FORMELE INFRACŢIUNII_Actele pregătitoare (preparatorii)

1. Noţiune
În cele mai multe cazuri, făptuitorul nu trece la înfăptuirea hotărârii infracţionale,
deci nu se angajează în executarea propriu-zisă a actelor ce caracterizează elementul
material al infracţiunii, fără a încerca să-i asigure succesul prin pregătirea anterioară
a unor condiţii şi mijloace cât mai favorabile.
Pornind de la modul de manifestare a actelor de pregătire şi de la valoarea lor în
procesul săvârşirii infracţiunii, în literatura juridică acestea au fost definite ca fiind
acele acte care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor
de săvârşire a infracţiunii ori în crearea condiţiilor favorabile în vederea comiterii
acesteia2.

3. Condiţiile actelor pregătitoare

Pentru ca o activitate să fie considerată act de pregătire la săvârşirea unei
infracţiuni, trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiţii:1
a) Să aibă o existenţă obiectivă, să se materializeze într-o manifestare capabilă
să creeze condiţii favorabile executării acţiunii ilicite.
Pregătirea poate consta în procurarea de instrumente sau mijloace necesare
săvârşirii infracţiunii ori adaptarea lor în vederea înfăptuirii scopului propus, luarea
de informaţii cu privire la locul şi timpul săvârşirii faptei,2 luarea de măsuri în
vederea împiedicării descoperirii faptei sau asigurării folosului ce va rezulta din
infracţiune.
b) Activitatea de pregătire să se efectueze cu intenţie.
Cel ce realizează un act de pregătire acţionează cu intenţie directă, întrucât
prevede şi urmăreşte producerea rezultatului în vederea înfăptuirii căruia face
pregătirea necesară. Astfel, într-un caz concret, pe lângă existenţa obiectivă a actului
respectiv, este necesar să dovedim că acesta s-a efectuat pentru a servi la săvârşirea
infracţiunii proiectate. Aşa, de exemplu, în situaţia procurării unei substanţe
otrăvitoare sau a unui material exploziv, se impune să stabilim că făptuitorul a
efectuat un asemenea act cu scopul de a ucide o persoană.
c) Activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracţiunii
proiectate sau să nu constituie un început de executare a acesteia.
Această condiţie este cea care face să se delimiteze actele pregătitoare de
tentativă. În doctrină şi practica judiciară sunt uneori dificultăţi în constatarea acestei
condiţii1. În doctrina penală sunt cunoscute mai multe teorii pentru delimitarea
actelor de pregătire de cele de executare, teorii ce pot fi sistematizate după criteriile
de soluţionare pe care le propun în: teorii subiective, teorii obiective şi teorii
formale2.
Desigur, activitatea unei persoane de a procura o cheie pentru a o folosi la
deschiderea unui depozit cu scopul de a sustrage anumite bunuri constituie act de
pregătire. În cazul în care aceeaşi persoană a pătruns prin folosirea cheii în depozit,
chiar dacă nu a început acţiunea de luare a bunurilor, aceasta a trecut la executarea
infracţiunii, întrucât efracţia constituie o componentă a elementului material al
infracţiunii de furt calificat [art. 209 lit. i) C. pen.].

4. Felurile actelor pregătitoare şi caracteristicile acestora

După modul în care se manifestă şi sub raportul conţinutului lor, actele
pregătitoare sunt materiale şi morale.
Actele pregătitoare din prima categorie constau în pregătirea materială pentru
săvârşire ca: producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor sau adaptarea
lor în vederea săvârşirii faptei, înlăturarea de obstacole în comiterea infracţiunii etc.3,
iar cele de natură morală privesc culegerea de date şi informaţii despre victimă ori
locul săvârşirii infracţiunii.4
Actele pregătitoare sunt posibile în săvârşirea oricărei infracţiuni intenţionate.
Când actele de pregătire sunt efectuate de o altă persoană decât cea care va
executa nemijlocit infracţiunea, constituie acte de complicitate, care se pedepsesc în
condiţiile săvârşirii faptei tipice5 de către autor.
- O primă caracteristică a actelor de pregătire este aceea că ele pot fi delimitate
în timp şi spaţiu. Acestea se efectuează fie la locul săvârşirii faptei, fie în alt loc, la o
dată mai îndepărtată ori apropiată faţă de momentul comiterii infracţiunii
- O altă caracteristică a actelor pregătitoare constă în aceea că ele nu pun în
pericol direct valorile sociale ocrotite de legea penală.

TENTATIVA
Tentativa este acea formă a infracţiunii care constă în punerea în executare a
hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a
produs efectul [art. 20 alin. (1) C. pen.].
2. Conţinutul tentativei
Fiind o formă a infracţiunii, tentativa prezintă toate trăsăturile comune şi esenţiale
ale fiecărei infracţiuni.
A. Obiectul tentativei. În cazul tentativei, obiectul juridic este identic cu al faptei
consumate. De pildă, la infracţiunea de omor comisă atât în forma consumată, cât şi a
tentativei, obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale privitoare la dreptul la viaţă al
unei persoane, ocrotite de legea penală.
Deosebirea dintre tentativă şi infracţiunea consumată, în ceea ce priveşte obiectul
juridic, constă în aceea că prin infracţiunea consumată, de regulă, se vatămă valoarea
socială, în timp ce prin tentativă se creează întotdeauna un pericol direct pentru
aceasta3. De aceea, gradul de pericol social al tentativei este diminuat faţă de cel al
faptei consumate.
În funcţie de infracţiunea la care s-a început executarea, tentativa poate să se
caracterizeze şi prin existenţa unui obiect material asupra căruia se îndreaptă
activitatea făptuitorului4.
B. Subiectul tentativei. Este persoana (persoanele) fizică, care a luat hotărârea de
a comite infracţiunea şi care a început executarea ei. Persoana trebuie să
îndeplinească condiţiile generale de existenţă ale subiectului infracţiunii: limita de
vârstă, responsabilitatea şi libertatea de hotărâre şi acţiune.
C. Latura obiectivă. La tentativă latura obiectivă are aceleaşi componente
obligatorii ca şi în cazul infracţiunii consumate, însă distingem anumite particularităţi,
pe de o parte, în ce priveşte actul de executare, iar pe de altă parte, cu
privire la urmarea imediată.
Actul de executare a tentativei la orice infracţiune se realizează numai prin
acţiuni, pe când la forma consumată poate consta şi într-o inacţiune.
D. Latura subiectivă. Deşi latura subiectivă a tentativei este aceeaşi cu a
infracţiunii consumate, există totuşi deosebiri. În cazul formei consumate, aceasta
este realizată în întregime, integral, pe când în situaţia tentativei, numai parţial,
datorită neproducerii rezultatului
3. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă
Datorită specificului său, tentativa nu este posibilă la următoarele categorii de
infracţiuni:
- Infracţiunile omisive. Elementul material al acestei categorii de infracţiuni
constă într-o inacţiune, în neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege. Dacă
obligaţia de a face ceva trebuie executată de îndată, nefiind legată de un termen,
neîndeplinirea ei echivalează cu infracţiunea consumată. De exemplu, în cazul
infracţiunii de „nedenunţare”, prevăzută în art. 170 C. pen., legea impune cerinţa de a
se denunţa de îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 155-165
şi 167; dacă făptuitorul nu a executat această cerinţă deja infracţiunea s-a consumat.
- Infracţiunile din culpă. La aceste infracţiuni nu există o rezoluţie infracţională
şi, prin urmare, nu se poate vorbi de punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea.
- Infracţiunile praeterintenţionate. După cum se ştie, latura subiectivă la
infracţiunile praeterintenţionate are o structură complexă, întrucât forma de vinovăţie
este mixtă şi se formează prin unirea intenţiei cu culpa.
- Infracţiunile de obicei. Tentativa nu este posibilă la aceste infracţiuni, datorită
specificului elementului material, ce se formează prin repetarea aceleiaşi activităţi
până devine un obicei, o practică. Efectuarea unui singur act nu are relevanţă penală.
Comiterea mai multor acte care învederează obişnuinţa face ca infracţiunea să se
consume.
Cauzele de nepedepsire a tentativei - desistarea şi
împiedicarea producerii rezultatului

