I.

Notiunea de sistem electoral

Aplicarea teoriei suveranităţii naţionale, precum şi valorizarea rolului partidelor

politice în cadrul democraţiei constituţionale au nevoie de un cadru de manifestare pentru
formarea autorităţilor reprezentative, cadru ce formează sistemul electoral al unui stat.
Noţiunea de sistem electoral desemnează acea instituţie a dreptului constituţional
formată din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale ce apar în sfera
desemnării reprezentanţilor poporului. Aceste norme, denumite şi norme electorale, stabilesc
drepturile electorale ale cetăţenilor, condiţiile şi garanţiile exercitării acestor drepturi, modul
de scrutin, etapele organizării şi desfăşurării alegerilor, precum şi stabilirea rezultatelor
alegerilor şi atribuirea mandatelor. In sistemele constituţionale contemporane, normele care
alcătuiesc sistemul electoral au devenit foarte numeroase şi detaliate, astfel încât în unele ţări
(în Franţa, de exemplu) se vorbeşte despre un drept electoral ca subramură a dreptului
constituţional.
Sediul materiei pentru sistemul electoral românesc actual este format din prevederile
constituţionale (art. 36, art. 37, art. 38, art. 62, art. 81, art. 120 şi art. 122), ale Legii nr.
35/2008 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului, ale Legii nr. 370/2004 privind
alegerea Preşedintelui României , ale Legii nr. 67/2004 privind alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale şi ale Legii nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea
alegerilor pentru Parlamentul European.

1.Drepturile electorale

Drepturile electorale fac parte din categoria drepturilor exclusiv politice. Ele aparţin în
exclusivitate cetăţenilor unui stat şi, prin exercitarea lor, aceştia participă la guvernare,
desemnând organele reprezentative ale poporului.Există două categorii de drepturi electorale:
cele prevăzute de Constituţie şi cele prevăzute de legile electorale. Cele prevăzute în
Constituţie sunt drepturile electorale fundamentale - dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales.
Dintre celelalte drepturi electorale, prevăzute de lege, amintim: dreptul de a verifica
înscrierea în listele electorale, dreptul de a face întâmpinări împotriva omisiunilor, a
înscrierilor greşite şi a oricăror erori, dreptul de a contesta candidaturile.

1.1 Dreptul de a alege

Dreptul de a alege mai apare şi sub denumirea de drept de vot. în doctrină s-a subliniat
existenţa unor deosebiri între „alegere" şi „votare": termenul de „alegere" se foloseşte atunci
când cetăţenii aleg membrii unor autorităţi publice, iar cel de „votare" atunci când aceştia se
pronunţă asupra unei reguli sau hotărâri (loan Muraru, Simina Tănăsescu). Utilizarea de către
Constituţie a formulării „drept de vot" are însă ample conotaţii social-politice, intrând mai
uşor în conştiinţa cetăţenilor, care identifică actul alegerii cu cel al votării, adică al exprimării
votului cu privire la opţiunea făcută.Dreptul de a alege este reglementat de art. 36 din
Constituţia României sub denumirea dreptul de vot, iar în art. 62 alin. (1) şi 81 alin. (1) sunt
enumerate caracteristicile votului.
Potrivit art. 36 alin. (1), „Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până
în ziua alegerilor inclusiv". Textul constituţional reglementează şi excepţiile de la dreptul de
vot, în art. 36 alin (2): „nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie şi
nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor

1
electorale". Aşadar, singurele limite ale dreptului de vot al cetăţenilor români sunt cele
prevăzute de Constituţie: vârsta şi capacitatea juridică deplină.
O prevedere deosebită a Constituţiei priveşte drepturile electorale ale cetăţenilor
Uniunii Europene, care, în condiţiile aderării României la Uniune şi dacă îndeplinesc
cerinţele legii organice, au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei
publice locale [art. 16 alin. (4) din Constituţie, text nou introdus ca urmare a revizuirii].
Acordarea acestui drept este firească, în condiţiile aderării României la UE şi este în
concordanţă cu prevederile deja existente în dreptul Uniunii relativ la participarea cetăţenilor
europeni la alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
Caracteristicile votului sunt prevăzute de art. 62 alin. (1) şi art. 81 alin. (1), potrivit
cărora votul este universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Universalitatea votului a reprezentat, pentru multă vreme de la afirmarea chiar a
principiilor democraţiei, un ideal social-politic. Aceasta, deoarece, deşi afirmată,
universalitatea s-a aplicat târziu în realitate, ca rezultat al unor îndelungate şi vehemente
revendicări. Votul universal a fost şi mai este opus votului selectiv, care apare sub două
aspecte: votul cenzitar şi votul capacitar.
Votul cenzitar se caracterizează prin unele condiţii impuse cetăţenilor pentru a-şi putea
exercita dreptul de vot. De-a lungul timpului, au existat mai multe tipuri de censuri: censul de
avere, censul de sex, censul rasial-naţional, censul de vârstă, censul de domiciliu. Cele mai
răspândite au fost censul de avere şi censul de sex. Censul de avere presupune ca cetăţeanul
să aibă o anumită avere pentru a vota. Un astfel de cens apărea în Constituţia franceză de la
1791, în Constituţia SUA (până în 1964) şi în Constituţia României din 1866. Censul de
sex a fost cel mai contestat cens, deoarece înlătura de la alegeri femeile, pe simplul criteriu al
sexului. Acest tip de cens a dispărut foarte târziu: în Anglia şi Rusia în 1918, în Germania în
1919, în SUA în 1920, în Franţa în 1944, iar în Elveţia abia în 1971. Censul de vârstă
condiţionează exercitarea votului de împlinirea unei anumite vârste, exagerat de ridicate peste
vârsta majoratului (30 sau 40 de ani; de exemplu, Constituţia României din 1938).
Votul capacitar presupune un anumit grad de instrucţie al alegătorului. De exemplu, în
unele state din SUA puteau vota doar cei care puteau citi şi explica Constituţia.
In timp, aceste limitări ale dreptului de vot au fost înlăturate, iar limitările normale -
vârsta - au fost mult restrânse, în sensul scăderii vârstei minime pentru exercitarea dreptului
de vot.Articolul 36 din Constituţia României impune următoarele condiţii pentru exercitarea
dreptului de vot universal:
• cetăţenia română;
• - vârsta de 18 ani;
• deplinătatea facultăţilor mintale;
• aptitudinea morală de a vota (exceptându-se, pe acest criteriu, persoanele
condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor
electorale).
Egalitatea votului este o aplicare la domeniul drepturilor electorale a principiului
general al egalităţii în drepturi a cetăţenilor. Egalitatea votului presupune ca fiecare cetăţean
să aibă dreptul la un singur vot pentru alegerea aceleiaşi autorităţi publice. Această trăsătură a
votului implică „înlăturarea unor tehnici şi procedee electorale de limitare sau deturnare a
acestui deziderat, care s-au practicat în unele sisteme constituţionale, precum geografia
electorală, colegiile electorale, votul plural sau votul multiplu" (loan Muraru).In privinţa
egalităţii votului în România, în doctrină s-a arătat că, prin permiterea înscrierii alegătorilor
pe liste speciale şi, mai ales, prin luarea acestora în calcul la stabilirea numărului de referinţă
(„numărul alegătorilor înscrişi pe listele electorale'") pentru calculul procentajului final al
voturilor în cadrul alegerilor prezidenţiale, egalitatea votului „ar putea fi serios pervertită"
(E.S. Tănăsescu), punând sub semnul întrebării corectitudinea alegerilor.

