1

Introducere
1.1 Scurt istoric

Metoda elementelor finite a apărut după mijlocul secolului XX iar

prezentarea sa oficială este atribuită lui Turner, Clough, Martin şi Topp.
Lucrarea acestora din 1956 este considerată ca punct de start al metodei
elementelor finite actuale aşa cum este utilizată în majoritatea programelor
comerciale de azi. Aceştia au folosit metoda elementelor finite pentru a
rezolva probleme de elasticitate plană într-o discretizare cu elemente finite
triunghiulare.
In perioada 1950-1962, M.J. Turner a formulat şi a dezvoltat această
metodă bazându-se pe suportul financiar oferit de compania Boeing, într-o
perioadă când toate celelalte companii aerospaţiale preferau metoda
eforturilor.
Denumirea de elemente finite a fost dată de Clough în 1956. Unele
concepte de bază ale metodei au fost introduse mai înainte, de către
Courant, în anul 1943, McHenry, în anul 1943, şi Hrennikoff în anul 1941.
Hrennikoff si McHenry au descompus o problemă bidimensională într-un
ansamblu de bare şi grinzi. Courant a folosit o formulare variaţională,
pentru a aproxima soluţia unei ecuaţii cu derivate parţiale, folosind
polinoame liniare pe porţiuni şi o discretizare cu elemente triunghiulare a
domeniului de calcul. Metoda propusă de Courant este metoda modernă a
elementelor finite, dar ea nu a avut succes la momentul de timp respectiv,
deoarece utilizarea metodei este dependentă de utilizarea calculatoarelor
electronice.
Au urmat apoi contribuţii însemnate ale multor autori, dintre care cel
mai de seamă este Argyris, care într-o serie de lucrări de analiză structurală
matriceală, publicate începând cu anul 1954 şi culminând cu o monografie,
scrisă împreună cu Kelsey în 1960, intitulată "Teoreme energetice şi analiză
structurală", pune bazele Metodei elementelor finite. B.M. Irons este
inventatorul elementelor finite izo-parametrice, a funcţiilor de formă şi a
rezolvării frontale a sistemului de ecuaţii MEF. R.J. Melosh a sistematizat
14 Introducere Capitolul 1

formularea variaţională utilizată în stabilirea matricelor de rigiditate ale

elementelor finite. E.L. Wilson a dezvoltat primul program „open source”
destinat analizei cu elemente finite a structurilor.
Responsabili pentru răspândirea largă de care se bucură azi metoda
elementelor finite sunt: J.H. Argyris, R.W. Clough, H.C. Martin şi O.C.
Zienkiewicz. Aceştia au aplicat metoda dezvoltată în industria aerospaţială
la o clasă mult mai largă de probleme inginereşti în perioada 1950-1960.
În anul 1964 Zienkiewicz şi Cheung, au arătat că metoda poate fi
aplicată în toate problemele de câmp care pot fi puse într-o formă
variaţională.
Dacă la apariţia sa, metoda elementelor finite reprezenta o
modalitate convenabilă de a rezolva o clasă relativ îngustă de probleme, cei
mai mulţi specialişti considerând că metode alternative cum ar fi cele bazate
pe diferenţele finite, pe ecuaţiile integrale de frontieră sau pe dezvoltarea în
serie au o generalitate mai largă şi sunt, din punct de vedere matematic, mai
bine fundamentate, astăzi această atitudine s-a schimbat, iar sub numele de
Metoda Generalizată a Elementelor Finite (MGEF) sunt grupate toate
metodele de aproximare citate mai sus. Se pot obţine fie metoda elementelor
finite, fie metoda diferenţelor finite, fie metoda elementelor de frontieră prin
particularizarea potrivită a relaţiilor MGEF.
În prezent fundamentele matematice ale metodei elementelor finite
sunt bine stabilite, iar domeniul de aplicaţie al acesteia creşte permanent.
Domeniul de aplicaţie al MEF se întinde de la mecanica structurilor la
procesele de prelucrare prin deformare plastică, de la geomecanică la
bioinginerie. Se rezolvă cu succes probleme liniare şi neliniare, staţionare şi
nestaţionare. Se pot rezolva orice tip de ecuaţii sau sisteme de ecuaţii cu
derivate parţiale şi condiţii la limită, pentru orice formă a domeniilor de
calcul. MEF se poate utiliza împreună cu metoda diferenţelor finite şi
metoda elementelor de frontieră. În ciuda timpului scurs de la apariţia
metodei, dezvoltarea acesteia nu s-a încheiat. Se publică anual mii de pagini
cu noi aplicaţii şi noi dezvoltări teoretice.
Metodele alternative cum ar fi metoda elementelor de frontieră şi
metoda diferenţelor finite se utilizează în continuare, dar nici pe departe aşa
cum se preconiza înainte de dezvoltarea metodei elementelor finite. Metoda
elementelor de frontieră se utilizează mai ales în analiza pe domenii infinite,
iar metoda diferenţelor finite se mai utilizează, tradiţional, în mecanica
fluidelor. Dar chiar şi în aceste domenii MEF rămâne o metodă importantă.
De exemplu, pentru a sprijini lucrul cu domenii de calcul infinite s-au
introdus aşa-numitele elemente infinite, iar în mecanica fluidelor aplicaţiile
rezolvate cu MEF sunt totuşi preponderente.
Capitolul 1 Introducere 15

