Sunteți pe pagina 1din 31

Radu Zlatian

S e ri g r a f i a

Editura ROM TPT


1
© Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului

Editura ROM TPT, Craiova 2006

ISBN 973 - 99836-7-2

E-mail: romtpt@mymail.ro
Tel: 0727 646464, 0745 570010

2
Introducere

Serigrafia este procedeul prin care se imprimă pe suporţi


din cele mai diferite materiale, începând cu hârtia, ceramica,
materiale plastice şi terminând cu textilele sau metalele.
Aproape orice material plan sau care prezintă foarte mici
abateri de la planeitate se poate imprima serigrafic. Datorită
flexibilităţii tehnologice şi numărului de restricţii mai mic decât
la alte procedee de imprimare, serigrafia a fost abordată cu
mijloace dintre cele mai diverse, începând cu cele rudimentare
până la maşini performante. Serigrafia face parte din grupa
tehnologiilor straturilor groase utilizate în special în electronică
şi producţia bunurilor de larg consum. Procedeul este simplu
şi constă în aplicarea pe suportul pe care se imprimă a unui
strat de cerneală printr-o mască.
Originile acestui procedeu de imprimare se găsesc în
Japonia, dar părinţii serigrafiei moderne sunt Samuel Simon
(Anglia, 1900) şi Jhon Pilsworth (San Francisco, 1914). Cele
mai cunoscute produse realizate industrial în perioada de
început au fost steagurile din timpul Primului Război Mondial.
Imaginea realizată prin imprimarea serigrafică este
formată dintr-un număr de puncte care este dat de numărul
de ochiuri ai sitei pe care se realizează masca. Cele mai fine
site utilizate în serigrafie au maximum 300 ochiuri/inch, ceea
ce determină ca rezoluţia maximă pe care o poate asigura
imprimarea prin serigrafie să fie de 300 dpi. Aceasta permite
realizarea unor imagini de o calitate bună, dar care sunt
departe de calitatea imprimării offset la care rezoluţia poate
ajunge la 2400 dpi sau chiar mai mult. Utilizarea unor site cu
o fineţe şi mai mare este limitată de dimensiunile particulelor
din componenţa cernelurilor folosite care trebuie să poată
trece prin ochiurile sitei. Totuşi, pentru cele mai multe aplicaţii

3
o rezoluţie cuprinsă între 100 şi 300 dpi este suficientă.
Serigrafic se pot imprima imagini monocolor, în 2 - 8 culori

sita >

substrat
emulsie
fotosensibilă

Racletă > Rama


sitei
Deflecţia
Serigrafie - principiu
Distanţa
mască-suport

Suport de
imprimare

Principiul serigrafiei

sau policromie, suprafaţa imprimată putând fi cuprinsă între


câţiva centimetri şi câţiva metri pătraţi.
Imprimarea unei imagini în mai multe culori presupune
ca pentru fiecare culoare să se realizeze o mască; procedeul
este asemănător cu cel al tehnologiei offset. Cu acestea se
va imprima succesiv utilizând cernelurile de culoarea impusă
şi efectuând pentru fiecare mască alinierea, astfel ca, în final
să rezulte imaginea dorită.
O caracteristică importantă a serigrafiei este dată de
faptul că, grosimea stratului de cerneală obţinut este cea mai
mare faţă de oricare alt tip de imprimare. Aceasta poate con-
duce la obţinerea unor efecte speciale care nu pot fi obţinute
prin nici o altă tehnică. Datorită simplităţii procesului, gama de
cerneluri sau alte substanţe colorante posibil a se utiliza în
serigrafie este cu mult mai mare decât cea utilizată de oricare
altă tehnologie de imprimare.
4
Tehnica imprimării serigrafice este în plină dezvoltare
datorită apariţiei unor maşini rotative automate, îmbunătăţirii
performanţelor emulsiilor fotosensibile, solvenţilor şi a altor
substanţe utilizate la recuperarea sitelor şi apariţiei cernelurilor
cu uscare rapidă sub acţiunea razelor ultraviolete.
Productivitatea maşinilor serigrafice este limitată de
capacitatea de a usca cerneala depusă pe obiectele
imprimate. Necesitatea creşterii productivităţii acestor tipuri
de maşini a determinat dezvoltarea unor sisteme de uscare
tip cuptor tunel cu aer cald şi ultraviolete, a unor noi tipuri de
cerneluri cu uscare rapidă şi a maşinilor rotative, în special a
celor care imprimă pe hârtie.
Serigrafic se imprimă în serii mici, medii şi mari, cele
mai multe obiectele promoţionale, de publicitate, casnice,
electronice, electrocasnice, etc. Uzual se imprimă pe brichete,
pixuri, ceasuri, agende, cărţi de vizită, portofele, serviete, mape
de birou, scrumiere, ambalaje pentru cadouri, afişe, panouri
publicitare, etc. Procedeul este deosebit de versatil, substatul
putând avea grosimi dintre cele mai diferite, pornind de la
zecimi de milimetru şi ajungând până la zeci sau sute de
centimeti. Totodată, dacă operaţia de serigrafiere se execută
manual, suprafaţa ce se imprimă poate fi oricât de mare; în
acest caz, imprimarea se execută, pe rând cu mai multe măşti,
fiecare dintre ele fiind o parte a imaginii finale.
Principial, serigrafia constă din plasarea unei măşti la o
distanţă mică faţă de suportul pe care se imprimă, dar paralel

>
>
>

>

timpul de contact x presiunea de transfer


Eficienţa transferului =
vâscozitatea cernelii

5
cu acesta şi forţarea cernelurilor
să treacă prin ochii sitei pentru a
ajunge pe suprafaţa suportului. racleta

Forţarea cernelurilor pentru a


trece prin ochii sitei se face cu
ajutorul unei raclete care, în cerneala
sita
acelaşi timp presează şi asupra
sitei punând-o în contact cu
suportul pe care se imprimă.
Rezultatul eficienţei transferului
substratul pe care
prin sită este dat de grosimea se imprimă
stratului de cerneală depus pe
suport şi este dependent de
presiunea cu care se acţionează
asupra cernelurilor, de durata Imprimarea serigrafică
aplicării presiunii şi de vâscozitatea
cernelei. Este evident faptul că,
păstrarea unei corelaţii între aceste mărimi, ca şi o constanţă
a valorilor lor în timpul procesului imprimării determină im-
plicit nivelul calitativ la care se realizează imprimarea.
Serigrafierea constă în poziţionarea măştii în locul stabilit,
punerea unei cantităţi de cerneală pe suprafaţa superioară a
măştii şi forţarea penetrării cernelei prin ochiurile neobturate
ale sitei măştii. Forţarea se face cu ajutorul unei raclete de
cauciuc manipulată cu o anumită forţă de apăsare şi sub un
anumit unghi, astfel încât grosimea stratului de cerneală ce
se depune pe substratul pe care se imprimă să fie uniform,
suficient de înalt şi să acopere toate elementele imaginii. După
terminarea acestei operaţii, masca se înlătură iar obiectul
imprimat se supune unui proces de uscare naturală sau
forţată. Dacă este necesară aplicarea şi a unor alte culori,
după uscarea primei culori procedura se repetă.
Dacă imprimarea urmează a fi făcută pe o suprafaţă de
culoare închisă, pentru păstrarea culorilor cu care se va
imprima este necesară aplicarea unui fundal de culoare albă.
Aplicarea acestuia se face utilizând o mască care nu are nici
o zonă obturată, respectiv, nu a fost supusă în prealabil unui
proces de acoperire cu emulsie fotosensibilă.

