Sunteți pe pagina 1din 289

Nicolae Faur

MECANICA
MATERIALELOR
Noţiuni fundamentale, Statică, Solicitări simple

y
dx
dz
C’ σy
B’ Mz
C __
t Rx
σx Rz
τα x
dy p
α Ry
σα
A’ __

A α n My

z
d2
d1 d3

65 KN
50 KN
75 KN 60 KN

1,5 m 2,5 m 1,5 m


Cuprins
CUPRINS

Cap.1 Noţiuni introductive 7


§.1.1 Obiectul şi problemele cursului de rezistenţa materialelor 7
§.1.2 Clasificarea corpurilor în rezistenţa materialelor 9
§.1.3 Clasificarea forţelor în Rezistenţa Materialelor 11
§.1.4 Reazeme şi reacţiuni 15
1.4.1 Tipuri de reazeme. Schematizări 15
1.4.2 Calculul reacţiunilor 19
Cap.2 Forţe interioare (Eforturi). Calculul forţelor interioare. 23
Diagrame ale forţelor interioare (diagrame de eforturi).
§.2.1 Metoda secţiunilor. Forţe interioare (Eforturi) 23
§.2.2 Convenţii de semn şi reprezentare pentru forţele interioare (eforturi) 26
§.2.3 Relaţii diferenţiale între forţele interioare şi forţele exterioare 29
§.2.4 Grinzi drepte cu articulaţii. Grinzi Gerber 39
§.2.5 Bare cotite sau cadre (în plan) 42
§.2.6 Bare curbe 47
§.2.7 Bare cotite spaţiale 53
Cap.3 Noţiuni fundamentale în rezistenţa materialelor 59
§.3.1 Tensiuni normale şi tangenţiale. Starea de solicitare 59
§.3.2 Dualitatea tensiunilor tangenţiale 62
§.3.3. Relaţii de echivalenţă între forţele interioare şi tensiuni 63
§.3.4 Deplasări, deformaţii şi deformaţii specifice 64
§.3.5 Ipoteze folosite în rezistenţa materialelor 66
§.3.6 Clasificarea materialelor în rezistenţa materialelor 68
§.3.7 Diagrama tensiune-deformaţie specifică 69
3.7.1 Încercarea la tracţiune a oţelului moale 69
3.7.2 Diagrama tensiune-deformaţie specifică pentru oţelul aliat 72
3.7.3 Diagrame tensiune-deformaţie specifică pentru alte materiale 74
3.7.4 Factorii care influenţează proprietăţile mecanice şi elastice 77
3.7.5 Rezistenţe admisibile, coeficienţi de siguranţă 85
Cap.4 Solicitări simple
§.4.1 Întinderea şi compresiunea monoaxială 87
§.4.2 Calculul barelor la întindere şi compresiune ţinând cont şi de 90
greutatea proprie a materialului
§.4.3 Bare de egală rezistenţă la întindere şi compresiune. Dimensionarea 92
în trepte
§.4.4 Lucrul mecanic de deformaţie pentru solicitarea de tracţiune sau 106
compresiune
§.4.5 Tensiuni în secţiuni înclinate pentru starea de tensiune monoaxială 109
§.4.6 Tensiuni în plane înclinate pentru starea biaxială d solicitare 114
§.4.7 Sisteme static nedeterminate 118
4.7.1 Noţiuni generale despre sistemele static nedeterminate 118
4.7.2 Sisteme static nedeterminate la întindere compresiune 123
1 Bare de secţiune neomogenă solicitate la întindere sau compresiune 123
2 Sisteme de bare concurente, articulate, static nedeterminate la 124
întinere sau compresiune
Cuprins

3 Bara dublu încastrată (sau dublu articulată) solicitată de sarcini 126


axiale
4 Sistem hibrid de bare elastice articulate cu bare de rigiditate ridicată 128

5 Sisteme static nedeterminate care prezintă imperfecţiuni de montaj 131


6 Sisteme static nedeterminate supuse la variaţii de temperatură 132
§.4.8 Concentratori de tensiune. Coeficientul theoretic de concentrare al 145
tensiunilor
§.4.9 Solicitări de întindere compresiune dinamice 150
4.9.1 Solicitări produse de forţe de inerţie 150
§.4.10 Solicitări în domeniul plastic 155
Cap.5 Forfecarea elementelor de rezistenţă de grosime mică 157
Cap.6 Calculul de strivire 159
§.6.1 Consideraţii generale despre solicitarea de strivire 159
§.6.2 Suprafeţe de contact finite 159
§.6.3 Suprafeţe de contact punctiforme 164
Cap.7 Aspecte privind calculul îmbinărilor 169
§.7.1 Consideraţii generale asupra îmbinărilor 169
7.1.2 Aspecte privind calculul îmbinărilor 170
Cap.8 Caracteristici geometrice de ordin superior al suprafeţelor plane 183
§.8.1 Definiţii, proprietăţi 183
§.8.2 Variaţia momentelor de inerţie în raport cu axe paralele 187
§.8.3 Caracteristici geometrice pentru câteva suprafeţe particulare 188
§.8.4 Variaţia momentelor de inerţie în raport cu axe rotite. Direcţii 191
principale şi momente de inerţie principale
§.8.5 Studiul grafic al variaţiei momentelor de inerţie în raport cu axe 194
rotite. Cercul lui Mohr.
§.8.6 Etape de calcul a caracteristicilor geometrice pentru secţiunile 196
compuse
Cap.9 Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere 209
§.9.1 Tensiuni normale în bare drepte solicitate la încovoiere pură. 209
Formula lui Navier
§.9.2 Tensiuni tangenţiale la încovoierea simplă. Formula lui Juravschi. 215
§.9.3 Variaţia tensiunilor tangenţiale pentru câteva secţiuni particulare 219
§.9.4 Centrul de forfecare 229
§.9.5 Fenomenul de lunecare longitudinală. Calculul forţei de lunecare 235
longitudinală
§.9.6 Calculul unui profil I sudat 238
§.9.7 Grinzi de egală rezistenţă la încovoiere 240
§.9.8 Bare compozite (secţiune neomogenă), solicitate la încovoiere 245
§.9.9 Deformaţii la încovoiere 251
9.9.1 Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate. Metoda dublei integrări 251
9.9.2 Metoda parametrilor în origine 257
9.9.3 Metoda grinzii conjugate sau metoda grinzii reciproce (Metoda 260
Mohr)
Cuprins

9.9.4 Metoda grinzii conjugate aplicată la grinzile de rigiditate variabilă în 264


trepte
§.9.10 Sisteme static nedeterminate rezemate. Metoda egalării deplasărilor 267
Cap.10 Torsiunea 271
§.10.1 Torsiunea barelor circulare 271
§.10.2 Torsiunea barelor de secţiune dreptunghiulară 277
§.10.3 Torsiunea profilelor închise, cu pereţi subţiri. Formulele lui Bredt 279
§.10.4 Sisteme static nedeterminate la torsiune 283
Cap.11 Solicitări neliniare 287
§.11.1 Torsiunea neliniară a barelor circulare 287
§.11.2 Tensiuni remanente la torsiune 290
Bibliografie 291
Cuvânt înainte,

Una din întrebările permanente ale omului atunci când şi-a propus să
construiască obiectul de care avea nevoie, la început pentru a putea să supravieţuiască şi
apoi pentru a-şi îmbunătăţi condiţiile de existenţă, a fost dacă acesta va rezista sau nu
scopului urmărit. Atunci când m-am hotărât să scriu această carte am avut în minte una
din parabolele care le folosesc mereu pentru a le arată studenţilor că numai prin muncă
poţi dobândi deprinderea de a răspunde corect la întrebările mai sus amintite. Parabola
folosită de mine se referă pe scurt la faptul că „roata” de la roaba la început a fost
pătrată, şi atât a împins preistoricul la roabă, până când colţurile s-au rotunjit. Urmaşii
preistoricului observând rezultatul au făcut roata rotundă de la început.
Referitor la fundamentele cursului de rezistenţa materialelor, nu se pot spune
multe lucruri în plus faţă de ceea ce înaintaşii au formulat cu multă vreme înainte, în
diverse stadii de cunoaştere. Adică oricum o iei colţurile rotunjite tot la roata „rotundă” te
duc. Singura cale care ne rămâne în abordarea fundamentelor este calea prin care
ajungem să definim aceste fundamente şi eventual să punctăm încă din start importanţa şi
finalitatea lor. Ţinând cont că de experienţa dobândită în activitatea de proiectare, în
cartea de faţă m-am străduit să întregesc aceste aspecte, căutând modele de calcul care să
uşureze trecerea de la rezolvarea problemelor „teoretice” la problemele „practice”
întâlnite frecvent în activitatea inginerească.
Asistăm în ultimii ani la o „explozie” informaţională şi în domeniul mecanicii
solidului deformabil. Au apărut şi apar în continuare pachete sofware, care pun la
dispoziţia utilizatorului instrumente puternice, prietenoase şi uşor de mânuit care rezolvă
rapid orice problemă indiferent de gradul său de complexitate. Dintre instrumentele care
stau la baza acestor metode numerice amintesc: metoda elementelor finite, metoda
discretizării libere, metoda elementelor de frontieră. Înţelegerea acestor metode şi
aplicarea lor corectă se poate face numai dacă analistul cunoaşte bine fundamentele din
mecanica solidului deformabil, care de altfel fac obiectul prezentei lucrări.
În elaborarea acestei cărţi am avut în vedere modul cum sunt abordate aceleaşi
probleme în tratatele de referinţă, din care mă simt obligat să amintesc tratatul Gere &
Timoshenko - MECHANICS OF MATERIALS, transmis Catedrei de Rezistenţa
Materialelor de către distinsul Prof. Dr. Ing. MIRCEA RAŢIU, de pe meleagurile
îndepărtate ale Californiei. De altfel fondul de carte MIRCEA RAŢIU reprezintă pentru
actualii slujitori ALMA MATER o documentaţie foarte valoroasă pe care ilustrul absolvent
al Politehnicii din Timişoara Dr. Ing. MIRCEA RAŢIU le-a adunat de-a lungul vieţii şi
apoi le-a donat cu multă generozitate fostei catedre în care a activat cu multă pasiune şi
competenţă.
Mulţumesc distinsului Prof. Consultant Dr. Ing. JOSIF HAJDU care a avut
amabilitatea de a face revizia ştiinţifică a întregului material. Acest lucru pentru mine a
reprezentat o onoare deosebită şi în acelaşi timp un ajutor preţios.

Decembrie 2004
Prof. Univ. Dr. Ing. Nicolae Faur
§1.1 Obiectul şi problemele cursului de rezistenţa materialelor

Rezistenţa materialelor este o disciplină tehnică de cultură generală, care face


legătura dintre disciplinele fizico-matematice şi disciplinele inginereşti de specialitate.
Ea face parte din categoria disciplinelor cumulate sub denumirea de mecanică aplicată,
sau mai exact, este o ramură a mecanicii solidului deformabil.
Rezistenţa materialelor urmăreşte în esenţă rezolvarea următoarelor probleme:
a) Probleme de dimensionare, la care se cunosc încărcările exterioare şi
caracteristicile mecanice ale materialului din care este confecţionată piesa şi se
determină dimensiunile piesei, în aşa fel încât solicitarea dată să nu depăşească
rezistenţa materialului respectiv.
b) Probleme de verificare, la care se dă un organ de maşină, se cunoaşte
materialul din care este realizat, se cunosc încărcările la care este supus şi se cere să se
determine dacă piesa rezistă sau nu.
c) Probleme de încărcare capabilă. La această categorie de probleme, pentru o
piesă dată se cere să se calculeze care este încărcarea maximă pe care o poate suporta
în anumite condiţii impuse.
La rezolvarea acestor probleme se are în vedere în permanenţă respectarea
următoarelor criterii:
1) Economia de material, prin care se urmăreşte realizarea unor piese cât mai
uşoare, cu un consum minim de material de unde poate fi fundamentat obiectivul de a
obţine piese cu un preţ de cost cât mai redus.
2) Funcţionarea corectă care se realizează atunci când piesa proiectată respectă
în timpul funcţionării condiţiile de rezistenţă, rigiditate şi stabilitate impuse, asigurând
funcţionarea corectă a ansamblului din care face parte.
Rezistenţa materialelor este înrudită cu o serie de discipline dintre care
amintim: teoria elasticităţi, teoria plasticităţii încercările de materiale, mecanica ruperii,
încercarea materialelor, studiul materialelor, mecanica teoretică, vibraţiile mecanice,
etc.
În cele ce urmează se prezintă câteva observaţii privind asemănările şi
deosebirile esenţiale cu aceste discipline.
1) Mecanica teoretică, care se ocupă de echilibrul static şi dinamic precum şi
de mişcarea corpurilor, care are la bază conceptul de solid rigid nedeformabil . Acest
concept permite considerarea forţelor ca nişte vectori liberi pe suportul lor. Spre
deosebire de mecanica teoretică unde se foloseşte conceptul de rigid nedeformabil,
rezistenţa materialelor ia în consideraţie modul real de deformare al corpurilor,
introducând modelul corpului deformabil.
Introducerea conceptului de corp solid deformabil, schimbă caracterul de
vector alunecător al forţei, forţa devenind un vector legat. În rezistenţa materialelor
forţa nu se mai poate deplasa pe suportul său fără să se schimbe esenţa fenomenului.
Presupunem un corp solicitat în trei moduri ca în schemele a), b) şi c) din Fig.
1.1.
8 Noţiuni introductive -1

F
F
F F

b)
a)

c)
Fig. 1.1

Aceste trei situaţii din punct de vedere static sunt trei situaţii identice. Din
punct de vedere însă al rezistenţei materialelor, ele reprezintă fenomene diferite
deoarece:
a) corpul nu este solicitat;
b) corpul este solicitat la compresiune;
c) corpul este solicitat la tracţiune.
Din punct de vedere static cazurile b) şi c) sunt cazuri de echilibru, indiferent
de valoarea forţei F, de dimensiunile corpului, sau caracteristicilor mecanice ale
materialului din care este confecţionat. În Rezistenţa materialului echilibrul corpului
trebuie privit în strânsă legătură cu valoarea forţei, dimensiunii şi caracteristicile de
material. Dacă forţa depăşeşte o anumită valoare şi forţele interioare depăşesc valoarea
forţelor de coeziune internă, corpul se rupe şi în consecinţă vom avea de-a face cu
anularea echilibrului.
2) Teoria elasticităţii este o altă disciplină înrudită cu rezistenţa materialelor.
Teoria elasticităţii consideră corpurile cu proprietăţi ideal elastice, constituie de fapt o
parte teoretică fundamentală a Rezistenţei Materialelor. Rezistenţa Materialelor este în
mare măsură o parte aplicativă a teoriei elasticităţii.
3) Teoria plasticităţii, ia în considerare diferite deformaţii plastice sub
acţiunea încărcărilor exterioare.
4) Teoria stabilităţii elastice, studiază condiţiile în care anumite corpuri îşi
pierd echilibrul elastic stabil trecând într-o altă poziţie de echilibru instabil.
1.1-Generalităţi 9

5) Teoria vibraţiilor mecanice, se ocupă de studiul mişcărilor oscilatorii ale


corpurilor şi apariţia lor este determinată deformarea corpurilor sub acţiunea
solicitărilor exterioare.
6) Încercarea materialelor constituie suportul experimental al disciplinei de
Rezistenţa Materialelor şi are drept scop determinarea caracteristicilor mecanice şi
elastice ale materialelor, precum şi verificarea rezultatelor teoretice pe cale
experimentală.
7) Studiul materialelor are într-o oarecare măsură aceleaşi problematici ca şi
disciplina de Rezistenţa Materialelor. Dacă însă rezistenţa materialelor abordează
comportamentul macrostructural al materialelor Studiul Materialelor abordează
comportamentul materialului la nivel microstructural.
8) Mecanica ruperii. Dacă în Rezistenţa Materialelor se acceptă ipoteza
continuităţii materialului şi sunt excluse discontinuităţile date de defectele de material,
Mecanica Ruperii acceptă prezenţa discontinuităţilor de material, şi studiază modul de
apariţie şi propagare a fisurilor. Pe baza conceptelor introduse de Mecanica Ruperii, se
poate estima capacitatea elementelor de rezistenţă de a funcţiona în continuare
acceptând prezenţa discontinuităţilor de material sub forma unor defecte de structură
sau fisuri.