1.2 Metode numerice aplicate la rezolvarea

problemelor cu condiţii la limită

Toate problemele mecanicii pot fi puse sub forma unor ecuaţii

diferenţiale, în general cu derivate parţiale, ecuaţii care trebuie satisfăcute
pe un anumit domeniu. Simultan se impun anumite condiţii pe limita
domeniului. Se notează  domeniul de calcul şi  frontiera domeniului de
calcul. Se cere să se rezolve:
A  u   q  0, în  (1.1)

B  u   b  0, pe  (1.2)
unde A şi B sunt operatori diferenţiali, q şi b funcţii cunoscute, iar u este
funcţia necunoscută.
Ecuaţiile diferenţiale formează aşa-numita „formă tare” sau
„formulare tare” a problemei. În vederea rezolvării acestei probleme se pune
în evidenţă o „formă slabă” sau „formulare slabă” exprimată ca o ecuaţie
integrală care relaxează forma tare. Alternativ se poate pune în evidenţă o
„formulare variaţională” folosind o funcţională ale cărei condiţii de
staţionaritate generează atât formularea slabă, cât şi formularea tare. Este
simplu să se asocieze ecuaţiilor diferenţiale o formulare slabă şi ceva mai
complicat să se asocieze o formulare variaţională. Este posibil chiar să nu
existe o formulare variaţională asociată ecuaţiilor diferenţiale.
În MGEF se aproximează u astfel:
n
u   N i ai (1.3)
i1

unde N i sunt funcţii date iar a i sunt parametrii necunoscuţi. Corespunzător

ecuaţiilor diferenţiale (1.1) şi (1.2), formularea slabă, discretizată, se
exprimă ca o integrală ponderată a reziduurilor:

 v  A  u   q  d    v  B  u   b  d   0, j  1, 2,..., n (1.4)
T T
j j
 

unde v j , v j sunt funcţii pondere potrivit alese. La alegerea funcţiilor N i şi a

funcţiilor pondere se impun anumite restricţii în vederea obţinerii unei
soluţii de calitate.
În MEF se utilizează în general drept funcţii de pondere, funcţiile N i
(idee atribuită în general lui B.G. Galerkin), iar parametrii a i sunt de obicei
16 Introducere Capitolul 1