6
Masca (ecranul)

Masca (ecranul sau


şablonul) se compune dintr-o
ramă, o sită întinsă şi lipită pe
marginile ramei şi o emulsie
fotosensibilă.
Emulsia fotosensibilă sau
fotorezistul se depune pe suprafaţa
sitei, se expune printr-un film şi se
developează, formându-se astfel
prin obturarea selectivă a
ochiurilor sitei, zone prin care
Mască gata pentru utilizare
cerneala poate penetra şi zone
prin care nu poate penetra.
Cerneala este forţată să
penetreze prin ochiurile
neobturate ale sitei cu ajutorul
racleta
oblică unei raclete din cauciuc, neopren,
poliuretan sau metal acoperit cu
materiale plastice. Pentru
aplicaţiile uzuale se utilizează
raclete din poliuretan care
prezintă flexibilitate şi rezistenţă la
acţiuni repetate putând ajunge
racleta
diamant până la 25.000 de imprimări fără
a afecta calitatea imprimării.
Flexibilitatea racletei este impusă
de necesitatea acţionării asupra
cernelurilor cu o forţă suficient de
mare pentru a le face să treacă
Tipuri de raclete prin ochiurile sitei dar, în acelaşi

7
timp, această forţă nu trebuie să fie foarte mare pentru a le
deforma. Este astfel explicabil motivul pentru care în cazul
utilizării unor site fine acestea trebuie să fie robuste, condiţie
pe care o îndeplinesc numai sitele cu fire metalice.
Ramele pe care se monteză sitele se construiesc din
metal sau lemn. Ramele de metal sunt preferate deoarece
nu sunt afectate de contactul cu apa. Metalele utilizate sunt
oţelul sau aluminiul, aluminiul fiind cel mai des utilizat datorită
slabei sale reacţii cu apa şi a greutăţii specifice cu mult mai
mici decât a oţelului. Ramele de oţel se utilizează numai pentru
suprafeţe mari de imprimare.

Ramă metalică pentru ecrane

Ramele de lemn, sunt preferate, datorită costului lor


mai scăzut. Ele se construiesc din lemn de cedar sau pin fiert
în ulei de in sau impregnat cu substanţe care împiedică
absorbţia apei. Pinul este mai rezistent la acţiunea apei iar
greutatea sa specifică este mică.
Montarea sitelor pe rame se va face urmărind:
întinderea sitei se va face cu forţe egale pe toate cele
patru laturi urmărind ca după întindere paralelismul firelor
sitei să rămână uniform pe întreaga suprafaţă
lipirea pe laturile ramei se va face cu un adeziv care să
reziste la eventuala acţiune a solvenţilor şi a cernelurilor
utilizate
Sitele sunt ansamble care se prezintă sub forma unor
plăci subţiri flexibile. Ele se realizează din împletituri de fire
subţiri mono sau multifilament, astfel încât ochiurile se dispun

8
liniar, pe linii paralele. Cei mai importanţi parametri ai unei
site care influienţează calitatea imprimării, sunt grosimea şi
numărul de ochiuri pe unitatea de suprafaţă. Este evident că,
cu cât acest număr este mai mare, cu atât sita este mai fină.
O sită fină determină o imprimare de o bună acurateţe şi
rezoluţie. În serigrafia pentru scopuri comerciale se utilizează
site cu fineţea de 80-300 ochiuri/inch.
Practic, alegerea unei site se va face în corelaţie cu
elementele grafice care urmează a fi imprimate şi dimensiunea
maximă a particulelor care intră în compoziţia cernelurilor

>
hm

<
a
< >
b grosime sita: hm = 2b
> <

Caracteristicile sitei împletite

folosite. O sită cu 80 ochiuri/inch produce un strat de cerneală


de grosime 150 - 250 µm, iar una de 180, de 100 -150µm.
Pentru a obţine un strat mai gros de cerneală este necesară
o sită cu grosime mai mare.
Sitele metalice pot fi utilizate pentru 50.000-100.000
imprimări, iar cele din alte materiale pentru 5.000 -10.000. În
practică, deteriorarea sitelor se produce, în special, datorită
unor acţiuni mecanice accidentale.
Constructiv, sitele sunt de două feluri:
site care constau dintr-o folie de oţel inoxidabil perforată.
Perforaţiile se practică pe linii paralele, foarte apropiate între
ele, găurile fiind de ordinul sutelor de microni. Aceste site se
utilizează la aparate care distribuie cerneala serigrafică cu
ajutorul unei role şi au avantajul posibilităţii de a fi curăţite uşor.
sitele monofilament sau multifilament sunt construite din
fire metalice (oţel inoxidabil, aliaj cupu-beriliu, nichel sau

9
alamă), fibre de sticlă sau materiale plastice (nylon, poliester,
mătase artificială, bumbac organic) împletite. Împletitura se
realizează astfel încât firele sunt paralele între ele pe ambele
axe. Acestea se utilizează pentru cele mai multe aplicaţii,
cerneala fiind forţată să penetreze suprafeţele neobturate cu
ajutorul unor raclete. Dezavantajul acestora este generat de
curăţirea greoaie pentru a fi reutilizate.
Sitele din mătase şi bumbac organic au dezavantajul
deformării după un număr relativ mic de utilizări şi necesită
pentru curăţire dizolvanţi care să nu atace firele. Se utilizează,
în special, pentru lucrările de artă sau care necesită
imprimarea unor elemente grafice fine.
Sitele din nylon (multifilament sau monofilament)
prezintă o bună stabilitate dimensională şi sunt mai puţin rigide
decât cele din polyester.
Sitele din polyester, multifilament sau monofilament
(monofilament polyester calandrat, polyester monofilament
metalizat) prezintă o bună stabilitate dimensională fiind
rezistente la utilizări repetate, motiv pentru care se utilizează
pentru la cele mai multe tipuri de imprimări.
Alegerea sitei potrivite unei aplicaţii se va face analizând
caracteristicile tehnice puse la dispoziţie de fabricanţi; se vor
lua în primul rând, în considerare: diametrul firelor, grosimea
sitei, numărul de ochiuri pe unitatea de suprafaţă, stabilitatea
dimensională la variaţii ale temperaturii, umidităţii şi acţiunii
repetate a racletei. Alegerea unei site foarte fine dă posibilitatea
redării detaliilor dar, în procesul de imprimare creează depozit
de particule care nu pot trece prin ochii suprafeţelor neobturate.
Sitele folosite uzual pentru cele mai multe aplicaţii au fineţea
de 100-250 ochiuri/inch. Pentru imprimarea materialelor textile
sau a celor care prezintă mici deviaţii de la planeitate se
utilizează site cu 100-180 ochiuri/inch .
Ansamblul format din ramă şi sită se numeşte mască,
ecran sau şablon. Acesta se realizează dintr-o sită serigrafică
montată pe o ramă. Unele din ochiurile sitei sunt obturate în
concordanţă cu imaginea care urmează a fi imprimată, iar
imaginea rezultată prin obturare este pozitivă la scara 1:1.
Materialele care prin decupare pot lua forma
suprafeţelor necesar a fi obturate sunt: hârtie, hârtie