2
 Prin tehnica geografiei electorale, sunt stabilite circumscripţii electorale inegale ca
număr de locuitori, cu un număr egal de mandate pentru alegerea aceleiaşi autorităţi. Acest
procedeu era folosit pentru a dezavantaja acele localităţi sau cartiere favorabile adversarilor
politici ai partidelor de guvernământ.
Colegiile electorale erau formate pe criteriul averii sau profesiei şi duceau la
inegalitatea votului, fiind inegale ca număr de alegători şi ca număr de mandate. De regulă,
colegiile celor cu avere mai mare sau cu anumite profesii erau formate dintr-un număr mai
mic de alegători, dar aveau dreptul de a alege un număr mai mare de deputaţi.
Procedeul votului plural presupune ca unii alegători să dispună de mai multe voturi
pentru alegerea aceleiaşi autorităţi în aceeaşi circumscripţie electorală, iar votul multiplu are
aceleaşi caracteristici ca şi votul plural, dar se exercită în circumscripţii electorale diferite.
Un alt procedeu prin care egalitatea votului este încălcată este prima electorală. Aceasta
reprezintă un plus de mandate ce se atribuie partidului politic care obţine în alegeri un
anumit număr de voturi, dar nu reuşeşte să obţină majoritatea în Parlament. De exemplu,
potrivit legii electorale româneşti din 1926, partidul care obţinea 40% din totalul voturilor
pe întreaga ţară primea 50% din totalul mandatelor, după ce se scădeau mandatele atribuite,
proporţional cu voturile lor, partidelor care, deşi erau minoritare pe ţară, aveau majoritatea
absolută într-o circumscripţie.
Votul direct presupune exprimarea directă, personală, a dreptului de vot, şi nu prin
reprezentanţi sau delegaţi. Votul indirect este frecvent folosit pentru alegerea şefului de stat
(de exemplu, în SUA, unde preşedintele este ales de un colegiu de electori, sau în Germania,
unde preşedintele este ales de Bundesrat), dar şi pentru alegerea uneia din camerele
parlamentului (de exemplu, Senatul francez este ales prin vot indirect).
Votul secret reprezintă posibilitatea cetăţenilor de a-şi exprima opţiunea electorală fără
ca aceasta să fie cunoscută de alte persoane. Secretul votului se constituie într-o garanţie a
libertăţii acestuia şi se realizează printr-o serie de măsuri: tipărirea unui singur fel de buletine
de vot, fără semne distinctive, utilizarea cabinelor de votare în care poate intra doar o singură
persoană, introducerea buletinului în urnă personal de către alegător etc.
Votul liber exprimat reprezintă posibilitatea cetăţenilor de a-şi exercita sau nu dreptul
de vot, iar în cazul participării la vot, de a-şi manifesta opţiunea în mod liber.
Primul aspect al votului liber exprimat este opusul votului obligatoriu, adică al obligaţiei
legale a cetăţenilor de a participa la vot. Votul obligatoriu a existat în România sub regimul
Constituţiei din 1923 şi astăzi mai este practicat în Italia, Belgia, Grecia ş.a. In aceste
sisteme, neprezentarea la vot este sancţionată contravenţional, dar statul are, la rândul său,
obligaţia de a asigura participarea cetăţenilor la vot, uneori cu dificultăţi şi cheltuieli
însemnate.
1.2. Dreptul de a fi ales

Dreptul de a fi ales reprezintă posibilitatea acordată cetăţeanului de a candida şi de a fi

ales într-unul din organele reprezentative.Constituţia României reglementează acest drept în
art. 37. Au dreptul de a fi alese persoanele care au drept de vot şi care îndeplinesc o serie de
condiţii prevăzute de art. 37. Aceste condiţii sunt:
• condiţiile prevăzute în art. 16 alin. (3) din Constituţie, adică să aibă cetăţenia română şi
domiciliul în ţară;
• -potrivit art. 37 alin. (2), să fi împlinit o anumită vârstă minimă, care diferă în funcţie de
organul sau funcţia pentru care candidează: 23 de ani pentru a fi ales în Camera Deputaţilor,

3
33 de ani pentru a fi ales în Senat şi 35 de ani pentru a fi ales în funcţia de Preşedinte al
României.
• să nu facă parte din categoriile de persoane cărora le este interzisă asocierea în partide
politice potrivit art. 40 alin. (3) din Constituţie: judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii
poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari
publici stabilite prin lege organică.
Indeplinirea acestor condiţii este imperativă, orice nesocotire a lor atrăgând nulitatea
alegerii. De aceea, legea prevede obligaţia autorităţilor competente de a verifica, la
înregistrarea candidaturilor, condiţiile constituţionale de exercitare a acestui drept.
Prin revizuirea din 2003, textul Constituţiei României a fost completat cu dreptul
cetăţenilor români de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European. Aceste drepturi permit
participarea cetăţenilor români în cadrul Parlamentului European - singura instituţie
reprezentativa la nivelul Uniunii Europene, aleasă prin vot direct de către cetăţenii europeni.
Tratatul asupra Uniunii Europene precizează, în art. 14 alin. (3), că membrii
Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct de către cetăţenii europeni, prin
scrutin liber şi secret, pentru un mandat de 5 ani.

2. Clasificarea sistemelor electorale şi a modurilor de scrutin

Extinderea regimului reprezentativ a generat necesitatea căutării şi perfecţionării celor

mai potrivite metode şi tehnici de a desemna organele reprezentative, respectiv a modurilor
de scrutin (de la latinescul scrutinium sau scrutări = a cerceta, a explora). Noţiunea de scrutin
este definită ca „modalitatea în care alegătorii desemnează deputaţii, senatorii, consilierii
etc." (loan Muraru). Importanţa modului de scrutin rezidă în influenţa pe care acesta o poate
exercita asupra sistemului de partide al unui stat. De asemenea, modul de scrutin este
principalul criteriu de clasificare a sistemelor electorale. După acest criteriu, întâlnim două
sisteme electorale „originare" - sistemul majoritar şi sistemul reprezentării proporţionale -,
precum şi sisteme „mixte".

2.1. Sistemul majoritar

In cadrul sistemului majoritar, sunt aleşi candidaţii care obţin cel mai mare număr de
voturi.In cadrul sistemului majoritar, după modul de propunere a candidaţilor de către
partide, întâlnim mai multe tipuri de scrutin: scrutin uninominal, plurinominal şi scrutin de
listă, iar după numărul de tururi electorale distingem între scrutin majoritar cu unul sau două
tururi.
In sistemul majoritar cu un singur tur, este ales candidatul care a obţinut cel mai mare
număr de voturi, chiar dacă voturile însumate ale adversarilor săi sunt mai numeroase. Este
denumit şi cel mai „brutal" mod de scrutin (Louis Favoreu). Scrutinul majoritar cu două
tururi presupune ca, în cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a obţinut majoritatea
absolută, să se desfăşoare un al doilea tur de scrutin, între candidaţii care au obţinut un
număr minim de voturi stabilit de lege.
Printre avantajele sistemului majoritar, au fost enumerate posibilitatea asigurării unei
mari stabilităţi guvernamentale şi simplificarea vieţii politice. Cu toate acestea, sistemul
majoritar are dezavantajul lipsei de reprezentativitate şi al riscului deformării voinţei reale a
electoratului.