2. Desistarea
2.1. Noţiune
Desistarea constă în renunţarea de bunăvoie a făptuitorului de a duce până la
capăt executarea începută, deşi există posibilitatea reală de a continua, iar făptuitorul
este conştient de aceasta
a) Renunţarea la continuarea executării activităţii infracţionale să se întemeieze
pe voinţa liberă a făptuitorului. Aceasta presupune că făptuitorul, nesilit, a abandonat
executarea începută. Renunţarea poate fi determinată de orice mobil care justifică
noua activitate a făptuitorului. Astfel de motive pot fi: mila, regretul, temerea de a fi
descoperit etc.
b) Renunţarea trebuie să aibă loc înainte ca executarea să fie terminată sau, cu
alte cuvinte, renunţarea să se facă în timp util. Dacă executarea a fost dusă până la
capăt nu mai poate avea loc desistarea, deoarece nu mai este posibilă prin concepţie.
c) Renunţarea să fie definitivă. Pentru a nu fi pedepsit, făptuitorul trebuie să
renunţe pentru totdeauna la săvârşirea infracţiunii, în caz contrar el va fi sancţionat
pentru activitatea infracţională. De pildă, dacă făptuitorul renunţă la luarea bunului
după ce a pătruns în locuinţă, însă revine a doua zi şi comite furtul, el va răspunde
pentru furt, forma consumată cu toate că înainte cu o zi renunţase la comiterea în
întregime a faptei.

3. Împiedicarea producerii rezultatului

Împiedicarea producerii rezultatului constă într-o acţiune a făptuitorului care,
după terminarea executării infracţiunii, acţionează pentru înlăturarea producerii
rezultatului periculos.
Se observă că împiedicarea producerii rezultatului intervine după ce executarea a
avut loc, dar mai înainte de producerea consecinţelor vătămătoare.
Mobilul împiedicării poate fi diferit, dar fără relevanţă pentru existenţa acestei
cauze de nepedepsire, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) Împiedicarea producerii rezultatului să fie voluntară, de bunăvoie, să fie
expresia voinţei libere a făptuitorului.
Dacă se constată că împiedicarea se datorează unei cauze externe, care a obligat
pe făptuitor la un asemenea comportament - cum ar fi descoperirea activităţii
efectuate -, nu poate fi vorba de împiedicarea rezultatului în sensul legii penale.
b) Împiedicarea să aibă loc înainte de producerea urmărilor periculoase. De
exemplu, se va reţine împiedicarea rezultatului (moartea unei persoane) numai dacă
s-a reuşit să se înlăture consecinţele vătămătoare ale administrării unei substanţe
otrăvitoare, prin darea unui antidot.2 Va răspunde penal făptuitorul dacă în aceeaşi
împrejurare nu a reuşit să înlăture moartea persoanei respective, deşi a încercat.
c) Acţiunea de împiedicare a rezultatului să se fi realizat mai înainte de
descoperirea faptei.3 Această cerinţă este firească, întrucât după descoperirea faptei
este greu de acceptat că făptuitorul a acţionat de bunăvoie.
Fapta se consideră descoperită când organele în drept sau orice persoană, în afară
de cele implicate în săvârşirea faptei, au luat cunoştinţă de comiterea ei.
Nu se consideră descoperită fapta când a luat cunoştinţă de descoperirea ei, un
minor care nu răspunde penal ori un iresponsabil.
PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
În dreptul penal, pluralitatea de infracţiuni se referă la situaţia când aceeaşi persoană săvârşeşte
două sau mai multe infracţiuni.
În Codul penal român formele consacrate ale pluralităţii de infracţiuni sunt: concursul de
infracţiuni, recidiva şi pluralitatea intermediară.
Secţiunea a II-a. Concursul de infracţiuni
1. Noţiune
Potrivit legislaţiei penale şi doctrinei, concursul de infracţiuni este o formă a pluralităţii de
infracţiuni, constând în existenţa a două sau mai multe infracţiuni, săvârşite de aceeaşi persoană, mai
înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele şi dacă toate sunt
susceptibile de a fi supuse judecării.252
Stabilirea existenţei concursului de infracţiuni înseamnă o caracterizare exactă a infracţiunilor
săvârşite de acelaşi infractor şi deci justa lor calificare ca infracţiuni distincte. Prin această stabilire seface
deosebirea între concursul de infracţiuni şi formele unităţii de infracţiune, respectiv infracţiunea
complexă şi cea continuată şi se asigură evaluarea justă a gradului de pericol social pe care îl prezintă
infractorul.253
2. Condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni
Din definiţie rezultă următoarele condiţii:
a) Săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni.
Pentru îndeplinirea acestei condiţii se cere săvârşirea a cel puţin două fapte prevăzute de legea
penală, care să constituie infracţiuni. Nu are importanţă natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite.
Când infracţiunile concurente sunt de aceeaşi natură (de exemplu mai multe infracţiuni de tâlhărie)
concursul se numeşte omogen, când infracţiunile concurente prezintă naturi diferite (de exemplu viol,
luare de mită şi concurenţă neloială) concursul se numeşte eterogen.
Condiţia este îndeplinită indiferent de forma de vinovăţie cu care sunt comise infracţiunile.
b) Infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană.
Unitatea de subiect la săvârşirea infracţiunilor concurente reprezintă una din cerinţele specifice şi
indispensabile ale oricărui concurs de infracţiuni. Nu are importanţă dacă făptuitorul a luat parte la
comiterea infracţiunilor în calitate de autor ori de participant.
c) Infracţiunile să fie săvârşite înainte de a se fi pronunţat o condamnare definitivă pentru vreuna
dintre ele.
Condiţia are în vedere inexistenţa unei condamnări definitive pentru vreuna din infracţiunile
comise de aceeaşi persoană, conturând astfel principalul criteriu distinctiv al concursului faţă de
recidivă. Va fi îndeplinită această condiţie chiar dacă infractorul a fost condamnat pentru o infracţiune
săvârşită anterior, dar hotărârea nu era definitivă254 la data săvârşirii noii infracţiuni, ori hotărârea de
condamnare, deşi definitivă, a fost desfiinţată printr-o cale extraordinară de atac255 (recurs în anulare,
revizuire, contestaţie în anulare).
d) Infracţiunile săvârşite sau cel puţin două dintre ele să poată fi supuse judecăţii.
În cazul soluţionării unei cauze penale ce are ca obiect săvârşirea de către aceeaşi persoană a două
sau mai multe infracţiuni sub forma concursului de infracţiuni, organele judiciare vor verifica dacă se
află în prezenţa a două fapte penale care să atragă răspunderea penală a făptuitorului. Este posibil ca o
faptă dintre cele două săvârşite de făptuitor să nu poată fi judecată, deoarece se constată existenţa unei
cauze care înlătură răspunderea penală (amnistia, lipsa plângerii prealabile, prescripţia), a unei cauze
care înlătură caracterul penal al faptei (legitimă apărare, iresponsabilitate, eroare de fapt) ori sunt incidente
alte cauze care atrag nepedepsirea infractorului, ca retragerea mărturiei mincinoase [art. 260
alin. (2) C. pen.].
