Sunteți pe pagina 1din 1

iptic

de Seamus Heaney

Aşadar era Sfântul Kevin şi mierla.


Sfântul îngenunchează cu braŃele întinse în
chilia lui, dar chilia este atât de îngustă încât
o palmă deschisă în sus iese pe fereastră, Ńeapănă
ca o grindă, când vine o mierlă
şi-şi face cuib în ea, şi se aşază să ouă.
Kevin simte ouăle calde, pieptul micuŃ, capul
strâns sub aripă, ghearele, se simte
el însuşi prins în veşnicie ca-n plasă,
şi înduioşat se milostiveşte: va trebui să-şi Ńină mâna
ca pe o creangă, afară în soare şi ploaie, săptămâni întregi
până când puii vor ieşi din găoace, vor creşte şi-şi vor lua zborul.

II

Şi pentru că oricum totul e închipuire,


închipuiŃi-vă că sunteŃi Kevin. Care e el:
cel ce s-a uitat pe sine sau cel mereu chinuit
de la gât până jos prin dureroasele braŃe?
Sunt degetele adormite ale lui? Îşi mai simte genunchii?
Ori, poate, golul orb subpământean
s-a strecurat prin el, înfiorându-l? ÎnŃelege distanŃa?
Singur şi oglindindu-se limpede în râul adânc al iubirii
„pentru muncă, nu pentru a primi răsplată” se roagă –
o rugăciune pe care trupul său o rosteşte până la capăt
căci s-a uitat pe sine însuşi, a uitat pasărea,
şi, pe malul râului aşezat, a uitat chiar numele râului.

(trad. de Ana Blandiana)

125