul din 1917
(can.99-106 şi 684-725) definesc normele generale referitoare la personalitatea
juridică, înainte de a preciza regulile privind diversele categorii de persoane
juridice subiecte ale dreptului canonic.
1 2
Idem., p. 264. Pentru colegiile funerare, asociaţii publice, vezi Digeste,Quod c
ujus III,4,7,1; D De reb.dubiis 50, 16, 85 şi D. 47, 22, 1 preluate din P.Fr.Gir
ard “Textes de droit roman Publiés et annotés”, Librairie Nouvelle de Droit et J
urisprudence, Paris, 1923, p. 443. 3 În special decretiştii care, în glosele lor
pe marginea textului lui Gratian, au regăsit noţiunea romană de universitas car
e a trecut astfel fără nici o dificultate în Decretalii. Asupra acestei probleme
, a se vedea P.Gillet, “La personnalité juridique en droit ecclésiastique” W.God
enne Imprimeur-editeur, Malines, 1927, p.5-12, R.Naz, A.Dumas, în “Dictionnaire
de Droit Canonique”, vol 6, Letouzey et Ané, Paris, 1957, p.1359 şi urm., P.Vald
rini, J.P.Durand, op.cit, p.105. Asupra Decretaliilor Papei Grigore al IX-lea ca
izvor de Drept canonic şi asupra importanţei lor, a se vedea P.Valdrini, J.P.Du
rand, op.cit, p. 9-11, J.Gaudemet, “Les sources du droit canonique. VII e e –XX
siècle” Cerf, Paris, 1993, p.112-119; Administration Pontificale de la Basilique
Patriarcale Saint-Paul “Les papes.Vingt siècles d΄histoire” Librairie Editrice
Vaticane, Vatican, 2004, p. 8687 . Despre dezvoltarea dreptului canonic ortodox,
a se consulta I.N.Floca, op.cit, p.93-110, iar L.Stan “Tradiţia pravilnică a Bi
sericii . Însemnătatea şi folosul cunoaşterii legilor după care se conduce Biser
ica” în Studii Teologice nr.5-6/1960, p.262 şi urm. enumeră printre izvoarele de
drept bisericesc ortodox ce pomenesc de persoane juridice Nomocanonul în 50 de
titluri sau Nomocanonul lui Ioan Scolasticul (aprox. 565 d.Hr.), Nomocanonul lui
Fotie (883).
42
Astfel, la fel ca şi în majoritatea codurilor civile statale Codul de Drept Cano
nic din 1917 consacra prin can.99 1 noţiunea de personalitate morală, alături de
cea a personalităţii fizice2. În schimb, Codul de Drept Canonic promulgat în 19
83, care abrogă legiuirile anterioare, creează o distincţie între persoane moral
e (care există în virtutea dreptului divin)- Biserica Catolică şi Sfântul Scaun
(can.113 alin.1 CIC. 1983) şi alte persoane juridice, create printr-o dispoziţie
de drept eccleziastic3. Pentru canonul 113 § 2 din CIC 1983 persoanele juridice
sunt subiecte de drepturi şi obligaţii, fapt care le face egale, pe planul capa
cităţii juridice, persoanelor fizice4. Codul din 1917 se mărginea să distingă pe
rsoanele juridice colegiale cum ar fi congregaţiile şi uniunile fidelilor, precu
m şi persoane juridice necolegiale, exemplificându-se cu parohiile, diocezele (e
xarhatele), dar şi beneficiile sau oficiile bisericeşti5. CIC 1983 pune un pic d
e ordine în această clasificare heteroclită resuscitând noţiunea de universitas,
proprie dreptului roman. În Roma antică, dreptul perioadei republicane cunoştea
diverse grupuri sau corporaţii, fără o individualitate juridică proprie, menţio
nate în Legea celor XII table6. Existau numeroase colegii (corporae) de preoţi,
funerare sau de artişti care însă nu aveau personalitate juridică.