§ 1.2. Clasificarea corpurilor în rezistenţa materialelor

Corpurile care îndeplinesc un anumit rol funcţional în cadrul structurii unui


dispozitiv sau al unei maşini şi care sunt supuse la diverse solicitări, sunt cunoscute
sub denumirea de elemente de rezistenţă (E.R).
În alcătuirea maşinilor şi construcţiilor intră o serie de elemente cu forme şi
dimensiuni foarte variate. Pentru a se putea calcula aceste corpuri, elementele de
rezistenţă se pot încadra în câteva categorii, pe baza unor caracteristici care sunt
definitorii pentru categoria din care fac, la care se pot aplica anumite principii şi
ipoteze cu caracter de generalitate. Trecerea de la piesa reală la una din categoriile de
calcul acceptate, poartă denumirea de schematizarea elementului de rezistenţă.
Schematizarea elementelor de rezistenţă trebuie făcută de aşa manieră încât prin
aceasta să se evidenţieze principala solicitare pe care o pate suporta. Gruparea
elementelor de rezistenţă se face în trei categorii ţinând cont de raportul dintre
dimensiunile lor.
1) Elemente de rezistenţă la care una din dimensiuni este mult mai mare în
comparaţie cu celelalte două dimensiuni, cunoscute sub denumirea curentă de bare.
Barele sunt caracterizate prin fibra medie, care reprezintă locul geometric al centrelor
de greutate şi de forma secţiunii transversale.
Barele sunt cunoscute sub diverse denumiri, în funcţie de modul lor de
solicitare:
- tiranţi – pentru solicitarea de tracţiune
- stâlpi – pentru solicitarea de compresiune
- grinzi – pentru solicitarea de încovoiere
10 Noţiuni introductive -1

- arbori – pentru solicitarea de torsiune cu îcovoire


Prin secţiune transversală a barei înţelegem secţiunea normală pe axa
longitudinală a barei.
După forma secţiunii transversale, barele pot fi de secţiune plină, secţiune
deschisă şi secţiune cu goluri, al căror contur poate fi circular, dreptunghiular, sau o
altă formă compusă din forme mai simple sau secţiune cu o formă oarecare cunoscută,
Fig. 1.2.

Profile cu secţiune plină

Profile cu secţiune deschisă

Profile cu secţiune închisă (profile cu


găuri)
Fig. 1.2
Fig. 1.2

2) Elemente de rezistenţă la care două dimensiuni sunt mult mai mari în


comparaţie cu cea de-a treia, sunt cunoscute sub denumirea de plăci. Plăcile sunt
caracterizate de forma şi dimensiunile suprafeţei mediane şi de grosimea g a plăcii,
Fig. 1.3.
Prin suprafaţă mediană înţelegem locul geometric al punctelor egal depărtate
de suprafeţele exterioare ale plăcii. Plăcile care nu pot să preia forţe transversale se
numesc membrane.
Plăcile care nu pot să preia moment încovoietor se numesc învelitori.
Plăcile mici şi groase se numesc dale.
În funcţie de forma suprafeţei transversale plăcile pot fi plane sau strâmbe.
1.1-Generalităţi 11

g/2

g
g/2

Fig. 1.3

3) Elemente de rezistenţă la care cele trei dimensiuni sunt de acelaşi ordin de


mărime, denumite masive. Ex: bile de rulmenţi, discurile turbomaşinilor, blocuri de
fundaţie.

§ 1.3. Clasificarea forţelor în Rezistenţa Materialelor

Forţele în Rezistenţa Materialelor se clasifică în două mari categorii:


1) Forţe exterioare
2) Forţe interioare1
Forţele exterioare se împart la rândul lor în forţe de contur sau forţe de
suprafaţă şi forţe volumice.
Provenienţa forţelor de contur poate fi uşor explicată prin faptul că piesele şi
organele de maşini sunt destinate să suporte acţiunea altor corpuri, acţiune care se
transmite sub forma unor cupluri sau forţe. Este important de reţinut că întotdeauna o
forţă sau un cuplu are un suport material şi acţionează pe o anumită zonă a suprafeţei
exterioare a E.R. Tot din categoria forţelor exterioare fac parte forţele volumice
(distribuite în întreg volumul corpului). Din categoria forţelor volumice amintim
forţele gravitaţionale, forţele de inerţie, forţele electrodinamice, etc.
Forţele de legătură sau reacţiunile reprezintă nişte mărimi necunoscute şi apar
pe suprafeţele exterioare ale corpurilor la contactul cu corpurile învecinate.
Forţele exterioare se clasifică după mărimea suprafeţei pe care acţionează, şi
după modul de aplicare în timp a sarcinii:

1
Forţele interioare sunt forţe care acţionează în interiorul corpurilor şi apar ca răspuns la
solicitările exterioare. Forţele interioare sunt definite în paragraful „Forţe interioare. Metoda
secţiunilor”
12 Noţiuni introductive -1

F [N]
forţo concentrate ⇒

a) mărimea suprafeţei 
 forţo distribuite ⇒ p [N/mm]

l [m]
pmax [N/mm]

l [m]
Fig.1.4. Sarcini distribuite pe lungimea l, p [N/mm]

Forţele distribuite pot fi aplicate pe suprafaţă, caz în care se măsoară în


[N/mm2], Fig. 1.5, şi 1.6 sau pot fi aplicate pe unitatea de lungime, Fig. 1.4, caz în
care se măsoară în [N/mm].

p [N/mm2] b
b
a a
pmax [N/mm2]

Fig. 1.5 Sarcină distribuită uniform pe Fig. 1.6 Sarcină distribuită liniar pe
suprafaţa a x b, p [N/mm2]. suprafaţa, a x b, cu valoarea maximă pmax
[N/mm2]

 forte statice

b) modul de aplicare în timp a sarcinii 
forte dinamice

În Fig. 1.7 este reprezentat cazul de încărcare statică, când încărcarea cu forţa F
se produce lent de la valoarea iniţială 0 la valoarea maximă Fmax. Încărcarea statică nu
este însoţită de forţe de inerţie. Acest caz de încărcare este cunoscut sub denumirea de
cazul I de încărcare după Bach.
1.1-Generalităţi 13

F [N] Încărcarea statică poartă


denumirea de cazul I de
încărcare după Bach

Fmax t [s]

o ∆t >> 0
Fig. 1.7. Încărcare statică

Încărcările dinamice la rândul lor pot fi: încărcare bruscă, Fig. 1.8, caz în care
forţa Fmax se aplică cu întreaga intensitate din primul moment al aplicării ei, încărcare
cu şoc, Fig. 1.9, sau încărcare variabilă, Fig. 1.10 la 1.15.

F [N]
F [N]

Fmax t [s]
o Fmax t [s]

o ∆t 0
Fig. 1.8. Încărcare bruscă Fig. 1.9. Încărcare cu şoc

Încărcarea variabilă poate fi periodică, Fig. 1.10, caz în care încărcarea variază
periodic cu o perioadă T, sau aleatoare Fig. 1.11.

Fm=(Fmax+Fmin)/2
F [N] F [N]

Fmax Fmax
Fm
Fm o Fmin t [s]
Fmin
t [s]
o

T
Fig. 1.10. Încărcare variabilă periodică Fig. 1.11. Încărcare variabilă aleatoare
14 Noţiuni introductive -1

Din categoria sarcinilor variabile periodice precizăm două categorii deosebit de


importante pentru studiul proprietăţilor de material în cazul solicitărilor variabile. Este
cazul solicitării pulsatorii, sau cazul II de solicitare după Bach, Fig. 1.9, şi cazul
solicitării alternat simetrice, sau cazul III de solicitare după Bach, Fig. 1.10.

F [N] Cazul III de solicitare


F [N] Cazul II de solicitare după Bach
după Bach

Fmax t [s]
t [s]
Fmax
Fmin o
Fm o
T
T
Fm= Fmax/2 Fm=0
Fmin= 0 Fmax= Fmin

Fig. 1.12. Încărcare pulsatorie Fig. 1.13. Încărcare alternat simetrică


Cazul II de solicitare după Bach Cazul III de solicitare după Bach

Amintim de asemenea sarcinile variabile oscilate pozitive, Fig. 1.14, şi


sarcinile variabile oscilate negative, Fig. 1.15.
F [N] F [N] o t [s]
Fmax
Fmax
Fm
Fm
Fmin
Fmin t [s]
T
o T

Fig. 1.14. Solicitare oscilantă pozitivă Fig. 1.15. Solicitare oscilantă negativă

a) După modul cum acţionează forţele se împart în:


- sarcini permanente
- sarcini mobile
1.1-Generalităţi 15

d) După modul de transmitere a acţiunii lor, forţele se împart în:


- sarcini direct aplicate
- sarcini indirect aplicate
În mod analog forţelor concentrate şi distribuite din categoria sarcinilor
exterioare fac parte:
[M] [N m]

- Momente concentrate [N ⋅ m]
[M]
- Momente distribuite [N ⋅ m / m] [N m/m]

§ 1.4. Reazeme şi reacţiuni

1.4.1Tipuri de reazeme. Schematizări.


Pentru a prelua diferite solicitări la care sunt supuse, elementele de rezistenţă
sunt fixate cu legături exterioare sau reazeme.
Legăturile sau reazemele sunt destinate împiedicării unor anumite deplasări pe
direcţiile pe care ele nu trebuie să se producă, anulând în acest fel anumite grade de
libertate ale corpului.
Alcătuirea reazemelor în practică este foarte variată, motiv pentru care în
calcule ele se schematizează, ajungându-se la un număr restrâns de tipuri de reazeme .
Schematizările care se fac ţinând cont de specificul predominant al legăturii respective.
Pentru sistemele plane, încărcate cu sarcini cuprinse în planul structurii
respective, deosebim următoarele tipuri de reazeme:
1) Reazemul mobil, sau articulat simplu, interzice deplasarea pe direcţia
perpendiculară a planului de sprijin şi permite deplasarea după o direcţie paralelă cu
planul de sprijin şi rotaţiile în jurul unei axe care trece prin punctul de sprijin şi este
perpendicular pe planul grinzii. Schematizarea acestui tip de reazem este întâlnită sub
cele trei variante, Fig. 1.4.1. Reazemul mobil sau articulaţia simplă introduce o singură
reacţiune, care trece prin centrul articulaţiei şi este perpendiculară pe planul de sprijin.

Reacţiunea V reprezintă o
forţă normală pe planul de
V
sprijin

Fig. 1.4.1 Reazemul mobil şi schematizări.


16 Noţiuni introductive -1
2) Reazemul fix sau articulaţia plană, interzice deplasările în planul de
sprijin şi pe o direcţie perpendiculară pe aceasta, permiţând rotaţiile în raport cu o axă
care trece prin centrul articulaţiei, Fig. 1.4.2.

H
V

Fig. 1.4.2 Reazemul fix sau articulaţia în plan. Schematizări.

Articulaţia plană introduce deci două necunoscute, mărimea reacţiunii şi


direcţia ei. În calcule este mai comod să considerăm ca necunoscute componentele V şi
H, care le obţinem descompunând recţiunea R totală după direcţia axei grinzii şi a
perpendicularei pe aceasta. Schematizarea reazemului fix se face printr-un cuţit care nu
se poate deplasa în planul de sprijin, sau cu două pendule (legături) concurente între
ele.
3) Încastrarea în plan (sau înţepenirea), fixează complet capătul elementului
de rezistenţă, împiedecând orice deplasare liniară a capătului elementului de rezistenţă
în raport cu punctul teoretic de încastrare şi orice rotire în jurul acestuia.

M=Rxd
M
H=R cosα

R V R
V=R sinα
d α d α

Schematizări H
V

a b c

Fig. 1.4.3 Încastrarea în plan.


Reazeme - reacţiuni 17

Punctul teoretic al încastrării este punctul în care axa elementului de rezistenţă


întâlneşte secţiunea de încastrare. Încastrarea introduce trei necunoscute şi anume forţa
R, la care nu se cunoaşte mărimea, direcţia şi punctul de aplicaţie. În probleme este
comod să considerăm ca necunoscute componentele tronsonului de reducere ale
necunoscutei R în punctul teoretic de încastrare V, H şi M.
Încastrarea se reprezintă schematic ca în figura 1.4.3 a, sau prin trei pendule
ca în figura b) şi c).
4) Încastrarea deplasabilă pe orizontală în plan, Fig. 1.4.4.

V
Schematizări

Fig. 1.4.4 Încastrarea deplasabilă pe orizontală în plan.

4) Încastrarea deplasabilă pe verticală în plan, Fig. 1.4.5.

M
H

V
Schematizări

Fig. 1.4.4 Încastrarea deplasabilă pe orizontală în plan.

Pentru structurile de rezistenţă spaţiale, tipurile de reazem sunt acelaşi, însă


numărul gradelor de libertate suprimate, respectiv numărul de necunoscute este diferit.
Astfel pentru un element de rezistenţă în spaţiu avem:
1) Reazemul simplu sau articulaţia mobilă în spaţiu, împiedică mişcarea
după o singură direcţie. Schematizarea sa se face cu un pendul, aşezat pe direcţia pe
care se interzice deplasarea, Fig. 1.4.5.
18 Noţiuni introductive -1

z
y

x Schematizare

Fig. 1.4.5 Articulaţia mobilă în spaţiu

2) Articulaţia sferică, introduce trei reacţiuni, reprezentate de componentele


reacţiunii rezultante R după trei direcţii perpendiculare, x, y, z, Fig. 1.4.6.
R=Rx+ Ry + Rz
z
y

Rz Schematizare
x

Ry Rx

Fig. 1.4.6 Articulaţia sferică

3) Articulaţia cilindrică, permite numai rotirea în jurul articulaţiei şi suprimă


y

Mz
Rx
Rz

Ry x

My

z
Fig. 1.4.7 Articulaţia cilindrică
Reazeme - reacţiuni 19

toate celelalte grade de libertate. Se introduc 5 necunoscute, Fig. 1.4.7

4) Încastrarea în spaţiu, introduce şase reacţiuni reprezentate de trei forţe şi


trei momente după cele trei direcţii ale sistemului de coordonate x, y, z, Fig. 1.4.8.
y

Mx Rz
Rx Schematizare
Mz

Ry x
z

My

Fig. 1.4.8. Încastrarea spaţială

1.4.2. Calculul reacţiunilor


În calcul de reacţiuni se are în vedere aplicarea următoarelor ipoteze şi axiome:
1) Axioma legăturilor din mecanică, sau principul forţelor de legătură.
Conform acestui principiu, reazemele se înlocuiesc cu reacţiunile pe care le introduc,
fiecare dintre ele, iar în scrierea ecuaţiilor de echilibru static, se face abstracţie de
reazem, efectul reazemelor fiind dat de forţele de legătură.
2) Ipoteza micilor deformaţii este utilizată în alcătuirea de reacţiuni, întrucât
elementele de rezistenţă sunt astfel construite şi dimensionate încât sub acţiunea
sarcinilor exterioare să se deformeze foarte puţin. În scrierea ecuaţiilor de echilibru
static nu luăm în consideraţie forma nedeformată a elementului de rezistenţă. Prin
aceasta se neglijează nişte infiniţi mici de ordin superior, aproximaţii deosebit de utile
întrucât simplifică calculele foarte mult. Prin aplicarea acestei aproximaţii precizia de
calcul rămâne foarte bună.
F

A B

d
∆d

Fig. 1.4.9. Schema unei grinzi în stare deformată, ∆d<<d.


20 Noţiuni introductive -1

Ex: În ecuaţia de momente în raport cu punctul (A) braţul forţei F este d, deşi în
realitate el este d + ∆d. Vom neglija deci pe ∆d.
3) În cazul în care ne menţinem în domeniul micilor deplasări, iar materialul se
consideră că lucrează perfect elastic, se poate admite proporţionalitatea dintre forţe şi
deplasări. În acest caz se poate aplica principiul suprapunerii de efecte, conform căruia
deplasarea produsă de o anumită forţă depinde numai de mărimea forţei respective şi
nu este influenţată de celelalte forţe din sistem.
Pentru sistemele de bare drepte, încărcate cu sarcini situate în acelaşi plan,
denumite şi sisteme plane, se pot scrie 3 ecuaţii de echilibru:
∑ H = 0 ∑ H = 0
 
(1) ∑ V = 0 sau (2) (∑ M )A = 0
 M=0 ( M ) = 0
∑ ∑ B
unde A şi B, conform Fig. 1.4.9, reprezintă reazemele grinzii.
În cazul în care se scrie sistemul de ecuaţii (2), ecuaţia de proiecţii nu se
admite pe o direcţie perpendiculară pe axa care uneşte cele două puncte în raport cu
care s-au scris cele două ecuaţii de momente.
Pentru sistemele în spaţiu, se pot scrie 6 ecuaţii de echilibru, trei de proiecţii de
forţe şi trei de momente.
∑ X = 0 (∑ M )x = 0
 
(3) ∑ Y = 0 şi (4) (∑ M )y = 0
∑ Z = 0 ( M ) = 0
 ∑ z
Relaţiile (3) reprezintă proiecţii de forţe după trei axe perpendiculare X,Y,Z,
iar relaţiile (4) reprezintă ecuaţiile de momente în raport cu aceleaşi axe.
Observaţie: În cazul în care forţele exterioare sunt concurente într-un singur
punct (primul caz critic) se pot scrie numai ecuaţii de proiecţii de forţe după cum
urmează:
- În plan: ∑ X = 0 ; ∑ Y = 0 ; Ex: Fig. 1.4.10.a, Fig. 1.4.10.b,
- În spaţiu: ∑X = 0; ∑Y = 0; ∑Z = 0;
y

Nc
C

A B
NA
NB x
O
Fig. 1.4.10.a. Primul caz critic în care forţele exterioare (de legătură în acest exemplu), sunt concurente
într-un singur punct
Reazeme - reacţiuni 21

Acest lucru se produce ca urmare a faptului că ecuaţiile de momente se


transformă într-o identitate nulă.
Din aceeaşi categorie face parte cazul în care legăturile introduc mai mult de
două forţe paralele (aplicate în puncte diferite), (al doilea caz critic), Fig. 1.4 11.

