Moromeţii

structura din Manulaul de Limba şi litaretura română – Ed. ART

Eroul principal al romanului „Moromeţii” (vol. I), Ilie Moromete, se înscrie într-o serie de personaje ale autorului
(Călin Surupăceanu din „Intrusul”, Victor Petrini din „Cel mai iubit dintre pământeni”), care sut dominate de
aspiraţia spre contemplativitate. Ei sunt nişte senini, aşa cum îi numeşte Preda, care încă mai trăiesc în „illo
tempore” şi pentru care „timpul are nesfârşită răbdare cu oamenii”. Moromete, inadaptabil, cade pradă
nerăbdării timpului, în timp ce alţii (cei din categoria lui Paraschiv, Achim şi Nilă, fii săi cei mari) sunt adaptabili.
Una dintre mărturiile autorului poate fi o cheie pentru înţelegerea destinului acestul tip de personaj
contemplativ: „Eroul meu este un senin, care e silit să devină smbru”. Aceste cuvinte rezumă originalitatea
viziunii artistice a prozatorului: seninătatea lui Ilie Moromete este ceva la care acesta jinduieşte, pentru că, în
realitate, el este în permanenţă hăituit. Încet-încet, acest „pater familias” autocrat se însingurează şi
adversitatea dintre el şi băieţii cei mari, ulterior adăugându-se şi fiul cel mic, Niculae, va duce la însingurarea
absolută. Din „răbdător cu oamenii”, timpul va devenii brusc precipitat, grăbit, ciudat.
Graba timpului va schilodi spaţiul iubirii. „Dispariţia iubirii – scrie Marin Preda – e ca o oglindă întoarsă, nu se
mai vede nimic, te uiţi zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni. Eşti singur.
Încercasem în mod ridicol să ridic cu mâna mea înapoi un râu al cărui curs ţi-a convenit un timp, dar pe urmă
el a cotit unde nu vrei tu.” Ilie Moromete va încerca să dezlege acest nod gordian al cotiturii râului, dar
întoarcerea acestuia din cursul său este evident imposibilă, ca de altfel şi întoarcerea timpului. Aici este şi taina
„imposibilei întoarceri.”

Ilie Moromete – ţăranul patriarhal

 Marin Preda, înfăţişează în romanul „Moromeţii” viaţa unei familii de ţărani. Satul, văzut din interior, este
prezentat ca expresie a unei comunităţi de tip tradiţional, măcinate de vitregiie istoriei şi de trecerea timpului.
 Incipitul romanului aduce în faţa cititorului câteva coordonate care anticipează construcţia întregului volum, ca şi
evoluţia personajului principal - Ilie Moromete. Paragraful de debut al romanului sugerează drama
latentă(potenţială) ce va cuprinde o lume în care se părea că timpul avea cu oamenii o nesfârşită răbdare.
Imediat după aceea, identificăm pe câţiva dintre membrii familiei Moromete şi, mai ales, pe protagonist –
contemplatuivul Ilie Moromete.
 Conversaţia acestuia cu Tudor Bălou ni-l arată ca un maestru al temporalizării: graba îi repugnă, iar atenţia
celuilalt este deturnată prin ocolirea subiectului.
1

 Ilie Moromete este un „actor” care, în discuţia cu Bălosu, încearcă să câştige timp. Corpul romanului va dezvolta,
Page

prin detaliere, toate aceste sugestii anticipative ale incipitului.

„Din primele 20 de pagini luăm cunoştinţă de toate problemele familiei: existenţa celor două loturi de pământ
şi lupta pentru a le păstra neştirbite, disensiunile între fraţii vitregi, proiectul de fugă la Bucureşti al lui
Paraschiv, Achim şi Nilă, bigotismul mamei (Catrina), primejjdia foncierii şi a datoriei la bancă, dorinţa
băiatului cel mic, Niculae, de a merge la şcoală şi ostilitatea celolalţi copii faţă de această idee. Marin Preda
se foloseşte de aceste scene expozitive pentru a studia în linişte râurile ce se vor desface apoi în numeroase
ramificaţii.”
(Eugen Simion, Scriitorii români de azi, I)
 Ritual în familia Moromete – Cina