Can. 99 “ În Biserică, pe lângă persoanele fizice, există persoane morale consti
tuite de autoritatea publică, care se disting în persoane morale colegiale şi ne
colegiale, cum ar fi bisericile, seminariile, beneficiile, etc.” 2 Pentru detali
i, a se vedea F.Coccopalmiero, „De persona juridica juxta schema codici novi” în
Periodica Vaticani, 1981, p.369 şi urm., P.Valdrini, J.P. Durand, O.Échappé...,
op.cit.p. 106. 3 Vom reveni infra. în discutarea acestui aspect. 4 “Sunt etiam
in Eclesia, praeter personas physicas, personae iuridicae, subiecta silicet in i
ure canonico obligationum et iurium quae ipsarum indoli congruent.” 5 În orice c
az, Codex Juris Canonici 1917 consacra prin intermediul canonului 99 o diviziune
admisă în fapt de multă vreme, dar care nu îşi găsise locul până atunci într-o
clasificare legală a persoanelor. Oricum, termenul de „persoană morală” nu era u
niform utilizat în Cod, sintagmele persona juridica ( can.687, 1489, 1495), ens
juridicum ( can.1409, 1410), corpus morale (can.255 alin.2) înlocuindu-l adeseor
i. A se vedea, pentru dezvoltări, P.Valdrini, J.P.Durand, O.Échappé..., ibidem¸
P.Gillet, op.cit.p. 232-233. 6 Coord. Y.Eminescu, “Subiectele colective de drept
în România” Ed.Academiei R.S.R., Bucureşti, p.7, H, L şi J.Mazeaud, Fr.Chabas,
“Leçons de droit civil”.tome I vol 2, “Les e personnes”, 8 ed.par Fl.Laroche-Gis
serot, Montchrestien, Paris 1997, p.313, 320., H.Capitant e “Introduction a l΄ét
ude du droit civil” 4 ed. A.Pedone, Paris, 1923, p.196, E.Lupan, D.A.Popescu, A.
Marga, “Drept Civil. Persoana juridică” ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p.8.
1
43
În anul 54 î.Hr. în perioada consulatului lui Ciceron şi a tulburărilor lui Cati
lina, un senatus-consult a suprimat toate micile asociaţii populare, deja numero
ase şi considerate a fi focare de răzmeriţă. Restabilite peste câţiva ani, ele a
u fost din nou desfiinţate de Caesar pentru a le fi reglementat regimul juridic
prin lex Iulia de colegiis stabilit de Octavianus Augustus. 1 Această lege va cr
ea un regim care va subsista până în perioada modernă a dreptului; nici o societ
ate, asociaţie nu se putea forma fără o autorizare a Senatului 2. Dar, odată obţ
inută această autorizaţie, dacă asociaţia era licită, dobândea personalitate jur
idică3. Personalitatea civilă nu făcea obiectul unei concesiuni distincte de put
ere, nu era o favoare pe care statul o acorda sau nu. Nici un colegiu nu se pute
a constitui fără autorizarea legii, dar, sub această condiţie, orice colegiu ave
a capacitate juridică, aceasta însemnând că era apt de a poseda un patrimoniu pr
opriu (de a dobândi drepturi, creanţe, de a fi ţinut de obligaţii, fără ca drept
urile sale să se confunde cu cele ale membrilor). Începând însă cu adoptarea rel
igiei creştine ca şi religie de stat de către Constantin, apar noţiunile de fund
aţii şi de patrimonii de afectaţiune beneficiind de personalitate juridică4. Bis
erica beneficiază de o importanţă capitală în imperiu, asociaţiile religioase îş
i văd extinsă capacitatea juridică; pot primi legate, prerogativă ce fusese mult
timp refuzată persoanelor juridice, cu excepţia Statului. Sub împăratul Theodos
ius al II-lea 5 (408-450 d.Hr.) sunt consacrate în Codex Theodosianus pe lângă g
rupurile de persoane, şi operele caritabile „piae
R.Saleilles, Ibidem. H.L.J.Mazeaud, Fr.Chabas, op.cit. ibidem., H.Capitant, op.c
it. p.197-198. Este uşor de regăsit aici adagiul prin care juriştii vechiului dr
ept francez considerau personalitatea ca o emanţie a puterii; „L΄on ne se peut a
ssembler pour faire corps de communauté sans congé et lettres du Roy” Loysel, ci
tat de H., L., J.Mazeaud, Fr.Chabas, op.cit. p.321. 3 H.Capitant, op.cit. p.198,
M.Vauthier, op.cit. p. 44 şi urm. Pentru opinia contrară potrivit căreia asocia
ţiile licite ar avea nevoie de o autorizaţie specială pentru a dobândi personali
tatea, a se vedea M.Vauthier, op.cit. p.290. 4 Pentru detalii referitoare la dez
voltarea comunităţilor creştine în Imperiul roman şi persecuţiile la care au fos
t supuse, a se vedea I.N.Floca, op.cit. p.172-176 5 A se vedea Wolfgang Schuller
în „Der Kaisers aus Rome”, C.H. Beck΄sche Verlagsbuchhandlung (Oscar Beck), Mün
chen, 1997, p.450-457.