Dacă ne aflăm în astfel de situaţii, nu va mai exista concurs de infracţiuni, deoarece a rămas o
singură infracţiune care să poată fi supusă judecăţii.
3. Formele concursului de infracţiuni
În teoria şi legislaţia penală se cunosc două feluri de concurs de infracţiuni, şi anume: concursul
real şi concursul ideal.
3.1. Concursul real de infracţiuni
În conformitate cu dispoziţiile art. 33 lit. a) C. pen., există concurs real de infracţiuni când douăsau mai
multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană înainte de a fi condamnată pentruvreuna dintre ele,
chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea
altor infracţiuni.
Caracteristică pentru concursul real de infracţiuni este săvârşirea mai multor infracţiuni ca urmare
a săvârşirii mai multor acţiuni sau inacţiuni. Infracţiunile pe care le reuneşte apar în mod succesiv,
între ele intercalându-se perioade de timp diferite.
Concursul real de infracţiuni este de două feluri: concurs real simplu şi concurs real cu conexitate.
Concursul real simplu se caracterizează prin aceea că între infracţiunile în concurs nu există o
legătură obiectivă.
Concursul real cu conexitate presupune existenţa anumitor legături, conexiuni între infracţiunile
concurente comise de aceeaşi persoană.
3.2. Concursul ideal sau formal de infracţiuni
Potrivit dispoziţiilor art. 33 lit. b), există concursul ideal de infracţiuni atunci când: „o acţiune sau
inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe
care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni”.
Această formă a concursului de infracţiuni se caracterizează prin aceea că, deşi făptuitorul
săvârşeşte o singură acţiune sau inacţiune din cele incriminate de legea penală, comportamentul ilicit
este exprimat în astfel de împrejurări, încât fapta comisă realizează cumulativ elementele constitutive
ale conţinuturilor concrete a două sau mai multe infracţiuni.
4. Sancţionarea concursului de infracţiuni
4.1. Sisteme de sancţionare
În legislaţiile penale şi în ştiinţa dreptului penal se admit trei sisteme de sancţionare a concursului
de infracţiuni: sistemul cumulului aritmetic, sistemul absorbţiei şi sistemul cumulului juridic.
4.2. Sistemul sancţionator în vigoare
Codul penal în vigoare consacră un sistem de sancţionare mixt: cumulul juridic sau, după caz,
absorbţia [art. 34 lit. a)], pentru pedepsele principale şi cumulul aritmetic ori, după caz, cumulul
juridic pentru pedepsele complementare ori măsurile de siguranţă, după cum acestea sunt de naturi
diferite sau identice.
Potrivit art. 34 C. pen., aplicarea pedepsei pentru concursul de infracţiuni presupune două etape, şi
anume mai întâi se stabileşte pedeapsa pentru fiecare din infracţiunile săvârşite şi apoi, în etapa a
doua, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită în limitele prevăzute de lege.
Stabilirea pedepsei reprezintă activitatea de individualizare a răspunderii penale efectuată de
instanţă pentru fiecare infracţiune concurentă.
Aplicarea pedepsei reprezintă următoarea etapă a stabilirii pedepsei în urma cumulului juridic.
Sistemul sancţionator al concursului de infracţiuni este prevăzut în art. 34 C. pen, după cum
urmează:
a) când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare
ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Numai în acest caz este consacrat sistemul absorbţiei, sistem care se justifică pe caracterul
pedepsei - absolut determinate, care este detenţiunea pe viaţă, unde pedeapsa nu mai poate fi agravată.
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi
sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor
de până la 5 ani.
c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate fi sporită până la
maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la
jumătate din acel maxim.
d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa
închisorii, la care se poate adăuga amenda, în totul sau în parte.
e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă, se aplică
pedeapsa închisorii, potrivit dispoziţiei de la lit. b) la care se poate adăuga amenda potrivit dispoziţiei
de la lit. c.
Potrivit art. 34 alin. (2) C. pen., prin aplicarea dispoziţiilor de mai sus nu se poate depăşi totalul
pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente.
4.3. Stabilirea pedepselor complementare în cazul concursului de
infracţiuni
În cazul pedepselor complementare, care pot fi de aceeaşi natură sau de naturi diferite, art. 35 C.
pen. stabileşte mai multe reguli:
- dacă pentru una din infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă complementară, aceasta se
va aplica integral alături de pedeapsa închisorii;
- dacă pentru infracţiunile concurente s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură
diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa
închisorii;
- dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se
aplică cea mai grea dintre acestea.
4.4. Aplicarea măsurilor de siguranţă în cazul concursului de
infracţiuni
Potrivit art. 35 alin. ultim, măsurile de siguranţă aplicate în caz de concurs de infracţiuni se
cumulează întotdeauna numai dacă sunt de natură deosebită. Pe cale de consecinţă, măsurile de
siguranţă de acelaşi fel, luate pentru infracţiuni concurente, se vor contopi.
4.5. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente
Aşa cum a fost prezentat mai sus, sistemul de pedepsire a concursului de infracţiuni nu ridică
probleme când toate infracţiunile concurente au fost judecate concomitent de aceeaşi instanţă. Totuşi,
este posibil ca infracţiunile concurente să fie judecate separat de instanţe diferite sau chiar de aceeaşi
instanţă, asupra cărora s-au pronunţat hotărâri separate de condamnare. Chiar şi în aceste situaţii,
sistemul de sancţionare a concursului de infracţiuni trebuie să rămână acelaşi. O asemenea operaţiune
se numeşte „contopirea pedepselor”, realizându-se în următoarele ipoteze:
a. Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, se vor
aplica dispoziţiile art. 34 şi 35 C. pen., care presupun că se vor compara pedepsele stabilite pentru
infracţiunile concurente şi se va aplica cea mai grea, care poate fi sporită aşa cum prevede art. 34 C. pen.
b. A doua ipoteză constă în aceea că după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă, se
stabileşte că infractorul suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă. Şi
într-o asemenea situaţie, pedepsele urmează să fie contopite prin aplicarea dispoziţiilor art. 34 şi 35 C.
pen.
c. Contopirea pedepselor pentru concursul de infracţiuni se va face şi în situaţia în care
condamnatul a executat în total sau în parte condamnarea, cu precizarea că se va scădea din durata
pedepsei aplicate pentru tot concursul ceea ce s-a executat.264
d. În alineatul ultim se prevede că dispoziţiile privitoare la contopirea pedepselor pentru infracţiuni
concurente se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă a fost
comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