4
 Sistemul majoritar este practicat în puţine state, cu precădere în statele anglo-saxone -
Marea Britanie, Canada, SUA - în varianta sa uninominală cu un singur tur. In România,
sistemul majoritar cu două tururi se utilizează în cazul alegerii primarului, iar sistemul
majoritar cu un singur tur pentru alegerea preşedintelui consiliului judeţean.

2.2. Sistemul reprezentării proporţionale

Sistemul reprezentării proporţionale este cel mai frecvent utilizat, datorită avantajelor pe
care le prezintă. Acest sistem constă în atribuirea mandatelor proporţional cu numărul de
voturi obţinute de fiecare candidat sau listă de candidaţi, în cadrul acestui sistem, este
specifică varianta scrutinului de listă, cu subcategoriile sale - cu liste blocate, liste deschise,
vot preferenţial ş.a. întâlnim acest sistem în marea majoritate a statelor europene - Franţa,
Germania, Elveţia, Austria, Italia, Spania, Suedia ş.a. Reprezentarea proporţională comportă
un număr mare de variante ale modurilor de atribuire a mandatelor, ceea ce duce la mai
dificila sa înţelegere şi aplicare.
Dincolo de aceste dificultăţi, principalul avantaj al sistemului reprezentării proporţionale
este faptul că acordă posibilitatea de afirmare a minorităţii politice în Parlament şi că reflectă
mai bine reprezentarea forţelor politice în societate. Totuşi, fărâmiţarea mandatelor între un
număr destul de mare de forţe politice poate duce la instabilitate guvernamentală.
Aplicarea sistemului reprezentării proporţionale are ca efect atribuirea mandatelor prin
raportare la un coeficient electoral determinat în funcţie de mecanismul de atribuire a
mandatelor ales. Repartizarea astfel realizată se face în etape, nefiind posibilă atribuirea
mandatelor după o singură operaţiune, datorită„resturilor electorale" care rămân în urma
primei diviziuni. După metoda aplicată pentru a distribui aceste resturi, sistemul
reprezentării proporţionale cunoaşte următoarele variante de atribuire a mandatelor:
reprezentarea proporţională apropiată, sistemul D'Hondt şi reprezentarea proporţională
integrală.
Reprezentarea proporţională apropiată presupune ca repartizarea resturilor electorale să
se facă în interiorul circumscripţiei electorale, şi nu prin raportare la voturile exprimate pe
plan naţional. în cadrul acestui sistem, se folosesc două metode de calcul pentru repartizarea
resturilor: metoda celor mai mari resturi (aplicată mai rar) şi metoda celor mai mari medii.
Sistemul D'Hondt constă în împărţirea numărului de voturi obţinute de liste prin
primele numere naturale (1, 2, 3....), de atâtea ori câte mandate sunt de atribuit. Apoi se
ordonează descrescător un număr de câturi obţinute egal cu cel de mandate, iar ultimul dintre
ele devine divizorul comun (coeficientul electoral) de repartizare a mandatelor. Atribuirea se
va face prin împărţirea numărului de voturi obţinute la acest cât. Avantajul acestei metode
este atribuirea integrală a mandatelor.
Reprezentarea proporţională integrală constă în repartizarea mandatelor la nivel naţional,
nu pe circumscripţii electorale. Acest sistem poate fi aplicat în două moduri: prin calcularea
rezultatelor la nivelul întregii ţări, considerată ca unică circumscripţie electorală. Datorită
dificultăţilor practice, acest sistem apare foarte rar, în state mici. Cel de-al doilea mod este
prin repartizarea resturilor la nivel naţional, şi nu la nivelul circumscripţiilor electorale.
Acest sistem se practică în Italia, România ş.a.

2.3.Sisteme mixte

Sistemele mixte rezultă din combinarea sistemului majoritar cu cel al reprezentării

proporţionale. Intâlnim două astfel de sisteme: sistemul înrudirilor şi sistemul german al
buletinului dublu.

5
 Sistemul înrudirilor se bazează pe afinităţile (înrudirile) politice dintre unele partide, care
prezintă la alegeri „liste înrudite". Dacă acestea obţin majoritatea absolută a voturilor,
partidele respective câştigă toate mandatele, iar dacă nu se obţine o astfel de majoritate,
mandatele se repartizează potrivit principiului reprezentării proporţionale. Acest sistem se
aplică, de exemplu, în Belgia, Italia şi Finlanda. în Irlanda există un sistem similar, denumit
„al candidaturilor asociate" (Ph. Lauvaux).
Sistemul german al buletinului dublu constă în aceea că fiecare alegător dispune de două
buletine de vot: unul pentru a desemna un deputat pentru circumscripţia sa prin scrutin
majoritar uninominal şi unul pentru a desemna un partid, prin sistemul reprezentării
proporţionale

3.Categorii de scrutin

Scrutinul uninominal presupune desemnarea unui singur candidat al fiecărui partid,

într-o circumscripţie electorală. In aplicarea unui scrutin uninominal, delimitarea
circumscripţiilor electorale se face în aşa fel încât acestea să aibă un număr aproximativ egal
de locuitori, iar teritoriul ţării este împărţit în atâtea circumscripţii câte mandate există în
competiţia electorală.
Scrutinul uninominal este adeseori lăudat pentru faptul că stabileşte un anumit raport de
apropiere între alegători şi ales. Acest avantaj nu este însă foarte util din punctul de vedere al
mandatului reprezentativ, potrivit căruia cel ales reprezintă întreg poporul, şi nu doar pe
alegătorii din circumscripţia unde a câştigat alegerile. Un alt avantaj al scrutinului
uninominal este simplificarea procesului electoral, precum şi accesibilitatea sa în rândurile
alegătorilor.
Dintre dezavantajele acestui tip de scrutin, se enumeră cheltuielile mari pe care le implică
atât pentru bugetul public, prin numărul mare de circumscripţii electorale, cât şi pentru
candidaţi.
Scrutinul uninominal mai are calitatea de a crea o majoritate parlamentară stabilă.
Reversul medaliei în acest caz este însă faptul că, pe de o parte, parlamentul format prin
acest tip de scrutin este „un corp de elită" mai mult decât un organ politic, iar, pe de altă
parte, că poate genera unele anomalii matematice, în sensul că partidul care a obţinut doar o
majoritate relativă a voturilor să obţină totuşi majoritatea absolută a locurilor în parlament
(Mihai Constantinescu).
Scrutinul uninominal majoritar cu un singur tur se aplică în Marea Britanie, SUA, Canada
- în general, în statele anglo-saxone.
In cadrul scrutinului de listă, alegătorul îşi exprimă, prin vot, opţiunea pentru o listă de
candidaţi propusă de fiecare partid. Acest tip de scrutin nu presupune o decupare specială a
circumscripţiilor electorale, ci ele se identifică, de regulă, cu unităţile administrativ-
teritoriale.La rândul său, scrutinul de listă are două variante: listele blocate şi listele deschise
- aceasta din urmă cu subvariantele: votul preferenţial şi panaşajul.Scrutinul cu liste blocate
nu permite nicio intervenţie din partea alegătorului în alcătuirea listei de candidaţi. Acesta
este sistemul practicat în România.Votul preferenţial, denumit şi listă cu ordine variabilă,
este practicat în majoritatea ţărilor unde se aplică sistemul reprezentării proporţionale, cu
excepţii ca Germania, Spania, Italia (Ph. Lauvaux, p. 111). Votul preferenţial constă în
posibilitatea alegătorului de a modifica ordinea candidaţilor pe lista propusă.Panaşajul sau
scrutinul cu listă deschisă este practicat, de exemplu, în Elveţia, Luxemburg şi Finlanda.
Acest sistem acordă posibilitatea alegătorului de a alcătui liber lista de candidaţi, luând
candidaţi de pe mai multe liste.