2
1
44
causae”, conexe Bisericii, deoarece aveau acelaşi scop caritabil, dar rămânând d
istincte de aceasta în sensul unei autonomii şi al unei personalităţi distincte.
1 Această concepţie este aplicată Bisericii catolice, a cărei personalitate se d
egajă din comunitatea fidelilor şi care apare ca şi proprietara tuturor bunurilo
r afectate nevoilor de cult2. Ulterior, ea se extinde şi altor organisme depinzâ
nd de Biserică, şi anume lăcaşurilor de cult, spitalelor, azilelor, orfelinatelo
r sau unde dispozantul, fără să creeze nici un stabiliment material, afectează p
ur şi simplu veniturile anuale ale unui capital unui scop pios sau caritabil, ce
ea ce constituie în fapt fundaţii în sensul restrâns al termenului.3 În vechiul
nostru drept nu s-a teoretizat noţiunea de persoană morală, deşi, ceea ce numim
astăzi persoane juridice existau în viaţa reală4. Cu toate că în legiuirile scri
se, având ca fundament principii de drept roman, receptate prin nomocanoanele bi
zantine, în special „Hexabiblul lui Armenopulos” 5, „Cartea Românească de Învăţă
tură de la Pravilele Împărăteşti- Pravila lui Vasile Lupu”
H.,L., şi J.Mazeaud, Fr.Chabas, Idem. H.Capitant, op.cit. p.199. Ca expresie a j
urisprudenţei canonice actuale şi a interpretării oficiale a CIC 1983, canonul 2
04 alin.2, „Haec Ecclesia, in hoc mundo ut societas constitua et ordinata, subsi
stit in Ecclesia catholica, a succesore Petri et episcopis in eius communione gu
vernata” (Această Biserică, constituită şi ordinată în această lume ca o societa
te, subzistă în Biserica Catolică, guvernată de succesorul Sf.Petru şi de episco
pi în comuniune cu el.) A se vedea Congregatio Pro Doctrina Fidei, Literrae Comm
unionis notio, Ad Catholicae Ecclesiae Episcopos de aliquibus aspectibus Ecclesi
ae prout est communio, 28 maii 1992, în AAS 85 (1993) p.838850. De asemenea, Con
stituţia Apostolică Dogmatică Lumen Gentium, 21 nov. 1964, AAS 57 (1965) p. 8,9,
14,22,38. 3 H.Capitant, op.cit. p. 199, Saleilles, op.cit. p.153, Savigny, op.c
it. vol.II, Paris, 1841, p.39. Deoarece discuţiile asupra fundaţiei canonice non
autonome, privită ca şi act juridic distinct de persoana juridică -fundaţie, co
mportă o serie de observaţii şi teorii interesante care exced studiului de faţă,
vor fi supuse analizei într-o lucrare viitoare. 4 A se vedea, pentru dezvoltare
a subiectului, M.D.Bocşan, op.cit. p. 125 cu autorii acolo citaţi, precum şi rem
arcabila monografie a aceluiaşi autor „Testamentul. Evoluţia succesiunii testame
ntare în dreptul roman”, ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.129-131. 5 Sub acest
nume-corect Hexabiblos (colecţie în şase cărţi)- se găseşte o prescurtare din to
ate codurile bizantine, operă în care autorul Constantin Harmenopulos a urmat în
1345 împărţirea materiei din Vasilicale (monumentală colecţie de legi romano-bi
zantine, împărţită în 60 de cărţi întocmită din porunca împăraţilor Vasile I Mac
edoneanul şi a fiului acestuia Leon al VI-lea Filozoful în jurul anilor 910-911,
când a fost şi publicată, devenind codul oficial şi cel mai cuprinzător al Impe
riului Bizantin). Acest cod s-a aplicat în mod oficial în Principatele Române, p
ână la apariţia Codului Civil, dar şi mult timp după aceea. Totodata, a servit c
a şi Cod Oficial al Statului Grec, până în a doua jumătate a sec.XX. A se vedea
pentru detalii I.N.Floca op.cit. p.104, L. Stan op.cit. p.24 şi urm., M.Bîrlădea
nu, „Obiceiul juridic în pravilele româneşti tipărite” în Studii Teologice nr.1-
2/1962, p.45 şi urm.