10
autoadezivă, şerlac sau lacuri, film fotografic sau orice alt
material plan, subţire şi insolubil în cernelurile sau dizolvanţii
utilizaţi. Practic, se decupează forma suprafeţelor care nu
vor fi imprimate şi se lipesc pe suprafaţa sitei în locul
corespunzător. Acest procedeu este utilizat pentru forme
simple care se pot realiza cu mijloace manuale (foarfece,
cutter) sau mecanice-computerizate (cutter-plotter).
O altă metodă presupune decuparea formelor ce
urmează a fi imprimate, lipirea acestora pe suprafaţa sitei si
pensularea cu lac sau şerlac a suprafeţelor rămase. După
uscarea lacului şi înlăturarea formelor ce au fost lipite se obţine
masca gata pentru utilizare.
Emulsiile fotosensibile utilizate în mod obişnuit sunt
pozitive, respectiv, prin expunere şi developare dau o imagine
identică cu cea de pe film - suprafeţele transparente de pe
film generează pe sită suprafeţe neobturate prin care cerneala
poate penetra, în timp ce suprafeţele opace de pe film
generează pe sită suprafeţe obturate prin care cerneala nu
poate penetra. Aplicarea emulsiilor fotosensibile se face pe
întreaga suprafaţă a sitei întinse. În acest fel, suprafaţa sitei
devine fotosensibilă şi este gata pentru a fi prelucrată prin
procedee fototehnice.
Prelucrarea măştilor fotosensibilizate presupune:
Montajul filmului pe mască este o operaţie care trebuie
executată cu atenţie deoarece greşelile de montaj nu pot fi
corectate, masca, dacă a fost expusă cu filmul montat greşit,
este compromisă.
Principiile care stau la baza montării filmului pe sită sunt:
stratele fotosensibile ale filmului şi sitei vor fi în contact
direct, intim pe toată suprafaţa
imaginea ce se va transfera prin expunere va fi astfel
poziţionată încât să poată fi imprimată în mod economic şi
estetic. În general, centrele măştii şi al imaginii se vor
suprapune, iar marginile măştii şi ale filmului vor fi paralele.
Micile erori de centrare sau neparalelism pot fi corectate
folosind reglajele de fixare a ramei în maşina serigrafică.
Pentru a preveni deteriorarea stratului fotosensibil operaţiile
de montaj se vor executa la lumină galbenă sau, în cel mai
rău caz la lumină naturală de intensitate redusă

11
pentru o mai bună definiţie liniile firelor din care este
împletită sita se aliniază faţă de axele imaginii care urmează
a fi imprimată la un unghi de 45O, evitâd astfel efectul de
umbrire pe care acestea îl pot crea;
Deoarece majoritatea imaginilor ce trebuiesc imprimate
nu au în compoziţia lor repere care să ghideze operatorul
asupra poziţionării filmelor, filmele se prevăd cu semne pentru
montaj care se plasează în afara imaginii utile, la minim 5 mm
în exterior. Aceasta devine cu atât mai mult necesar atunci
când imaginea ce urmează a fi imprimată este realizată prin
2, 3 sau mai multe imprimări cu cerneluri de culori diferite.
Suprafaţa fotosensibilă care se depune pe sită într-un
strat subţire şi uniform este formată din polimeri organici
fotosensibili. Principiul obţinerii de elemente obturatoare sau
neobturatoare se bazează pe degradarea fotochimică sub
influenţa radiaţiilor luminoase a părţilor expuse care, în acest
fel devin solubile şi pot fi înlăturate prin dizolvare în soluţii
bazice, numite developanţi. Astfel, părţile expuse şi solubilizate
în developanţi devin suprafeţe neobturate, în timp ce părţile
neexpuse devin obtuate, cerneala neputând penetra prin ele.
Pentru a acţiona asuprea stratului fotosensibil, energia
radiaţiilor luminoase trebuie să fie cel puţin egală cu energia de
disociere a moleculelor fotosensibile care absorb radiaţiile.
Sursele de energie radiantă care îndeplinesc această condiţie
pentru straturile fotosensibile curent utilizate au lungimea de
undă cuprinsă între 350 - 500 nm.
Fotosensibilizatorii folosiţi
pentru a induce fotosensi-
bilizarea preiau energia de la
sursa radiantă şi o transferă
macromoleculelor stratului
polimeric cauzându-i degra-
darea. Drept fotosensibilizatori
se folosesc diverşi oxizi sau
săruri (Fe 2 O 3 , ZnO, FeCl 3 ),
derivaţi carbonilici (cetone,
dicetone, chinone, peroxizi),
hidrocarburi policiclice aromate
Ecran serigrafic
(naftalen, antracen) şi coloranţi
organici (fluoresceină, eozină,