» Încă din primele pagini ale romanului „Moromeţii”, constatăm intenţia de a se prezenta relaţiile care există între
membrii numeroasei familii Moromete. Întrucât cititorul ştie foarte puţine despre personaje, autorul îi „adună”
pe toţi, folosind ca pretext cina. Secvenţa este semnificativă pentru că demonstrează raporturile dintre cei ce
alcătuiesc familia, deduse din poziţia şi din vecinătăţile fiecăruia la masă.
» Cina este văzută ca un fel de ceremonial desfăşurat zilnic , de la care nu poate lipsi nimeni. Poziţionarea în jurul
mesei se face după fire şi neam; cei trei fraţi vitregi – Paraschiv, Nilă şi Achim – stau oarecum împreună, într-un
„front comun”. Catrina e în partea cealaltă, mai aproape de Niculae, Ilinca şi Tita, copiii ei. Deasupra tuturor
tronează Ilie Moromete.
» Scena are o valoare aproape simbolică: în ce măsură familia are sau nu are coeziune, care sunt „grupurile de
interese” din cadrul ei, simpatiile şi antipatiile, factorul „coagulant” şi elementul de legătură, toate se pot intui
de pe acum, iar dezvoltarea ulterioară a romanului le va confirma.

Piatra albă de hotar

„În fond, aici sunt toate lucrurile esenţiale pentru înţelegerea personajului şi a dramei sale, cristalizate într-un
moment de criză, şi care operează în conştiinţa lui ca un focalizator. Ţin de o revelaţie, încât se poate presupune
că Moromete însuşi le-a ignorat, cel puţin în parte, înainte. Le descoperă gândindu-le. Şi e limpede că anumite
sentimente preced interpretărilor, adică înţelegerii lor raţionale. La început, Moromete priveşte câmpurile pustii,
lipsite de viaţă, pe care porumburile par crescutede la sine, şi se simte ca un martor al unei lumi ciudate care a
pierit. Nu se ştie încă (nu ştim nici noi) care este înţelesul acestui sentiment. O va afla spre sfârşitul meditaţiei
sale , când lumea care se prăbuşeşte i se va revela ca fiind aceea a fiilor săi. Deocamdată el e oarecum surprins
de propria trăire căci nu se simte deloc rupt de lume, ci, din contra, îngropat în ea până la gât. Îi poartă povara.
O bănuieşte de viclenie. L-a amăgit – şi timpul răbdător, şi împrejurimile fărâmiţate – şi deodată s-a dovedit că i-
a întins o capcană. I-a sălbăticit copiii şi i-a asmuţit contra lui. Întrebarea principală care izvorăşte din aceaste
revelaţii este fără echivoc : Cum să trăieşti dacă nu eşti liniştit? Este una tipic moromeţiană. O coardă esenţială
a fost ruptă. Poate că este în firea lucrurilor ca părinţii să nu fie înţeleşi de copii, însă Moromete nu se
resemnează la un răspuns atât de simplu. Ne dăm seama mai bine acum de ce o eventuală perspectivă
omniscientă nu era eficace în această împrejurare: era nevoie ca revelaţia să fie trăită de personajul însuşi,
pentru ca ea să ne apară ca absolut autentică. Un narator omniscient n-ar fi putut doza (sau ar fi făcut-o să pară
artificială) înaintarea aceasta, pas cu pas, spre adevăr. Intuiţia romancierului introduce în acest punct o pauză a
refelecţiilor: un nou pasaj de seară în care foşnetul porumbului sporeşte „tăcerea omului şi a pământului”.
Sentimentul de inexplicabilă pustietate a lumii şi de înstrăinare ţăşneşte din străfundul conştiinţei personajului
2 Page

care e acum mult mai aproape de a şi-l explica corect lui însuşi.”
(Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, vol I)

Înşelat în aşteptările sale de copii din prima căsătorie, rănit în credinţele lui adânci, dezamăgit, Ilie Moromete
simte nevoia unei limpeziri. Locul ales, deloc întâmplător, este lotul său de pământ.
pământ Aici întreabă „oracolul”. Stă
de vorbă cu sine în acest moment de cumpănă al existenţei sale şi înţelege că timpul pe care îl crezuse răbdător
şi lumea pe care o crezuse prietenă şi plină de daruri ascunseseră de fapt o capcană. Întrebările pe care şi le
pune, nu privesc atât existenţa (viaţa în sine), cât existenţialul (filosofia vieţii): unde a greşit în poziţionarea lui
faţă de lume? Cum de n-a priceput până acum că n-a înţeles ceea ce ar fi trebuit? În realitate, timpul răbdător şi
 lumea prietenoasă au fost doar nişte iluzii, nişte proiecţii ale minţii sale . Privind retrospectiv, Moromete îşi
analizează faptele, încearcă să înţeleagă dacă a greşit şi, în cele din urmă ajunge la o concluzie.