2
1
45
(1646) şi „Îndreptarea Legii cu Dumnezeu. Pravila Mare sau Pravila lui Matei Bas
arab (1652)”, nu s-au consacrat persoanele morale, cutuma le-a recunoscut, astfe
l încât aceste „entităţi juridice” luau naştere prin simpla voinţă a fondatorilo
r, fie că era vorba de mănăstiri sau biserici (supuse dreptului de ctitorie) fie
de şcoli, spitale sau bresle 1. Astfel, personalitatea juridică exista din mome
ntul fondării, hrisovul domnesc având numai rol de confirmare şi publicare a dre
ptului de proprietate.2 În ceea ce priveşte persoanele juridice în prezent 3, dr
eptul canonic distinge, conform normelor din Codex Juris Canonici şi CCEO, între
persoane juridice ecleziastice, adică cele recunoscute de drept sau de către au
toritatea ecleziastică, şi persoane non ecleziastice, recunoscute de drept sau d
e autoritatea civilă. Acestea din urmă, deşi nu au capacitate canonică sunt cons
iderate de CIC ca având o existenţă regulată, la fel ca şi precedentele. Cât tim
p activitatea acestor entităţi este de ordin temporal, legiuitorul canonic lasă
întreaga competenţă Statului, recunoscându-le astfel ca persoane juridice de dre
pt laic pe toate cele deja personificate de legea civilă4. Prin canonul 114 § 3
CIC raportat la canonul 117 CIC Biserica îşi rezervă dreptul de a nu acorda avan
tajul personalităţii juridice anumitor colectivităţi de persoane sau bunuri decâ
t după verificarea concordanţei naturii activităţii lor cu interesele cerute de
specificul dreptului bisericesc (opere de caritate, fundaţii pioase, asociaţii a
le credincioşilor etc)5. Dacă Biserica este competentă să acorde personalitate j
uridică instituţiilor şi asociaţiilor religioase, acestea, în lipsa unei asemene
a concesiuni, nu sunt
A se vedea M.D.Bocşan, op.cit. idem. Ibidem. 3 A se vedea, ca lucrare generală,
J.Hervada, „elementos de derecho constitucional canónico”, EUNSA, Pamplona, 1987
, 134 p, A.Gauthier, „Juridical Persons in the Code of Canon Law”, în Studia Can
onica, 25/1991, p.77-92. 4 A se vedea P.Gillet, op.cit. p.237-238, R.Naz, C de C
lerq,... op.cit. p. 253., F.Ferrara, op.cit. p. 272, J.Hervada, op.cit. p. 67 şi
urm. 5 I. Ciprotti „De formali decreto quo persona juridica constituitur” în „A
ppolinaris”, 10, 1937, p.269. Arătăm că ne referim la acele asociaţii care au un
scop religios sau caritabil (vorbim aici de caritatea creştină şi nu de o simpl
ă filantropie). A se vedea P.Gillet, op.cit. p.237.