6
 Scrutinul de listă presupune condiţionarea obţinerii de locuri în parlament de atingerea, de
către un partid sau o formaţiune politică, a unui anumit procent din voturile valabil
exprimate, denumit prag electoral. Pragul electoral trebuie întrunit la nivel naţional.
Existenţa acestor praguri electorale este justificată în principal de ideea că accesul în
parlament trebuie să aparţină partidelor care se bucură de o anumită credibilitate în rândul
electoratului. Pragul electoral produce efecte şi asupra subvenţiilor acordate pentru campania
electorală de la bugetul de stat: partidele care au primit astfel de subvenţii au obligaţia să o
restituie dacă nu au atins pragul electoral. In România, pragul electoral este de 5% din
voturile valabil exprimate la nivel naţional.Scrutinul de listă a fost criticat în principal pentru
că presupune o „ruptură" a legăturii dintre alegător şi ales, deoarece, de propuse şi mai ales
pe locurile eligibile din aceste liste figurează persoane agreate de partid, şi nu persoane
neapărat cunoscute de alegătorii din circumscripţia respectivă. Aşadar, votând pentru o listă
de candidaţi, alegătorul votează de fapt pentru programul politic al partidului în cauză, şi nu
pentru persoanele respective. De asemenea, printre criticile aduse scrutinului de listă o
menţionăm şi pe aceea privind dificultăţile procedurale privind atribuirea mandatelor.
Este important, de asemenea să cunoaştem nuanţele noţiunii de majoritate. In sistemele
electorale se folosesc noţiuni de: majoritate simplă, majoritate absolută, majoritate relativă,
majoritate calificată.
Majoritatea simplă reprezintă jumătate plus unul din alegătorii prezenţi la
vot.Majoritatea absolută reprezintă jumătate plus unul din totalul alegătorilor înscrişi în
listele electorale.Majoritatea relativă exprimă situaţia în care se obţin cele mai multe
voturi. Ea este deci comparativă şi se concretizează în raport cu celelalte rezultate obţinute
de ceilalţi candidaţi. Majoritatea calificată, este determinată prin lege (calificată) ea
exprimând de regulă 2/3 din totalul voturilor, votanţilor etc. Nimic nu împiedică însă şi alte
„calificări" legale (3/4 sau 4/5 etc.).
Trebuie precizat că aceste nuanţări sunt specifice sistemelor parlamentare în
general şi desigur şi alegerilor.
Balotajul este situaţia în care doi candidaţi au obţinut pentru acelaşi mandat, un
număr egal de voturi.Intr-o asemenea situaţie departajarea devine imposibilă şi de
regulă se procedează la repetarea alegerilor, cu participarea numai a candidaţilor în
cauză. In legislaţia română balotajul este reglementat pentru alegerile de primari.
Astfel, potrivit art. 68 din Legea privind alegerile locale (1991), în caz de paritate de
voturi a cel puţin doi candidaţi pentru funcţia de primar, se declară balotaj şi se vor
organiza, de drept, noi alegeri, în termen de două săptămâni. La aceste alegeri vor
participa numai candidaţii care s-au aflat în situaţie de balotaj.

4. Atribuirea mandatelor

Am explicat deja că există mai multe tipuri de scrutin şi aceste tipuri determină
mai multe moduri de atribuire a mandatelor.In sistemul majoritar mandatele sunt
atribuite listelor sau candidaţilor care obţin majoritatea absolută sau simplă, în funcţie
de faptul dacă se practică un tur sau două tururi de scrutin. Uneori, rar desigur,
sistemul majoritar se referă şi la scrutinul de listă. De regulă, el priveşte scrutinul
uninominal. Trebuie observat că deşi sistemul majoritar într-un singur tur are multe
dezavantaje, el este preferat în sistemul anglo-saxon, pentru că se consideră că
alegerile nu trebuie să servească recrutării unei academii reflectând fidel nuanţările de
opinii, ci trebuie să degajeze o majoritate parlamentară omogenă care să susţină un
Guvern decis să acţioneze. Eficacitatea Parlamentului este preferată justiţiei
electorale.

7
 Sistemul reprezentării proporţionale.In acest sistem atribuirea mandatelor se
realizează diferit faţă de sistemul majoritar, existând bineînţeles şi aici numeroase
modalităţi şi nuanţe. El tinde spre justiţia electorală, dând o reprezentare, pe cât posibil a
stării opiniilor alegătorilor.
Atribuirea mandatelor în sistemul reprezentării proporţionale începe în mod
necesar prin determinarea coeficientului electoral într-o circumscripţie dată.
Coeficientul electoral se obţine prin împărţirea numărului voturilor exprimate la
numărul mandatelor atribuite unei circumscripţii electorale. Apoi, se procedează la
repartizarea acestor mandate între listele în competiţie, împărţind la coeficientul
electoral numărul voturilor obţinute de fiecare listă. Aceste operaţii nu duc deodată la
atribuirea tuturor mandatelor pentru că, după prima împărţire rămân totdeauna resturi
electorale altfel spus voturi neutilizate şi mandate nedistribuite. Se impune o nouă
repartiţie şi de fapt aici intervin dificultăţile şi nuanţările. Potrivit metodelor practicate
se distinge reprezentarea proporţională apropiată şi reprezentarea proporţională
integrală, care se aseamănă sau se pot asemăna cât priveşte procedeele matematice
aplicabile.
Reprezentarea proporţională apropiată. Se numeşte astfel atunci când repartizarea
resturilor se face în interiorul circumscripţiei electorale (judeţului, de exemplu) şi nu pe
plan naţional. Sunt utilizate două sisteme de repartizare şi anume sistemul celor mai mari
resturi (M.M.R.) şi cel al celei mai mari medii (M.M.M.)
Intr-o circumscripţie electorală sunt 400.000 voturi exprimate pentru 8 mandate
parlamentare. Coeficientul electoral va rezulta din 400.000:8= 50.000. S-a participat în 5
liste de candidaţi (5 partide), care au obţinut următoarele voturi:
Lista A - 126.000 voturi
Lista B - 94.000 voturi
Lista C - 88.000 voturi
Lista D - 65.000 voturi
Lista E - 27.000 voturi
Se procedează la atribuirea mandatelor potrivit coeficientului electoral.