12
albastru de metilen, etc.). Cele
mai utilizate substanţe foto-
sensibile au în componenţă răşini
diazo, coloranţi, fotosensibili-
zatori şi lacuri de tip novolac.
Stratul fotosensibil se
depune pe sită cu o grosime
constantă şi o eroare de
neuniformitate a grosimii de
ordinul zecilor de microni. În aceste
condiţii, fotorezistul lichid se poate
depune din picături foarte fine
obţinute prin pulverizare la înaltă
presiune sau alte metode. Depunera emulsiei fotosensibile
Uscarea se face cu sitele aşezate prin tuşare
pe rastele, în curent de aer cu o
temperatură de 20 - 400C filtrat de
impurităţi (praf sau altele asemenea).
Fotorezistul solid are avantajul depunerii într-un strat
de grosime uniformă. Acesta se prezintă sub formă de folii
care se aplică întocmai ca o hârtie autoadezivă, după care se
înlătură folia de protecţie; pentru fixare fotorezistuluiansamblul
sită-fotorezist se presează şi supune unui tratament termic.
După înlăturarea filmului de protecţie se face expunerea şi
developarea. Datorită tratamentului termic care se aplică
pentru fixare acest tip de fotorezist se utilizează numai pentru
site metalice.
Emulsiile fotsensibile pot fi
dizolvabile în apă sau dizolvanţi
organici. În funcţie de această
proprietate se utilizează cernelurile
corespunzătoare. Astfel, dacă emulsia
utilizată se dizolvă în apă cernelurile
utilizate sunt cele care au la bază
solvenţi organici (solvent based ink),
cele cu uscare sub acţiunea razelor
ultraviolete (UV curable ink) sau alte
cerneluri rezistente la apă.
Emulsie fotosensibilă
Ecranele realizate cu emulsii
(emulsia + fotosensibilizatorul)
rezistente la apă, se recuperează
dificil dar sunt ieftine şi pot fi utilizate
13
cu cerneluri solubile în apă (water resistant ink). Deficienţa
principală a acestora se referă la erodarea, respectiv,
transformarea aleatoare a unor suprafeţe obturate în suprafeţe
neobturate după un număr relativ mic de imprimări.
Expunerea sitelor fotosensibilizate se realizează cu
ajutorul unor aparate de expunere. Acestea asigură iradierea
cu raze de lumină ultravioletă un timp definit, numit timp de
expunere, a ansamblului sită-film pe care îl presează astfel
încât filmul să fie pe toată suprafaţa sa în contact intim cu sita
presensibilizată.
Pentru realizarea unei expuneri corecte, respectiv,
stabilirea timpului de expunere, se va utiliza o scală
densitometrică tip STOUFFER, PMS, UGRA, etc. cu 4 sau 6
trepte. Aceasta se va monta pe o sită fotosensibilizată care se
va expune şi developa; la o expunere corectă pentru scala cu
4 trepte se va obţine: pe primele două suprafeţe ochiurile sitei
sunt neobturate, pe a treia obturarea va fi de cca. 50%, iar pe
ultima obturarea va fi totală. Dacă se consideră necesar, pornind
de la timpul de expunere găsit anterior, se vor face probe
repetate cu un film de probă mărind sau micşorând sistematic
timpul de expunere până la obţinerea rezultatului dorit.
Obţinerea unor bune forme de imprimare este
determinată şi de calitatea filmelor a căror imagine se
transferă. Acestea trebuie să fie realizate în oglindă şi să
prezinte:
suprafeţe opace continui cu un grad de transmitere a
luminii foarte apropiat de zero, fără insule transparente
linii continui de delimitare faţă de suprafeţele transparente
suprafeţe transparente clare cu un grad de transmitere a
luminii de min. 90%.
O atenţie deosebită se va acorda contactului optic dintre
sită şi film; dacă acesta nu este perfect (filmul nu este lipit de
sită în toate punctele suprafeţei sale), în zonele unde nu este
respectată această cerinţă imaginea transferată va fi neclară,
modificată dimensional şi la developare este posibilă pierderea
de informaţie.
Pentru a obţine o expunere corectă, faţă de cele expuse,
în plus, se va avea în vedere:

14
suprafaţa sticlei aparatului de expus se va curăţi utilizând
soluţii speciale de curăţire şi lavete antistatice; se va controla
atent toată suprafaţa pentru a nu rămâne urme de soluţie de
spălare sau de praf
 sistemul de presare a filmului pe sită trebuie să
funcţioneze corect.
Developarea este procesul prin care, după expunere,
se obţin elemente obturatoare din fotopolimerul nedescompus
şi elemente neobturatoare prin solubilizarea şi înlăturarea
fotopolimerului descompus. Solubilizarea se face cu un sol-
vent apos slab alcalin, numit developant.
Datorită proprietăţilor de separare netă a zonelor expuse
de cele neexpuse delimitarea dintre elementele obturatoare
şi cele neobturatoare este abruptă, fără zone gradate de
trecere. Soluţiile developatoare au în compoziţie, în afară de
substanţa care asigură solubilizarea fotopolimerului
descompus, aditivi care au rolul de a:
 modera activitatea chimică, înlăturând defectele de
aureolare provocate de contactul defectuos dintre mască şi
film
 reduce tensiunea superficială ajutând astfel la distribuirea
uniformă pe suprafaţa măştii
 păstrează uniformitatea suspensiei coloidale mărind astfel
posibilităţile de obţinere a unor reproduceri de înaltă fidelitate.

Moduri de developare:
a. manual, cu ajutorul unui tampon din material moale, de
mărime convenabilă îmbibat în developant se umezeşte, fără
a apăsa, întreaga suprafaţă a siteii. La terminarea operaţiei,
cu o racletă de cauciuc moale se îndepărtează lichidul rămas,
după care, dacă este necesar, procedeul se repetă. După
developare, care nu trebuie să dureze mai mult de 40 - 60
sec., se spală abundent cu un jet moderat de apă rece.
b. manual, prin imersie completă cu toată suprafaţa în
acelaşi timp în cuve orizontale sau verticale, astfel ca
developantul să acopere întreaga sită. Pentru a determina
înlăturarea substanţei solubilizate developarea are loc sub

15
agitarea developantului concomitent cu agitarea ramei. După
developare se spală ca la pct. a.
c. automat, în maşini de developat, în care sita va fi
developată, spălată şi uscată.
În toate cazurile, developarea durează cel mult 1 - 2
min. pentru o temperatură a developantului de 20 - 230C. O
temperatură prea mare a developantului poate duce la
distrugerea sau deformarea elementelor tipăritoare (în spe-
cial a celor de fineţe), iar o temperatură prea mică măreşte
timpul de developare determinând în cele mai multe cazuri o
developare incompletă. Păstrarea temperaturii developantului
la valorile indicate se face cu ajutorul unor termostate cu eroare
de reglare de cel mult ±20C.
Developarea se consideră terminată atunci când, în
urma spălării, suprafeţele expuse au toate ochiurile sitei
neobturate, iar suprafeţele neexpuse au toate ochiurile sitei
obturate. Observaţia se execută privind masca astfel obţinută
în mai multe zone şi sub mai multe unghiuri sub o lupă care
măreşte de minim 3 ori.
Subdeveloparea sau supradeveloparea generează
defecte de multe ori capitale, masca neputând fi folosită.
În cazul subdevelopării pe suprafeţele care trebuie să
rămână libere de fotorezist, deci în aceste locuri ochiurile sitei
trebuie să fie neobturate, unele zone vor fi obturate. Această
situaţie poate fi uneori remediată prin corecţii minus, în spe-
cial în cazul elementelor grafice grosiere.
În cazul supradevelopării, este posibil ca unele zone
ale suprafeţelor care trebuie să rămână obturate să prezinte
insule neobturate. Această situaţie poate fi uneori remediată
prin corecţii plus, în special în cazul elementelor grafice
grosiere.
Operaţiile de corecţie se execută după developare şi
au scopul de a înlătura eventualele defecte apărute în procesul
de pregătire (datorate particulelor de praf, urmelor de bandă
adezivă, sub/supradevelopare etc.).
Înlăturarea obturărilor nedorite se execută imediat după
developare şi spălare, pe masca uscată pentru a nu permite
corectorului să difuzeze, folosind următoarele tehnici:

16
 cu ajutorul creioanelor de corecţie minus cu vârf fin, mediu
sau gros, funcţie de suprafaţa ce trebuie înlăturată şi de
posibilitatea de acces la aceasta fără a afecta şi suprafeţe
utile vecine. Operaţia se execută prin trecerea repetată cu
creionul de corecţie peste suprafaţa dorită urmând ca după
cca. 30 - 50 sec. masca să fie spălată abundent cu un jet
moderat de apă rece;
 cu ajutorul pastelor corectoare, pentru suprafeţe mari,
cu posibilitate de acces sigur pentru a nu şterge şi suprafeţe
utile. Cu un tampon de vată se întinde un strat subţire de
pastă corectoare peste suprafaţa ce trebuie să devină
penetrabilă cernelurilor; după cca 30 - 60 sec. se spală
abundent cu apă rece, iar dacă este nevoie operaţia se poate
repeta.
Adăugarea de suprafeţe obturate este posibilă cu
ajutorul unor polimeri sau lacuri care se aplică prin pensulare.
Corecţia plus se aplică unor mici suprafeţe, de exemplu
umplerea unor goluri conţinute de suprafeţe obturate mari.
Corecţia plus de amploare se aplică în condiţiile mascării
suprafeţelor vecine ce trebuie să rămână neobturate pentru
a evita alterarea formei acestora.
Operaţiile de corecţie se realizează în general greu,
necesitând o deosebită atenţie. Rezultatul corecţiei se pune
în evidenţă pe maşini de probă sau direct pe maşina de
imprimat.
Corecţiile se pot executa şi pe măşti care deja au fost
cerneluite, înlăturând în prealabil stratul de cerneală.

17
Cerneluri

În serigrafie, tipul de cerneală utilizat este determinat


de de substratul pe care se imprimă şi de condiţiile în care
obiectul imprimat se utilizează. Se imprimă pe etichete, afişe,
geamuri de automobile sau vitrine, CD-uri, sticle, diverse
ambalaje, aparate şi componente electronice, circuite
imprimate electronice, brichete, pixuri, scrumiere, ceasuri, tex-
tile şi, în general pe orice material care are o suprafaţă plană
sau foarte apropiată de planeitate. Cernelurile dezvoltate de
fabricanţi în ultimii ani permit aplicarea pe cele mai multe dintre
materialele utilizate pentru producţia de ambalaje, produse
electronice, automobile, locuinţe sau birouri, materiale
promoţionale şi de publicitate sau pentru materialele speciale
cum sunt poliuretani, poliesteri, poliamidele sau metalele.
Cernelurile serigrafice acoperind o gamă atât de largă
de substrate pe care se aplică sunt solubile în solvenţi organici,
apă sau cu uscare la ultraviolete. Alegerea unui anumit tip
este determinat de aplicaţia respectivă, în principal, de
materialul din care este confecţionat substratul şi de condiţiile
de mediu de utilizare (în birouri sau alte încăperi cu mediu
prietenos, în aer liber, în mediu umed, uscat, cu temperatură
joasă, etc.).
Cernelurile solubile în solvenţi organici sunt, în prezent
cele mai utilizate datorită durităţii şi aderenţei lor foarte bune
la majoritatea materialelor din care sunt fabricate substratele.
Dezavantajul major este dat de solvenţi organici cu evaporare
rapidă (volatile organic compounds - VOC) folosiţi (ex:
etanolul, toluenul, xilenul, benzenul, hexanul, etc.). Aceştia
sunt poluanţi şi pot afecta starea de sănătate a personalului
care lucrează în mediu contaminat cu astfel de substanţe.
Chiar solvenţii de tipul n-vinyl pyrrolidone (NVP) dezvoltaţi
recent şi care prezintă un grad redus de periculozitate pentru

18
sănătatea mediului şi a oamenilor prezintă inconveniente care
au condus la interzicerea pentru utilizare în unele ţări (SUA).
Cernelurile solubile în apă sunt puţin folosite datorită
faptului că nu aderă la multe dintre materiale, deşi sunt
nepoluante şi nu afectează starea de sănătate a celor care
intră în contact cu ele.
Cernelurile cu uscare la ultraviolete oferă o imprimare
consistentă şi cu înaltă rezoluţie, sunt mai puţin poluante, dar
nu au o durabilitate comparabilă cu cea a celor solubile în
solvenţi organici. Acestea constituie 90% dintre cernelurile
utilizate în aplicaţiile nontextile nu numai pentru faptul că sunt
nepoluante, dar imprimările sunt de foarte bună calitate iar
productivitatea este foarte bună.
Investiţia iniţială în echipamentele speciale pe care
folosirea acestor cerneluri le reclamă se amotizează prin
productivitate şi calitatea imprimărilor. Deşi preţurile
cernelurilor UV sunt mai mari, costurile finale ale imprimării
sunt mai mici datorită productivităţii mai bune şi obţinerea unor
imprimări mai durabile, cu luciu consistent şi rezistenţă mai
mare la acţiunea factorilor de
mediu sau a agenţilor chimici.
Un alt avantaj se referă la
spaţiul necesar echipa-
mentelor şi care, în acest caz,
este cu mult mai mic, nefiind
necesare rastele sau cuptoare
de uscare şi nici echipamente
speciale de ventilare. În acelaşi
timp, consumul de energie
electrică specific este cu mult
mai redus prin eliminarea
dulapurilor uscătoare, a
rastelelor ventilate cu aer cald
sau cuptorul tunel.
Cernelurile UV constau
dintr-un lichid prepolimeric,
monomeri, coloranţi şi iniţiatori
sensibili UV; sub acţiunea
razelor UV se produce polime-
Dulap de uscare
rizarea, cerneala întărindu-se.
19
Curăţirea sitelor se face cu solvenţi organici care dau emisii
volatile cu toxicitate relativ scăzută.
Cernelurile pentru imprimarea serigrafică sunt suspensii
care au în compoziţie un liant (lichid polimeric cu vâscozitate
mare) şi un colorant sau pigment (solid) care dă coloritul şi
puterea de acoperire.
Liantul este specific fiecărui tip de cerneală şi este un
polimer - el trebuie să aibă o bună aderenţă la suprafaţa pe
care se tipăreşte, să se usuce repede, să permită stocarea
cernelurilor pentru un timp îndelungat fără degradări, să nu
reacţioneze chimic cu pigmenţii sau cu substratul pe care se
imprimă, să nu aibă o culoare închisă.
Pigmenţii folosiţi la fabricarea cernelurilor sunt substanţe
chimice anorganice sau organice granulate în particule de
foarte mici dimensiuni şi sunt insolubili în liant şi dispersat
uniform în acesta.
Pigmenţii anorganici de sinteză sunt oxizi sau săruri ale
metalelor (zinc, titan, plumb, fier, etc.) şi se caracterizează
prin culori vii, mare rezistenţă la lumină, o foarte bună putere
de acoperire şi în cele mai multe cazuri au o bună rezistenţă
la baze, acizi, uleiuri şi căldură.
Dintre pigmenţii anorganici sintetici amintim: albul de
zinc (ZnO), albul de titan (TiO2) care are cea mai bună putere
de acoperire dintre toţi pigmenţii albi, galbenul de crom este
un cromat neutru de plumb (PbCrO4) sau cromat bazic de
plumb (PbCrO4(OH)2) având nuanţe de la galben-verzui până
la portocaliu, albastrul de fier (cu variantele: albastru de Paris,
de Milori, de Berlin, de Prusia), verde de crom (sau verde de
mătase sau verde Milori), negrul de fum, metalici (aliaje de
cupru şi zinc, zinc şi staniu, aluminiu).
Pigmenţii organici de sinteză se folosesc pe scară foarte
largă la fabricarea cernelurilor datorită paletei largi de culori,
rezistenţei la lumină, bunei puteri de acoperire, rezistenţei la
acizi şi alcali şi a unui preţ de cost scăzut.
În afara celor două componente în compoziţia
cernelurilor mai intră solvenţi şi o serie de alte substanţe care
ajută la obţinerea luciului, uscării rapide şi la păstrarea
stabilităţii chimice.