2 1
46
pentru Biserică persoane juridice. Altfel spus, în ochii autorităţilor ecleziast
ice, personalitatea lor juridică este inexistentă după cum arată canoanele 299,
300 şi urm.CIC, referitoare la asociaţii. Ele nu sunt, după cum am fi tentaţi să
credem, persoane juridice cărora le lipseşte doar caracterul de instituţii ecle
ziastice şi astfel nu beneficiază de privilegiile şi nu sunt supuse legilor prop
rii ale acestor instituţii1. Le lipseşte chiar personalitatea juridică, aşa încâ
t nu beneficiază de capacitatea de a avea drepturi, de a-şi asuma obligaţii şi d
e a poseda bunuri în faţa organelor bisericeşti. O altă clasificare oferită de n
ormele canonice este aceea a persoanelor colegiale şi a celor non-colegiale2 pri
vite ca şi universitas personarum, pe de o parte, şi a universalităţilor de bunu
ri, universitas rerum, pe de altă parte. În codul canonic actual se oferă o scur
tă definiţie a acestor tipuri de persoane juridice 3. Astfel, can 115 § 2 CIC4 a
rată că o entitate de persoane care numără cel puţin trei membrii este colegială
dacă membrii săi îi determină acţiunile prin participare la luarea deciziilor,
fie prin vot egal sau nu, în funcţie de normele legale ( pentru persoanele insti
tuite în baza normelor legale) sau prin statute; în caz contrar, persoana juridi
că este necolegială. Can. 115 § 3 CIC statuează că o universalitate de bunuri, s
au o fundaţie autonomă, constă în bunuri, fie spirituale fie materiale, iar una
sau mai multe persoane fizice sau un comitet o conduc în funcţie de legi sau sta
tute. Conform acestei definiţii, persoana non-colegială este înţeleasă ca fiind
o entitate juridică compusă dintr-o masă de bunuri, corporale sau incorporale, a
fectate unui scop religios sau de caritate, atât spirituală cât şi temporală, şi
recunoscută ca având aptitudinile juridice ale unei persoane fizice. 5
A se vedea P.Gillet, op.cit. p.238, J.Hervada, op.cit. p. 88. A.Gauthier, op.cit
. p. 78-80, J.T. Martin de Agar, op.cit. p.34-36. 3 În CIC 1917, can 99 in fine
enumera cu titlu exemplificativ câteva persoane ne-colegiale: ecclesiae, seminar
ia, beneficia, etc., text de lege ce nu se mai regăseşte în CIC 1983. 4 Corespon
dent al canonului 923 CCEO. 5 Vezi, R.Naz, C.de Clerq, op.cit. p. 252-253. Aceas
ată concepţie de universitas rerum, care nu sa dezvoltat în dreptul roman decât
în epoca creştină (vezi supra), a fost conservată de dreptul canonic, iar ulteri
or de dreptul german sub denumirea de Stiftung (art. 80-89 BGB). Instituţia rămâ
ne străină de dreptul francez şi de cel român, în care predomină ideea conform c
ăreia o masă de bunuri comune, independente de domeniul public, trebuie să cores
pundă necesarmente
2 1
47
O altă specificitate a persoanelor juridice în dreptul canonic este dată de prev
ederile can.120 CIC în care se precizează că “ prin natura sa, persoana juridică
este perpetuă; totuşi, se stinge dacă este în mod legitim suprimată de autorita
tea competentă sau şi-a încetat funcţionarea de fapt timp o sută de ani”1. În ca
zul în care numărul persoanelor fizice care compun o persoană juridică colegială
scade sub trei şi nu rămâne decât un membru, iar persoana juridică nu a încetat
să funcţioneze conform statutelor proprii sau normelor de drept, can. 120 §2 CI
C şi canonul 923 CCEO prevăd ca acest membru să exercite toate drepturile acelei
persoane juridice colegiale. O normă interesantă apare în Codul Canonic al Bise
ricilor Orientale şi se referă la conservarea, administrarea bunurilor şi exerci
tarea drepturilor unei persoane juridice care nu mai are membri, de către autori
tatea de care aparţine competentă să statueze în cazul desfiinţării lor (can. 92
6 §1 CCEO)2, Mai mult, autoritatea ierarhic superioară va trebui să respecte şi
să îndeplinească sarcinile care grevează bunurile persoanei juridice în cauză în
aşa fel încât voinţa fondatorului sau a donatorului să fie respectată.