NB
y

A C

NC
NA
x
O
Fig. 1.4.10. b. Al doilea caz critic în care forţele exterioare (de legătură în acest exemplu), sunt

Alegerea sistemului de ecuaţii de echilibru şi scrierea ecuaţiilor de echilibru, se


organizează în aşa fel încât ecuaţiile să conţină o singură necunoscută. Se evită în acest
fel rezolvarea unui sistem de ecuaţii de echilibru.

Aplicaţii

1. Să se calculeze reacţiunile pentru grinda din Fig. 1.4.11.


y P=pb [N]
F [N]
p [N/mm]
α x
A B
HA 1 2
b/2 b/2
VB
VA b c

Fig. 1.4.11

Rezolvare:
∑X = 0 ⇒ Fcos α-HA=0 ⇒ HA = Fcos α;
 b
pb a −  + F sin α(a − b − c)
 b
(∑ M ) B
= 0 ⇒ VA a − pb a −  − F sin α(a − b − c) = 0 ⇒ VA =  2
 2 a
22 Noţiuni introductive -1
b2
p + F sin α(b + c)
b
(∑ M ) A
= 0 ⇒ − VBa + pb  + F sin α(b + c) = 0 ⇒ VB = 2
2 a
Verificare:
∑Y = 0 ⇒ VA − pb − F sin α + VB = 0
 b b2
pb a −  + F sin α(a − b − c) p + F sin α(b + c)
 2
− pb − F sin α + 2 ≡0
a a

2. Să se calculeze reacţiunile pentru grinda cotită din Fig. 1.4.12.

P=pc [N]
y c/2 c/2

M [Nm]
p [N/mm]
B x
A
1
HB
VA
VB b
F [N]
a 2

Fig. 1.4.12

Rezolvare:
∑X = 0 ⇒ F+HB=0 ⇒ F= -HB;
Observaţie: Semnul minus indică faptul că reacţiunea HB are în realitate orientare
inversă faţă de orientarea iniţială. De acea se taie orientarea iniţială şi se introduce cu
linii întrerupte orientarea reală.
c2
M−p − Fb
c
(∑ M )B
= 0 ⇒ VA a − M + pc  + Fb = 0 ⇒ VA = 2
 2 a
c 
− M + pc + a  + Fb
c  2
(∑ M )A
= 0 ⇒ − VB a − M + pc + a  + Fb = 0 ⇒ VB = 
2  a

∑Y = 0 ⇒ VA − pc + VB = 0
c2
c 
M−p − Fb − M + pc + a  + Fb
2  2 
− pc + ≡0
a a
1.1-Forţe interioare 23

Cap.2. Forţe interioare (Eforturi). Calculul forţelor interioare.


Diagrame ale forţelor interioare (diagrame de eforturi).

§ 2.1. Metoda secţiunilor. Forţe interioare (Eforturi).

Corpurile solide în general îşi menţin forma şi dimensiunile iniţiale datorită


forţelor interne de coeziune. În cazul în care aceste corpuri sunt supuse unor solicitări
exterioare, în interiorul corpurilor are loc redistribuţie a forţelor interioare, materialul
opunându-se tendinţelor exterioare de deformaţie. Astfel apar în interiorul
materialului nişte forţe interioare suplimentare, distribuite după o lege necunoscută
şi a căror intensitate nu trebuie să depăşească o anumită limită stabilită experimental,
pentru ca materialul să nu se distrugă.
Rezistenţa materialelor se ocupă în esenţă cu calculul acestor forţe interioare
suplimentare numite forţe interioare sau eforturi.
Forţele interioare pot fi puse în evidenţă cu ajutorul unei metode specifice de
investigaţie numită metoda secţiunilor.
Considerăm un corp oarecare, încărcat cu un sistem de forţe Fj (j = 1…n) , sub acţiunea
căruia el se află în echilibru. Vom secţiona acest corp cu un plan, denumit şi plan de
secţionare şi vom obţine în felul acesta cele două părţi ale corpului, partea din stânga şi
partea din dreapta, Fig. 2.1.

F1 F1 Fn
(∆) Fn

F2 F2
(st) (dr)

Fn-1
Fn-1
Fj Fj

Fig. 2.1

La cele două părţi astfel obţinute în urma secţionării, pentru a rămâne în echilibru, este
necesar să considerăm forţele interioare pe suprafeţele nou create. Forţele interioare
sunt distribuite după o lege oarecare pe secţiune. Considerăm în echilibrul celor două
părţi obţinute în urma secţionării, torsorul de reducere al forţelor interioare în centrul
de greutate al suprafeţelor de secţionare Ri(st), Mi(st) şi Ri(dr), Mi(dr), Fig. 2.2.
Din condiţia de continuitate rezultă:
 R i (st ) = − R i (dr )
 (1)
M i (st ) = − M i (dr )
24 Noţiuni introductive -1

F1 Fn
Me(st) Mi(dr) Re(dr)
Ri(st)

F2 (st) (dr)

Mi(st)
Ri(dr)
Re(st) Me(dr) Fn-1
Fj

Fig. 2.2

În acelaşi timp vom reduce în centrul de greutate al suprafeţelor obţinute în


urma secţionării forţele exterioare, care revin fiecărei din cele două părţi. Torsorul de
reducere se compune din Re(st), Me(st) şi Re(dr), Me(dr).
Întrucât cele două părţi sunt în echilibru, putem scrie:
 R i (st ) = − R e (st )
 (2)
M i (st ) = − M e (st )
 R e (dr ) = − R i (dr )
 (3)
M e (dr ) = − M i (dr )
 R e (st ) = R i (dr )
Din rel. (1) şi (2) ⇒  (4)
M e (st ) = M i (dr )
 R e (dr ) = R i (st )
Din rel. (1) şi (3) ⇒  (5)
M e (dr ) = M i (st )
Relaţiile (4) şi (5) ne indică modul în care putem calcula elementele
componente ale forţelor interioare. Din rel. (4) obţinem regula conform căreia
rezultanta forţelor interioare care acţionează pe faţa din dreapta, se obţine reducând în
centrul de greutate al acestei suprafeţe, forţele exterioare care acţionează partea din
stânga, deci a părţii îndepărtate.
De asemenea rezultă în general, că pentru a obţine eforturile într-o anumită
secţiune, se secţionează corpul, se îndepărtează o parte şi se reduce în centrul de
greutate al părţii rămase, toate sarcinile de pe partea îndepărtată.
Cele două componente ale torsorului de reducere a forţelor interioare, Ri şi Mi ,
cunoscute sub denumirea de eforturi, se descompun după trei direcţii ortogonale, x, y,
z, considerate cu originea O în centrul de greutate al secţiunii. Precizăm faptul că
pentru sistemul de axe se impune condiţia ca axa x să fie normală pe secţiunea
considerată iar axele y şi z sunt cuprinse în planul de secţionare, Fig. 2.3.
1.1-Forţe interioare 25

M
Mi
y

F1 Ty R Miy Miz
Fn

T Mx x x Mx
N N
F2 (st) x
(dr)
Tz
Ty
Miz Tz Fn-1
Miy
Fj
R
T

Mi
z
M

z
Fig. 2.3. Componentele forţelor interioare N, Ty, Tz, Mx, Miy, Miz

Prin urmare rezultă că torsorul de reducere al forţelor interioare (R, M) se


descompune în şase componente:

R⇒  N – forţă axială;


 T 
 T ⇒  y  forţe tăietoare a căror indici indică axa cu care ele sunt paralele;
Tz 

M⇒  Mx - moment de torsiune;


Mi Mi ⇒ M iy  momente încovoietoare în raport cu axa dată de indicele pe

M iz 
care îl poartă.
Cele şase componente ale eforturilor se deosebesc în esenţă prin efectul pe care
îl au asupra elementului asupra căruia acţionează.
26 Noţiuni introductive -1

Astfel forţa axială are ca efect îndepărtarea sau apropierea secţiunii pe care acţionează
de restul secţiunilor învecinate ale corpului. Sau, în general, are ca efect întinderea sau scurtarea
corpului asupra căruia acţionează.
Forţele tăietoare Ty sau Tz produc lunecarea secţiunilor pe direcţia pe care acţionează
în raport cu secţiunile învecinate, Fig. 2.4.

y
y y
z
z z
Ty
Tz

N
x
x x

Fig. 2.4. Efectele forţei axiale N, şi forţelor tăietoare Ty, Tz.

Momentul de răsucire Mx = Mt produce rotaţia secţiunilor în raport cu axa


longitudinală, axa x.
y

y y
z
z z

Mx Miz x
x
x
Miy

Fig. 2.5. Efectele produse de momentele Mx, Miy, Miz

Momentele încovoietoare Miz şi Miy produc rotaţia secţiunii în raport cu axa z,


y, Fig. 2.5.

§ 2.2. Convenţii de semn şi reprezentare pentru forţele interioare (eforturi).

În cele ce urmează ne vom referi la sistemele de bare plane încărcate cu un


sistem de sarcini situat în planul de simetrie longitudinal. În acest caz este evident că
secţionând grinda (în cel mai general caz) vom avea trei eforturi (N, Ty, Miz). Vom
defini convenţiile de semn pentru aceste eforturi şi vom prezenta modul de calcul al
acestor aceste eforturi.
1.1-Forţe interioare 27

Considerăm o grindă astfel încărcată, pe care o secţionăm la distanţa x de


capătul din stânga, Fig. 2.6. Pe cele două feţe obţinute în urma secţionării vom
introduce cele trei eforturi care reprezintă efectul părţii îndepărtate asupra părţii
rămase. y
F
p [N/mm]
α x
A B
HA 1 2

VB
VA b c
x
a F
p [N/mm]
Ty
A
1 N
HA
Miz

VA b
x
F

Ty α x
B
N
2
Miz
VB
c
a-x=x1

Fig. 2.6

Forţa axială N, se consideră N N


pozitivă atunci când are ca efect N + +
întinderea elementului asupra căruia
acţionează. Forţa axială pozitivă se x
reprezintă deasupra liniei de referinţă , O x
Fig. 2.7. Se calculează ca sumă de proiecţii Fig. 2.7
de forţe pe axa longitudinală a elementului de rezistenţă, a tuturor forţelor care acţionează pe
partea îndepărtată, sau suma de proiecţii cu semn schimbat al tuturor forţelor de pe partea
rămasă.
28 Noţiuni introductive -1

Forţa tăietoare Ty, se consideră


pozitivă atunci când are ca rotirea în
Ty
sensul acelor de ceasornic a elementului Ty + +
asupra căruia acţionează. Forţa tăietoare Ty
pozitivă se reprezintă deasupra liniei de x
referinţă , Fig. 2.8. Se calculează ca fiind O x
suma proiecţiilor pe o dreaptă Fig. 2.8

perpendiculară pe axa longitudinală a elementului de rezistenţă a tuturor forţelor care


acţionează pe partea îndepărtată, sau proiecţia tuturor forţelor de pe partea rămasă cu
semn schimbat. Proiecţia se face pe dreapta de intersecţie dintre planul forţelor cu
planul secţiunii transversale.
Momentul încovoietor Miz (în plan) se consideră pozitiv când are ca efect
întinderea fibrelor inferioare şi comprimarea celor superioare, Fig. 2.9. Momentul
pozitiv se reprezintă de partea fibrelor
întinse. Deci momentul încovoietor O x
pozitiv se reprezintă sub linia de
referinţă. - - - - - - ---
- - - - - - - --
De exemplu o grindă simplu Miz Miz
rezemată cu o forţă între reazeme, are Miz +
+
în toate secţiunile moment pozitiv, Fig. + + + ++++
+ + + ++++
2.10.a), iar o grindă încastrată
încărcată cu forţă concentrată, Fig. x
2.10.b), are în toate secţiunile
momentul încovoietor negativ. Fig. 2.9

F
-
F
A - - - - - B +++
- - - ++ +
+
+ + + - - - -
+ + + + + --
-
a) b)
Fig. 2.10
Aceste observaţii pot fi prezentate sintetic sub forma schemei din Fig.2.11, în
care se presupune un element de rezistenţă, din care s-a detaşat cu două plane normale
o porţiune pe feţele căreia sunt orientate forţele interioare pozitive.

Ty
Miz Miz
N + N

Ty Stânga Dreapta
Stânga Dreapta

Fig. 2.11
1.1-Forţe interioare 29

Această schemă se poate folosi la parcurgerea tronsonului de la stânga la


dreapta şi invers.

§ 2.3. Relaţii diferenţiale între forţele interiore şi forţele exterioare.

Presupunem o grindă simplu rezemată încărcată cu o sarcină distribuită după o


lege oarecare, p(x), cunoscută, Fig. 2.12
pdx
y
p(x)
p(x)
Miz Miz+dMiz
x N+dN
A B k h
HA N
Ty = =
VB Ty+dTy
VA x dx
dx
a

Fig. 2.12

La distanţa x de capătul din stânga detaşăm un element de lungime


infinitezimală dx, cu două plane perpendiculare pe axa geometrică a grinzii. În cazul în
care dx este foarte mic şi tinde la 0, atunci putem considera că pe această lungime
p(x) = ct.
Pe feţele elementului de volum astfel obţinut, am orientat forţele interioare
pozitive. Pentru o variaţie cu dx a abscisei se înregistrează creşteri mici ale forţelor
interioare. Vom scrie condiţiile de echilibru ale elementului de volum astfel considerat.
Din proiecţia pe direcţia axei x, rezultă dN=0, ceea ce se explică prin absenţa
încărcărilor axiale.
Prin proiecţia de forţe după axa y, obţinem:
dT
∑ Y = 0 ⇒ Ty − p dx − Ty − dTy = 0 ⇒ dxy = − p (2.3.1)
Relaţia finală din (2.3.1) reprezintă prima relaţie diferenţială dintre forţele
interioare şi forţele exterioare. Conform acestei relaţii, derivata forţei tăietoare în raport
cu abscisa este egală cu valoarea sarcinii distribuite luată cu semn schimbat.
Cea de-a treia ecuaţie este ecuaţia de momente în raport cu punctul k
(∑ M )k = 0 .
dx
Ty ⋅ dx + M i z − p dx ⋅ − M iz − d M iz = 0
2
dx
p dx ⋅ ≅ 0 - se neglijează ca un infinit mic de ordinul (2).
2
30 Noţiuni introductive -1

dM iz
Rezultă de aici: Ty = (2.3.2),
dx
care exprimă că derivata momentului încovoietor în raport cu abscisa este forţa
tăietoare.
Rezultă că semnul forţei tăietoare ne indică modul de variaţie al momentului
încovoietor.
Ty > 0 → Miz crescător
Ty = 0 → Miz admite un extrem
Ty< 0 → Miz descrescător
Ţinând cont de relaţiile (2.3.1) şi (2.3.2) putem scrie:
d 2 M iz dTy
= = − p( x ) (2.3.3)
dx 2 dx
Relaţia (2.3.3) este utilă în orientarea concavităţii pentru variaţia Miz când are
un grad ≥ 2.
În cazul în care sarcina distribuită este înclinată faţă de axa longitudinală a
barei, în echilibrul elementului de volum detaşat din bară, Fig. 2.13, intervine şi forţa
axială N care la distanţă dx înregistrează o creşterea cu dN.
py dx
p(x) px(x)= = p(x) cosα
p(x) py(x)= = p(x) sinα

Miz+dMiz α Miz+dMiz
Miz Miz
N+dN N+dN
k h k h
N N
Ty Ty = =
Ty+dTy Ty+dTy

dx
dx dx
dx
Fig. 2.13

În acest caz vom descompune sarcina p înclinată după cele două direcţii, axa barei şi
normala la axa barei.
Scriem ecuaţiile de echilibru şi vom obţine:
dN
∑ X = 0 N − N − dN − p x dx = 0 ⇒ dx = − p x (2.3.4)

dT
∑ Y = 0 Ty − Ty − d Ty − p y dx = 0 ⇒ dxy = − p y (2.3.5)

(∑ M )k = 0 Ty ⋅ dx + M iz − p y ⋅ dx ⋅ dx + p x ⋅ dx ⋅ h − M iz − d M iz = 0 (2.3.6)
2 2
d M iz
= Ty + m (2.3.7)
dx
1.1-Forţe interioare 31

h
unde s-a făcut notaţia, m = p x ⋅ care are semnificaţia unui moment distribuit.
2
Observaţii privitoare la construcţia diagramelor de eforturi:
1. Pe tronsoanele neîncărcate, forţa tăietoare este constantă iar momentul încovoietor
are variaţie liniară.
2. Pe tronsoanele cu sarcină distribuită p = ct, Ty are variaţie liniară, iar Miz variaţie
parabolică. Pentru Ty = 0 printr-o variaţie continuă, rezultă că Miz va avea un
extrem.
3. În secţiunile în care acţionează forţă concentrată apare în diagrama Ty un salt egal
cu valoarea forţei concentrate, iar în diagrama Miz apare o schimbare de pantă.
4. În secţiunile în care acţionează moment concentrat, în diagrama Miz apare un salt
egal cu momentul concentrat, iar în diagrama Ty nu se produce nici o modificare.
5. Forţa tăietoare se deschide de la zero şi se închide la zero, prin sarcinile aplicate
asupra grinzii.
6. Momentul încovoietor este nul în reazemele terminale, dacă nu avem aplicată în
secţiunea respectivă un moment concentrat.