20
Viteza de uscare, puterea de acoperire şi capacitatea
de umectare a suprafeţelor cu care intră în contact depind şi
de tipul şi concentraţia de pigmenţi conţinuţi de cerneală.
Astfel, două cerneluri care au aceeaşi compoziţie, dar conţin
pigmenţi diferiţi se comportă diferit în procesul de imprimare.
Atunci când cerneala este adusă în contact cu substratul,
liantul şi o parte din pigment penetrează în microporii acestuia,
iar atunci când acesta are suprafaţa lucioasă şi microporii
sunt mult mai mici, o parte a liantului pătrunde în aceştia,
pigmenţii rămânând la suprafaţă (fenomenul se numeşte
filare).
La cele mai multe cerneluri uscarea se produce prin
polimerizarea liantului şi evaporarea solvenţilor. În acest scop,
produsele imprimate se supun unui ciclu termic în cuptoare
tunel sau dulapuri de uscare. Acestea spală produsele cu aer
încălzit la temperatura prescrisă de fabricantul cernelurilor
(uzual 30 - 550C).
Este ideal ca desprinderea cantităţii de cerneală care a
penetrat prin suprafaţele imprimatoare ale măştii să se facă
uniform. În acest fel, cantitatea de cerneală care a ajuns pe
substart va crea un strat de grosime constantă pe acesta.
Constanţa desprinderii este dependentă de constanţa
proprietăţilor reologice ale cernelurilor.
În realitate, desprinderea se face parţial, numai o parte
din cantitatea de cerneală care a trecut prin sită ajunge pe
suprafaţa substratului. Aceasta se datoreşte forţelor de
adeziune care apar între cerneală, suprafaţa inferioară a
măştii şi substrat. Din acest motiv, cerneala se va alege astfel
încât forţele de adeziune dintre cerneală şi substrat să fie mai
mari decât forţele de adeziune dintre moleculele cernelei şi
dintre cerneală şi mască. Fabricanţii livrează cerneluri care
îndeplinesc această condiţie pentru fiecare tip de material
din care este construit substratul. Astfel, sunt disponibile
cerneluri pentru hârtie, ceramică, sticlă, metale, diverse
materiale plastice, ţesături textile, etc.
Caracteristicile principale ale cernelurilor, de care se va
ţine seama la alegerea lor, sunt:
a. culoarea este determinată de culoarea pigmenţilor folosiţi
şi depinde de radiaţiile spectrului vizibil reflectat de aceştia;

21
de exemplu o cerneală roşie
reflectă radiaţiile roşii
absorbindu-le pe celelalte.
Culoarea cernelurilor poate fi
albă, neagră, roşie, galbenă,
verde, etc şi se determină prin
metode spectro-fotometrice. În
practica curentă culoarea se
determină prin comparaţia
culorii cernelii depusă pe
suportul pe care se tipăreşte cu
un probar de culori care conţine Probar culori
eşantioane colorate ale tuturor
culorilor practic utilizate.
b. nuanţa reprezintă variaţia coloristică a unei culori. Astfel,
roşu poate avea nuanţe galbene, verzi, albastre, etc.
c. intensitatea de colorare este proprietatea cernelurilor
de a modifica într-o anumită măsură culoarea cernelurilor cu
care se amestecă; o cerneală cu intensitate mare adăugată
într-o proporţie mică într-o altă cerneală, modifică esenţial
culoarea acesteia din urmă.
d. capacitatea de acoperire (opacitatea) este proprietatea
cernelurilor de a acoperi mai mult sau mai puţin suprafaţele
pe care se depun. Cernelurile se numesc acoperitoare dacă
capacitatea de acoperire este mare, semitransparente dacă
acoperirea este mijlocie şi transparente dacă acoperirea este
mică. Capacitatea de acoperire este determinată de indicii
de refracţie ai pigmenţilor şi ai liantului folosit - dacă aceşti
indici au valori apropiate, cerneala va fi transparentă deoarece
raza de lumină care trece prin stratul de cerneală este foarte
puţin refractată şi ajunge la suprafaţa pe care este aplicat
stratul de cerneală fără a fi deviată. Dacă indicii de refracţie
sunt diferiţi, raza de lumină ce trece prin stratul de cerneală
va fi refractată şi reflectată de mai multe ori neajungând la
suprafaţa pe care este depusă cerneala. Datorită stratului gros
de cerneală, în serigrafie acoperirea suprafeţelor imprimate
se realizează mult mai bine decât prin orice alt procedeu de
imprimare.