Fundaţiile. În dreptul canonic, fundaţiile joacă un rol important în administrar
ea bunurilor bisericeşti, atât prin forma lor de persoane juridice (care
unei asociaţii de persoane care este proprietară. ( a se vedea în acest sens. R.
Saleilles, op.cit. p.473, dar şi M.Rădulescu „La fondation privé (Stiftung) dans
le droit allemand”, teză, Paris, 1924, citată de M.D.Bocşan, op.cit. p.125.) 1
Can.120 § 1 CIC:” Persona iuridica natura sua perpetua est; extinguitur tamen si
a competenti auctoritae legitime supprimatur aut per centum annorum spatium age
re desieret....” A se vedea de asemenea şi prevederile can. 102 § 2 CIC 1917 pre
cum şi Paulus PP VI, motu proprio Ecclesiae Sanctate I, 6 aug.1966 (AAS 58[1966]
p.757-787, 34 § 1). 2 Nisi alter iure cautum est, bon et iura personae iuridcae
, quae membris caret, illius auctoritatis cura conservari, administrari vel exer
ceri debent, cui in casu exstinctionis de eisdem statuere competit; haec auctori
tas debet ad normam iuris fideli impletioni providere onerum, quae illa bona gra
vant, necnon curare, ut fundatorum vel oblatorum voluntas adamussim servetur.”
48
vor fi tratate in extenso în această parte a cursului) cât şi în forma lor de ac
te juridice unilaterale sui generis. Astfel potrivit can. 1303 § 1 CIC 1983: „În
drept sunt cunoscute sub numele de fundaţii pioase: 1. fundaţiile pioase autono
me, adică masele de bunuri destinate scopurilor prevăzute de can.114 § 2 şi înfi
inţate ca persoană juridică de autoritatea ecleziastică competentă. 2. fundaţiil
e pioase non autonome,adică bunurile temporale devoluate în orice mod unei perso
ane juridice publice, cu sarcina stabilită pentru o lungă perioadă de timp ca va
fi stabilită de dreptul particular de a celebra Mise sau de a îndeplini alte fu
ncţii ecleziastice specifice pentru a atinge din veniturile anuale scopurile pre
văzute de can. 114 §2.
Fundaţia pioasă autonomă. Universalitate de bunuri, patrimoniu distinct, o dată
constituită, fundaţia este considerată de prevederile codiciale ca fiind deja o
persoană juridică, iar potrivit normelor canonice, decretul autorităţii eclezias
tice competente în înfiinţare este actul constitutiv al unei fundaţii pioase în
persoană juridică a Bisericii1. Considerăm oportun să arătăm că fundaţia pioasă
autonomă, fie publică fie privată, are prin natura sa nota perpetuităţii, aşa cu
m dispune can.120 § 1 CIC, corespondent al can. 927 § 1 oriental. Actul constitu
tiv al unei fundaţii pioase poate să îi confere acesteia personalitate juridică
canonică publică sau privată. Potrivit definiţiilor doctrinei2,
1 2
A se vedea P.G.Marcuzzi, op.cit, p.225. A se vedea P.Gillet, „La personnalité ju
ridique en droit ecclesiastique”, Malines, W.Godennez Imprimeur-Editeur, 1927, p
. 236, F.Coccopalmiero, „De persona juridica juxta schema codici novi” în Period
ica Vaticani, 1981, p.369, F.Ferrara, „Teoria delle persone giuridiche”, Utet ed
. Napoli, 1923, p.82, Tommaso Mauro „Gli aspetti patrimoniali dell’organizzation
e ecclesiastica” în lucrarea colectiva „Il nouvo codice di diritto canonico” a c
ura di Silvio Ferrari, Bologna 1983, p.212 şi urm., G. Arteche- “Derecho Práctic
o Parroquial. Derechos Y Deberes De Los Párrocos a tenor del Código de Derecho C
ánonico”, Santiago de Chile, Imprenta Universitaria, Estado, 63, 1934, p. 456.