Secţiunea a III-a. Recidiva

Recidiva, ca formă principală a pluralităţii de infracţiuni, presupune, ca şi în cazul concursului de
infracţiuni, săvârşirea de către o anume persoană a cel puţin două infracţiuni. Deosebirea constă în
aceea că în cazul concursului de infracţiuni săvârşirea de către aceeaşi persoană a două sau mai multe
infracţiuni are loc mai înainte ca acea persoană să fi suferit vreo condamnare definitivă, pe când în
cazul recidivei, săvârşirea de către aceeaşi persoană a uneia sau mai multor infracţiuni are loc după ce
acea persoană fusese definitiv condamnată pentru o altă infracţiune.
Ţinând cont de aspectele de diferenţiere faţă de celelalte forme ale pluralităţii, recidiva poate fi
definită ca o stare, situaţie, împrejurare în care se găseşte o persoană ce săvârşeşte din nou o
infracţiune după ce anterior a fost condamnată sau a şi executat o pedeapsă pentru o infracţiune.
Modalităţile recidivei
În literatura de specialitate s-au formulat diferite criterii ce stau la baza prezentării modalităţilor
recidivei, în funcţie de caracteristicile celor doi termeni ai săi şi de corelaţia dintre ei.
Cele mai cunoscute modalităţi sunt: recidiva după condamnare şi recidiva după executare; recidiva
generală şi recidiva specială; recidiva mare şi recidiva mică; recidiva temporară şi recidiva perpetuă;
recidiva absolută şi recidiva relativă; recidiva cu efect unic şi recidiva cu efecte progresive; recidiva
teritorială şi recidiva internaţională.
Recidiva după condamnare sau recidiva post-condamnatorie există în cazul săvârşirii din nou a
unei infracţiuni mai înainte ca infractorul să fi executat în întregime pedeapsa la care a fost anterior
condamnat.
Recidiva după executare sau post-executorie există atunci când săvârşirea din nou a unei
infracţiuni are loc după ce infractorul a executat în întregime pedeapsa anterioară.
Recidiva generală înseamnă săvârşirea, mai înainte, a unei infracţiuni de o anumită natură (ex.
speculă) şi săvârşirea după condamnare sau după executarea pedepsei a unei alte infracţiuni de altă
natură.
Prin recidiva specială se înţelege situaţia când infracţiunile ce formează termenii ei sunt de aceeaşi
natură.
Recidiva este denumită absolută atunci când existenţa ei nu este condiţionată de gravitatea primei
condamnări şi relativă atunci când pedeapsa anterioară trebuie să fie de o anumită gravitate pentru a
dovedi perseverenţa infracţională a infractorului.
Prin recidivă mare se înţelege situaţia când, atât infracţiunea care formează primul termen, cât şi
cea care constituie al doilea termen al recidivei sunt de o anumită gravitate. Recidiva mică se
caracterizează prin aceea că primul termen este o infracţiune mai uşoară, iar al doilea termen, o infracţiune
mai gravă.
Recidiva cu efect unic este aceea ale cărei efecte sunt aceleaşi ori de câte ori s-ar repeta starea de
recidivă. Recidiva cu efecte progresive este aceea ale cărei consecinţe se agravează progresiv cu
fiecare nouă recidivă.268
Recidiva se numeşte teritorială atunci când existenţa ei este condiţionată de cerinţa ca primul său
termen să fie o hotărâre de condamnare pronunţată de o instanţă naţională, spre deosebire de recidiva
zisă internaţională, la care primul termen poate fi o condamnare pronunţată în străinătate.
Sancţionarea recidivei
Din examinarea dispoziţiilor din codul penal care reglementează aplicarea pedepsei în cazul
recidivei rezultă caracterul acesteia de cauză generală de agravare facultativă a pedepsei.
a. Sancţionarea recidivei postcondamnatorii. Potrivit art. 39 alin. (1) C. pen., în cazul recidivei
postcondamnatorii pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa aplicată pentru
infracţiunea anterioară se contopesc după regulile privitoare la concursul de infracţiuni prevăzut de art.
34 şi 35 C. pen. Sporul care se poate adăuga la maximul special al pedepsei închisorii în cazul recidivei
postcondamnatorii este de până la 7 ani.
Dacă însă pedeapsa anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între pedeapsa ce a mai
rămas de executat şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior [art. 39 alin. (2)]. O astfel
de soluţie prevăzută de lege, s-a arătat în literatura de specialitate279, este menită să împiedice pe
condamnatul aflat în executarea unei pedepse grele ca la sfârşitul executării pedepsei să comită alte
infracţiuni mai uşoare pentru care s-ar ajunge la impunitate prin contopirea pedepsei mai grele, deja
executată, cu pedepsele mai uşoare stabilite pentru aceste infracţiuni.
În practica judiciară s-a decis că restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat se ia în calcul,
avându-se în vedere data comiterii infracţiunii ulterioare, iar nu data pronunţării hotărârii prin care
aceasta a fost sancţionată.280
Dacă săvârşirea din nou a unei infracţiuni are loc în stare de evadare, prin pedeapsa anterioară se
înţelege potrivit art. 39 alin. (3) C. pen. pedeapsa ce se execută, la care se adaugă pedeapsa aplicată
pentru evadare.
Pe cale de consecinţă, în situaţia unei graţieri parţiale, când se stabileşte pedeapsa ce a mai rămas
de executat, instanţa va avea în vedere restul de pedeapsă ce mai rămăsese de executat din pedeapsa
iniţială, la care se adaugă durata pedepsei aplicate pentru evadare. Din cerinţa expresă a dispoziţiilor
legale privind totalizarea pedepselor aplicate pentru evadare, la cele în curs de executare, rezultă că şi
pedepsele aplicate pentru evadare trebuie să fie cu închisoare.
b. Sancţionarea recidivei postexecutorii. Sancţionarea recidivei post-executorii formează obiectul
dispoziţiilor înscrise în art. 39 alin. (4) C. pen., potrivit căruia „în cazul recidivei prevăzute de art. 37
lit. b), se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător,
în cazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii se poate aplica un
spor de cel mult două treimi din maximul special”.
c. Sancţionarea micii recidive. Potrivit art. 39 alin. (5) C. pen., „în cazul recidivei prevăzute de art.
37 lit. c) se aplică în mod corespunzător dispoziţiile din alineatele precedente”. Soluţia este justificată
pe ideea că, putând realiza fie modalitatea recidivei postcondamnatorii, fie pe aceea a recidivei
postexecutorii, regulile de sancţionare ale acestora îi sunt aplicabile.
d. Descoperirea ulterioară a stării de recidivă. Există posibilitatea ca după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare să se descopere că infractorul la data comiterii infracţiunii noi, ce a atras
condamnarea, se află în stare de recidivă. În vederea aplicării instituţiei recidivei şi la aceste cazuri,
art. 39 alin. (6) prevede că: „dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte
ca pedeapsa să fi fost executată, se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanţa
aplică dispoziţiile din alin. (1) - în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. a) şi dispoziţiile din alin. (4)
în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. b).
Potrivit art. 39 alin. (7), „dispoziţiile alineatului precedent se aplică şi în cazul în care condamnarea
la pedeapsa detenţiei pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii”.
Secţiunea a IV-a. Pluralitatea intermediară
Prin pluralitate intermediară de infracţiuni este desemnată situaţia în care o persoană, după ce a
fost condamnată definitiv pentru o infracţiune, săvârşeşte o nouă infracţiune, înainte de începerea
executării pedepsei, în timpul executării pedepsei sau în stare de evadare şi nu sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute pentru recidiva postcondamnatorie (art. 40 C. pen.).
Pluralitatea este denumită intermediară în literatura de specialitate pentru că presupune o
pluralitate de infracţiuni ce nu poate fi considerată concurs, deoarece s-a interpus o condamnare
definitivă pentru una din infracţiunile comise de aceeaşi persoană şi nu sunt îndeplinite nici condiţiile
recidivei post-condamnatorii, deci priveşte o situaţie de mijloc între cele două forme principale ale
pluralităţii de infracţiuni.
Potrivit art. 40 C. pen., sancţionarea pluralităţii intermediare se realizează potrivit regulilor stabilite
pentru sancţionarea concursului de infracţiuni.

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL

AL FAPTEI
Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
Clasificarea acestor cauze se face în funcţie de mai multe criterii, şi anume: în
raport cu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, după sfera lor de aplicare şi în funcţie
de efectele pe care le produc.1
A. În raport cu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, cauzele care înlătură caracterul
penal al faptei sunt de trei feluri:
a) cauze care înlătură pericolul social
b) cauze care înlătură vinovăţia
c) cauze care înlătură prevederea faptei de către legea penală

Legitima apărare
1. Noţiune şi caracterizare
Potrivit art. 44 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită în stare de legitimă apărare. Este în stare de legitimă apărare acela care
săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust,
îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în
pericol grav persoana sau drepturile celui atacat sau interesul obştesc.
Se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a
respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau
prin alte asemenea mijloace într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit
ţinând de acestea.
Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării sau
temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu
împrejurările în care s-a produs atacul.
Efectele legitimei apărări
Fapta comisă în stare de legitimă apărare nu constituie infracţiune, deoarece îi
lipseşte o trăsătură esenţială a acesteia, şi anume vinovăţia. Fiind înlăturată vinovăţia,
datorită stării de constrângere creată prin declanşare, faptei îi lipseşte şi pericolul
social în înţelesul legii penale.
Potrivit art. 346 C. proc. pen., instanţa de judecată poate obliga pe făptuitor şi la
repararea pagubei cauzate prin fapta sa chiar în cazul reţinerii ca temei a încetării
procesului penal a vreuneia din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei,
potrivit principiilor stabilite de legea civilă.

Starea de necesitate
1. Noţiune şi caracterizare
Potrivit art. 45 alin. (1) C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită în stare de necesitate. Este în stare de necesitate - art. 45 alin. (2) -
acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent, şi care nu putea
fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun
important al său ori al altuia sau un interes obştesc.
În conformitate cu dispoziţia din ultimul alineat al art. 45, nu este în stare de
necesitate persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că
pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat.
Omul şi bunurile sale pot fi expuse nu numai pericolelor rezultând din agresiunile
deliberate ale unora din semenii săi, dar şi unor pericole generate de evenimente.
energii sau întâmplări cu caracter accidental, cum ar fi un cutremur, inundaţie,
surparea unei clădiri, incendiul, atacul unui animal etc.
Spre deosebire însă de legitima apărare, când persoana pusă în pericol alege calea
ripostei active, încercând să anihileze pericolul prin exercitarea unui contraatac
legitim împotriva persoanei agresorului însuşi, în cazul stării de necesitate persoana
nu reacţionează împotriva sursei de pericol pe care nici nu o poate anihila, ci este
determinată să se salveze pe sine sau pe altul, bunurile sale ori ale altuia sau interesul
obştesc prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, sacrificând valori sau
bunuri aparţinând altor persoane. Aşa se întâmplă în situaţiile în care pompierii
distrug o uşă ori zidul de la apartamentul vecin pentru a salva o persoană imobilizată
într-o încăpere care este incendiată sau se sustrage un autovehicul pentru a transporta
de urgenţă la spital o persoană accidentată1.
Aparent, făptuitorul săvârşeşte fapte în mod voit, dar - în realitate - voinţa lui este
constrânsă de necesitatea de a înlătura pericolul, ceea ce înseamnă că în momentul
săvârşirii faptei el nu avea posibilitatea să-şi determine şi
să-şi dirijeze liber voinţa2.
Efectele stării de necesitate
În cazul stării de necesitate, datorită condiţiilor în care acţionează, făptuitorul este
lipsit de libertatea de voinţă, aceasta formându-se sub imperiul constrângerii de a
înlătura pericolul. Lipsindu-i libertatea de voinţă, fapta, deşi prevăzută de legea
penală, nu realizează trăsătura esenţială a vinovăţiei. În absenţa vinovăţiei se înlătură
implicit şi pericolul social al faptei în accepţiunea legii penale2.
Repararea prejudiciului cauzat prin fapta de apărare în stare de necesitate poate
reveni persoanei salvate când ivirea pericolului ce a generat starea de necesitate se
datorează unui eveniment (cutremur, inundaţie etc.)3.
Când pericolul s-a produs prin fapta persoanei vătămate, atunci este înlăturată şi
răspunderea civilă4.