22
e. consistenţa este rezistenţa pe care cerneala o opune
forţelor externe care provoacă curgerea sau deformarea sa
şi este determinată de vâscozitatea şi plasticitatea sa.
f. aderenţa este rezistenţa pe care cerneala o opune forţei
de desprindere de pe suport. Aderenţa cernelurilor depinde
de proprietăţile liantului şi de caracteristicile suprafeţei
suportului pe care sunt depuse (rugozitate, tensiune
superficială)
g. uscarea cernelurilor se face prin polimerizarea la
suprafaţă şi în profunzime a stratului depus. Durata acestui
proces este determinată de calitatea polimerul folosit ca liant,
pigmentul, calitatea suprafeţei substratului pe care se imprimă,
condiţiile de temperatură, ventilaţie şi grosimea stratului de
cerneală depus. Cernelurile serigrafice se livrează cu o
anumită viteză de uscare în condiţii de ventilare şi temperatură
date.
h. rezistenţa la lumină este determinată de calitatea
pigmenţilor folosiţi care pot avea rezistenţă foarte mare, mare
sau mică. Această caracteristică se exprimă prin gradul în
care culoarea cernelii se modifică sub acţiunea razelor
luminoase, modificarea făcându-se, pentru cele mai multe
cerneluri, în sensul decolorării.
j. rezistenţa la substanţe alcaline sau acizi este
determinată de rezistenţa la degradarea culorii, a aderenţei
sau consistenţei stratului de cerneală uscat sub acţiunea
substanţelor alcaline sau acide.
k. rezistenţa termică este capacitatea cernelurilor de a
nu-şi modifica aderenţa, culoarea şi nuanţa prin încălzire până
la o temperatură dată.

Probleme generate de cerneluri în procesul de imprimare:


a. cerneala nu pătrunde în cantitatea necesară prin ochiurile
sitei sub acţiunea racletei dacă este prea vâscoasă. Vâscozitatea
se micşorează numai prin adăugarea de solvenţi. Această corecţie
se va face în condiţiile în care temperatura mediului în care se
lucrează este normală (20 - 230C).
b. distribuirea neuniformă pe suprafaţa măştii se datorează
temperaturii de lucru scăzute, sau vâscozităţii prea mari.

23
Remediul constă în corectarea temperaturii sau, dacă aceasta
este normală, se va corecta vâscozitatea. Corectarea
vâscozităţi se va face cu solvenţi adecvaţi sau cu firnisurile
indicate de fabricant.
c. încărcarea ochiurilor sitei se produce, în primul rând,
datorită dimensiunilor particulelor din componenţa cernelurilor
care sunt comparabile sau mai mari decât dimensiunea
ochiurilor sitei. Remediul constă în spălarea măştii şi înlocuirea
cernelei care a produs efectul. Dacă acest lucru nu este posibil
se va confecţiona o nouă mască cu o sită mai puţin fină.
În cazul în care încărcarea s-a produs prin uscarea cernelii
se va proceda la spălarea măştii şi reluarea procesului de
imprimare. Spălarea se va face ori de câte ori calitatea
imprimării rezultate o reclamă.
e. uscarea cernelurilor pe mască sau racletă se produce la
opririle mai lungi ale procesului de imprimare. Remediul constă
în păstrarea unei temperaturi normale a mediului şi spălarea
măştii şi a anexelor maşinii care intră în contact cu cerneala
ori de câte ori imprimarea se opreşte un timp comparabil sau
mai mare decât viteza de uscare a acesteia.
f. cerneala nu aderă la substrat datorită incompatibilităţii
sale cu proprietăţile acestuia, fiind aleasă greşit. Remediul
constă în înlocuirea cernelii cu sortimentul adecvat aplicaţiei.
Înainte de înlocuire masca şi racleta vor fi curăţite; nu se admite
amestecarea diverselor sortimente de cerneală chiar dacă
substratele pentru care pot fi folosite par înrudite ca stare a
suprafeţei sau tensiune superficială.
g. uscarea cernelurilor se face conform indicaţiilor date de
fabricant.
Cernelurile solubile în apă sau solvenţi organici se usucă
prin expunere în curenţi de aer cald în dulapuri de uscare sau
cuptoare tunel. Capacitatea de uscare este condiţionată de:
 cantitatea de solvent conţinută de stratul de cerneală
aplicat
 grosimea stratului de cerneală
 temperatura şi umiditatea şi curentului de aer care spală
suprafeţele imprimate

24
Cernelurile UV se usucă prin expunerea la raze ultraviolete
într-un timp dat. Corelarea energiei razelor UV cu timpului de
expunere se va face experimental, stabilind astfel viteza de
înaintare a benzii transportoare prin tunelul UV. Dacă energia
razelor UV este sub limita energiei necesare pentru a pro-
duce polimerizarea liantului, uscarea nu se poate produce
chiar dacă timpul de expunere este foarte mare.
În cazul imprimării cu mai multe culori, imprimarea următoare
se va face numai după uscarea completă a stratului de
cerneală depus anterior.
Mediul în care se lucrează este un factor care determină şi
el, într-o oarecare măsură, procesul de uscare. Condiţiile de
mediu recomandate pentru imprimarea serigrafică sunt:
temperatură de 20 - 230C şi umiditate relativă de 60 - 65%.
h. combinarea cernelurilor este des întâlnită în practica
curentă datorită necesităţii de a obţine rapid nuanţe care, deşi
pot fi obţinute de la producători, această cale este considerată
neoperativă sau neeconomică. Procedura de combinare a
cernelurilor reclamă, în primul rând cunoaşterea şi
respectarea următoarelor reguli:
• culorile de bază sunt: galben, roşu, albastru
• auxiliare: alb transparent, alb acoperitor, negru
 se amestecă numai cerneluri provenite de la acelaşi
fabricant, destinate aceluiaşi tip de substrat şi cu aceleaşi
caracteristici (rezistenţă la alcali, acizi, lumină, etc)
 se amestecă numai nuanţe ale culorilor de bază care se
apropie cel mai mult de culoarea dorită
 amestecul se va face în cantităţile (cântărite) date în reţetă
 amestecarea se va face până la omogenizarea culorii
finale, fără să mai poată fi observate culorile iniţiale
Cele mai complete posibilităţi de combinare se obţin folosind
reţetele date de standardul PANTONE care indică modul de
obţinere a unei foarte mari varietăţi de culori şi nuanţe ale acestora.
În standardul PANTONE, devenit cel mai utilizat în toate procesele
tipografice, culorile şi nuanţele se obţin folosind culorile de bază:
galben C, galben 012 C, orange 021 C, roşu 032 C, roşu cald C,
roşu rubin C, roşu rhodamin C, purpuriu C, violet C, albastru 072
C, albastru reflex C, albastru proces C, verde C, negru C şi albul