F p
M

1 1
st
T
1

T
x0

T1dr= T1st -F M1dr= M1st +M

M
st
M1 
M1 

M1
Mmax=M(x0)

Fig. 2.14

Etape în trasarea diagramelor de eforturi.


a) Schematizarea elementului de rezistenţă, reazemelor, încărcării.
b) Delimitarea tronsoanelor şi simbolizarea secţiunii caracteristice.
c) Calculul reacţiunilor.
d) Aplicarea metodei secţiunilor pentru fiecare tronson în parte cu scrierea funcţiilor
de eforturi pe fiecare tronson.
32 Forţe interioare

Aplicaţii: Să se traseze diagramele de eforturi pentru grinzile prezentate în Fig.


2.15 la 2.21
Aplicaţia 1
y Fv F Rezolvare:
α Fh = F ⋅ cos α ; Fv = F ⋅ sin α
0 2
x 1. Calculul reacţiunilor
H0 1
Fh ∑ H = 0 ⇒ H 0 = Fh
V0
V2 (∑ M ) 2
= 0 ⇒ V0 ⋅ l − FV ⋅ b = 0
x x’
FV ⋅ b
b V0 = x
a l
l (∑ M )0 = 0 ⇒ − V2 ⋅ l + FV ⋅ a = 0
FV ⋅ a
V2 =
N l
Fcosα
Verificare reacţiuni:
F ⋅ b F ⋅a
T ∑ V ≡ 0 Vl + Vl − FV ≡ 0
FV ⋅ b FV ⋅ a
l l x1 ∈ [0, a];
x2 ∈ [0,b] sau x′ ∈ [0, b]
M

FV ⋅ a ⋅ b
Fig. 2.15 l

N
N 0 1 = − H 0 = ct. = N 1st
N 1 2 = − H 0 + FH = 0 = N 1dr
T
T0 1 = V0 = ct. = T1st
FV ⋅ b F ⋅a
T1 2 = V0 − FV = − FV = − V
l l
T2 1 = − V2 = ct = T1dr
M x1 = 0 M 0 = 0
M 01 = V0 ⋅ x1 F ⋅b ⋅a
x1 = a M 0 = V
l

x' = 0 M2 = 0
M 2 1 = V2 ⋅ x '
FV ⋅ a ⋅ b
x' = a M (1 ) = +
l
Metoda secţiunilor 33

Aplicaţia 2
p

0 2
x
H0 ∑H = 0 ⇒ H0 = 0
pl
V0
x1
V1 (∑ M ) 1
= 0 ⇒ V0 l − p l
l
= 0 ⇒ V0 =
2 2
l/2 l/2 pl
T (∑ M ) 0
= 0 ⇒ V1 =
2
x0=l/2 pl/2 ∑ V ≡ 0 ; V 0 + V1 − p l ≡ 0
M N

N=0
Mmax=pl2/8
Fig. 2.16
T
pl
x 1 = 0; T 0 = V0 = l
T01 ( x1 ) = V0 − px 1 2 ⇒ T01 ( x 0 ) = 0 ⇒ V0 − px 0 = 0 ⇒ x 0 =
pl 2
x 1 = l ; T1 = − = − V1
2
M
x1 = 0; M ( 0 ) = 0
l pl l pl 2 pl 2
px12 x1 = x 0 = ⇒ M 01 = ⋅ − =
M i 01 ( x1 ) = V0 x1 − 2 2 2 8 8
2
x1 = l; M (1) = 0

Aplicaţia 3
M
0 2
x
H0 1
∑ H = 0 ⇒ H0 = 0
V0 x1
xa
x2 V2 (∑ M )2 = 0 ⇒ V0 l − M = 0
b
l M M
M/l
V0 = ; V2 =
T l l
T
M
T01 ( x 1 ) = V0 = ct
M
M1dr= M1st -M T21 ( x 2 ) = V2 = ct
M1st

Fig. 2.17
34 Forţe interioare

x1 = 0 M ( 0) = 0
M 01 ( x1 ) = V0 x 1 M
x1 = 0 M1st = V0 a = ⋅a
l
x 12 = 0 M ( 2 ) = 0
M 21 ( x 2 ) = − V2 x 2 Mb
x 2 = b M 1dr = −
l

Aplicaţia 4

Fiind o grindă încastrată la un capăt, nu


M F mai este necesar să se calculeze
0 reacţiunile, cu obligaţia de a parcurge
1
H grinda de la capătul liber spre încastrare.
V x1 Reacţiunile din încastrare vor fi forţele
l
interioare la distanţă infinitezimală de
încastrare.
F
T
T10 ( x 1 ) = F = ct
− Fl
M
x1 = 0; M (1) = 0
M 01 ( x1 ) = − F x1
x1 = l; M ( 0 ) = − F l

Fig. 2.18

Aplicaţia 5
p M
H
0
x1 1
V x 1 = 0; T( 0 ) = 0
l T01 ( x 1 ) = − p x1
x 1 = l; T1 = − p l
T -pl
x 1 = 0; M ( 0 ) = 0
p x 12
M i 01 ( x 1 ) = − p l2
2 x 1 = l; M 1 = −
2
-pl2/2
M

Fig. 2.19
Metoda secţiunilor 35

Aplicaţia 6

y p
V0=(pc2)/2l ∑H = 0 ⇒ H0 = 0
0 1 x

H0=0
x’
2 (∑ M ) 1
=0 ⇒
p ⋅ c(l + c / 2 )
V1 = V1 l
l c V0 l + p c =0
x1 2
l p ⋅ c2
T1dr=pc ⇒ V0 = −
2l
T
(∑ M ) 0
=0 ⇒
p⋅c2 p⋅c2

T1st= −  c
2l 2l − V1 l + p c ⋅  l +  = 0
 2 
p⋅c2
 c
l p⋅c  l + 
 2
M V1 =
l
Fig. 2.20 Verificare:
− V0 − p c + V1 = 0
 c
2
pcl + 
pc  2
− − pc + ≡0
2l l
 c
− p c2 − 2 p c l + 2 p c  l + 
 2 c   c
⇒ ≡0 ⇒ −2 p c  + l  + 2 p c  l +  ≡ 0
2l 2   2

T
T01 ( x 1 ) = − V0 = ct = T1st
x ' = 0 T2 = 0
T21 ( x ' ) = − px '
x ' = c T1dr = − pc

M
x1 = 0 M (0) = 0
M 01 ( x ' ) = − V0 x 1 pc 2
x1 = l M ( 1) = −
2
x ' = 0 M ( 2) = 0
px '2
M 21 ( x ' ) = − pc 2
2 x ' = c M (1) = −
2
36 Forţe interioare

Aplicaţia 7
Forţele F şi 2F, sunt aplicate excentric asupra grinzii, prin intermediul unor
braţe rigide.
Rezolvare: Forţele excentrice se reduc în centrul de greutate al secţiunilor în
care sunt fixate braţele rigide

y 2F F

l l
0 1 2 3
x Schema reală

2l l l

V0=(pc2)/2l 2F l Fl
0 2 Schema de calcul
x echivalentă
H0=0 1 3
2F F
V1
x1 x’
x2

N
∑H = 0 ⇒ H0 − 2 F − F = 0
3F H0 = 3F
F
(∑ M )2 = 0
T
V0 ⋅ 3 l + 2 F l + F l = 0
F 3Fl
VD = − =−F
3l
2F l
2F l
(∑ M )0 = 0
M
+ F l + 2 F l − V2 ⋅ 3 l = 0
Fig. 2.21 V2 = F

N 01 ( x 1 ) = N 0 = 3 F = ct = N 1st
N 12 ( x 1 ) = N 0 + 2 F = F = ct = N st3
N 32 ( x 1 ) = F = ct
Metoda secţiunilor 37

T01 ( x 1 ) = − V0 = ct = T2st
T12 ( x 2 ) = T23 ( x ' ) = 0
M
x1 = 0; M 0 = 0
M i 01 ( x1 ) = − V0 x1
x1 = 2 l; M1st = − 2 F l
x 2 = 0; M1dr = 0
M i12 ( x 2 ) = − V0 (2 l + x 2 ) + 2 F l
x 2 = l; M 2 = − F l
M i 32 ( x ' ) = − F l = ct
Probleme propuse

F2=10,5 p=3,36 KN/m


F1=11 KN p=4,4 KN/m
F2=1,5F F=6,6 KN

a=1 m a 0,75a 1,4 m 0,4 m α=300


F1=8,4 KN
0,4 m
1,2 m 1 m 2m

P1 P2 P3

F=15KN p=8 KN/m M=20KNm


p=10 KN/m p=12 KN/m
M=30KNm

α=600
F=20KN 1m
1m 1 m 2m 3m 1m 1m 5m

P4 P5 P6

F=14,1KN F=120KN
M=80KNm p=60 KN/m α=600 p=1 KN/m α=300
M=30KNm M=60KNm

0
F=126KN
1m 1m 2m p=24 KN/m
2m α=300
4m 2m
2m 2m 3m

P7 P8 P9
38 Diagrame de eforturi

Rezultate probleme propuse: P1...P9

P1 P3
P2
T N 7,27
T
11,5 0,5
9,1
-0,56
-0,75 -7,36 T
-16 -1,4

M -4,76 -7,28
M
M
2,94
3,31 3,25
11,5 12
7,84
10,92

P4 P5 P6

N 10 27

28,83 T
12,5 T
-13
-15
T -7,5
-17,3 -15
-17,5 -9,17
-5

M M M 20

2,8 17,3
12,5 30,6
26,49
30

P7 P8 P9

N 63 N 10
N
109,7 T -60

T 11 -10 32
T
-12
-109
-72
-2
-80
M 48
M M
98,2 20
98 128 108
139,4 30

192
240
Bare cotite 39

§2.4. Grinzi drepte cu articulaţii. Grinzi Gerber.

Sistemele static determinate alcătuite din mai multe grinzi, unite între ele prin
articulaţii, poartă denumirea de grinzi Gerber, Fig. 2.4.1. a.
Articulaţiile au proprietatea de a transmite forţe axiale şi tăietoare şi de a nu transmit
momente. Astfel la cele trei ecuaţii de echilibru static se adaugă ecuaţiile exprimate de
condiţia ca momentele în articulaţii să fie egal cu zero.
Pentru calculul reacţiunilor, grinzile cu articulaţii se separă în elemente
componente secţionând grinda în articulaţii. În acest fel se pun în evidenţă două
categorii de grinzi, Fig. 2.4.1.b,:
a) Grinzi principale, care sunt grinzi suficient rezemate ca să poată exista
independent de celelalte grinzi componente.
b) Grinzi secundare, care nu sunt suficient rezemate, ca să poată exista ca şi
grinzi independente de celelalte grinzi. Echilibrul grinzilor secundare este asigurat de
legătura lor cu celelalte grinzi .

y
F [N]
p [N/mm]
α
a A B C x
1 2 3

p [N/mm]
T1 Grindă secundară 1
A N1 GS1
1
F [N]
VA
T1 α B T3
Grindă secundară 2
GS2 1 2 3
b N1 N3
VB T3 D
c
Grindă principală 1
GP1 HD
N3 3
MD
VD

Fig. 2.4.1

Pentru calculul reacţiunilor drepte cu articulaţii se procedează în felul următor:


40 Diagrame de eforturi

1) Se scrie o ecuaţie de proiecţie pe axa grinzii, pentru determinarea


reacţiunilor orientate după această direcţie, pentru cazul în care există forţe înclinate
sau forţe axiale.
2) Se separă elementele, secţionând grinda la nivelul articulaţiilor. În secţiunile
astfel obţinute se introduc eforturile axiale şi tăietoare, care exprimă continuitatea
întregului sistem, Fig. 2.4.1.b.
3) Se identifică grinzile principale şi secundare.
4) Se scriu ecuaţiile de echilibru static pentru grinzile secundare şi principale,
construindu-se în acest fel un sistem de N ecuaţii, cu N necunoscute, din a cărui
rezolvare rezultă reacţiunile grinzii.
Pentru sistemele plane, realizate din n grinzi principale şi secundare, numărul
maxim de ecuaţii care se pot scrie N = 3 · n
Observaţie: Se vor scrie mai întâi ecuaţiile de echilibru pentru grinzile
secundare, pentru care se pot determina direct reacţiunile ce le revin, fără să fie necesar
în acest caz rezolvarea unui sistem de N ecuaţii cu N necunoscute.
În acelaşi timp se determină forţele axiale şi tăietoare din articulaţii care
constituie încărcări pentru grinzile principale. După determinarea tuturor reacţiunilor
grinzilor secundare, se pot determina din ecuaţiile de echilibru proprii, reacţiunile
grinzilor principale.
După calculul de reacţiuni, trasarea diagramelor de eforturi se face respectând
aceleaşi convenţii de semn şi reprezentare ca la grinzile drepte.

Aplicaţii: Să se traseze diagramele forţelor interioare (de eforturi) pentru


grinzile cu articulaţii prezentate mai jos:

Aplicaţia GA1, Fig. 2.4.2.


3
FV = 6 F sin 30 = 3F ; FH = 6 F cos 30 = 6 F=3 3F
2
∑H = 0 ⇒ FH − H 4 = 0 ; H 4 = 3 3 F
Pentru grinda secundară:
∑ H = 0 ⇒ H 2 = FH = 3 3 F
(M )2 = 0 ⇒ V0 ⋅ 3 l − 3 F ⋅ 2 l = 0 ; V0 = 2 F
∑ (M )0 = 0 ⇒ − V2 ⋅ 3 l + FV ⋅ l = 0 ; V2 = F
∑ V = 0 ⇒ V0 + V2 − 3 F = 0
Grinda principală fiind grindă încastrată, nu mai calculăm reacţiunile, cu obligaţia de a
parcurge sistemul de la capătul liber 2 spre încastrare.
N
Bare cotite 41

N 01 ( x 1 ) = 0 ; N 21 ( x ' ) = − H 2 = ct = N 1dr ; N 23 ( x 2 ) = N 32 ( x 3 ) = − H 2

p= F
6F l
α=300
0

1 2 3 4
2l 2l 3l T
l
α=300 6F T01 ( x1 ) = V0 = ct = T1st = 2F
V2
0 T12 ( x ' ) = − V2 = ct = T1dr = −F
GS
1 2 H2 p= F
T23 ( x 2 ) = − V2 − px 2 ;
x’
x1
l x 2 = 0; T2 = − V2 = − F
H2
GP
x 2 = 2 l; T3 = − 3 F
2 3 4 T34 ( x 3 ) = ct = − 3 F
V2 x2 x3 M

M i 01 ( x1 ) = V0 x1 ;
N 3 3F x1 = 0; M i ( 0 ) = 0
x1 = l; M i (1) = 2 F l
T
2F M 21 ( x ' ) = V2 x ' ;
F x ' = 0; M i ( 2 ) = 0
x ' = 2 l; M i (1) = 2 F l
3F
p x 22
M i 23 ( x 2 ) = − V2 x 2 − ;
13Fl 2
4Fl
x 2 = 0; M 2 = 0
M x 2 = 2 l; M 3 = 4 F l
2Fl
Fig. 2.4.2

 2l 
Mi 34 (x3 ) = − V2 (2 l + x3 ) − 2p l  + x3  =
 2 
= − F(2l + x 3 ) − 2F(l + x 3 ) ⇒ M i 4 = − 13 F l
42 Diagrame de eforturi

Aplicaţia GA2, Fig. 2.4.3.

1 2

l 2l

V1
0
GS
1 H1

x1
H1
GP
1 2
V1 x2

pl/2

-pl/2

-pl2

pl2/2
Fig. 2.4.3

§ 2.5. Bare cotite sau cadre (în plan)

Prin bară cotită înţelegem o structură de rezistenţă realizată din mai multe bare
drepte sau curbe, legate între ele prin noduri rigide, având în final axa geometrică de
formă poligonală.
Pentru forţa axială şi tăietoare se pot menţine aceleaşi convenţii de semne ca la
barele drepte.
Pentru stabilirea semnului momentului încovoietor se alege un punct de
observare de unde se analizează modul de deformare al sistemului. Momentele care
produc întinderea fibrelor dinspre observator, le vom considera pozitive, iar cele care
produc întinderea fibrelor opuse observatorului le vom considera negative. Pe
Bare cotite 43

diagrama Mi nu se pune semne, însă momentul se reprezintă riguros de partea fibrei


întinse.
La trasarea diagramelor de eforturi la barele cotite se ţine cont de următoarele
reguli:
- La scrierea funcţiilor de efort pe tronsoane cu direcţia modificată faţă de cea
a tronsoanelor anterioare, se reduce la capătul tronsonului respectiv toate sarcinile de
pe tronsoanele anterioare, în sensul de parcurgere al sistemului. Efectul acestor sarcini
pe tronsoanele analizate, va fi dat de componentele torsorului de reducere în nodurile
în care forţele au fost reduse.
- Se aplică efectul de nod, conform căruia nodurile rigide transmit momentele
în valoare şi semn. Dacă într-un nod converg mai multe ramificaţii, conform efectului
de nod, suma momentelor care intră în nod este egală cu momentelor care ies din nod.