valori locale (pe element) ale funcţiei necunoscute u. Funcţiile N i se

definesc în MEF de asemenea la nivel local (pe element). Când se pleacă de
la o formulare variaţională se poate folosi pentru discretizarea cu elemente
finite metoda Rayleigh-Ritz. Când se pleacă de la o formulare slabă se pot
folosi pentru discretizarea cu elemente finite: metoda Galerkin, metoda
colocaţiei, metoda celor mai mici pătrate, metoda Petrov-Galerkin, etc.
Se prezintă în continuare principalele avantaje şi dezavantaje ale
metodelor de discretizare. Se marchează cu simbolul “+” avantajele şi cu
simbolul “-” dezavantajele.
Principalele caracteristici ale MEF:
+ tratare simplă a situaţiilor neomogene;
+ se lucrează simplu pe domenii şi discretizări neregulate;
+ incorporare naturală a condiţiilor la limită;
+ incorporare simplă la nivel de element a comportării neliniare;
+ se obţin sisteme de ecuaţii având matricea rară, bandă şi de obicei
simetrică;
- necesită asamblare.
În metoda diferenţelor finite funcţiile pondere sunt funcţii (sau
distribuţii) Dirac. Discretizarea cu metoda diferenţelor finite este construită
prin înlocuirea derivatelor cu diferenţe finite. Principalele caracteristici ale
metodei diferenţelor finite:
+ nu necesită asamblare;
+ sistemele de ecuaţii rezultante au matricea rară;
- se lucrează simplu numai pe reţele regulate;
- frecvent sistemul de ecuaţii rezultă nesimetric.
În metoda elementelor de frontieră funcţiile de formă N i trebuie să
satisfacă ecuaţia omogenă, adică:
A Ni   0 . (1.5)
Principalele caracteristici ale metodei elementelor de frontieră sunt:
+ numărul de necunoscute este în general mai mic, iar integralele
sunt evaluate numai pe frontieră;
+ singularităţile şi frontierele infinite sunt introduse natural prin
soluţia exactă;
- sistemele de ecuaţii rezultante sunt cu matricea plină;
- problemele neliniare pot fi tratate utilizând doar metoda Newton-
Raphson modificată şi prin reintroducerea integralelor pe domeniu;
- ecuaţiile sunt în general nesimetrice;
Capitolul 1 Introducere 17

- obţinerea valorilor funcţiei necunoscute în puncte din domeniu este

costisitoare.

In practica curentă de proiectare se folosesc frecvent mai multe

metode de discretizare simultan. De exemplu:
- în studiul interacţiunii solid-fluid se foloseşte metoda elementelor
finite pentru discretizarea solidului, iar pentru modelarea fluidului se poate
folosi metoda diferenţelor finite;
- în dinamica structurilor se foloseşte metoda elementelor finite
pentru discretizarea spaţială, iar pentru discretizarea temporală se poate
folosi metoda diferenţelor finite.

1.3 Etapele teoretice ale modelării cu MEF

MEF este o metodă numerică destinată rezolvării ecuaţiilor

diferenţiale cu condiţii la limită. Spre deosebire de alte metode cum ar fi de
exemplu metoda diferenţelor finite, MEF nu se aplică direct la discretizarea
ecuaţiei diferenţiale, ci se aplică la discretizarea unei forme variaţionale (sau
integrale) asociate ecuaţiei diferenţiale. Utilizarea metodei implică, la nivel
teoretic, cel puţin următorii paşi:

1.3.1 Stabilirea ecuaţiilor diferenţiale

Se modelează aspectele cantitative ale fenomenului studiat sub

formă de ecuaţii diferenţiale cu condiţii la limită. Necesitatea acestui prim
pas este desigur evidentă deoarece nu se poate porni la rezolvarea unei
probleme înainte de a preciza care este problema. Se menţionează totuşi
acest pas, pentru a atrage atenţia că această modelare cu ecuaţii diferenţiale
este prima sursă de eroare în aprecierea caracteristicilor fenomenului
studiat. Erorile introduse aici fac ca rezolvarea cu mare precizie a ecuaţiilor
diferenţiale rezultate să nu mai fie aşa de importantă.
Modelarea fenomenelor utilizând ecuaţii diferenţiale depăşeşte
cadrul aplicării metodei elementelor finite. Ecuaţiile diferenţiale constituie
punctul de plecare în modelarea cu elemente finite. Ecuaţiile diferenţiale şi
condiţiile la limită constituie forma (formularea) diferenţială a problemei la
limită.
Ca un exemplu în rezolvarea problemelor de Teoria elasticităţii,
formularea diferenţială cel mai frecvent utilizată este (1.6) şi în componenţa
18 Introducere Capitolul 1

ei intră: ecuaţiile de echilibru Cauchy, ecuaţiile cinematice, legea

constitutivă şi condiţiile la limită.