25
transparent. Ghidul color PANTONE indică reţetele după care
se pot obţine cca.1000 de combinaţii, alăturată fiind şi câte o
mostră a culorii sau nuanţei respective.
Pe lângă aceste culori de bază, standardul mai
prevede şi culori speciale pentru: tipărire dublă (cu aceeaşi
culoare), culori fluorescente şi culori metalizate.
Cei mai mulţi dintre fabricanţii de cerneluri şi-au aliniat
producţia la standardul PANTONE astfel că, cel puţin culorile
de bază PANTONE şi culorile pentru procese policrome
PANTONE (galben C, magenta C, cyan C, negru C) sunt
disponibile într-o gamă largă de oferte, teoretic în aceleaşi
condiţii de calitate.
i. aclimatizarea este o operaţie pregătitoare procesului de
tipărire care are drept scop aducerea temperaturii cernelurilor
ce urmează a fi folosite la temperatura de lucru, respectiv 20
- 23 0C, în vederea stabilizării vâscozităţii şi aderenţei.
Aclimatizarea durează min. 24 ore dacă diferenţele de
temperatură dintre depozit şi atelier sunt semnificative.
j. depozitarea. Cea mai mare parte a cernelurilor conţin
solvenţi volatili inflamabili,de aceea depozitarea se va face în
condiţii de siguanţă pentru prevenirea incendiilor.
Manipularea cernelurilor se va face respectâd următoarele
reguli:
 scoaterea cernelurilor din cutii se va face cu un şpaclu
curat (nu se va întrebuinţa un şpaclu pe care sunt urme de la
o altă cerneală)
 cerneala rămasă în cutie care se va folosi la o altă lucrare
se nivelează cu ajutorul şpaclului urmărind să nu rămână goluri
de aer, iar pe suprafaţa sa se aplică o rondelă de hârtie cerată
astfel încât între aceasta şi hârtie să nu rămână aer, după
care cutia se închide bine.
k.alegerea cernelurilor se va face ţinând cont de
următoarele:
 culoarea sau nuanţa
 substratul pe care se tipăreşte (hârtie, sticlă, ceramică,
materiale plastice, metale, materiale textile, etc.)

26
 mediul în care urmează a fi folosit obiectul imprimat (în
contact direct cu alcooli, acizi, nitraţi, grăsimi, expunerea la
lumină)
 puterea de acoperire a cernelii (opacitatea)
 gradul de luciu dorit
Indicaţii asupra celor enumerate se găsesc pe eticheta
cutiei de cerneală; acestea sunt concordante cu standardele
internaţionale unanim recunoscute şi acceptate:
 valoarea rezistenţei la lumină este dată de o scală de la
1 la 8, unde 1 este slab iar 8 este excelent (CEI 02-59)
 valoarea rezistenţei chimice este dată de o scală de la 1
la 5 unde 1,2 şi 3 indică o slabă rezistenţă şi se marchează
cu - (minus), iar 4 şi 5 indică o rezistenţă bună sau foarte
bună şi se marchează cu + (plus) (CEI 04-59, CEI 05-59

27
Maşini serigrafice

Imprimarea serigrafică se face în principal pe maşini


plane, cilindrice şi rotative. Până nu demult cele mai multe
maşini serigrafice erau operate manual, procesul fiind destinat
producţiei de serii mici. Perfecţionările tehnologice au dus la
apariţia unor maşini plane, cilindrice sau rotative de înaltă
productivitate care pot imprima mono sau multicolor abordând
seriile de producţie mijlocie şi mare.
Maşinile manuale sunt maşini plane care constau dintr-un
suport pentru fixarea obiectului pe care se imprimă şi şi un
dispozitiv rabatabil pe care se fixează rama. La aceste maşini,
alimentarea şi evacuarea obiectelor impimate, alimentarea
cu cerneală şi manipularea racletei se face manual.
Maşinile automate plane pot alimenta şi evacua obiectele
pe care se imprimă, alimentează cu cerneală şi o forţează să
penetreze prin sită. Aceste maşini nu sunt universale, ele se

Maşini serigrafice manuale

28
construiesc cu destinaţie
specială, pentru imprimarea
unor obiecte de aceeaşi
formă geometrică. Calitatea
imprimărilor realizate pe astfel
de maşini este constantă
datorită mecanizării aplicării
unei presiuni constante
asupra cernelurilor.
Deasemenea, dispozitivele
de poziţionare şi reglare
permit imprimarea cu
uşurinţă şi precizie a mai
multor culori.
Maşinile serigrafice
rotative sunt destinate pentru
a imprima materiale plane cu Maşină serigrafică plană
alimentare continuă, din rolă. automată
Acestea sunt dotate cu mai
multe grupuri de imprimare,
realizâd cu mare
productivitate imprimări în mai
multe culori.
Una dintre maşinile
serigrafice rotative care s-a
impus pe piaţa maşinilor de
multiplicat este risograph-ul.
Acestea imprimă pe hârtie în Maşină serigrafică rotativă
una sau mai multe culori
succesive.
Principial, acest aparat de compune dintr-un cilindru (5)
care are pe suprafaţa generatoare sita de dispersie a cernelii;
pe supafaţa sitei se montează ecranul. Cerneala este împinsă
prin sită şi ecran din interiorul cilindului cu ajutorul unei role.
Prin presarea hârtiei pe suprafaţa cilindrului imaginea
înregistrată prin perforare pe ecran se transferă pe aceasta.
Conducerea hârtiei prin maşină este asigurată de rola de
indexare (4) şi de cea de evacuae (6).
Ecanul sau masca brută, numit uzual master, este
confecţionat dintr-un material perforabil termic cu ajutorul unui
element format dintr-un număr de rezistenţe care se încălzesc
29
Risograf - schema de principiu

până la temperatura de topire a acestuia. Elementele de încălzire


sunt dispuse liniar într-un număr de 300 - 600/inch, lungimea
totală a şirului fiind egală cu lăţimea pe care o poate imprima
aparatul. Imaginea care urmează a fi transferată pe masteri
este preluată prin scanare (2) după un original, prelucrată şi
transmisă secvenţial elementelor de perforare termică. Prin

cost/copie

copiator

risograph

Nr. copii
5 10 100 500 5000

Comparaţie pret/copie - tiraj

30
deplasarea, pas cu pas, a masterului pe suprafaţa rezistenţelor
termice se obţine ecranul utilizat pentru transfeul imaginii.
Aceste tipuri de aparate pot imprima hârtii de format
maxim A3 cu o cadenţă de cel mult 130 imprimări/minut,
acoperind ca şi costuri şi performanţe segmentul imprimărilor
de tiraj mic şi mediu, respectiv 50 - 4000 imprimări.
Calitatea imprimărilor risographice se situează între cea
a copiatoarelor şi cea a offsetului şi este limitată de mărimea
rezistenţelor termice care tehnologic nu poate fi miniaturizată
prea mult şi de posibilele interferenţe termice care ar putea
apare între două rezistenţe alăturate.
Dezavantajul cel mai important al acestui tip de aparat
este dat de grosimea relativ mare a stratului de cerneală
depus pe hîrtie, fapt ce duce la necesitatea utilizării unor hârtii
compacte, cu o suprafaţă foarte puţin rugoasă şi a unor
cerneluri cu viteză mare de uscare. Utilizarea de hârtii poroase
şi absorbante duce la obţinerea unei imagini întinate datorate
migrării particulelor de cerneală în masa hârtiei. Uscarea
cernelurilor risografice trebuie să se facă numai prin absorţie,
nu şi prin oxidare, uscarea prin oxidare putând duce la
obturarea orificiilor ecranului şi chiar a sitei de dispersie.

31