Aplicaţii
Se cere să se traseze diagramele de eforturi pentru cadrele din figurile de mai
jos:
Aplicaţia C1, Fig. 2.5.1.
p
pl
N
x1
x2 N 01 ( x1 ) = 0 ;
l
N12 ( x 2 ) = − p l
N
T
2l
T01 ( x1 ) = − px1 ;
obs x1 = 0; T( 0 ) = 0
x1 = l; T(1) = − p l
T12 ( x 2 ) = 0
pl2/2 M

Se alege punctul de
pl observaţie în interiorul
cadrului.
p x2
T M M i 01 ( x1 ) = − ;
2
x1 = 0; M ( 0 ) = 0
p l2
x1 = l; M (1) = −
2
p l2
M i 12 = − = ct
Fig. 2.5.1 2
44 Diagrame de eforturi

Aplicaţia C2, Fig.2.4.5.

Pentru rezolvare se aplică metoda secţiunilor, pornind de la capătul liber spre


încastrare. Pentru parcurgerea tronsonului de la 1 la 2, vom reduce în secţiunea 1
sarcinile de pe acest tronson. Torsorul de reducere astfel obţinut în nodul 1, este figurat
cu linii întrerupte.

F F
Fl N
2l
x2 0
1
α x1 N 12 ( x 2 ) = − F cos α
l T

2 T01 ( x 1 ) = F = ct
obs T12 ( x 2 ) = F ⋅ cos(90 − α) =
= F sin α = ct
M

M i 01 ( x1 ) = − Fx1 ;
x1 = 0; M i ( 0 ) = 0
x1 = l; M i (1) = − Fl
T
N
M i12 ( x 2 ) = − Fl − F(sin α) x 2 ;
x 2 = 0; M (1) = − Fl
Fl x 2 = 2l; M ( 2 ) = − Fl (1 + 2 sin α)

Fl(1+2sin α)

Fig. 2.5.2
Bare cotite 45

Aplicaţia C3, Fig. 2.5.3,


p

1 2
0

1,5l
∑ H = 0 H0 =0
F (∑ M )1 = 0 ;
3
V0 ⋅ 2 l − 3 p l ⋅ 0,5 l − pl ⋅ l = 0
4
2,5
2l V0 = p l = 1,25 p l
3l
2
(∑ M )0 = 0 ;
pl − V1 ⋅ 2 l + 3 p l ⋅1,5 l + pl ⋅ l = 0
5,5
V1 = p l = 2,75 p l
N 2
∑V = 0
1,25 p l − 3 p l − p l − 2,75 p l = 0
T
2pl
1,25pl T01 ( x1 ) = V0 − p x1
pl
x1 = 0; T0 = V0 = 1,25 p l
x1 = 2 l; T1st = − 0,75 p l
0,75pl
T T13 ( x 2 ) = − F = − p l
T12 ( x 2 ) = − px 2 + V0 + V1
pl x 2 = 2 l

 x 2 3l
T32 ( x 3 ) = 0
0,5pl2 T21 ( x 4 ) = F + px 4
2pl2 x 4 = 0; T2 = p l
0,78pl2
M x 4 = l; T1dr = 2 p l
2pl2 V
T01 ( x 1 ) = 0 ⇒ x 0 = 0 = 1,25 l
p
2pl2

Fig. 2.5.3
46 Diagrame de eforturi

x1 = 0 M 0 = 0
x2
M 01 ( x 1 ) = V0 x 1 − p 1 x 1 = x 0 = 1,25 l ⇒ M max = 0,781 p l 2
2
x1 = 2 l M 1 = 0,5 p l 2
x 22
M 21 ( x 2 ) = V0 ⋅ x 2 − p + V1 (x 2 − 2 l )
2
x 2 = 0; M 4 = 0
M 43 ( x 2 ) = p l x 2
x 2 = 2 l; M 3 = 2 p l 2
M 32 ( x 3 ) = 2 p l 2 = ct
x12 x1 = 0; M 2 = 2 p l 2
M 21 ( x 4 ) = 2 p l 2 − p l x1 − p
x1 = l; M1 = 0,5 p l
2
Aplicaţia C4, Fig.2.5.4.
Pentru cadrul închis cu trei articulaţii, se cere să se traseze diagramele de
eforturi.
Rezolvare: În rezolvarea vom lua în consideraţie caracterul simetric al
încărcării şi geometriei structurii.
Întrucât nu avem încărcări înclinate sau orizontale, reacţiunea orizontală va fi
H4=0. De asemenea rezultă: V3=V4=3pl/2.
După secţionarea cadrului la nivelul celor trei articulaţii şi introducerea forţelor
axiale şi tăietoare, se scriu condiţiile de echilibru static pentru fiecare parte obţinută în
urma secţionării, Fig. 2.5.4.b. În continuare se aplică metoda secţiunilor, alegându-se
un sens de parcurgere (de exemplu sensul acelor de ceasornic), şi un punct de
observaţie, (de exemplu în interiorul cadrului).
Diagramele de eforturi sunt reprezentate în Fig. 2.5.5.a), b), c).
Remarcăm faptul că pentru o structură simetrică, încărcată simetric,
diagramele forţei axiale şi momentului încovoietor sunt simetrice, iar diagrama forţei
tăietoare este antisimetrică.
p=2KN/m p=2KN/m
6 1 H1 p=2KN/m
0
V1
1,5l H1
V1

H5 obs
4 H4 3
5 2 V5 V5 V2 H2
H4
l l l=2m
H5 H2
V4 V3 V4 V32 V2

Fig. 2.5.4
Bare cotite 47

-1,5 pl 1,5 pl
-1,5 pl 0,75pl
6
-0,75pl
-0,75pl

N T 1,5 pl

1,5 pl
+0,75pl

-1,5 pl
c)
a) b)

1,125pl2

M
1,5pl2

c)

Fig. 2.5.5

§ 2.6. Bare curbe


Barele curbe sunt bare la care axa geometrică prezintă o anumită curbură.
Curbura poate fi un arc de cerc sau o curbă oarecare, cunoscută. Pentru o anumită
secţiune, curbura se caracterizează prin raza de curbură şi centrul de curbură.
Se consideră o bară curbă plană. Poziţia unei secţiuni transversale este
definită de o coordonată curbilinie măsurată de-a lungul axei barei dintr-un punct
considerat ca origine, având ca sens pozitiv sensul de parcurgere de la stânga către
dreapta a unui observator situat de acea parte a barei în care se află centrul de curbură
al axei acesteia. Pe tangenta la axă în sensul de parcurgere ales se consideră axa de
referinţă s, similară axei x de la bare drepte.
Convenţiile de semn pentru forţa axială şi tăietoare sunt aceleaşi ca şi în cazul
barelor drepte. Pentru momentul încovoietor, convenţia de semn este stabilită de
48 Diagrame de eforturi

metoda de calcul a tensiunilor. Cea mai răspândită metodă este metoda Winkler,
conform căreia momentul este pozitiv atunci când micşorează curbura, deci când sunt
întinse fibrele situate de partea centrului de curbură. Respectând regula folosită la bara
dreaptă pentru sensurile eforturilor pe faţa pozitivă şi pe cea negativă a secţiunii,
eforturile în secţiunile barei curbe plane cu încărcări în planul ei sunt cele reprezentate
în figura 2.6.1.

+ T
ps
M M
m T
T dα
N N M
R M

T dα
N N
R

Fig.2.6.1 Fig.2.6.2

Calculul eforturilor pentru barele curbe se face după cum urmează:


Forţa axială într-o secţiune transversală a unei bare curbe este egală cu suma
proiecţiilor pe axa barei în acea secţiune a tuturor forţelor exterioare situate pe oricare
din cele două tronsoane separate de secţiunea respectivă considerată pozitivă când
produce întinderea tronsonului de bară pe a cărei faţă acţionează.
Forţa tăietoare într-o secţiune transversală a unei bare curbe este egală cu
suma proiecţiilor pe normala la axa barei în acea secţiune a tuturor forţelor exterioare
situate pe oricare din cele două tronsoane separate de secţiunea respectivă, considerată
pozitivă atunci când tinde să rotească în sensul acelor de ceasornic tronsonul de bară pe
a cărui faţă acţionează.
Momentul încovoietor într-o secţiune transversală a unei bare curbe este egal
cu suma momentelor, calculate faţă de centrul de greutate al secţiunii a forţelor
exterioare situate pe oricare din cele două tronsoane separate de secţiunea respectivă,
considerat pozitiv când tinde să micşoreze curbura barei (întinde fibrele interioare).
Pentru stabilirea relaţiilor diferenţiale dintre forţele exterioare şi forţele
interioare, considerăm decupat un element infinitezimal cu două plane radiale ,dintr-o
bară curbă plană, asupra căruia acţionează sarcini distribuite radiale şi axiale precum şi
un moment distribuit, Fig. 2.6.2.
Din ecuaţiile de echilibru ale elementului de bară rezultă:
dα dα
N + dN − N cos dα − T sin dα + p ds sin + p s ds cos =0 ,
2 2
Bare cotite spatiale 49

dα dα
T + dT − T cos dα + N sin dα + p ds cos+ q s ds sin =0 ,
2 2

M + dM − M − TR sin dα + N (R − R cos dα ) + p ds R sin − p s (R − R cos dα ) + m ds = 0
2

Cu următoarele aproximaţii: sin dα ≅ α ; cos d α ≅ 1 ; sin α / 2 ≅ dα / 2 ; cos ≅1,
2
după reducerea termenilor şi neglijând infiniţii mici de ordin superior, rezultă:
dN T dT N dM
= − ps ; =− −p ; = T − m.
ds R ds R ds

Aplicaţii
Să se traseze diagramele de eforturi pentru barele curbe din figurile indicate:
Aplicaţia BC1, Fig. 2.6.3.

1
În secţiunea curentă de unghi ϕ, şi
rază R, considerând originea în
secţiunea 0, Fig. 2.6.3, legile de variaţie
R ale forţelor interioare (eforturilor) sunt:

ϕ  ϕ = 0; N ( 0 ) = 0

N (ϕ) = − F ⋅ sin ϕ 
F
π
0 ϕ = 2 ; N (1) = − F
Fig. 2.6.3
 ϕ = 0; T( 0 ) = − F

T (ϕ) = − F ⋅ cos ϕ  π
ϕ = 2 ; T(1) = 0
 ϕ = 0; M ( 0 ) = 0

M i (ϕ) = − F R ⋅ sin ϕ  π
ϕ = 2 ; M i (1) = − F R

Diagramele de eforturi sunt reprezentate în Fig. 2.6.4.


50 Diagrame de eforturi

FR

T M
N

Fig. 2.6.4

Aplicaţia BC2, Fig. 2.6.5.

F
1

Petru calculul reacţiunilor se recomandă ca


0 R 450 forţa F aplicată înclinat să se descompună după
2
două direcţii perpendiculare convenabil alese.
H0 Fv = FH = 0,707 F
V0 V2 ∑ H = 0 ⇒ H 0 = 0,707 F
(∑ M )2 = 0
Fig. 2.6.5 V0 ⋅ 2 R − 0,707 F 0,2928 R − 0,707 F 0,707 R = 0
V0 = 0,353 F
(M )0 = 0 ⇒ V2 = 0,353 F
Pentru parcurgerea celor două tronsoane
F
vom aplica metoda secţiunilor efectuând secţiunile
cu originile la capetele barei, de argument ϕ1, ϕ2,
1
Fig. 2.6.6. Diagramele de eforturi sunt reprezentate
în Fig. 2.6.7.

0 ϕ1 ϕ2 2

H0

V0 V2

Fig. 2.6.6
Bare cotite spatiale 51

N 01 (ϕ1 ) = − H 0 ⋅ sin ϕ1 − V0 ⋅ cos ϕ 1 = − 0,707 F sin ϕ − 0,35 F cos ϕ1


ϕ1 = 0; N ( 0 ) = − V0 = − 0,353 F
π
ϕ1 = ; N π = − H 0 = − 0,707 F
2 2

ϕ1 = ; N (1) = − 0,25 F
4
dN 01 H 0 0,707F
= − H 0 cos ϕ1 − V0 (− sin ϕ1 ) = 0; tg ϕ1 = = =2
d ϕ1 V0 0,353F
N extr = − 0,79 F ; ϕ0 = 63,43 0
ϕ2 = 0; H 2 = − V2 = − 0,35 F

N 21 (ϕ2 ) = − V2 ⋅ cos ϕ 2 ϕ = π ; H = − 0,25 F
 2 4 (1)

T01 (ϕ1 ) = − H 0 ⋅ cos ϕ1 + V0 ⋅ sin ϕ1 =


ϕ1 = 0; T0 = − 0,707 F
π
= − 0,707 F cos ϕ1 + 0,353 F sin ϕ1 ϕ1 = ; Tπ = 0,353 F
2 2

ϕ1 = ; T1st = 0,749 F
4
ϕ2 = 0; T(1) = 0
T21 (ϕ2 ) = − V2 ⋅ sin ϕ2 π
ϕ2 = ; T(dr1) = − 0,249 F
4

M i 01 (ϕ1 ) = V0 ⋅ R (1 − cos ϕ1 ) − H 0 R sin ϕ1 = 0,353 FR (1 − cos ϕ1 ) − 0,707 F R sin ϕ

ϕ1 = 0 ; M0 = 0
ϕ1 = ϕ0 = 63 26' 06' ' ; M max = − 0,437 F R
0

π
ϕ1 = ; M π = −0,353FR
2 2

ϕ1 = ; M (1) = 0,1F R
4
52 Diagrame de eforturi

0,353F 0,437FR 0,353FR


0,707F
0,79F 0,25F 0,1FR
0,75F
T M
N 0,25F

63,430 0,707F

Fig. 2.6.7

Aplicaţia BC3.
Să se traseze diagramele de eforturi pentru arcul de parabolă rezemat, Fig.
4h
2.6.8, a cărui curbură este dată de relaţia: y = x (a − x ) .
a
y
F=90 KN

2 ϕ
1
4h
y= x (a − x )
a2 h=2m
H0 H3 dy
0 3 x

V0 x V3 dx
1,5m 1,5m 3m
a=6m

Fig. 2.6.8 Fig. 2.6.9


Rezolvare:
Calcul reacţiunilor
(∑ M )3 = 0 ⇒ V0 ⋅ 6 − F ⋅ 4,5 = 0 ⇒ V0 = 67,5 KN
(∑ M ) 0
= 0 ⇒ V3 ⋅ 6 − F ⋅ 1,5 = 0 ⇒ V3 = 22,5 KN
(∑ M ) 2 ( partea dr .)
= 0 ⇒ V3 ⋅ 3 − H 3 ⋅ 2 = 0 ⇒ H 3 = 33,75 KN
H 3 = H 0 = 33,75 KN
Pentru aplicarea metodei secţiunilor vom utiliza sistemul cartezian xOy. Pentru
fiecare secţiune, precizată prin abscisa curentă x, avem nevoie de unghiul ϕ, care
conform Fig. 2.6.9, este:
dy 4h
tgϕ = = (a − 2x )
dx a 2
Bare cotite spatiale 53
Pentru secţiunile indicate în Fig. 2.6.8, rezultă:
4 2 2
x=0 ⇒ tgϕ = ; x=1,5m ⇒ tgϕ = ; x=3m ⇒ tgϕ = 0;x=4,5m ⇒ tgϕ = - ;
3 3 3
4
x=6m ⇒ tgϕ = - ;
3
Legile de variaţie ale eforturilor
vor fi:
F N 01 = − V0 sin ϕ − H 0 cos ϕ
2
1 x0 T01 = V0 cos ϕ − H 0 sin ϕ
M 01 = V0 x − H 0 y
H0
3 x N1−2−3−4 = − V0 sin ϕ − H 0 cos ϕ + F sin ϕ
0
T1−2−3−4 = V0 cos ϕ − H 0 sin ϕ − F cos ϕ
M12 = V0 x − H 0 y − F(x − 1,5)
15 x Diagramele de eforturi sunt reprezentate
în Fig. 2.6.10.
N 38,25
65,47 33,75
KN 74,25 40,54
37,46
x
T
13,5 13,5
KN
37,46 16,87
67,5
x
M
KNm

16,87

§ 2.7. Bare cotite spaţiale

Barele cotite spaţiale sunt structuri de rezistenţă realizate din bare drepte şi
curbe rigidizate între ele, dispuse în spaţiu. Din aceeaşi categorie fac parte şi cadrele
plane, încărcate cu sarcini care nu sunt conţinute în planul cadrului. Pentru barele cotite
spaţiale, într-o secţiune oarecare, pot apare, în cel mai general caz toate cele şase
eforturi: N, Ty, Tz , Miy , Miz, Mx ≡ Mt .
Pentru forţa axială N, se păstrează aceleaşi convenţii de semn ca la barele
drepte. Nu se impune o regulă de reprezentare, pe diagrame însă se pun semne.
Pentru forţa tăietoare nu impunem convenţie de semn şi de reprezentare.
(Rezultă că pe diagrama Ty şi Tz nu se pun semne). Forţele tăietoare se reprezintă în
planul forţelor care le produc. De asemenea diagrama trebuie să rezulte sensul în care
acţionează forţele tăietoare.
54 Diagrame de eforturi
Pentru momentele încovoietoare nu se impun convenţii de semn. Este însă
important ca diagramele Miy şi Miz să se reprezinte de partea fibrelor întinse.
Pentru momentul de torsiune, Mt, nu se impune convenţie de semn şi de
reprezentare.
Se recomandă să se stabilească un sistem de axe pentru fiecare tronson în
parte. În acest sens se impune pe unul din tronsoane (de obicei pe tronsonul în care
sistemul este încastrat) un sistem de axe cartezian, la care se impun următoarele
condiţii:
- axa Ox să fie de-a lungul axei geometrice a tronsonului analizat.
- axele Oy şi Oz să fie perpendiculare între ele, convenabil alese,
completând sistemul de axe drept (axa x rotită peste axa y dă sensul pozitiv
al axei z).
Pentru celelalte tronsoane, sistemele
de axe se obţin din aproape în aproape, din
y
3 x condiţia de aliniere a acestor tronsoane, cu
O3
2 tronsoanele precedente, urmând un sens
z
x3 de parcurs stabilit anterior.
x
l3 Trebuie menţionat faptul că nodurile
y rigide transmit forţe axiale, tăietoare şi
z O2 y
l2 x2 1 x momente. La schimbarea de direcţie acestea
O1
se pot transforma din forţe axiale în forţe
z 0
l1 x1 tăietoare şi din momente încovoietoare în
F momente de torsiune şi invers.

a) Aplicaţii BCS:
Să se traseze diagramele de eforturi
pentru barele cotite din figurile specificate:
Aplicaţia BCS1, Fig. 2.7.1.a.
F

Se admite între dimensiunile


Tz
tronsoanelor următoarele relaţii:
l1 < l 2 < l 3

b) F

F(l 1 + l 2 )
Fl 1

Fl 2
Mt
Miy

Fl 1 d)
Bare cotite spatiale 55
c)

Fig. 2.7.1
Se aplică metoda secţiunilor pe fiecare tronson în parte pornind de la capătul
liber spre încastrare.
(0-1)
N = 0; Tz = ct = F; Ty = 0; M iz = 0 .
x1 = 0; M ( 0 ) = 0 .
(1-2) M iy ( x1 ) = Fx1
01
x1 = l 1 ; M (1) = F l .
Mt 12
= F l = ct
x 2 = 0; M iy (1) = 0 .
M iy ( x 2 ) = Fx 2
12
x 2 = l 1 ; M iy ( 2 ) = F l 2 .
(2-3)
x 3 = 0.
M iy ( x 3 ) = F l 1 + Fx 3
23
x3 = l 3 .
Mt 23
= F l 2 = ct
Diagramele de eforturi sunt reprezentate în Fig.2.7.1. b), c), d).