 Fiind date : bi : D  R, ui : Su  R, i : S  R
 să se detemine u : D  R, astfel încât :
 i

 ij , j  bi  0, x  D
 (1.6)
 ui  ui , x  Su
 i ni  i , x  S

 cu ij  cijkl  kl , ij  u( i , j )

1.3.2 Stabilirea formulării variaţionale

Se determină o formă (formulare) variaţională sau slabă asociată

ecuaţiei diferenţiale, astfel încât cele două formulări să aibă aceeaşi soluţie.
O asemenea formulare variaţională se poate obţine direct din studiul
fenomenului modelat, unde se poate pune în evidenţă un principiu
variaţional, care poate înlocui ecuaţiile diferenţiale. Deducerea unui
asemenea principiu variaţional se face având în vedere cunoştinţe specifice
fiecărui domeniu al ştiinţei şi nu face obiectul MEF. De exemplu, în
elasticitate, se deduce şi se utilizează principiul lucrului mecanic virtual,
conform căruia, pe poziţia de echilibru, energia potenţială totală are o
valoare minimă. Acest principiu se poate folosi ca punct de plecare în MEF,
în locul ecuaţiilor diferenţiale. Alternativ, formularea variaţională se poate
obţine din ecuaţiile diferenţiale, într-o formă rezidual-ponderată. Deducerea
unei forme rezidual-ponderate este tratată în general în cadrul MEF.
Formal, principiul variaţional şi forma rezidual-ponderată pot fi identice şi
de obicei sunt identice. Când cele două forme sunt formal identice,
deosebirea principală este aceea că în formularea variaţională rezidual-
ponderată nu se utilizează o funcţională care să aibă o valoare minimă sau
maximă corespunzătoare soluţiei ecuaţiei diferenţiale. Având în vedere că
este posibil ca fenomenului studiat să nu i se poată asocia un principiu
variaţional, sau ca acesta să nu fi fost pus încă în evidenţă, şi ţinând cont de
faptul că deducerea unei formulări variaţionale, rezidual-ponderate, plecând
de la ecuaţia diferenţială, este simplă şi generală, se va prefera în continuare
această cale de a determina o formulare variaţională, chiar şi la rezolvarea
problemelor pentru care s-au pus în evidenţă existenţa unor principii
variaţionale.
Capitolul 1 Introducere 19

Formulării diferenţiale (1.6), exemplificate la primul pas, i se poate

asocia formularea variaţională:
 Fiind date bi : D  R, i : S  R, ui : Su  R,
 să se determine ui  Si , astfel încât


 D (i, j )ij dD  D ibi dD  S i i dS (1.7)
 

 pentru orice i  Vi

 unde ij  cijkl  kl ,  kl  u(i , j )
unde

Si  ui : D  R 
ui  ui , x  Sui (1.8)

V   : D  R
i i   0, x  S 
i
i
u (1.9)
Comparând forma variaţională (1.7), (1.8), (1.9) cu forma
diferenţială (1.6) se observă că ecuaţiile de echilibru Cauchy au fost
înlocuite de ecuaţia variaţională şi că o parte din condiţiile la limită -
condiţiile la limită naturale, au fost incluse direct în această ultimă ecuaţie.
În afara ecuaţiei variaţionale, în formularea variaţională, mai apar: ecuaţiile
cinematice, legea constitutivă şi o parte din condiţiile la limită - condiţiile la
limită esenţiale.

1.3.3 Determinarea soluţiei aproximative

Se determină o soluţie aproximativă corespunzătoare formulării
variaţionale (sau integrale). Abia aici intervine cu adevărat aparatul
matematic al MEF, cei doi paşi anteriori constituind doar o reformulare a
problemei în vederea rezolvării cu MEF. Rezolvarea aproximativă din acest
pas este a doua sursă de eroare în aprecierea caracteristicilor fenomenului
studiat.
În vederea aplicării MEF:
- Se divizează domeniul de calcul în mai multe subdomenii denumite
elemente finite. Se spune că “domeniul de calcul se discretizează în
elemente finite”. În general, elementele au formă poligonală sau poliedrală,
după cum domeniul de calcul este plan sau spaţial. Laturile şi feţele
elementelor pot fi drepte (plane) sau curbe. În MEF colţurile elementelor se
numesc noduri. Nodurile au atât rolul de a ajuta la stabilirea formei
elementelor, cât şi de a specifica punctele în care se calculează soluţia
aproximativă. Ca urmare, elementele pot avea şi alte noduri decât cele care
corespund colţurilor acestuia. Mai pot exista noduri şi pe laturi sau în
20 Introducere Capitolul 1

interiorul elementelor. Din figura care urmează se observă că domeniul de

calcul se discretizează în general aproximativ, adică domeniul obţinut prin
discretizare nu coincide cu domeniul teoretic de calcul. Este evident că
aproximarea domeniului teoretic de calcul constituie o altă sursă de eroare.