Lista A - 126.00 : 50.000 = 2 mandate, rest 26.00 voturi neutilizate

Lista B - 94.000 : 50.000 = 1 mandat, rest 44.000 voturi neutilizate
Lista C - 88.000 : 50.000 = 1 mandat, rest 38.000 voturi neutilizate
Lista D - 65.000 : 50.000 = 1 mandat, rest 15.000 voturi neutilizate
Lista E - 27.000 : 50.000 = 0 mandate, rest 27.000 voturi neutilizate
S-au distribuit 5 mandate. Rămân 3 mandate neatribuite. Dacă sunt atribuite după
sistemul celor mai mari resturi: lista B va avea al şaselea mandat, lista C al şaptelea şi
lista E al optulea. Repartizarea definitivă este următoarea:
Lista A - 2 mandate
Lista B - 2 mandate
Lista C - 2 mandate
Lista D - 1 mandat
Lista E - 1 mandat
Dacă restul de mandate se atribuie pe sistemul celei mai mari medii, repartizarea
este puţin mai complicată şi se folosesc mai multe procedee. Cel mai folosit constă, în
aceea că pentru fiecare mandat nerepartizat, se atribuie fictiv fiecărei liste un mandat,
făcându-se împărţirile de rigoare, în acest procedeu se distribuie mandat cu mandat.
Pentru repartizarea celui de-al şaselea mandat se procedează astfel:
Lista A -126.000 : 3(2+1) = 42.000

8
Lista B - 94.000 : 2(1+1) = 47.000 - cea mai mare medie,1 mandat suplimentar
Lista C - 88.000 : 2(1+1) 44.000
Lista D - 65.000 2(1+1) = 32.5000
Lista E-27.000 :1 (0+1) = 27.000
Procedând la fel prin repetarea operaţiei pentru celelalte două mandate (al
şaptelea şi al optulea), lista C va primi un mandat şi lista A celălalt mandat (al
optulea). Calculele pot verifica aceasta. Rezultatul ar fi următorul:
Lista A - 3 mandate
Lista B - 2 mandate
Lista C - 2 mandate
Lista D - 1 mandat
Lista E - 0 mandate
Ce constatăm? Repartizarea mandatelor este diferită de cea dată de sistemul celor
mai mari resturi. Primul avantajează partidele mici al doilea mai puţin. Depinde deci de
opţiunea legiuitorului. Acest sistem comportă o variantă denumită sistemul Hagenbach
- Bischof sau al coeficientului modificat, practicat în Elveţia. El constă în împărţirea
numărului de voturi obţinute prin numărul total de mandate distribuite circumscripţiei
electorale, majorat cu o unitate (8+1) şi reluând această operaţie până când toate
mandatele vor fi atribuite.
Sistemul Hondt. Trebuie arătat că se poate ajunge la acelaşi rezultat, utilizând
sistemul Hondt, care distribuie tot şi constă în împărţirea numărului de voturi obţinute
de liste prin primele numere cardinale, în limita numărului de mandate ce urmează a fi
distribuite (în exemplul nostru 8) şi de a atribui cele 8 mandate celor mai ridicate 8
câturi. Ultimul cât (al optulea) este catul electoral sau divizorul comun.
1 2 3 4 5 6 7 8
Lista A 126000 42000 31500 25200 21000 18000 15750
63000
Lista B 94000 47000 31333 23500 18000 15666 13428 11850
Lista C 88.000 44000 29333 22000 17600 14666 12571 11000
Lista D 65000 32000 21666 16250 13000 10833 9285 8125
Lista E 27000 13500 9000 6750 5400 4500 3857 3375

Sistemul Hondt este practicat în Belgia. Statele scandinave, Suedia, Norvegia,

Danemarca, practică începând cu 1952 un sistem învecinat.In România sistemul Hondt a
fost practicat, parţial, la alegerea Adunării Deputaţilor în anul 1990 şi este practicat, tot
parţial, în baza Legii nr. 68/1992.Dacă luăm ca punct de studiu tabloul de mai sus, vom
reţine că în exemplul dat, câtul electoral (divizorul comun) este 42.000. Vom obţine astfel
următoarele rezultate :
Lista A - 126.000 : 42.000 = 3 mandate
Lista B - 94.000 : 42.000 = 2 mandate
Lista C - 88.000 : 42.000 = 2 mandate
Lista D - 65.000 : 42.000 = 1 mandat
Lista E - 27.000 : 42.000 = 0 mandate
Vom constata următoarele: mandatele se distribuie dintr-odată; nu rămân resturi
electorale; sistemul dă rezultate asemănătoare cu aplicarea celor mai mari medii, lată
comparaţia:
Cele mai mari resturi Cele mai mari medii Sistemul Hondt
Lista A - 2 mandate Lista A - 3 mandate Lista A - 3 mandate

9
 Lista B - 2 mandat Lista B - 2 mandate Lista B - 2 mandate
Lista C - 2 mandate Lista C - 2 mandate Lista C - 2 mandate
Lista D - 1 mandat Lista D - 1 mandat Lista D - 1 mandat
Lista E - 1 mandat Lista E-0 mandate Lista E- 0 mandate
Reprezentarea proporţională integrală. Pentru a se realiza o reprezentare cât mai
fidelă a opiniilor, calculele electorale sunt transferate la nivel naţional. Se folosesc şi
aici două metode. O metodă constă în calcularea tuturor rezultatelor la nivelul întregii
ţări, ca unică circumscripţie electorală. Este clar că un asemenea sistem, care implică
ca fiecare partid să prezinte liste de mai multe sute de candidaţi, este foarte incomod şi
duce la desemnarea parlamentarilor de către partide şi nu de către electorat. Este un
sistem puţin democratic şi de aceea rar aplicat. S-ar putea practica în statele mici.
A doua metodă constă în a repartiza resturile nu în circumscripţiile electorale
(judeţe) ci la nivel naţional. Voturile neutilizate de fiecare listă la circumscripţiile
electorale sunt adiţionate şi se face repartizarea mandatelor neatribuite la nivelul
circumscripţiilor fie pe criteriul coeficientului electoral (stabilit prin lege sau după
regulile amintite) fie pe alte criterii. Acest sistem este mai rar întâlnit (utilizat), dar se
întâlneşte în unele ţări, ca de exemplu în Italia şi România.
Pragurile electorale. Atribuirea mandatelor parlamentare este deseori
condiţionată, în sistemul scrutinului de listă şi reprezentării proporţionale de obţinerea
unui număr minim de voturi valabil exprimate, a unui procent, stabilit de regulă la nivel de
ţară. Mărimea acestui procent, denumit prag electoral poate fi de 2,3,4,5,6,7,8%. Mai
exact, pentru ca un partid participant cu liste de candidaţi în alegeri să poată participa la
distribuirea mandatelor (prin sistemele analizate deja) trebuie să obţină în alegeri
procentul minim de voturi. Dacă nu obţine acest procent nu este admis la împărţeală.
Pragurile electorale se practică şi în legătură cu subvenţiile electorale sau cauţiunile
electorale. Pragurile electorale se motivează în principiu pe ideea că la guvernare trebuie
să aibă acces partidele politice care se bucură de o anumită credibilitate în masa
electoratului (receptivitate) sau pe ideea seriozităţii candidaturilor (îndeosebi la cauţiuni
care urmăresc să descurajeze aventuriştii), precum şi pe alte cauze ce ţin de contextul
socio-politic concret. Astfel, la repartizarea mandatelor parlamentare pot participa numai
partidele, formaţiunile politice sau coaliţiile acestora care întrunesc pragul electoral. Cât
priveşte coaliţiile de partide, pentru alegerile din septembrie 1992, la pragul de 3% s-a
adăugat câte un singur procent din totalul voturilor valabil exprimate pe întreaga ţară
pentru fiecare membru al coaliţiei, începând cu ale doilea partid sau formaţiune politică,
fară a se depăşi 8 procente din aceste voturi.
De asemenea, pentru ca o organizaţie a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi
naţionale să obţină un mandat de deputat, dacă nu 1-a obţinut direct din alegeri (a se vedea
şi art. 59 din Constituţie) trebuie să obţină un număr de voturi egal cu cel puţin 5% din
numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat.
Aşa cum am mai menţionat, în campania electorală partidele pot primi o subvenţie de
la bugetul de stat pe care însă au obligaţia să o restituie dacă nu obţin cel puţin 5% din
voturile valabil exprimate pe întreaga ţară.