Constrângerea fizică şi constrângerea morală

1. Noţiune şi caracterizare
O altă cauză care înlătură caracterul penal al faptei este „constrângerea fizică şi
constrângerea morală” reglementată de art. 46 C. pen. Sub această denumire
marginală sunt prezentate însă două cauze distincte, de sine stătătoare, de înlăturare a
caracterului penal al faptei, şi anume: pe de o parte, constrângerea fizică [alin. (1)],
iar, pe de altă parte, constrângerea morală [alin. (2)].
Constrângerea fizică, denumită şi forţă majoră, există atunci când o persoană este
silită, obligată de o energie fizică externă, căreia nu-i poate opune rezistenţă, să
săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Constrângerea morală, cunoscută şi sub denumirea de ameninţare, constă în
exercitarea unei presiuni pe care o persoană o realizează prin orice mijloace asupra
psihicului altei persoane, în aşa fel încât sub stăpânirea unei temeri grave persoana
constrânsă nu-şi mai poate dirija în mod liber voinţa şi săvârşeşte o faptă prevăzută de
legea penală.
Prin urmare, atât constrângerea fizică, cât şi cea morală sunt cauze care răpesc
persoanei constrânse posibilitatea de a-şi determina şi dirija liber voinţa şi acţiunile
(inacţiunile) şi ca atare prezenţa lor exclude existenţa vinovăţiei.
Constrângerea fizică
A. Noţiune. Potrivit art. 46 alin. (1) C. pen., constrângerea fizică este situaţia
când o persoană săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală datorită unei
constrângeri fizice căreia nu i-a putut rezista.
Constrângerea morală
A. Noţiune. Potrivit art. 46 alin. (2) C. pen., există constrângere morală atunci
când o persoană săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală datorită unei
ameninţări cu un pericol grav pentru persoana sa ori a altuia, pericol care nu poate fi
înlăturat în alt mod.

Cazul fortuit
1. Noţiune şi caracterizare
Potrivit art. 47 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală
al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.
Cu alte cuvinte, întâlnim această cauză atunci când peste o faptă umană, socialutilă,
se suprapune o întâmplare sau împrejurare imprevizibilă care deviază direcţia şi
rezultatul firesc al faptei iniţiale a omului, realizându-se conţinutul unei fapte
prevăzute de legea penală.
Caracterul penal al faptei este înlăturat tocmai pentru că făptuitorul a fost în
imposibilitate de a prevedea intervenţia energiei străine care a produs rezultatul, ceea
ce înseamnă că el nu a prevăzut şi nici nu putea să prevadă intervenţia acelei
împrejurări care s-a suprapus peste activitatea sa şi rezultatul care a survenit în urma
acestei suprapuneri, ceea ce presupune că a lipsit factorul intelectiv. Lipsind factorul
intelectiv, fapta prevăzută de legea penală este săvârşită fără vinovăţie, acesta fiind şi
argumentul pe baza căruia se înlătură caracterul penal al faptei.
Efectele cazului fortuit
Fapta comisă în condiţiile cazului fortuit nu constituie infracţiune deoarece îi
lipseşte vinovăţia, făptuitorul fiind în imposibilitate de a prevedea survenirea
împrejurării care, suprapusă peste acţiunea sa, a condus la apariţia urmării
periculoase sub aspect material.
Cazul fortuit produce efecte in rem.
Iresponsabilitatea
1. Noţiune şi caracterizare
Potrivit dispoziţiilor art. 48, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei
mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale,
ori nu putea fi stăpân pe ele.
Iresponsabilitatea este starea de incapacitate psihofizică a unei persoane care nu-şi
poate da seama de caracterul, sensul şi valoarea socială, morală şi juridică a faptelor
pe care le săvârşeşte şi a urmărilor acestora sau care nu-şi poate determina şi dirigui
în mod normal voinţa, în raport cu faptele ei.
O persoană iresponsabilă nu înţelege de ce acţiunile sau inacţiunile sale prezintă
pericol social şi de ce acestea au caracter ilicit. O asemenea persoană nu este
pedepsită, căci n-ar putea fi îndreptată prin aplicarea şi executarea pedepsei3.
Caracteristică stării de iresponsabilitate este deci lipsa acelor facultăţi psihice ale
persoanei, care permit acesteia să înţeleagă caracterul şi semnificaţia actelor sale de
conduită (factorul intelectiv) sau să fie stăpână pe ele (factorul volitiv)4. Lipsind ceioi factori psihici, lipseşte şi
vinovăţia, astfel încât faptei îi lipseşte o trăsătură
esenţială pentru a fi infracţiune.
Cauzele care determină starea de iresponsabilitate pot fi diferite: starea de
subdezvoltare psihică datorată diferitelor anomalii (idioţenie, cretinism, infantilism,
debilitate mintală etc.), boli neuropsihice (nebunie, nevroze, psihoze etc.), tulburări
psihice provocate de intoxicaţii (prin alcool, toxice, stupefiante, narcotice, alimente
alterate etc.), fenomene fiziologice (somn natural, somn hipnotic, leşin etc.)1.
În raport cu aceste cauze şi cu efectele lor, starea de incapacitate psihică poate fi
permanentă (incurabilă) sau trecătoare (intermitentă), cunoscând intervale de
luciditate. De asemenea, poate fi înnăscută (congenitală) sau survenită. Oricare ar fi
cauzele şi durata iresponsabilităţii, pentru ca aceasta să înlăture caracterul penal al
faptei, trebuie să fie totală, adică să lipsească complet capacitatea psihică2.
Dacă lipsa capacităţii este doar parţială, există aşa-zisa responsabilitate atenuată,
denumită şi responsabilitate limitată sau semiresponsabilitate, care nu înlătură
vinovăţia şi caracterul penal al faptei, dar de care trebuie să se ţină seama la
individualizarea sancţiunii (art. 72 C. pen.).
Constatarea existenţei stării de iresponsabilitate şi a cauzelor acesteia necesită
cunoştinţe de specialitate şi de aceea ea nu poate fi făcută decât de medici specialişti.
În cadrul procesului penal, rolul medicilor este acela de a constata starea de
iresponsabilitate, adică de a stabili, pe baza examenului de specialitate, dacă, în
momentul săvârşirii faptei, persoana respectivă a putut sau nu să-şi dea seama de fapta
sa şi să fie stăpână pe ea3. Desigur, în cadrul procesului penal, medicul specialist nu
este chemat să se pronunţe asupra chestiunii dacă cel examinat medical este sau nu
răspunzător penal, această atribuţie revenind organelor judiciare.
Efectele iresponsabilităţii
Lipsind responsabilitatea, fapta săvârşită nu întruneşte trăsătura vinovăţiei, ceea
ce duce la înlăturarea caracterului penal al faptei. Iresponsabilitatea produce efecte
numai in personam. Iresponsabilitatea nu înlătură răspunderea civilă.
Beţia
1. Noţiuni şi caracterizare
În conformitate cu dispoziţiile art. 49, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unor
împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool
sau alte substanţe.
Potrivit art. 49 alin. (2), starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau
de alte substanţe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o
circumstanţă atenuantă sau agravantă.
După cum rezultă din cele ce preced, starea de beţie poate constitui în anumite
împrejurări o cauză de excludere a răspunderii penale, iar în altele o cauză de
atenuare sau agravare a sancţiunii.
Beţia este o stare psihofizică anormală în care se găseşte o persoană, datorită
efectelor pe care le au asupra organismului său şi asupra facultăţilor sale mintale
anumite substanţe excitante sau narcotice consumate de acea persoană ori introduse
în corpul său1. Cea mai frecventă formă de beţie este beţia alcoolică sau intoxicaţia
etilică. Se cunoaşte însă şi aşa-numita beţie rece, produsă prin consumul de
stupefiante (opiu, morfină, heroină, haşiş, cocaină etc.)
Beţia - cauză care înlătură caracterul penal al faptei
Dintre formele beţiei, singura care are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei
săvârşite sub influenţa ei este beţia accidentală completă. Într-adevăr, potrivit art. 4alin (1) C. pen., nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă, în
momentul săvârşirii acesteia, făptuitorul se găsea, datorită unor împrejurări
independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte
substanţe.
Efectele beţiei
Beţia accidentală completă - când este stabilită de organele judiciare - face ca
fapta să nu constituie infracţiune şi, pe cale de consecinţă, să nu se pună problema
răspunderii penale a făptuitorului.
Răspunderea civilă operează în toate cazurile de beţie reglementate de lege fie
pentru persoana ce se găsea în această stare, fie faţă de persoanele care o aveau în
pază şi supraveghere.