49
persoanele juridice publice sunt acelea ale căror scopuri sunt subsumate direct
binelui public al Bisericii1, iar persoanele juridice private sunt constituite î
n principal pentru urmărirea binelui particular al fidelilor 2. Astfel, în conco
rdanţă cu dispoziţiile can. 1274 §1 CIC concordante cu prevederile can. 1021 § 1
-3 din CCEO, în fiecare eparhie va exista o instituţie specială pentru a primi b
unurile şi ofrandele în vederea realizării unei subzistenţe convenabile şi funda
mental egale pentru toţi clericii cu serviciul în eparhie, în afară de cazul în
care prin regulamente sau legi speciale nu se dispune altfel. 3 De cele mai mult
e ori această instituţie îmbracă forma unei fundaţii care va recepta, prin acord
ul Ierarhului eparhiei, donaţiile efectuate de credincioşi, astfel încât, prin p
revederea ei expresă în normele canonice şi prin scopul ei, poate fi considerată
de drept public, aceasta neînsemnând că exemplificarea instituţiilor de drept p
ublic făcută de cod este limitativă4. O altă rezolvare s-a găsit în Codul Canoni
c al Bisericilor Orientale. Astfel, după cum s-a arătat încă din timpul lucrăril
or preparatorii ale Codului 5, „nu se va reţine distincţia între persoane juridi
ce „ publice” şi „private”6, soluţie adoptată şi în forma finală a Codului. Cons
ecinţa acestei omisiuni este că toate bunurile fundaţiilor pioase autonome înfii
nţate potrivit dreptului canonic oriental şi având personalitate juridică prin e
fectul dreptului însuşi sunt bunuri ecleziastice conform dispoziţiilor can. 1009
§ 2 CCEO. Pentru a dobândi personalitate juridică civilă prin înscrierea în reg
istrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat în circumscripţia teritorială unde îşi
are sediul, fundaţia pioasă autonomă va trebui să respecte şi dispoziţiile drept
ului român
F.Coccopalmiero, op.cit, p.370. F.Ferrara, op.cit, p. 123. 3 Can. 1274 § 1 CIC „
Habeatur in singulis diocesibus speciale institutum, quod bona vel obligationes
colligat eum in finem ut sustentationi clericorum, qui in favorem dioecesis serv
itium praestant, ad normam can. 281 provideatur, nisi aliter eisdem provisum sit
”. Menţionăm că în can. 281 se face referire la modalităţile de remunerare ale c
lericilor. 4 Pentru calificarea acestor instituţii ca fiind de drept public, a s
e vedea o bogată jurisprudenţă conciliară (SCConc.Litt.circ., 25 febr.1950, ScCo
nc Decl., 17 dec. 1951 (AAS 41[1952] p.44 ) şi o serie de decrete papale (LG 13,
23; CD 6,21, 31; PC 13; AG 17, 38, PO 8,20, 21; ES I, 8, 11, 20; ES III 8, 19;
SDO IV, 19-21; DPME 117, 134-138). 5 Pontificia Commissio Codici Iuris Canonici
Orientalis Recognoscendo , „Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium, Schema noviss
imum”, în „Breve relazione sull’attività della commissione dal 25 ottobre 1988 a
l 1 dicembre 1989”, Typis Polyglotis Vaticanis, 1992, p.78-80. 6 Ibidem, G.Artec
he, idem.