Aplicaţia BCS2, Fig. 2.7.2.a. N


F1 < F2
N01 = 0; N12 = 0;N23 = - F1
y T
3 x z
O3 2 Tz 01
= F1 ; Ty 01
= 0 ; Tz 12
= F1 ;
F2 x3 Ty = F2 ;
3l y x x2
12

1 O2 z 2l Tz 23
= 0 ; Ty 23
= F2
x
l y O1 z
x1
0 F1

a)
F1

F1

Tz
N

F1

b)
56 Diagrame de eforturi
b)

Fig. 2.7.2
2F1l

2F1l
F2

F1 l

F2
Miy
Fl 1 Ty

a)
b)
F1l + 3F2 l

2F2 l
2F2 l
F1l

F1l

Miz Mt

c) d)

Fig. 2.7.3
M
x1 = 0; M iy = 0.
M i y = F1 x1 (0)
.
01
x1 = l; M iy = F1 l
(1)

x 2 = 0; M iy = 0
M i y = F1 x 2 ; (1)

12
x 2 = 2 l; M iy = 2 F1 l
(2)

M iy 23
= 2 F1 l = ct
Mt 01
=0
Mt 12
= F1 l = ct
Mt 23
= F2 2 l = ct
M iz 01
=0
Bare cotite spatiale 57

x 2 = 0; M iz = 0
M i z = F2 x 2 (1 )

12
x 2 = 2 l; M iz = F2 2 l
(2)

x 3 = 0; M iz = F1 l
M iz = F1 ⋅ l + F2 x 3 (2)

23
x 3 = 3 l; M iz = F1 l + F2 3l
( 3)

Diagramele sunt reprezentate în Fig. 2.7.2.b), c) şi Fig. 2.7.3.a),b),c),d).

Probleme propuse BCS


Să se traseze diagramele de eforturi pentru barele cotite spaţiale din Fig. 2.7.4.

F1=2 KN
2l F2=1 KN l1
l2 F3=2,4 KN
2l
F F1
l3
l 2l 2F
l4 2l
F
l1=0,3 m; l2=0,4 m; l
l3=0,6 m; l4=0,8 m; F
l

a) b) c)
Fig. 2.7.4

Rezolvare probleme BCS


Diagramele de eforturi sunt reprezentate pentru:
Problema,Fig 2.7.4.a).

F F F

N
Tz
Ty
F

F F

2Fl
Fl 2Fl Fl

Mz Fl
My Mt
Fl
2Fl

2Fl
58 Diagrame de eforturi
Fig. 2.7.5

Problema, Fig 2.7.4.b).

2 KN

2 KN 1 KN 2,4 KN
N
Tz
Ty
2 KN 1 KN 2,4 KN
2 KN 2,4 KN
1 KN

0,4 0,6
0,6
My Mt
0,6 KNm
KNm
KNm Mz
1,32 1,44
0,4 1,6 1,44
0,6
1,6
Fig. 2.7.6

Problema, Fig 2.7.4.c).

4Fl
3Fl

3F
Mz
Ty Mt

2F 3Fl

2Fl

2Fl
2Fl

3F
Fig. 2.7.7
Ipoteze fundamentale 59

Cap. 3. Noţiuni fundamentale în rezistenţa materialelor.

§3.1.Tensiuni normale şi tangenţiale. Starea de solicitare.

Aplicând metoda secţiunilor şi reducând în centrul de greutate al părţii rămase


toate sarcinile de pe partea îndepărtată, se pun în evidenţă forţele interioare a căror
componente sunt cele 6 eforturi:
N M x ≡ M t
 
R Ty M Miy
T M
 z  iz
Pentru a aprecia rezistenţa unui corp cunoaşterea acestor eforturi, este o
condiţie necesară, dar nu şi suficientă deoarece aceste eforturi sunt repartizate pe
secţiune după o lege oarecare şi se poate întâmpla ca în anumite puncte intensitatea
acestor eforturi să depăşească forţele de coeziune moleculară şi materialul să se rupă.
Rezultă deci că pentru a aprecia rezistenţa unui corp, a unui element de
rezistenţă, este necesar să se cunoască următoarele aspecte:
a) Legea de repartiţie a forţelor interioare pe secţiune.
b) Valoarea maximă a intensităţii acestor forţe.
c) Valoarea critică a intensităţii forţelor interioare, adică valoarea la care se
distruge coeziunea moleculară.
Corpul va rezista solicitărilor la care este supus numai dacă valoarea maximă a
intensităţii forţelor interioare efectivă este mai mică decât valoarea critică a intensităţii
forţelor interioare.
Pentru a defini intensitatea forţelor interioare, Cauchy în 1882 a introdus
noţiunea de tensiune, efort unitar sau efort specific. Vom considera în acest sens o
parte dintr-un corp secţionat, Fig. 3.1.1.
F1

Ri(st)

∆A
C
Mi(st) ∆N
F2 n
ϕ
∆T ∆Fi

Fn
t

Fig.3.1.1
60 Noţiuni fundametale

În secţiunea astfel obţinută vom considera un element de suprafaţă elementară


∆A, pe care putem considera că forţele interioare care îi revin sunt constante. De
__
asemenea suprafaţa ∆A este caracterizată de normala n care face unghiul ϕ cu forţele
___
interioare ∆ Fi .
Vom defini noţiunea de tensiune totală raportul:
___ ___
___
∆ Fi d F
p n = lim = (3.1.1)
∆A →0 ∆ A dA
unde indicele n indică normala la suprafaţă.
Unitatea de măsură pentru tensiune este dată de unitatea de forţă pe unitatea de
suprafaţă. Conform Sistemului Internaţional de măsură, unitatea de măsură pentru
tensiune este:
[N] = [Pa ] = [N] ;
[m 2 ] 10 6 [mm 2 ]
În inginerie se foloseşte unitatea derivată [MPa], care va fi:
[N ] = [N ] = 10 6 [Pa ] = 1[MPa ]
[mm 2 ] 10 −6 [m 2 ]
___ ___
Rezultă că tensiunea p n are aceeaşi direcţie şi sens cu forţa ∆ Fi , iar mărimea
___
ei depinde de mărimea forţei ∆ Fi precum şi de orientarea suprafeţei ∆A. Rezultă prin
__
urmare că p n este o mărime mai complexă decât o mărime vectorială. O astfel de
mărime poartă denumirea de mărime tensorială.
___
Forţa ∆ Fi se poate descompune în două componente:
__ __ ___
∆F = ∆N + ∆ T (3.1.2)
__
Rezultă deci că putem defini două componente ale tensiunii p n :
___ ___
___
∆N dN
σ n = lim = , (3.1.3)
∆A → 0 ∆ A dA
şi se numeşte tensiune normală şi:
__ ___
___
∆T d T
τ n = lim = , (3.1.4)
∆A →0 ∆ A dA
care se numeşte tensiune tangenţială.
Rezultă:
___ ___ ___
pn = σn + τn (3.1.5)
sau:
Ipoteze fundamentale 61

___ __ _

pn = σn n + τn t , (3.1.6)
__ __
n şi t fiind versorii direcţiilor respective.
___ __ __ __
τ
σ n = p n ⋅ n = p n ⋅ cos ϕ ; τ n = p n ⋅ t = p n sin ϕ ; şi tg ϕ = .
σ
p 2n = σ 2n + τ 2n , (3.1.7)
___

p n = p n = σ 2n + τ 2n (3.1.8)

Tensiunea normală σ are ca efect


y îndepărtarea suprafeţelor una în raport cu
j
cealaltă, iar τ are ca efect lunecarea relativă a
suprafeţelor între ele.
px În cazul în care vom considera un
τx ∆A x
σx i
element de suprafaţă ∆A raportat la un sistem
ϕ
de axe cartezian, Fig. 3.1.2, atunci vom
τxz putea scrie:
__ __ __ __

k p x = σ x i + τ xy j + τ xz k
z Fig.3.1.2 la notaţiile: τ xy , τ xz , primul indice indică
normala la planul în care acţionează, iar cel
de-al doilea indice indică axa cu care
pn2 n2 componenta respectivă a tensiunii este
n1
paralelă.
Vom putea scrie:
pn1 p 2x = σ 2x + τ 2xy + τ 2xz
Starea de tensiune într-un punct este
cunoscută dacă se cunoaşte tensiunea totala
Fig.3.1.3 p în oricare plan care trece prin acel punct,
n

Fig. 3.1.3.
În teoria tensiunilor se demonstrează că starea de tensiune dintr-un punct este
cunoscută, dacă se cunosc componentele tensiunilor în trei plane perpendiculare, care
trec prin acel punct. Aceste componente se scriu sub formă matriceală, şi în acest fel se
constituie aşa numitul tensor tensiune, Tσ ,
σ x τ yx τ zx 
 
Tσ = τ xy σy τ zy  . (3.1.9)
τ τ yz σ z 
 xz
62 Noţiuni fundametale

unde: τ xy = τ yx ; τ yz = τ zy ; τ zx = τ xz , conform principiului dualităţii


tensiunilor tangenţiale.
Tensorul tensiune definit de rel. (3.1.9), este un tensor simetric de ordinul al
doilea şi se poate descompune în două componente: Tσ - tensorul sferic sau m

modificator de volum şi D σ - tensorul deviator al tensiunii sau tensorul modificator de


formă.
Tσ = Tσ + D σ m
(3.1.10)
σ m 0 0 
 
Tσ =  0 σ m
m
0  (3.1.11)
0 0 σ m 

σ x − σ m τ yx τ zx 
 
D σ =  τ xy σy − σm τ zy  (3.1.12)
 τ τ yz σ z − σ m 
 xz

y σy
unde:
σx + σy + σz
σm = , (3.1.13)
3
σx
reprezintă tensiunea normală medie, Fig.3.1.4.
x

z σz

Fig.3.1.4

§3.2. Dualitatea tensiunilor tangenţiale

Presupunem că avem un element aflat într-o stare plană de tensiune, din care
extragem un element sub formă de prismă, de dimensiuni infinitezimale, Fig. 3.2.1.
Starea plană de tensiune este un caz particular al stării triaxiale, în care tensiunile după
două direcţii sunt diferite de zero, iar după o a treia direcţie sunt nule.
Pe feţele acestui element orientăm tensiunile normale σx şi σy şi tensiunile
tangenţiale τxy şi τyx .
Pe faţa înclinată cu unghiul α, în centrul de greutate al acestei suprafeţe
dreptunghiulare sunt prezente componentele τα şi σα.
Ipoteze fundamentale 63

Vom scrie ecuaţia de momente, (∑ M ) = 0 în raport cu centrul de greutate al


suprafeţei înclinate. Componentele τα , σα , σy şi σx nu dau momente, întrucât
rezultanta trece prin centrul de greutate C al suprafeţei înclinate.
dx
(∑ M ) = 0
σy
τyx dx dy
⇒ dz τ xy dy − τ yx dx dz = 0 . (3.2.1)
dz x 2 2
Rezultă:
τxy
τα τ yx = τ xy . (3.2.2)
dy C care exprimă principiul dualităţii tensiunilor
σx
σα
tangenţiale. Conform acestui principiu, tensiunile
α tangenţiale care acţionează la nivelul muchiei
comune a două suprafeţe perpendiculare, sunt
egale şi de sens contrar.
y În teoria tensiunilor se demonstrează
Fig.3.2.1 valabilitatea acestui principiu pentru starea
triaxială de tensiune.

§3.3. Relaţii de echivalenţă între eforturi şi tensiuni

Aplicând metoda secţiunilor se pun în evidenţă forţele interioare care reduse în


centrul de greutate al secţiunii transversale, au 6 componente în cel mai general caz,
Fig.3.3.1.

τxy dA
Mt
Ty
τxz
Tz σx y
z
Miz
N
Miy

Fig.3.3.1
64 Noţiuni fundametale

__
Tensiunea totală p , am descompus-o în σ şi τ. Presupunem un element de
suprafaţă dA de coordonate (z,y).
Dorim să scriem relaţiile de echivalenţă între eforturi şi forţele elementare date
de produsele σxdA, τxydA, τxzdA. Vom scrie cele şase ecuaţii de echilibru şi obţinem:
∑ X = 0 ⇒ N = ∫ σ x ⋅ dA (3.3.1)
A

∑Y = 0 ⇒ Ty = ∫ τ xy ⋅ dA (3.3.2)
A

∑Z = 0 ⇒ Tz = ∫ τ xz ⋅ dA (3.3.3)

= 0 ⇒ M t = ∫ (τ xz ⋅ y + τ xy ⋅ z )dA
A

(∑ M ) x
A
(3.3.4)

(∑ M ) y = 0 ⇒ M iy = ∫ σ x ⋅ dA ⋅ z = ∫ σ x ⋅ z ⋅ dA
A A
(3.3.5)

(∑ M ) z = 0 ⇒ M iz = ∫ σ x ⋅ dA ⋅ y = ∫ σ x ⋅ y ⋅ dA
A A
(3.3.6)
Integrarea acestor ecuaţii de echilibru se poate face numai în cazul în care se
cunoaşte legea de variaţie a tensiunii pe secţiune.

§3.4. Deplasări, deformaţii şi deformaţii specifice

Presupunem un corp solid deformabil fixat în spaţiu în aşa fel încât să fie
împiedicată deplasarea lui ca şi corp rigid, Fig. 3.4.1. În această situaţie deplasările
diferitelor puncte ale corpului reprezintă rezultatul deformării de ansamblu al acestui
corp.

F2
y
F1

M’
u
M
F3 v
w

Fn
O
x

Fig.3.4.1
Ipoteze fundamentale 65

Dacă vom considera un punct M din corp, după deformarea corpului va ajunge
în poziţia M′. Segmentul MM′ reprezintă deplasarea totală a punctului M. Dacă
raportăm corpul la un sistem de axe Oxyz, atunci deplasarea totală MM′ o vom putea
descompune în trei componente după cele trei direcţii, componente notate u, v şi w,
u 
care se constituie în matricea coloană a deplasării,   .
U = v
w 
 
Pentru studiul deformaţiilor într-un punct al unui corp vom decupa în jurul
punctului respectiv un element paralelipipedic infinitezimal, cu laturile dx, dy, dz, Fig.
3.4.2.
După deformarea
dz’
corpului, punctul M se
deplasează în M′, lungimile
celor trei laturi se modifică, iar
y
dy’ unghiurile iniţial drepte, se
dz
M’ modifică şi ele. Dacă vom
neglija rotaţia de corp rigid a
dx’ elementului, atunci deformaţia
dy totală a acestuia se compune
din 6 deformaţii parţiale:
M - 3 lungiri ale celor trei
dx
O laturi, numite deformaţii liniare
x
sau deformaţii de prima speţă.
- 3 variaţii de unghiuri
drepte, numite deformaţii
z
Fig.3.4.2 unghiulare sau deformaţii de
speţa a doua.