10
 II.Studiu de caz: Sistemul electoral in SUA si Germania

1.Sistemul electoral in SUA

Congresul este format din două Camere legislative: Senatul şi Camera Reprezentanţilor
şi are, în principal, două funcţii: votarea legilor; controlul asupra activităţii Executivului.
Această ultimă funcţie, este limitată în raport cu funcţia de control exercitată de organul le-
gislativ în regimurile parlamentare. Art. 1 parag. 1 din Constituţie prevede că „Toate puterile
legislative acordate prin această Constituţie vor fi exercitate de către un Congres al Statelor
Unite care va fi alcătuit din Senat şi Camera Reprezentanţilor".In prezent, Camera
Reprezentanţilor este formată din 435 de membri (deputaţi), dar, evident, numărul fotoliilor
parlamentare nu este fix, ci corespunde mărimii populaţiei din fiecare stat. Din 10 în 10 ani
se stabileşte un nou raport între efectivul populaţiei şi numărul reprezentanţilor în funcţie de
creşterea demografică şi de migraţia populaţiei de la un stat la altul. Membrii Camerei
Reprezentanţilor sunt aleşi prin vot universal, egal, secret şi direct, potrivit legilor electorale
ale fiecărui stat.
Ca mod de scrutin, s-a optat pentru sistemul majoritar, uninominal şi cu un singur tur de
scrutin. Aceasta înseamnă că, pentru fiecare mandat, partidele depun într-o circumscripţie
electorală o singură candidatură, fiind ales candidatul care va întruni majoritatea voturilor
exprimate într-o singură operaţiune de votare.
In toate cele 50 de state sunt stabilite trei principii de eligibilitate a candidaţilor:
-candidaţii să aibă vârsta de 25 de ani;
-să fie cetăţeni americani de cel puţin 7 ani;
- să locuiască în statul în care şi-a depus candidatura.
Durata mandatului este de 2 ani. Această scurtă durată are atât avantaje, cât şi
dezavantaje. Dintre avantaje, menţionăm efortul reprezentanţilor de a imprima mandatului
lor vigoare şi eficienţă, preocuparea acestora pentru a rezolva cât mai repede şi cât mai bine
problemele ivite pe durata mandatului.In felul acesta, reprezentantul demonstrează
electoratului că este eficient şi îi va solicita reînvestirea cu un nou mandat.
Dezavantajele mandatului scurt apar cu mai multă claritate prin raportarea acestuia la
mandatul de 6 ani al senatorilor. Reprezentanţii nu se pot ocupa de probleme de perspectivă
care i-ar propulsa în atenţia opiniei publice pentru o perioadă mai îndelungată, nu se pot im-
plica în soluţionarea unor probleme mai delicate pentru Naţiune care ar necesita un timp mai
lung de documentare şi studiu, sunt mai vulnerabili decât senatorii în ceea ce priveşte
săvârşirea unei greşeli politice deoarece vina lor nu este uitată până la noile alegeri, ş.a.
In anul 1966, Preşedintele Johnson a propus schimbarea mandatului reprezentanţilor de
la 2 la 4 ani. Propunerea a fost imediat susţinută de membrii Camerei interesate, în diferite
medii politice, în presă dar de atunci discuţiile trenează. Oricum, este puţin probabil că Se-
natul va fi de acord cu o asemenea modificare a Constituţiei şi că statele vor fi şi ele de acord
să ratifice revizuirea acesteia.
In cazul în care un membru al Camerei Reprezentanţilor decedează sau demisionează,
Guvernatorul statului în care a fost ales va organiza alegeri pentru desemnarea unui succesor
până la expirarea duratei mandatului.
Senatul este compus dintr-o sută de senatori — reprezentanţi ai statelor. Fiecare stat —
cu excepţia statului Nebraska — este reprezentat prin 2 senatori. Alegerea senatorilor se face
prin acelaşi mod de scrutin folosit pentru desemnarea membrilor Camerei Reprezentanţilor.
Mandatul lor este de 6 ani. O treime din numărul senatorilor este reînnoită din 2 în 2 ani,

11
evitându-se ca mandatul celor doi senatori ce reprezintă un anumit stat să se sfârşească la
aceeaşi dată. In cazul în care unul dintre senatori decedează sau demisionează, Guvernatorul
reprezentat organizează alegeri speciale dacă nu este autorizat de Congresul local să
numească un succesor până la viitoarele alegeri.
Candidaţii trebuie:
-să aibă vârsta de 30 ani;
-să fie cetăţeni americani de 9 ani;
-să locuiască în statul pentru care şi-a depus candidatura.
Iniţial, senatorii erau desemnaţi prin vot indirect. Prin Amendamentul 17, adoptat în
anul 1913, s-a introdus votul direct.