2 1
50
aplicabil în materie, aşa cum sunt cuprinse în art.16 din O.G. 26/2000 referitoa
re la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări prin Legea nr.246/2005. Doct
rina civilă şi canonică sunt unanime în a recunoaşte în instituţia înţeleasă pri
n fundaţiei şi latura sa neconstitutivă de personalitate juridică, şi de caritat
e publică1. Fundaţia pioasă neautonomă. Fundaţia a fost definită în doctrina civ
ilă ca fiind actul prin care una sau mai multe persoane, fizice sau juridice, de
cid afectarea irevocabilă a bunurilor, drepturilor sau resurselor realizării une
i opere de interes general şi cu scop nelucrativ, operaţiunea rezumându-se, în f
orma sa cea mai puţin elaborată, la o liberalitate, donaţie sau legat, consimţit
ă cu sarcina pentru beneficiarul ei- spital, universitate...- de a afecta bunuri
le primite unei activităţi determinate: crearea unui număr de paturi, constituir
ea unei biblioteci., etc. Masa de bunuri destinată acestui uzaj nu este dotată,
în sine, cu personalitate juridică, integrându-se patrimoniului celui care a pri
mit-o.2 În ceea ce priveşte calificarea acestei mase de bunuri, arătăm că, deşi
doctrina canonică priveşte cu simpatie ideea unui patrimoniu autonom, potrivit c
urentelor doctrinare autohtone, egalizarea cu un patrimoniu distinct este privit
ă cu reticenţă, înglobarea în noţiunea mai „îndulcită” din punct de vedere jurid
ic al unei mase cu o afectaţiune specială aflate într-un patrimoniu unic dar div
izibil părând mai acceptabilă în contextul stadiului de dezvoltare a dreptului p
rivat român. Fundaţia pioasă neautonomă poate fi definită având ca punct de plec
are can. 1303 § 1 pct. 2 CIC, ca fiind un complex de bunuri temporale, unite sub
forma unei universalităţi de drept, devoluată unei persoane juridice preexisten
te, în scopul ca veniturile anuale obţinute din acel patrimoniu să fie consacrat
e în
afectarea unui patrimoniu pentru atingerea unor scopuri, în principal nelucrativ
e
1
A se vedea pentru detalii A.Colin, H.Capitant „ Cours élémentaire de droit civil
français” tome 3, éd 2 , par L.Julliot de la Morandière, Dalloz, 1955, p. 760-7
63; H., L.şi J. Mazeaud, Fr.Chabas, op. cit., p.348-349; M.Michoud, op. cit., p.
490-506; A.M.Rodriguez, op. cit., p.459-461; V. del Giudice, op. cit., p.321, V.
de Paolis, op. cit., p. 232 şi urm., T.Mauro, op. cit., p.98-99; I.Mitrofan, op.
cit., p.443; P.Savaurret, op. cit., p.162-163; J.Videcoq- „Les Associations Dio
césaines” (teză ie Univ.Caen)- ed.Jouve &C , Paris, 1928, p. 114 şi urm. 2 A se
vedea B.Teyssié, op. cit., p. 310
51
întregime finalităţi proprii a Bisericii1. Descrierea nu se deosebeşte substanţi
al de ceea ce CCEO prevede în can. 1047 § 1 pct. 2. Elementul constitutiv al ace
stui mase de bunuri corespunde întrucâtva acelui al fundaţiei pioase autonome, a
dică o pluralitate de bunuri care se prezintă sub forma unui patrimoniu, având p
rin afectaţiune aceaşi finalitate şi mjloace pentru canonic.2 În dreptul orienta
l diferenţa este atenuată prin aceea că tot episcopului eparhial (care are şi sa
rcina de a înfiinţa fundaţii pioase autonome) îi revine îndatorirea de a-şi da c
onsimţământul pentru acceptarea fundaţiilor pioase neautonome, potrivit can. 104
9 § 1 CCEO. Fundaţia pioasă neautonomă împrumută o serie de caracteristici intim
e ale donaţiei, legatului, fiduciei, chiar şi a contractului sinalagmatic, fieca
re dintre încercările de alăturare unora din aceste instituţii nefiind la adăpos
t de critici. Considerăm că fundaţia neautonomă se încadrează greu în tiparele i
nstituţiilor clasice, fiind o instituţie distinctă, sui generis, dar perfect fun
cţională. Printre caracteristici amintim faptul că este în esenţă gratuită, real
izată pe o perioadă limitată, are la bază o masă patrimonială de afectaţiune, po
ate lua ca formă de cedare a patrimoniului personei juridice publice (conform CI
C) atât forma donaţiei (liberalitate inter vivos ) cât şi a testamentului (liber
alitate mortis causa), funcţionează pentru scopurile pioase alese cu veniturile
patrimoniului, iar la expirarea termenului poate provoca părăsirea persoanei jur
idice de către bunurile obiect al fundaţiei pentru a fi devoluate unei alte pers
oane juridice. a o atinge. Lipseşte totuşi un element formal: decretul autorităţ
ii competente care conferă universalităţii de bunuri personalitatea juridică de
drept
1 2
A se vedea P.G.Marcuzzi, op. cit., p. 230. P.G.Marcuzzi, op. cit., idem.; T.Maur
o, op. cit., p. 89.
52
53