Eroarea de fapt
1. Noţiune şi caracterizare
Eroarea de fapt, ultima dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei,
prevăzută de art. 51 C. pen. constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită de
către făptuitor a existenţei unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde
caracterul penal al faptei ori o circumstanţă agravantă în legătură cu aceasta.
Din această definiţie a erorii de fapt observăm că conţinutul erorii de fapt este
format din reprezentarea greşită a realităţii, adică necunoaşterea acesteia ori
cunoaşterea ei greşită. Această cauză se caracterizează prin aceea că făptuitorul, deşi
are capacitate psihică, în momentul săvârşirii unei fapte îşi reprezintă greşit
realitatea, deoarece nu cunoaşte anumite stări, situaţii sau împrejurări existente la
momentul respectiv ori le cunoaşte greşit sau deformat, astfel încât, în ambele
situaţii, există o discordanţă între realitatea obiectivă şi imaginea pe care şi-o face
acea persoană despre realitate.
Această contradicţie între realitatea obiectivă şi reprezentarea sa subiectivă îl
pune pe făptuitor în imposibilitatea de a-şi da seama de caracterul faptei săvârşite,
care poate fi socialmente periculos, şi de a-şi dirija voinţa în mod conştient, astfel
încât atunci când din punct de vedere obiectiv el săvârşeşte o faptă prevăzută de
1legea penală, sub aspect subiectiv situaţia este diferită, întrucât făptuitorul crede că

realizează o faptă licită.

Potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (1) C. pen., eroarea de fapt înlătură caracterul
penal al faptei în cazul când făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, a avut o
reprezentare greşită asupra unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde
caracterul penal al faptei, cu alte cuvinte eroarea trebuie să privească un element, o
condiţie esenţială de care depinde existenţa infracţiunii. Această formă a erorii se mai
numeşte şi eroare de fapt principală.1
Alin. (2) al art. 51 C. pen. prevede că nu constituie circumstanţă agravantă
împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii.
În această situaţie, făptuitorul se află în eroare cu privire la anumite împrejurări
nerelevante în ce priveşte caracterul penal al faptei, dar care influenţează încadrarea
juridică a acesteia în sensul înlăturării unei anumite circumstanţe agravante,
făptuitorul urmând să răspundă pentru forma simplă a infracţiunii. Aspectul acesta al
erorii este cunoscut sub numele de eroare de fapt secundară.
Efectele erorii de fapt
După cum eroarea poartă asupra unei împrejurări constitutive a infracţiunii sau a
unei circumstanţe agravante, produce următoarele efecte:
- dacă priveşte o împrejurare, situaţie ori stare de care depinde caracterul penal al
faptei, fapta nu constituie infracţiune şi deci se înlătură total răspunderea penală;
- dacă priveşte o circumstanţă agravantă, fapta rămâne infracţiune, înlăturându-se
răspunderea pentru forma agravată a infracţiunii, cu reţinerea răspunderii pentru
forma simplă a faptei penale1.

Formele pluralităţii de infractori

Pluralitatea de infractori se poate realiza în trei forme diferite: pluralitatea
naturală (necesară), pluralitatea constituită (legală) şi pluralitatea ocazională
(participaţia penală).
1. Pluralitatea naturală
Este o formă a pluralităţii de infractori ce există în cazul unor infracţiuni care,
prin natura lor, nu pot fi săvârşite decât de mai multe persoane. Aparţin acestei
categorii infracţiunile de: subminare a puterii de stat (art. 162 C. pen.), incest (art. 203
C. pen.), bigamie (art. 303 C. pen.), adulter (art. 304 C. pen.), încăierare (art. 322
C. pen.), joc de noroc (art. 330 C. pen.) etc. Nu se cere însă ca toate persoanele să
coopereze cu vinovăţie la săvârşirea infracţiunii. Astfel, în caz de bigamie, e posibil
ca unul din parteneri să nu ştie că are de-a face cu o persoană căsătorită.
Pluralitatea naturală de infractori nu este reglementată prin norme cu caracter
general. Faptele cu pluralitate naturală de subiecţi activi au fost special incriminate şi
sancţionate ca atare, în condiţii specifice fiecărei infracţiuni.
Ceea ce este caracteristic plurităţii naturale de infractori este faptul că fiecare
participant la săvârşirea faptei este privit ca autor al infracţiunii, alături de ceilalţi
făptuitori şi răspunde de rezultatul produs2.
2. Pluralitatea constituită
Este o formă a pluralităţii de infractori care constă în simplul fapt, incriminat prin
lege, de a alcătui, a forma o grupare de persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni.
De exemplu, complotul [art. 167 alin. (1) C. pen.], asocierea pentru săvârşirea de
infracţiuni (art. 323 C. pen.), înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid
(art. 357 alin. final C. pen.). Potrivit dispoziţiilor legii, săvârşirea vreuneia dintre
infracţiunile care intră în scopul asocierii sau grupării infractorilor dă naştere unui
concurs de infracţiuni între aceasta şi infracţiunea de complot sau asociere, după caz.
Această pluralitate este creată prin voinţa legiuitorului, fiindcă scopul urmărit de
către cei care s-au asociat prezintă un mare pericol social (pentru săvârşirea unor
infracţiuni). În literatura juridică s-a subliniat că lupta împotriva fenomenului
infracţional trebuie să lovească în manifestările infracţionale chiar în forma lor
embrionară, pentru ca pericolul latent pe care îl prezintă aceste manifestări să fie
împiedicat de a evolua către un rău efectiv.
3. Pluralitatea ocazională (participaţia penală)
Există această formă a pluralităţii de infractori când o infracţiune, prin conţinutul
ei ilegal, se poate săvârşi de o singură persoană, dar se comite în concret şi ocazional
de mai multe persoane, fiecare compărând cu acte care pot fi de natură diferită sau
chiar de aceeaşi natură.
În cadrul acestei forme, cooperarea mai multor persoane la săvârşirea aceleiaşi
infracţiuni este determinată, în general, de nevoia unei mai lesnicioase executări a
faptei, mai ales atunci când aceasta presupune efectuarea de operaţii multiple şi
complexe, de exemplu în cazul infracţiunii de falsificare de monede sau alte valori,
art. 282 C. pen., sau reclamă, datorită naturii ei concursul mai multor persoane, de
exemplu infracţiunea de evadare, art. 269 C. pen.1
Pluralitatea ocazională, spre deosebire de celelalte forme ale pluralităţii de
infractori, cunoaşte o reglementare amplă, în cadrul unei instituţii importante a părţii
generale a dreptului penal, instituţie pe care o examinăm în continuare.\