Preşedintele Statelor Unite este desemnat prin vot universal (indirect), de către un
Colegiu electoral format din mari electori, fiecare stat beneficiind de un număr de delegaţi
egal cu cel al congresmenilor aleşi în forul Suprem legislativ din partea statului respectiv.
Cu alte cuvinte, acest organism va fi format din 535 de electori. Delegaţii sunt aleşi prin
vot universal direct. Interesant este faptul că fiecare candidat la mandatul de elector face
cunoscut, într-un fel sau altul, cărui candidat la preşedinţie îi va acorda votul său.In acest
fel, configuraţia Colegiului de electori indică „teoretic" cine va câştiga alegerile pre-
zidenţiale. Acest sistem de votare îl leagă şi mai mult pe Preşedinte de masele de alegători.
In fapt, Preşedintele este ales de popor.
Candidaturile la funcţia de preşedinte sunt făcute de partidele politice foarte influente
pe plan local. Candidaturile independente sunt practic sortite eşecului deoarece nu au
sprijin politic. In cadrul fiecărui partid există o procedură bine pusă la punct pentru
învestirea unei personalităţi politice ca aspirant/candidat la preşedinţie din partea
partidului respectiv.Investitura este acordată de Convenţia Naţională a partidului formată,
la rândul ei, din delegaţi desemnaţi prin alegeri primare.
Din combinarea celor două proceduri (în cadrul fiecărui partid pentru constituirea
Convenţiei Naţionale şi, respectiv, pentru formarea Colegiului de electori), rezultă patru
faze ale campaniei prezidenţiale.
a) alegerile locale de partid pentru desemnarea delegaţilor la Convenţia Naţională a
partidului respectiv;
b)alegerea candidatului la funcţia de preşedinte al SUA de către Convenţia Naţională a
fiecărui partid;
c)alegerile locale pentru desemnarea marilor electori ce formează Colegiul;
d)învestirea oficială a Preşedintelui în cadrul Colegiului.
Mandatul Preşedintelui Statelor Unite este de 4 ani şi începe în mod oficial la 20 ianuarie
în anul următor alegerilor, prin prestarea de către preşedintele ales a jurământului prevăzut
de Constituţie.
Prin Amendamentul 22 adus Constituţiei în anul 1951 s-a stabilit regula potrivit
căreia „nici o persoană nu va fi aleasă în funcţia de Preşedinte mai mult de două ori".
Pentru vicepreşedinte nu se organizează alegeri separate, fiind desemnată în această
funcţie „persoana care obţine numărul cel mai mare de voturi ale electorilor" (Art. 2
Parag. 1 Clauza 2).In sistemul constituţional american, vicepreşedintele nu are nici o
influenţă politică2. Un vicepreşedinte devenit preşedinte datorită decesului, demisiei,
destituirii sau incapacităţii Preşedintelui ales de a-şi exercita mandatul, capătă însă
puterea/influenţa, autoritatea, prestigiul social ale unui „Number One", aşa cum este
denumit de opinia publică preşedintele Statelor Unite ale Americii.
Preşedintele îşi desemnează un anumit număr de secretari ai unor departamente ale
Administraţiei care practic îi sunt consilieri. Aceştia răspund pentru activitatea pe care

12
o desfăşoară doar în faţa Preşedintelui. Preşedintele Statelor Unite deţine şi
prerogativele specifice unui şef de guvern, deşi o asemenea instituţie nu există în
sistemul politic american.

2.Sistemul electoral in Germania

Parlamentul german.Legea Fundamentală a R.F.G. nu prevede în mod expres

principiul separaţiei puterilor. Cu toate acestea, cele trei puteri sunt organizate şi exercitate
separat una de alta, organismele constituţionale prin care se înfăptuieşte o putere sau alta
fiind bine individualizate.

Art. 20 din L. F. stipulează:

 Republica Federală Germania este un stat federal democratic şi social.

 Suveranitatea emană de la popor. Ea se exercită de către popor prin intermediul

alegerilor şi prin referendum-uri, precum şi prin organe special învestite cu puterea
legislativă, executivă şi judecătorească.

 Puterea legislativă se supune ordinii constituţionale, puterile executivă şi

judecătorească se supun legii şi dreptului.

 Toţi germanii au dreptul de a se împotrivi oricărei persoane care ar încerca să

răstoarce această ordine, dacă nu există un alt remediu posibil."

 Instituţia Parlamentului are o organizare bicamerală: Bundestag şi Bundesrat.

Bundesrat-ul este Camera care reprezintă Land-urile, de aceea analiza noastră va avea ca
punct de plecare această Cameră, deşi, rolul său la nivel federal este mai redus decât cel al
Bundestag-ului.

A. Bundesrat-ul

Bundesrat-ul sau „Camera statelor" este compus din 68 membri care reprezintă Land-
urile.Bundesrat-ul se compune din membri ai executivelor Land-urilor, care îi numesc şi îi
revocă. Ei pot fi reprezentaţi şi de alţi membri ai Guvernului lor. Arend Lijphart considera
Bundesrat-ul „una dintre cele mai puternice Camere secunde din lume. Camera secundă germană nu
îşi datorează influenţa nici alegerii populare, nici dreptului de veto legislativ absolut, ci faptului că este
o Cameră federală unică,formată din reprezentanţi ai executivelor statelor membre ale
federaţiei - de obicei miniştri ai Cabinetelor acestor state".Ei reprezintă populaţia Land-
urilor şi nu Naţiunea, întrucât nu sunt aleşi prin sufragiu universal, ci sunt desemnaţi de
guvernele locale.
Prin intermediul Bundesrat-ului, Land-urile participă la legislaţia şi administraţia
Federaţiei.Reprezentarea Land-urilor este ponderată: fiecare Land dispune de cel puţin 3
voturi. Land-urile care au mai mult de 2.000.000 de locuitori dispun de 4 voturi, cele care au
mai mult de 6.000.000 de locuitori dispun de 5 voturi, iar cele care au mai mult de 7.000.000
de locuitori au 6 voturi.
Potrivit art. 51 alin. 3 din L.F., fiecare Land poate delega atâţia membrii câte voturi are.
Veritabila originalitate a sistemului o reprezintă modul de desemnare al delegaţilor, dar şi
modul de funcţionare a Bundesrat-ului pe de o parte, delegaţii nu sunt aleşi prin sufragiu

13
universal de către populaţia statelor membre (aşa cum se întâmplă în S.U.A.), ci sunt numiţi
de către Guvernele Land-urilor, care au de asemenea şi dreptul de a-i revoca. Pe de altă
parte, fiecare delegaţie votează global, în funcţie de directivele primite de la Guvernul Land-
ului respectiv. De exemplu, votul contradictoriu, exprimat în cadrul şedinţei din 22 martie
2002, de doi membri ai Guvernului Land-ului Brandeburg a fost anulat de către Curtea
Constituţională Federală, care nu a recunoscut şefului Guvernului votul de a exprima singur
poziţia Land-ului său. Delegatul care nu respectă instrucţiunile date de Guvern se expune,
evident, la măsura sancţionatorie de a fi revocat.
Land-urile pot, prin intermediul delegaţilor să exercite un control eficace asupra
legislaţiei federale. Vom prezenta în tabelul următor repartiţia membrilor din fiecare Land
pentru Bundesrat:
Nr.crt. land-urile Nr. de
reprezentanţi
1. Baden - Wurtenberg 6
2. Bavaria 6
3. Berlin 4
4. Brandeburg 4
5. Bremen 3
6. Ham burg 3
7 Hesse 5
8. MeckSemburg 3
9. Renan ia De Nord-Westfalia 6
10. Renania-Palatinat 4
11. Sarr 3
12. Saxonia 4
13. Saxonia-Anhalt 4
14. Saxonia de Jos 6
15. Schleswig-.Hofstein 4
16. Turingia 4