Vom considera numai proiecţia în planul xOy a elementului decupat în jurul


punctului M, Fig. 3.4.3.
Laturile elementului de volum se modifică şi numim ∆ (dx ) = dx ' − dx lungire
totală după axa x.
Se defineşte lungirea specifică sau alungire, raportul:
∆ (dx )
= ε x.
dx
La fel, ∆ (dy ) = dy ' − dy
∆ (dy ) ∆ (dz ) (3.4.1)
εy = ; si ε z = .
dy dz
66 Noţiuni fundametale

Cantitatea cu care se modifică unghiurile drepte poartă denumirea de


deformaţie specifică unghiulară, sau lunecare specifice. Deformaţia specifică
unghiulară se notează cu doi indici, care specifică planul în care se produc.
Astfel se definesc
αyx lunecările specifice din cele trei
plane perpendiculare:

y γ xy = α xy + α yx
dy’ 
M’ αxy  γ yz = α yz + α zy (3.4.2)
γ = α + α
dx’  zx zx xz
v dy Pentru a caracteriza starea
de deformaţie într-un punct, este
M dx suficient să se cunoască
O
u deformaţiile specifice în trei plane
x perpendiculare care trec prin acel
Fig.3.4.2 punct.
În mod analog stării de tensiune pentru caracterizarea stării de deformaţie se
introduce tensorul deformaţie specifică; Tε :
 1 1 
 εx 2
γ yx γ zx
2 
 1 1  (3.4.3)
Tε =  γ xy εy γ zy 
2 2 
 1 γ xz 1
γ yz εz 
 2 2 

§3.5. Ipoteze folosite în rezistenţa materialelor.

Pentru a putea obţine nişte rezultate valabile pentru o categorie cât mai largă
de probleme, sau cu alte cuvinte pentru elaborarea unor modele de calcul, în rezistenţa
materialelor se folosesc următoarele ipoteze, care se referă la structura materialelor şi
la comportarea acestora sub acţiunea sarcinilor exterioare :
1) Ipoteza continuităţii, conform căreia corpurile se consideră continue făcând
abstracţie de structura sa cristalină. Această ipoteză permite utilizarea aparatului
matematic al funcţiilor continue.
2) Ipoteza izotropiei, conform căreia materialele au aceleaşi proprietăţi după oricare
direcţie, (care trece printr-un anumit punct).
3) Ipoteza omogenităţii, corpurile considerându-se omogene, cu aceleaşi proprietăţi
mecanice şi elastice pentru întregul corp.
Ipoteze fundamentale 67

Calculele de rezistenţă se împart în calcule de ordinul I şi calcule de ordinul II.


În calculul de ordinul I la scrierea ecuaţiilor de echilibru se face ipoteza că
deformaţiile care apar sunt mici în comparaţie cu dimensiunile corpului, deci ecuaţiile
de echilibru se scriu în stare nedeformată, Fig.1.4.9.
În calculul de ordinul II ecuaţiile de echilibru se scriu pe forma deformată a barei.
Punctele de aplicaţie al forţelor se deplasează ca urmare a deformaţiilor care apar, dar
nu îşi modifică direcţia. Aceste forţe se numesc pseudo – urmăritoare, Fig.3.5.1.b).

u
Fv u
Fv Fv

Fh v v
l l Fh l α
Fh

a) c)
b)

Fig. 3.5.1

Se întâlnesc cazuri în care pe lângă deplasarea punctului de aplicaţie, dar îşi


păstrează poziţia relativă faţă de bară, Fig. 3.5.1.c). Aceste forţe se numesc forţe
urmăritoare. Este important să menţionăm că în calculul de ordinul II, reacţiunile şi
forţele interioare (eforturile), sunt funcţii neliniare de forţele exterioare ca urmare a
faptului că depind de deplasări.
4) Ipoteza micilor deplasări, conform căreia deplasările diferitelor puncte ale
corpului sunt mult mai mici în comparaţie cu dimensiunile sale (această ipoteză am
enunţat-o la calculul de reacţiuni), Fig. 3.5.1.a).
5) Ipoteza elasticităţii perfecte, conform căreia corpurile revin la forma iniţială după
încetarea încărcării exterioare.
6) Ipoteza dependenţei liniare dintre forţă şi deplasare F = k δ , unde k = constantă.
7) Ipoteza suprapunerii de efecte, conform căreia starea finală de echilibru nu
depinde de ordinea de aplicare a sarcinilor.
8) Principiul lui Saint-Venant, conform căruia într-o secţiune depărtată de zona de
încărcare a corpului, solicitarea nu depinde de modul încărcării, Fig. 3.5.2.
9) Ipoteza lui Bernoulli conform căreia o secţiune plană şi normală pe axa
elementului de rezistenţă rămâne plană şi normală şi pe axa sa deformată, Fig.
3.5.3.
68 Noţiuni fundametale
p

b
a

F=pb

F
b/2
b/2
x
a

Fig. 3.5.2. Scheme echivalente de Fig. 3.5.3. Secţiunea plană şi normală pe


încărcare, în cazul în care b<<a şi b<<x. axa barei în stare nedeformată rămâne
(Ipoteza lui Saint Venant) plană şi normală pe axa barei şi în stare
deformată. (Ipoteza lui Bernoulli)

§3.6. Clasificarea materialelor în rezistenţa materialelor.

Materialele se clasifică în rezistenţa materialelor luând în considerare


următoarele criterii:
a) După modul de comportare a materialului după îndepărtarea forţei.
- materiale elastice, care revin la forma iniţială după îndepărtarea forţei.
Astfel de materiale sunt destul de rar întâlnite în tehnică. Există însă o
gamă largă de materiale care au o comportare elastică până la un anumit
nivel de solicitare şi pe care noi le considerăm ca materiale elastice.
- materiale semielastice.
- materiale plastice, care suferă deformaţii mari după îndepărtarea forţei.
b) După modul de comportare a materialului înainte de rupere, materialele se clasifică
în:
- materiale ductile, care suferă deformaţii plastice înainte de rupere. Aceste
materiale prezintă ruperi de lunecare, cu suprafeţele înclinate faţă de
direcţia de solicitare dispuse în exterior şi ruperi prin smulgere, cu
suprafeţele având normala paralelă cu direcţia de solicitare situate în
centrul secţiunii, (forma de con-cupă). Din această categorie amintim:
oţelurile de uz general (de mică şi medie rezistenţă), aurul, plumbul,
zincul, aluminiul.
- materiale fragile care se deformează puţin înainte de rupere, la care
ruperea se produce brusc fără deformaţii plastice. Din această categorie fac
parte fonta cenuşie, sticla, oţelurile de înaltă rezistenţă tratate termic,
materialele ceramice, betonul, etc.
Încercarea la tracţiune 69

§ 3.7. Diagrama tensiune-deformaţie specifică

3.7.1. Încercarea la tracţiune a oţelului moale


Calculele de rezistenţă se fac în baza cunoaşterii caracteristicilor materialului
din care sunt confecţionate elementele de rezistenţă. Caracteristicile de bază ale
materialelor se determină printr-o încercare de tracţiune monoaxială care se execută pe
maşini speciale destinate acestui scop.
Încercarea de tracţiune monoaxială este o încercare simplă ce se realizează pe
o maşină de tracţiune utilizând epruvete standardizate de formă rotundă, de diametru d0
a cărei suprafaţă a fost fin prelucrată Fig.3.7.1. Pe suprafaţa epruvetei şlefuite se
evidenţiază baza tensometrică de mărime L0.
Subliniem faptul că încercările materialelor se fac în conformitate cu
standardele româneşti, care sunt în conformitate cu normele europene, (SR EN ISO
377-2000). Dintre organizaţiile importante de standardizare amintim: ASTM
(American Society for Testing and Materials), ASA (American Standards Association),
NBS (National Bureau of Standards).
Între dimensiunea d0 şi L0 , se impune următoarele rapoarte:
L0
= 5 pentru epruvete scurte;
d0
L0
= 10 pentru epruvete lungi.
d0
185
d0= φ10±0,05
φ 12

6,3
F F
M16

13 25

L0= 100

Fig. 3.7.1. Epruveta standard pentru încercarea de tracţiune, (dimensiuni în mm).

Încercarea la tracţiune se face prin încărcarea epruvetei cu două forţe axiale F,


egale şi de sens contrar, de la valoare zero şi până la valoarea forţei la care epruveta se
rupe.
70 Diagrama tensiune deformaţie

În timpul încercării, pentru diferite valori ale forţei Fi se măsoară deformaţia


totală, ∆L i = L i − L 0 , [mm],
unde: Li este lungimea epruvetei pentru valoarea Fi a forţei; ∆Li reprezintă lungirea
totală a epruvetei.
Cu perechile de valori (∆Li , Fi) se ridică diagrama care poartă denumirea de
curbă de tracţiune. Maşinile de tracţiune sunt prevăzute cu dispozitive de înregistrare
automată a acestei diagrame. Utilizarea curbei de tracţiune în coordonatele (∆Li , Fi)
este foarte greoaie şi de aceea se trasează curba caracteristică convenţională, în
coordonate (ε, σ), unde:
∆L
ε= 100; [%] - poartă denumirea de lungire specifică.
L0
F  N  - tensiune normală
σ= ; 
A 0  mm 2 
π d 02
A0 = , reprezintă aria secţiunii iniţiale a epruvetei.
4
Curba caracteristică are aceeaşi formă cu cea a diagramei de tracţiune, fiind
reprezentată însă la o altă scară.
În Fig. 3.7.2, este reprezentată curba caracteristică pentru un oţel cu un
comportament ductil, (exemplu OL 37).
F’
σ [MPa]
E

M F
C
D

Rm B’
B
ReH σe
ReL
σp

αα 00 α0 α0
ε%
N
O εp εe (At %)
εt
An
Fig. 3.7.2 Diagrama tensiune - deformaţie specifică, pentru un oţel cu comportare ductilă
Încercarea la tracţiune 71

Se evidenţiază pe curba caracteristică convenţională a oţelului moale, câteva


puncte importante. Astfel punctul B este punctul de pe diagramă, până la care
materialul are o comportare perfect elastică. Pentru zona OB de pe diagramă avem o
relaţie liniară între σ şi ε, de forma:
σ = εE, (3.7.1.1)
unde: E este o constantă de material şi poartă denumirea de modul de elasticitate
 N 
longitudinal în  , sau modulul lui Young, iar în relaţia (3.7.1) este cunoscută
 mm 
2

sub denumirea de legea lui Hooke. De asemenea la o anumită scară se poate considera
E = tg α0.
Tensiunea corespunzătoare punctului B poartă denumirea de limită de
proporţionalitate σp şi este tensiunea până la care materialul se comportă perfect
elastic.
În zona BB’ materialul începe să comporte neliniar, relaţia (3.7.1.1), nu mai
este valabilă, însă materialul îşi revine la forma iniţială după încetarea acţiunii
sarcinilor exterioare fără să înregistreze deformaţii remanente. Tensiunea
corespunzătoare punctului B’ reprezintă aşa numita limită de elasticitate a
materialului, σe.
După punctul C materialul începe să sufere deformaţii permanente foarte mari,
fără ca forţa să mai crească în continuare, înregistrându-se nişte oscilaţii în jurul unei
valori medii. Tensiunea dată de punctul C, poartă denumirea de limită de curgere
aparentă σc, sau notaţia conform STAS, Re.
Fc
σc = R e = . (3.7.1.2)
A0
unde Fc- reprezintă valoarea forţei corespunzătoare primelor oscilaţii pe parcursul
înregistrării. Ea poartă denumirea de limită de curgere aparentă întrucât este valoarea
care este indicată de dinamometru.
În zona de curgere se poate pune în evidenţă o limită inferioară de curgere ReL
şi o limită superioară de curgere ReH.
Din punctul D se înregistrează o creştere a forţei până la valoarea maximă dată
de punctul E, zonă în care materialul suferă un fenomen de ecruisare. Din punctul E
forţa începe să scadă iar în final să se producă ruperea în punctul F. Scăderea forţei
începând cu punctul E este legată de apariţia fenomenului de gâtuire a epruvetei, deci
de scăderea secţiunii transversale. Tensiunea corespunzătoare punctului E poartă
denumirea de rezistenţă la rupere, Rm,
Fm
Rm = , (3.7.1.3)
A0
unde Fm este forţa maximă care se înregistrează pe parcursul încercării.
72 Diagrama tensiune deformaţie

Caracteristicile mecanice aparente s-au calculat raportând forţa la aria iniţială


a secţiunii. În cazul în care raportarea forţei se face la aria secţiunii curente, întrucât am
văzut că apare fenomenul de contracţie transversală, atunci curba caracteristică ar avea
forma prezentată cu linii întrerupte şi poartă denumirea de curba caracteristică reală.
Se remarcă că apar diferenţe mari numai în zona de ecruisare un domeniu în care nu se
permite funcţionarea organelor de maşini. Deci rezultatele date de curba caracteristică
convenţională sunt comod de obţinut şi sunt foarte apropiate de mărimile ce prezintă
interes practic.
În cazul în care încărcarea se face până în punctul M şi descărcarea se face
lent, curba caracteristică nu mai urmează traseul iniţial din punctul M până în origine,
ci urmează traseul MN. Astfel se pune în evidenţă faptul că deformaţia specifică poate
fi scrisă sub forma:
ε = εp + εe (3.7.1.4)
unde: εe este deformaţia elastică ce dispare după descărcare, εp este deformaţia
plastică.
Dacă epruveta se reîncarcă, curba caracteristică va urma traseul NMEF, până
la rupere. Explicaţia acestui fenomen este legată de ecruisarea materialului care s-a
produs în urma solicitării la tracţiune.
Caracteristicile de plasticitate sau caracteristici de deformabilitate ale
materialului care pot fi puse în evidenţă, sunt:
- alungirea la rupere, care se exprimă în procente:
L − L0
An = u ⋅ 100 [%] (3.7.1.5)
L0
unde Lu este lungirea finală a bazei de măsură L0 pentru epruveta încercată până la
rupere.
- gâtuirea la rupere:
A − Au
Z= 0 ⋅ 100 [%] (3.7.1.6)
A0
unde Au – aria de rupere a secţiunii transversale, (aria ultimă).

3.7.2. Diagrama tensiune-deformaţie specifică pentru oţelul aliat

Pentru oţelurile aliate, care sunt materiale cu comportament fragil, curba


caracteristică nu mai prezintă o zonă de curgere (un palier de curgere). La aceste
materiale trecerea se face continuu de la zona în care materialul se comportă elastic la
zona în care se comportă elasto-plastic, Fig. 3.7.3.
Se defineşte modulul de elasticitate longitudinal convenţional liniar, E,
raportul:
Încercarea la tracţiune 73
σ
E= . (3.7.2.1)
ε
Pentru un punct oarecare, vom defini modulul de elasticitate tangent curent, Eσ :
∆σ
E σ = ∆σlim = tg α . (3.7.2.2)
, ∆ε → θ
∆ε
Se definesc următoarele caracteristici elastice şi mecanice:
- limita de proporţionalitate convenţională (sau tehnică), σl, este tensiunea la
care modulul de elasticitate curent admite o abatere (∆) prescrisă faţă de modulul de
elasticitate iniţial.
E − Eσ
∆= 0 100 [% ] (3.7.2.3)
E0

(Π)
σ [MPa]
α 10 (Π)|| (Π’)

D 10
C

Rm
B
100
Rp0,2 A

α0 α 10
σp 0,01
σl 10
α0
α0 α0
ε%
O (At%)
0,01
0,2
0,5

Fig. 3.7.3 Diagrama tensiune - deformaţie specifică, pentru un oţel aliat

Pentru determinarea limitei de proporţionalitate se procedează în felul


următorul:
În planul diagramei se construieşte un triunghi dreptunghic isoscel care are
ipotenuza paralelă cu porţiunea cvasiliniară a curbei caracteristice, (paralelă cu dreapta
având înclinarea α 0 ), iar catetele paralele cu axele ε şi σ. Cateta perpendiculară pe
abscisă se împarte în 10 părţi egale. Se construieşte dreapta (Π’) care are înclinarea cu
10% mai mică decât porţiunea cvasiliniară a curbei caracteristice. Se duce o paralelă cu
74 Diagrama tensiune deformaţie

dreapta (Π’), tangentă la curba caracteristică. Punctul de tangenţă, (punctul A),


reprezintă limita de proporţionalitate a materialului.
- limita de elasticitate convenţională σp, este tensiunea la care abaterea de la
variaţia proporţională dintre tensiune şi deformaţia specifică atinge o valoare prescrisă,
indicată ca indice al tensiunii. Pentru oţeluri se admite o abatere de 0,01%, σp0,01.
- limita de curgere convenţională Rp, este tensiunea corespunzătore unei
alungiri neproporţionale prescrise. Pentru oţeluri valoarea neproporţională prescrisă
este de 0,2%, care se scrie ca şi indice al tensiunii, Rp0,2.
- limita de întindere convenţională Rt, este tensiunea corespunzătore unei
deformaţii specifice (alungiri) totale prescrise. Pentru oţeluri cu limita de întindere
convenţională mai mică de 600 [MPa], se adoptă o deformaţie specifică totală prescrisă
egală cu 0,5%, care se înscrie ca indice al tensiunii, Rt0,5.