Participaţia penală
Potrivit reglementărilor în vigoare şi susţinerilor din doctrină, există participaţie
penală ori de câte ori o infracţiune este săvârşită de un număr mai mare de persoane
decât cel indispensabil în raport de natura ei1.
Spre deosebire deci de celelalte forme ale pluralităţii de infractori, pluralitatea
ocazională sau participaţia nu este determinată de natura faptei sau de condiţiile în
care aceasta ar putea fi realizată, ci are caracter întâmplător, ocazional, fiind
determinată de anumite condiţii concrete, în care realizarea prin cooperare a unei
infracţiuni apare ca mai avantajoasă sub raportul săvârşirii sau al ascunderii urmelor
ei2.
În cazul infracţiunilor intenţionate, participaţia penală apare ca o conlucrare cu
intenţie a două sau mai multe persoane la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Orice
contribuţie neintenţionată este în acest caz incompatibilă cu ideea de participaţie
penală. La infracţiunile din culpă participaţia apare ca o contribuţie involuntară din
culpă a două sau mai multe persoane la săvârşirea în mod nemijlocit a unei fapte
prevăzute de legea penală.
Participaţia penală se prezintă sub mai multe forme, în raport cu natura
contribuţiei pe care diferiţi participanţi o dau la săvârşirea faptei. Aceste forme
corespund deci diferitelor moduri de cooperare la săvârşirea infracţiunii.
1. Autoratul (coautoratul)
Codul nostru penal, în art. 24, ne precizează cine este autor al infracţiunii. Astfel,
potrivit acestui text de lege, autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit
fapta prevăzută de legea penală.
Sunt situaţii când fapta prevăzută de legea penală se săvârşeşte în mod direct nu
numai de o singură persoană, ci de mai multe - în aceste cazuri fiind în prezenţa
coautoratului.
Coautoratul este acea formă a participaţiei în care o faptă prevăzută de legea
penală a fost săvârşită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane.1
Faptul că textul de lege nu se ocupă de coautori, ci de autori, nu este o lacună a
legislaţiei, deoarece situaţia lor juridică este identică.
Instigarea
Ca formă a participaţiei penale, instigarea constă în fapta unei persoane, care,
cu intenţie, determină, prin orice mijloace, o altă persoană să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală.
Noţiunea de instigare rezultă din dispoziţiile art. 25 C. pen., care prevede că
instigator este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o
faptă prevăzută de legea penală.
Caracteristic instigării este faptul că instigatorul, după ce a luat hotărârea de a
săvârşi o infracţiune, desfăşoară o activitate materială, externă, pentru a transmite
hotărârea luată altei persoane, care, fiind determinată să comită fapta prevăzută de
legea penală, trece apoi, în mod concret, la săvârşirea ei, devenind autor al
infracţiunii3. Instigatorul contribuie deci la săvârşirea infracţiunii şi prin determinarea
hotărârii acestuia de a săvârşi fapta. După cum se poate constata, instigarea prezintă
un aspect psihic, ea determinând luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea şi realizând
cauzalitatea psihică ce precede cauzalitatea fizică, adică efectuarea actelor de
executare. Datorită conţinutului psihic al instigării, instigatorul este denumit şi autor
moral al infracţiunii, ca unul care face să se nască şi să se realizeze latura subiectivă
a infracţiunii.
3. Complicitatea
Este o formă a participaţiei penale ce constă în activitatea persoanei care, cu
intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală sau care, înainte ori în timpul săvârşirii faptei, promite că va tăinui bunurile
provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior
promisiunea nu este îndeplinită. Noţiunea de complicitate defineşte, de altfel, şi pe
participantul complice, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 26 C. pen.
După cum se poate observa, ceea ce caracterizează complicitatea, în raport cu
celelalte forme ale participaţiei penale, este caracterul său de contribuţie indirectă,
mediată la săvârşirea infracţiunii.
Prin activitatea sa, complicele nu săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de
legea penală, ci înlesneşte această săvârşire, făcând, prin sprijinul pe care-l dă, ca
autorul s-o comită mai uşor, mai repede şi mai sigur1. Complicele pregăteşte
realizarea faptei penale, ia măsuri pentru ca ea să poată fi săvârşită, creează autorului
condiţii propice pentru desfăşurarea activităţii infracţionale, acte care atribuie
contribuţiei sale caracterul unei participaţii accesorii secundare.
Participaţia improprie (imperfectă)
1. Noţiune şi caracterizare
Este acea formă de participaţie penală la care persoanele care săvârşesc prin
voinţă comună o faptă prevăzută de legea penală nu au toate aceeaşi atitudine
psihică, nu acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, unii participanţi lucrând cu
intenţie, alţii din culpă sau fără vinovăţie1. Din această cauză pe planul laturii
subiective, fapta săvârşită în participaţie apare, pentru unii participanţi, ca o
infracţiune intenţionată, iar pentru alţii ca o infracţiune din culpă, ori ca faptă comisă
fără vinovăţie, care nu este infracţiune.
Participaţia improprie poate exista la toate formele de participaţie, inclusiv în
cazul coautoratului şi când unul sau unii dintre coautori săvârşesc fapta cu intenţie,
iar alţii din culpă ori fără vinovăţie; în forma instigării improprii, în cazul în care se
comit acte de determinare cu intenţie la săvârşirea de către o altă persoană, din culpă
ori fără vinovăţie a unei fapte prevăzute de legea penală; în forma complicităţii
improprii, când o persoană înlesneşte sau ajută cu intenţie o altă persoană care
săvârşeşte din culpă sau fără vinovăţie o faptă prevăzută de legea penală.