B. Bundestag-ul
Bundestag-ul reprezintă întregul popor german. Deputaţii Bundestag-ului sunt aleşi prin
sufragiu universal, direct, liber, egal şi secret.Sistemul electoral german se caracterizează
prin originalitate şi eficacitate.Originalitatea rezidă din sistemul votului dublu -
reprezentare proporţională şi scrutin uninominal majoritar cu un tur.Eficacitatea vine din
eliminarea partidelor mici. In 1949, 10 partide erau reprezentate în Bundestag, 7 dintre ele
au fost progresiv eliminate, chiar dacă între timp au apărut 2 sau 3 partide noi. Acest proces
de eliminare îşi are originea în regula potrivit căreia: partidele care nu au obţinut 5% din
voturi sau 3 locuri directe nu pot fi reprezentate în Bundestag.
Dreptul de a alege revine persoanelor ce au împlinit vârsta de 18 ani.
Bundestag-ul este compus din 669 de deputaţi (în urma alegerilor din 27 septembrie
1998), aleşi pe o perioadă de 4 ani:
-328 - sunt aleşi pe baza listelor de candidaţi, întocmite de partidele politice la nivelul
Land-urilor;
-328 - sunt aleşi în cadrul unor circumscripţii uninominale la care se adaugă 13 mandate
suplimentare.

14
 Fiecare alegător dispune de două voturi: un vot îl acordă persoanei care şi-a prezentat
candidatura în circumscripţia teritorială unde este arondat (la nivel federal sunt 328 de
circumscripţii), iar altul, listei prezentate de un partid politic în Land-ul în care domiciliază.
Repartizarea mandatelor se face deci, prin combinarea sistemului reprezentării
proporţionale cu sistemul majoritar. Cu alte cuvinte, mandatele se atribuie proporţional cu
numărul voturilor obţinute de fiecare partid politic, dar este ales candidatul care a întrunit
majoritatea relativă a voturilor.
Potrivit Legii electorale, teritoriul ţării este împărţit într-un număr de circumscripţii egal
cu jumătatea de locuri existente în Cameră, în fiecare dintre ele alegându-se un deputat prin
scrutin majoritar. Ca atare, candidatul care obţine majoritatea simplă a voturilor este
declarat ales. Cealaltă jumătate a locurilor din Bundestag va fi completată cu candidaţi aleşi
care au fost desemnaţi pe liste stabilite de partidele politice în fiecare Land.
Cel de-al doilea vot este decisiv, deci reprezentarea proporţională este cea care fixează
cadrul alegerii. In literatura de specialitate, acest sistem este cunoscut sub denumirea de
„reprezentare proporţională personalizată".
Majoritatea observatorilor definesc formula germană ca un sistem „mixt" - majoritar-
proporţional. Sondajele de opinie au arătat că, de fapt, alegătorii germani nu sesizează că
cel de-al doilea vot este crucial pentru atribuirea locurilor în schimb, considerându-l o
indicare a celei de-a doua preferinţe.
Astfel, adevăratul merit al sistemului electoral german nu este de a fi redus
fragmentarea partidică, ci de a fi reuşit să „personalizeze" mai bine alegerea electorală, decât
votul preferenţial în sistemele proporţionale.Acest sistem electoral, foarte rigid în
complexitatea sa, dar şi pragul electoral de 5% au permis evitarea intrării în Parlament a
partidelor extremiste.
Mandatul Bundestag-ului ia sfârşit atunci când se reuneşte noul Bundestag.
Noile alegeri au loc cel mai devreme la 45 de luni şi cel mai târziu la 47 de luni după
începerea legislaturii. în cazul dizolvării Bundestag-ului, noile alegeri vor avea loc în
intervalul de 60 de zile.
Bundestag-ul se reuneşte cel mai târziu în a 30-a zi după alegeri. Preşedintele Bundestag-
ului îl poate convoca la o dată anterioară. El este obligat să facă această convocare la
cererea unei treimi din membrii săi, a Preşedintelui Republicii Federale sau a Cancelarului
Federal.
Bundestag-ul îşi alege un Preşedinte, dar şi vicepreşedinţi şi secretari. De asemenea, el îşi
stabileşte şi un regulament interior după care îşi desfăşoară întreaga activitate. în doctrină s-
a apreciat că Bundesrat-ul are o forţă inegală faţă de Bundestag în două privinţe: nu are nici
un cuvânt în alegerea sau demiterea Cancelarului, iar puterea sa de veto este absolută numai
în ceea ce priveşte legislaţia ce afectează Land-urile. Chiar şi aşa, Bundesrat-ul german este
un corp puternic numai pentru faptul că este alcătuit de executivele statelor membre
(Giovanni Sartori).
Desemnarea Preşedintelui .Umbra Preşedintelui Republicii de la Weimar
(Reichsprăsident), ales prin sufragiu universal direct, pentru un mandat de 7 ani şi
dispunând de puteri lărgite, mai ales în perioade de crize, a determinat ca noile reglementări
ale Legii Fundamentale să reducă rolul Preşedintelui (Bundesprăsident) la o magistratură
morală.Preşedintele nu dispune de o învestitură populară, ci doar de încrederea aleşilor.
Preşedintele dispune de puteri simbolice, caracteristică a regimurilor parla-
mentare.Preşedintele este ales pentru un mandat de 5 ani, de către Adunarea Federală
(Bundesversammlung), reunită la Berlin, organism compus din membri Bundestag- ului şi
dintr-un număr de membri, egal cu cel ale deputaţilor, aleşi potrivit principiului
reprezentării proporţionale în adunările reprezentative ale Land-urilor (în total, numărul
acestora se ridică la 1338).

15
 Preşedintele nu poate fi reales consecutiv decât o singură dată.Condiţiile de eligibilitate
ale candidatului sunt:cetăţenia germană; calitatea de elector, vârsta de 40 de ani.Adunarea
Federală se reuneşte cu cel târziu 30 de zile înainte de expirarea funcţiei Preşedintelui
Republicii Federale şi, în caz de expirare prematură a acesteia, la cel târziu 30 de zile după
această dată. Ea este convocată de preşedintele Bundestag-ului. La expirarea legislaturii,
intervalul prevăzut anterior începe să curgă de la data primei reuniuni a Bundestag-ului.Este
ales candidatul care a întrunit majoritatea voturilor membrilor Adunării Federale. Dacă nici
unul dintre candidaţi nu a obţinut majoritatea în cursul a două tururi, se organizează un al
treilea tur în care este declarat câştigător cel care obţine majoritatea relativă a
voturilor.Alegerea Preşedintelui, cât de simbolică ar fi, anticipează adesea viitorul politic, prefigurând
bazele unei noi coaliţii guvernamentale.Legea fundamentală prevede în art. 55 incompatibilităţile
funcţiei de Preşedinte:

-Preşedintele nu poate să facă parte din Guvern, nici din organul legislativ al Federaţiei sau al unui Land;

-Preşedintele nu poate să exercite nici o altă funcţie remunerată, nici o meserie şi nici o profesie, de
asemenea, el nu poate să facă parte din conducerea sau din consiliul de administraţie al unei întreprinderi
cu scop lucrativ.

16