Timpul nu mai avea răbdare

 „Stăpânirea de sine este arma lui Moromete. Până în ultmia clipă el speră să îşi poată recâştiga fii porniţi pe o
cale greşită. Când aceştia, pierzându-şi răbdarea, se revoltă pe faţă împotriva tatălui, sparg lada şi batjocoresc
casa în care crescuseră, bătrânul ţăran vorbeşte cu glas blând şi sfios, îşi ceartă nevasta, cere un foc băiatului cel
mic, loveşte obrazul fetei care vociferează şi se roagă liniştit şi senin de fiii care nu vor să-l mai asculte. După
această pregătire înceată, izbucnirea este teribilă: Moromete ridică parul şi loveşte fără cruţare, glasul lui
devenind un urlet. Corecţiunea şi discursul nu au nici un efect. Paraschiv şi Nilă sparg lada de zestre a fetelor, iau
banii şi covoarele şi fug cu caii, ameninţând cu o răzbunare şi mai mare. Moromete bate la poarta lui Tudor
Bălosu şi vinde o parte din pământul familiei. Trufaşul vecin n-are totuşi satisfacţia de a-l vedea pe Moromete
umilit: sub puterea unei lovituri năprasnice, Moromete rămâne îndepărtat şi nepăsător. Lovitura are efect în alt
plan. Omul netulburat şi ironic părăseşte stănoaga podiştei, nu mai răspnde la cuvintele de salut şi nu mai poate
fi auzit povestind niciuna din acele întâmplări care fermecau pe prietenii săi din Siliştea- Gumeşti. Fantezia lui se
închide. Omul creator este învins de omul social. Din Moromete dinainte nu mai rămâne decât capul de humă
făcut în timpul unei adunări în poiana lui Iocan de Din Vasilescu. Existenţa dăinuie în artă.”
(Eugen Simion, op. cit.)

 Capitolul final al romanului Moromeţii (vol I) aduce importante schimbări: prin fuga lui Paraschiv şi a lui Nilă la
Bucureşti unitatea familiei este spartă în mod irevocabil. Ritualul aproape sacru al familiei, cina, începe să fie
încălcat. Lentoarea existenţei rurale este, dintr-o dată, dinamitată şi ritmul se schimbă. Confruntat cu
întâmplări neprevăzute, Moromete este silit să ia cu rapiditate hotărâri majore. Vrea să pară că nu-i pasă, dar,
în realitate, suferă cumplit. Indiferenţa pe care o afişează este doar o aparenţă. Zdruncinat în convingerile sale,
omul se închide în sine şi îşi perde una din plăcerile lui majore: contemplaţia. Verva de altă dată îi dispare, se
însingurează şi se înstrăinează de cei din jur şi, astfel, transformarea lui devine radicală.

 „În fond, abjecţia sau sublimul nu sunt suficiente prin ele însele ca să pună în mişcare imaginaţia şi inspiraţia
unui scriitor. Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creaţie preexistentă, care mi-a fermecat nu numai
copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu. Acest
sentiment a rămas stabil şi profund pentru toată viaţa, şi de aceea, cruzimea, cât şi josnicia, omorurile şi
3 Page

spânzurătorile întânite des la Rebreanu şi Sadoveanu, şi existente de altfel în viaţa ţăranilor, nu şi-au găsit loc
şi în lumea scăldată în lumina eternă a zilei de vară. În realitate, în amintire îmi zac fapte de violenţă fără
măsură şi chipuri întunecoase, infernale, dar până acum nu le-am găsit sens…Poate că nici nu-l au!?”
(Marin Preda, Imposibila întoarcere)