PEDEPSELE
Noţiuni generale
Prin dispoziţia înscrisă în art. 52 C. pen., legiuitorul Codului penal din 1968 a
definit pedeapsa ca o măsură de constrângere şi, în acelaşi timp, ca un mijloc de
reeducare a celui condamnat. Din această definiţie rezultă că în dreptul nostru penal
pedeapsa are un dublu caracter: unul coercitiv (măsură de constrângere) şi altul
corectiv (mijloc de reeducare), fiecare dintre aceste două caractere implicând o
finalitate distinctă.
Scopul şi funcţiile pedepsei
În art. 52 C. pen., în teza a doua, alin. (1), se prevede că scopul pedepsei este
prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Acest scop decurge din necesitatea apărării
societăţii împotriva infracţiunilor.
Realizarea scopului pedepsei include atât prevenţia specială, adică preîntâmpinarea
săvârşirii de noi infracţiuni de către cel condamnat, cât şi prevenţia
generală, adică preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni de către alte persoane
predispuse să săvârşească fapte penal
Cadrul pedepselor în dreptul penal român
Instituţie de bază a dreptului penal, pedeapsa este reglementată în partea generală
a Codului penal. În această reglementare, locul principal îl ocupă cadrul pedepselor,
adică enumerarea categoriilor de pedepse şi a felurilor de pedeapsă în cuprinsul
aceleiaşi categorii.
Cadrul general al pedepselor în vigoare formează conţinutul art. 53
C. pen. Dispoziţiile art. 53 C. pen. prevăd denumirea fiecărei categorii de pedepse şi
a fiecărui fel de pedeapsă, indicând minimul şi maximul general al fiecărei pedepse.
Cadrul de pedepse statornicit în cod cuprinde trei categorii de pedepse,
diferenţiate după modul de aplicare, şi anume:
1) Pedepse principale: a) detenţiunea pe viaţă; b) închisoarea de la 15 zile la 30
de ani; c) amenda de la 1.000.000 lei la 500.000.000 lei;1
2) Pedepse complementare: a) interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani; b)
degradarea militară;
3) Pedeapsa accesorie: interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege
Pedepsele principale sunt acelea care pot fi aplicate singure pentru faptele
penale săvârşite. Ele pot fi însoţite de o altă pedeapsă (accesorie sau
complementară), în anumite cazuri prevăzute de lege.
În cuprinsul art. 53 C. pen., pedepsele principale sunt prevăzute în ordinea
gravităţii.
1. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută pentru infracţiunile cele mai
grave, care sunt nominalizate de textele din partea specială a Codului penal:
infracţiuni contra siguranţei statului (art. 155-163, 165, 167 C. pen.), infracţiunea de
omor deosebit de grav (art. 176 C. pen.), tortura care a avut ca urmare moartea
victimei [art. 2671 alin. (3) C. pen.], distrugerea şi semnalizarea falsă care au produs
o catastrofă de cale ferată [art. 276 alin. (3)
C. pen.], nerespectarea regimului materialelor nucleare sau altor materiale
radioactive, care a produs moartea uneia sau mai multor persoane [art. 2791 alin. (5)
C. pen.], nerespectarea regimului materiilor explozive, care a produs moartea uneia
sau mai multor persoane [art. 280 alin. (5) C. pen.], traficul de stupefiante organizat
[art. 312 alin. (2) C. pen.], precum şi în cazul infracţiunilor militare prevăzute de art.
338, 339, 341 alin. (2), 342 alin. (2), 343, 344, 345 alin. (3) C. pen.
În cazul infracţiunilor menţionate, pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută
alternativ cu pedeapsa închisorii până la 25 de ani, adoptarea acestui sistem urmărind
crearea unor posibilităţi mai largi pentru o eficientă individualizare judiciară a
pedepsei. Există însă două cazuri în care pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută
ca pedeapsă unică [art. 357 alin. (2) şi
art. 358 alin. (4) C. pen.]. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută şi pentru unele
infracţiuni prevăzute în legi speciale [art. 1072 C. aerian şi art. 123 alin. (3) din
Decretul nr. 443/1972 privind navigaţia civilă].
Reglementarea pedepsei detenţiunii pe viaţă a fost introdusă în legislaţia noastră
penală prin Decretul-Lege nr. 6 din 10 ianuarie 1990, care a abolit pedeapsa cu
moartea şi a înlocuit această pedeapsă, prevăzută ca pedeapsă excepţională, cu
pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Deşi este stabilită, în general, pentru aceleaşi
infracţiuni (deosebit de grave), prin modificările aduse textului art. 54 C. pen. - care
reglementa anterior pedeapsa cu moartea - s-a înlăturat orice referire la caracterul
„excepţional”, astfel că pedeapsa detenţiunii pe viaţă trebuie considerată o pedeapsă
obişnuită sau ordinară, şi nu una excepţională.
În sfârşit, mai trebuie menţionat că pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se poate
aplica anumitor categorii de persoane, anume minorilor şi persoanelor care au
împlinit vârsta de 60 de ani.
În cazul infractorului minor [art. 109 alin. (2) C. pen.] se aplică pedeapsa
închisorii de la 5 la 20 de ani. În cel de-al doilea caz se aplică pedeapsa închisorii pe
timp de 25 de ani şi pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata ei maximă.
2. Pedeapsa închisorii, ca măsură de constrângere, constă în izolarea de societate
a celui condamnat prin încarcerarea acestuia, sub regimul prevăzut de Legea nr.
23/1969 privind executarea pedepselor.
3. Amenda penală este cea de a treia şi ultima pedeapsă principală reglementată în
legislaţia noastră. Este o pedeapsă cu caracter pecuniar, care constă într-o sumă de
bani pe care condamnatul este obligat să o plătească în contul statului. Caracterul ei
represiv rezultă din micşorarea silită a patrimoniului celui condamnat. Ca orice
pedeapsă, amenda penală se înscrie în cazierul judiciar al condamnatului.
În cadrul incriminărilor, amenda poate apărea ca pedeapsă unică sau alternativ cu
pedeapsa închisorii. În unele legislaţii penale, amenda este prevăzută şi ca pedeapsă
complementară, care se cumulează cu pedeapsa privativă de libertate.
Pe lângă arătarea limitelor generale, ale amenzii (de la 1.000.000 lei la
500.000.000 lei), Codul penal consacră, în art. 63, câteva reguli privind stabilirea
amenzii, după cum urmează:
- când legea prevede că o infracţiune se pedepseşte numai cu amendă, fără a-i
arăta limitele, minimul special al acesteia este de 1.500.000 lei, iar maximul de
100.000.000 lei;
- când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arăta limitele, alternativ cu
pedeapsa închisorii de cel mult un an, minimul special al amenzii este de 3.000.000
lei şi maximul special de 150.000.000 lei;
- când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare
de un an, minimul special este 5.000.000 lei şi maximul special de 300.000.000 lei;
- în caz de aplicare a cauzelor de atenuare sau de agravare a pedepselor, amenda
nu poate să depăşească limitele generale arătate în art. 53 C. pen.
În cazul în care condamnatul se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii,
instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii, în condiţiile art. 631
C. pen.
Pedepsele complementare
Aceste pedepse sunt întotdeauna alăturate pedepsei principale, pe care o
completează. Ele nu pot fi pronunţate singure, de sine stătătoare.
În raport de modul lor de aplicare, pedepsele complementare se aplică de instanţă,
ele funcţionând numai ope judiciis, adică numai atunci când sunt pronunţate de
instanţă.
Aplicarea lor poate fi obligatorie (când legea prevede această pedeapsă) sau
facultativă (când legea lasă la aprecierea instanţei aplicarea unei astfel de pedepse),
dar atunci când sunt aplicate, ele funcţionează întotdeauna cumulativ cu pedeapsa
principală, care trebuie neapărat să fie pronunţată.
1. Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi este prevăzută prin
dispoziţiile art. 64 C. pen. şi constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele
drepturi:
a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective
publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;
c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o
activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea
infracţiunii;1
d) drepturile părinteşti;
e) dreptul de a fi tutore sau curator.
Instanţa judecătorească are obligaţia de a indica în hotărârea de condamnare care
anume drepturi din cele prevăzute în art. 64 C. pen. interzice şi pe ce durată, în
limitele arătate în art. 53 C. pen., respectiv de la 1 la 10 ani.
Interzicerea drepturilor prevăzute la lit. b) atrage în mod obligatoriu şi interzicerea
drepturilor prevăzute la lit. a), afară de cazul când legea ar dispune altfel.
Instanţa poate dispune interzicerea unor drepturi numai atunci când a aplicat
condamnatului pedeapsa închisorii de cel puţin 2 ani şi această pedeapsă este
necesară, ţinând cont de natura şi gravitatea infracţiunii, de împrejurările în care s-a comis şi de persoana
infractorului. Interzicerea unor drepturi se dispune
obligatoriu când legea prevede aceasta, dar, şi în acest caz, numai dacă infractorul a
fost condamnat la minimum 2 ani închisoare.
Executarea acestei pedepse complementare începe după executarea pedepsei
închisorii, după graţierea (totală sau parţială) a acesteia sau după prescripţia
pedepsei închisorii.
Interzicerea unor drepturi este o pedeapsă temporară, durata ei (între 1 şi 10 ani)
fiind fixată prin hotărârea de condamnare.
2. Degradarea militară este o pedeapsă complementară care se aplică în mod
obligatoriu condamnaţilor militari şi rezervişti, în cazul săvârşirii de către aceştia a
unor fapte de o gravitate deosebită, pentru care legea prevede închisoarea mai mare
de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă.
Aplicarea degradării militare este facultativă când s-a aplicat condamnatului
închisoarea de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.
Spre deosebire de interzicerea unor drepturi, degradarea militară operează din
momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Sub aspectul duratei sale, degradarea militară este o pedeapsă perpetuă, adică
gradul militar se pierde pentru totdeauna, neputând fi redobândit nici chiar pe calea
reabilitării judecătoreşti [art. 133 alin. (2) C. pen.].
Pedepsele accesorii
Pedepsele accesorii constituie cea de-a treia categorie de pedepse în sistemul
Codului penal în vigoare, alături de pedepsele principale şi pedepsele
complementare.
Potrivit art. 71 C. pen., pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor
drepturilor prevăzute în art. 64.
Prin urmare, în cazul pedepsei accesorii, conţinutul acestei pedepse îl formează
totalitatea drepturilor prevăzute în art. 64, ceea ce o deosebeşte de pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi, în conţinutul căreia intră doar unul sau
unele dintre drepturile prevăzute în art. 64.
Dispoziţia din alin. (2) al art. 71 prevede: „condamnarea la pedeapsa detenţiunii
pe viaţă sau a închisorii atrage de drept” interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64,
adică pedepsele accesorii decurg de plin drept, ope legis, din pedeapsa principală a
detenţiunii pe viaţă sau închisorii, nefiind nevoie să fie pronunţate de către instanţele
de judecată. Acesta este un alt aspect care deosebeşte pedepsele accesorii de
pedepsele complementare, care funcţionează numai ope judiciis şi deci trebuie în
mod necesar pronunţate de către instanţă.
Sub aspectul duratei, pedeapsa accesorie nu are limite proprii, ci le împrumută de
la pedeapsa din care decurge - detenţiune pe viaţă sau închisoare.
Conform dispoziţiei cuprinse în alin. (2) al art. 71, pedeapsa accesorie începe din
momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi durează până la
terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori
până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei. În cazul când pedeapsa închisorii se execută
la locul de muncă, interzicerea drepturilor prevăzute în
art. 64 lit. d) şi e) (drepturile părinteşti şi dreptul de a fi tutore sau curator) este lăsată
la aprecierea instanţei.