Fig1.1. Domeniul iniţial. Fig.1.2. Nodurile. Fig.1.3. Elementele şi

domeniul discretizat.
- Se aproximează funcţia necunoscută şi funcţia pondere, utilizând
ca parametri valori ale acestor funcţii şi eventual ale derivatelor acestora
corespunzătoare nodurilor domeniului; de exemplu:
ui  N iT ui , i  1, 2,3 (1.10)
unde N i sunt funcţiile de interpolare utilizate, iar u i sunt parametrii.
Parametri definiţi la nivel de nod se numesc grade de libertate nodale. De
exemplu, într-o problemă de elasticitate plană, pe nod se definesc de obicei
două grade de libertate şi anume: deplasarea u în direcţia x şi deplasarea v în
direcţia y. Într-o problemă de elasticitate spaţială, pe nod se definesc de
obicei trei grade de libertate şi anume: deplasarea u în direcţia x, deplasarea
v în direcţia y şi deplasarea w în direcţia z. Când se calculează un sistem
plan format din grinzi supuse la încovoiere, unui nod i se asociază de obicei
trei grade de libertate:
v
u , v, (1.11)
x
corespunzătoare unei alegeri a sistemului de coordonate ca în figura 1.4:
y

x
i
Fig. 1.4. Nod pe o bară supusă la încovoiere.
Capitolul 1 Introducere 21

Funcţiile de interpolare se definesc la nivel de element finit şi depind

de forma elementului şi de gradele de libertate definite la nivelul nodurilor.
Funcţiilor de interpolare definite la nivel de element sunt denumite şi funcţii
de interpolare locale sau elementale. Funcţiile de interpolare locale stau la
baza formulării locale a MEF, formulare utilizată la implementarea pe
calculator a MEF. Pe baza funcţiilor de interpolare locale se definesc la
nivel de domeniu de calcul funcţiile de interpolare globale, utilizate în
formularea globală a MEF, formulare utilizată în scopuri teoretice.
Plecând de la formularea variaţională (1.7), (1.8), (1.9),
exemplificată la pasul al doilea, se obţine sistemul de ecuaţii liniare:
Ku  f (1.12)
Totuşi, nu întotdeauna sistemul de ecuaţii rezultat (1.12) este liniar.
Dacă ecuaţia diferenţială este neliniară, atunci şi sistemul de ecuaţii rezultat
(1.12) este neliniar şi se rezolvă prin linearizări succesive (metoda Newton-
Raphson).

1.3.4 Estimarea erorii

Se apreciază calitatea soluţiei. Aprecierea calităţii soluţiei are cel
puţin două aspecte. Un prim aspect este legat de aprecierea preciziei
rezolvării ecuaţiilor diferenţiale de la care se pleacă. De obicei, această
măsură a erorilor nu implică determinarea soluţiei. Determinarea erorilor de
aproximare implică inevitabil utilizarea analizei funcţionale. Relaţiile care
exprimă măsura erorilor depind în general de forma ecuaţiei care se rezolvă,
de condiţiile la limită, de calităţile de netezime ale funcţiilor care intervin în
calcul şi de forma domeniului de calcul. Determinarea acestor relaţii este,
uneori, la fel de dificilă ca şi determinarea soluţiei teoretice. De exemplu,
pentru una dintre cele mai simple, cunoscute şi studiate ecuaţii cu derivate
parţiale, şi anume ecuaţia Laplace în condiţii la limită mixte, nu există încă
o astfel de relaţie, cu ajutorul căreia să se aprecieze eroarea de calcul în
aproximarea cu elemente finite. De obicei, aceste relaţii dau o apreciere
destul de vagă a mărimii erorilor şi sunt importante doar pentru că pun în
evidenţă anumite mărimi de care depind erorile (de exemplu, fineţea
discretizării cu elemente finite şi forma elementelor finite).
Un al doilea aspect priveşte aprecierea erorii globale, conţinute atât
în rezolvarea numerică cu MEF, cât şi în modelarea matematică, sub forma
unei ecuaţii diferenţiale cu condiţii la limită. Acest aspect, include deci şi
verificarea corectitudinii modelării iniţiale prin ecuaţii diferenţiale. De data
acesta, aprecierea erorilor se face după ce s-a calculat soluţia, prin
măsurători efectuate asupra fenomenului studiat.