3.7.3. Diagrame tensiune-deformaţie specifică pentru alte materiale

Curbele caracteristice sau diagramele tensiune-deformaţie specifică, reprezintă


răspunsul materialelor la solicitările mecanice la care sunt supuse. Prin urmare curbele
caracteristice diferă în mod esenţial de la un tip de material la altul.
Menţionăm faptul că diagramele de compresiune prezintă o serie de
particularităţi faţă de cele obţinute la tracţiune. În primul rând dimensiunile
epruvetelor sunt diferite, înălţimea egală cu diametrul, pentru epruvete cilindrice.
Pentru compresiune se folosesc şi epruvete cubice.
Dacă la tracţiune deformaţiile pe direcţia de solicitare sunt de lungire, iar cele
transversale sunt de contracţie, la compresiune deformaţiile se produc invers. Apare
fenomenul de scurtare pe direcţia de solicitare şi de umflare pe direcţia transversală. La
compresiune apar forţe de frecare mari între suprafeţele platourile maşinii de încercat şi
epruvetă. De aceea deformaţiile transversale de umflare sunt mult mai pronunţate în
zona centrală a epruvetei în comparaţie cu secţiunile frontale de aşezare. Epruveta
capătă pe parcursul încercării forma de butoi, Fig, 3.7.4.
σ [MPa]
F

ε [%]
L0
L

Rmc

d0

d
Fig. 3.7.4. Schema de deformare a epruvetei solicitată la Fig. 3.7.5. Diagrama tensiune deformaţie
compresiune, L0, d0, sunt dimensiunile iniţiale specifică la compresiune pentru un oţel ductil
Încercarea la tracţiune 75

În cele ce urmează sunt prezentate exemple de curbe caracteristice pentru


câteva materiale solicitate la tracţiune sau compresiune.

250 σ [ MPa]
σ [ MPa]
-700
200
-600

150 -500

-400
100
-300

50 -200

ε [ %] -100
0 ε [ %]
0,05 0,10 0,15 0,20 0,25 0,30 0
-0,1 -0,2 -0,3 -0,4 -0,5 -0,6 -0,7 -0,8

Fig. 3.7.6. Diagrama tensiune deformaţie specifică Fig. 3.7.7. Diagrama tensiune deformaţie specifică
pentru un aliaj de aluminiu la tracţiune la compresiune pentru cupru

σ [ MPa]
25 σ [ MPa]
800
20 Cauciuc cu duritate mare 600
400
15 200 ε [ %]
Cauciuc moale

-0,03 -0,02 -0,01 0,01 0,02 0,03


10 -200
-400

5 0 -600

ε [ %] -800
0
2 4 6 8 10 12

Fig. 3.7.8. Diagrama tensiune deformaţie specifică Fig. 3.7.9. Diagrama tensiune deformaţie specifică
pentru cauciuc la întindere pentru un oţel turnat la întindere şi compresiune
76 Diagrama tensiune deformaţie

O serie de materiale ca de exemplu fonta, oţelul turnat, bronzul, au o rezistenţa


mult mai mare la compresiune în comparaţie cu rezistenţa la tracţiune, Fig. 3.7.9.
Există o largă categorie de materiale pentru care curba tensiune-deformaţie
specifică este neliniară în întregime, aşa cum se poate observa la oţelul turnat, Fig.
3.7.9, sau în cazul materialelor textile, Fig. 3.7.10.
Pentru aceste materiale relaţia
dintre σ şi ε este de forma:
σr σm
ε= , (3.7.3.1)
E0
numită lege potenţială . Constantele
E0 şi m, depind de material. Pentru
materiale textile, 0 < m , iar pentru
ε [%]
α materiale ca oţelul turnat, m > 0.
Modulul de elasticitate în origine,
E0, este definit de relaţia:
Fig. 3.7.10. Diagrama tensiune deformaţie  dσ 
E 0 =   = tgα ; (3.7.3.2)
specifică pentru textile  dε  ε = 0
Forma curbei caracteristice convenţionale diferă sensibil de la un material la
altul, precum şi de la un sortiment la altul. De exemplu, pentru oţel, curba are forme
diferite în funcţie de compoziţia chimică, de tratamentul termic aplicat precum şi de
forma epruvetelor, de viteza de deformare şi de temperatura de încercare. Fig.3.7.11
reprezintă curbele caracteristice ale unor metale şi aliaje folosite frecvent. Oţelurile şi
σ
MPa
2000
1- Oţel călit σ
1 2- Oţel îmbunătăţit MPa
2000 3- Oţel de uz general
1,2 4
4- Aliaj de AlCuMg decălit 400
5- Fontă cenuşie Fc18
1500 300
3

1000 2 200 5

500 100
4
3 ε
5 ε [%]
0,2 0,4 0,6 0,8
5 10 15 20 25 30
Fig. 3.7.11. Diagramele tensiune deformaţie specifică pentru unele materiale cu utilizare frecventă
Coeficienţi de siguranţă, rezistenţe admisibile 77

3.7.4. Factorii care influenţează proprietăţile mecanice şi elastice

Diagramele caracteristice şi deci implicit şi proprietăţile elastice şi mecanice


ale materialului depind de o serie de factori dintre care cei mai importanţi sunt:
dimensiunile epruvetei, viteza de încercare, temperatură, operaţii tehnologice,
tratamente termice, timp. În alegerea materialelor pentru proiectarea diferitelor
elemente de rezistenţă este foarte important să se cunoască aceste influenţe.

a) Influenţa temperaturii
Calculul de rezistenţă pentru elementele de rezistenţă, care în exploatare sunt
solicitate la temperaturi ridicate (piesele cazanelor sau turbinelor cu abur etc.) sau
temperaturi scăzute (piesele maşinilor frigorifice, recipienţi cu gaze lichefiate etc.),
reclamă cunoaşterea caracteristicilor de rezistenţă ale materialelor (ER) respective la
temperatura de lucru a acestora. Variaţia caracteristicilor mecanice, elastice şi de
deformabilitate pot fi evidenţiate sugestiv analizând curbele caracteristice pentru
acelaşi material la temperaturi diferite, Fig. 3.7.12.

σ MPa

-195 0C
1000

300 0C
800 200 0C
20 0C 400 0C
600

500 0C
400

200

0
ε

Fig. 3.7.12. Diagramele tensiune-deformaţie specifică pentru epruvete din acelaşi material (oţel de
uz general), încercate la temperaturi diferite

Din analiza acestor diagrame, se evidenţiază variaţia cu temperatura a limitei de


curgere, a rezistenţei de rupere şi a alungirii la rupere.
78 Diagrama tensiune deformaţie

Cu creşterea temperaturii palierul de curgere al oţelurilor carbon se diminuează


iar la cca. 300oC dispare, deci determinarea limitei de curgere σ c nu mai este posibilă.
În locul ei se determină limita de curgere convenţională σ0, 2 .
Este important de reţinut că la temperaturi scăzute sub zero grade, apare
fenomenul de fragilizare a materialelor. Acest fenomen conduce la scăderea rezistenţei
la şoc, iar studiul fragilizării ocupă un capitol important în mecanica ruperii, de care
trebuie să se ţină cont în proiectare şi în aprecierea duratei de viaţă.
Variaţiile proprietăţilor mecanice elastice şi de deformabilitate, în funcţie de
temperatură, pentru un oţel de uz general, Rm=420 MPa, sunt prezentate în Fig. 3.7.11,
pentru temperaturi cuprinse între 20-800 [0C].
ν σ [MPa] E [GPa] A, Z, [%]

0,5 500 200 100


Z

0,45 90

400 160
ν
0,35 70
300 A
120

0,25 E 50
σc
200 σp 80

0,15 30

100 40
Rm (σc)
0,05 10

0 200 400 600 800 1000 [0C]

Fig. 3.7.11. Variaţia limitei de proporţionalitate, σp , limitei de curgere, σc, a


rezistenţei de rupere, Rm, modului de elasticitate longitudinal, E, coeficientului de
contracţie transversală, ν, alungirii la rupere, A şi gâtuirii la rupere, Z, în funcţie de

( )
Limita de curgere σc sau σ0, 2 la temperaturi ridicate, poate fi acceptată
drept caracteristică de bază pentru calculul de rezistenţă numai în domeniul de
temperatură în care durata menţinerii unei solicitări egale cu limita de curgere nu
modifică în mod sensibil nici deformaţia de la începutul încărcării şi nici rezistenţa
elementelor considerate. Temperaturile limită sunt : 350oC pentru oţeluri carbon,
450oC pentru oţeluri aliate şi 100oC pentru aliaje de Al-Mg.
Coeficienţi de siguranţă, rezistenţe admisibile 79

b) Influenţa temperaturii şi a timpului de solicitare sub sarcină constantă


Proprietăţile materialelor se modifică în timp, iar fenomenele în care se
urmăreşte dependenţa dintre tensiune şi deformaţie specifică în care se ţine cont de
factorul timp şi eventual temperatură, poartă denumirea de fenomene reologice.
Experienţa arată că peste anumite limite de temperatură, la solicitări suficient
de mari a unor materiale, apare fenomenul de fluaj – adică deformarea lentă şi
continuă a materialului sub acţiunea unei sarcini constante. În aceste condiţii, calculul
de rezistenţă pentru un element de rezistenţă solicitat static pe o durată de funcţionare
dată la o anumită temperatură ridicată, se bazează pe una din următoarele caracteristici
de rezistenţă (definite în STAS 6637-75) :

1) Rezistenţa de durată convenţională (tehnică), σ r / t [R r / t ] , este sarcina


statică constantă raportată la aria secţiunii iniţiale a epruvetei, care provoacă ruperea
epruvetei după o durată de timp prescrisă, la temperatura θ o C dată. Timpul t din
simbolul σ r / t se exprimă durata în ore până la rupere. De exemplu, pentru t = 10.000
ore se notează σ r / 10000 .

2) Limita de fluaj convenţională (tehnică), σ εf / t [R A f / t ] , este tensiunea


constantă care produce după o durată de încărcare, t, o alungire de fluaj (alungire
remanentă) , ε f , prescrisă, la o temperatură θ o C. De exemplu, pentru ε f = 0,2% şi t =
1000 ore, se notează σ 0, 2 / 1000 . Caracteristicile de rezistenţă, σ r / t şi σ εf / t , se
determină prin încercări la fluaj. La încercarea obişnuită de fluaj epruveta se supune la
o sarcină de întindere şi o temperatură care se menţin constante pe toată durata
încercării. Pe parcursul încercării se urmăreşte fie stabilirea duratei până la rupere fie
determinarea variaţiei în timp a lungirii pentru trasarea curbei de fluaj (ε[A] → t ) ,
având o forma tipică, Fig. 3.7.12.
ε
ε [%]
I II III
2,5
D rupere θ=500 0C
2

1,5

1
dt
0,5
timpul t [ore]
ε0 timpul t [ore]
0 200 400 600 800 1000
0
Fig.3.7.12 Fig.3.7.13
80 Diagrama tensiune deformaţie

 dε 
Panta acestei curbe  = ε&  se numeşte viteză de fluaj. Neglijând porţiunea lungirii
 dt 
instantanee ε o produsă la încărcarea epruvetei, pe curba de fluaj se disting trei zone.
Zona I, numită zona fluajului primar sau nestabilizat, arată o scădere continuă a
vitezei de fluaj. Zona liniară II, zona fluajului secundar sau stabilizat, se
caracterizează prin viteză minimă de fluaj, practic constantă. Zona III, zona fluajului
terţiar sau accelerat se distinge prin creşterea continuă a vitezei de fluaj până în
punctul D unde se produce ruperea. Forma curbei de fluaj variază la aceeaşi
temperatură cu sarcina aplicată, respectiv pentru aceeaşi sarcină variază cu
temperatura, Fig. 3.7.13.
Pentru determinarea variaţiei în timp a rezistenţei tehnice de durată σ r / t
pentru o temperatură dată, conform STAS 8894-71, la temperatura respectivă se
execută încercări de rupere prin fluaj pe o serie de epruvete încărcate cu sarcini
constante de valoare diferită şi se înregistrează timpul de rupere t r a fiecărei epruvete.
Cu perechile de valori σ r / t şi t r se trasează apoi curba rezistenţei tehnice de durată
( σ r / t → t ). De obicei, această curbă, în sistemul de axe lg t − lg σ r / t se poate exprima
prin una sau două segmente de dreaptă, Fig.3.7.14.

σ [MPa]

500
σ0,2/t σ1/t σr/t
400

300

200

100
90
90 timpul t [ore]
80
70
1 10 102 103 104 105

Fig.3.7.14

Pentru determinarea variaţiei în timp a limitei tehnice de fluaj σ εf / t pentru o alungire


de fluaj ε f dată, la o temperatură anumită, se încearcă la fluaj o serie de epruvete cu
sarcini diferite, urmărindu-se variaţia în timp a alungirii. Pe baza curbelor de fluaj se
determină durata t εf corespunzătoare alungirii de fluaj ε f , iar cu perechile de valori
σ şi t εf se trasează apoi curba ( σ εf / t → t). În general, pe baza curbelor de fluaj
Coeficienţi de siguranţă, rezistenţe admisibile 81

obţinute se trasează curbe : (σ1 / t → t ) pentru ε f = 1% ; (σ 0,2 / t → t ) pentru


ε f = 0,2% .

c) Influenţa temperaturii şi a timpului de solicitare sub deformaţie constantă

Efectul combinat al temperaturii şi al duratei de încărcare conduce în timp la


scăderea tensiunii iniţiale, pentru care deformaţia iniţială se menţine constantă. Acest
fenomen se numeşte relaxarea tensiunilor şi se întâlneşte de exemplu la îmbinările cu
buloane a flanşelor conductelor cu abur, unde cu timpul slăbirea strângerii buloanelor
poate conduce la pierderi de etanşare. Micşorarea în timp a tensiunilor iniţiale σ o este
o consecinţă a apariţiei şi creşterii în cursul procesului de relaxare a unei alungiri
plastice ε p şi scăderii în aceeaşi măsură a alungirii elastice ε e . În ipoteza unei alungiri
iniţiale elastice, ε o = σ o / E θ , din condiţia unei alungirii totale constante, rezultă:
σ σ(t )
ε o = o = ε o (t) + ε p (t) = + ε p ( t ) = const. , (3.7.4.1)
Eθ Eθ

rezultă: σ(t ) = σ o − E θ ε p ( t ) ; (3.7.4.2)

în care : E θ este modulul de elasticitate al materialului la temperatura θ o C de


încercare.
Curbele de relaxare ale unui oţel la diferite temperaturi θ pentru aceeaşi
tensiune iniţială σ o , respectiv alungire iniţială ε o , sunt prezentate în Fig. 3.7.15.
Maşina de încercat la relaxare
trebuie să aibă în plus faţă de cea de încercat σ [MPa]
ε=const.
la fluaj un regulator automat de menţinere
constantă a alungirii iniţiale ε o a epruvetei, σ0 θ1<θ2<θ3
prin micşorarea corespunzătoare a tensiunii θ1
din epruvetă. Pe baza curbei de relaxare
σt/ε0 θ2
obţinută pentru o temperatură dată se
determină tensiunea la relaxare σ t / εo , la θ3
care se reduce tensiunea iniţială σ o aferentă
alungirii iniţiale ε o (în %), după un anumit timpul t [ore]

număr, t, de ore de încercare la relaxare. 0


Fig.3.7.15
Exemplu : σ800 / 0,04 = 160 N / mm2
(tensiunea după t = 800 ore de încercare,
alungirea iniţială fiind ε o = 0,04% ).
82 Diagrama tensiune deformaţie

d) Influenţa vitezei de deformaţie


Viteza de deformaţie are influenţă considerabilă asupra caracteristicilor de
rezistenţă ale materialelor.
Astfel, cu creşterea vitezei de
σ
deformaţie, limita de curgere, σ c , şi c- 6 ⋅ 10 4 mm/s
limita de rupere, σ r , cresc, Fig. 3.7.16. σ0
În schimb, într-un domeniu larg de viteze b- 4 ⋅10 4 mm/min
de deformaţie, caracteristicile de
deformabilitate, respectiv lungirea la σt/ε0 a-1 mm/min
rupere, δ 5 , şi gâtuirea la rupere, Z, nu se
modifică. Există însă pentru fiecare
material o valoare critică a vitezei de
ε
deformaţie ( ε& cr = dε / dt ) sub care
0
comportarea este ductilă şi peste care Fig.3.7.16
comportarea materialului este fragilă.
Pentru oţel la temperatura normală, viteza critică de lungire a unei epruvete cu
lungimea L o = 100mm , este v cr = ε& cr ⋅ L o = 40..........60ms −1 .
Viteza de încărcare are asupra limitei de curgere o influenţă însemnată, aşa
cum este prezentat în Fig. 3.7.17, (după Josif Hajdu).

275 σc [MPa/s]
270
265
260
255
250
245
240
235
230
Viteza de solicitare
225
0 101-3 102-2 103-1 14 10
5 [MPa/s]6

Fig. 3.7.17. Influenţa vitezei de solicitare asupra limitei de curgere, σc

Se remarcă faptul că la viteze mari de solicitare limita de curgere creşte. De aceea la


încercările statice, conform SR EN 10002-1, viteza de încărcare este limitată la
maximum 10 MPa/s, până la atingerea limitei de curgere.
Coeficienţi de siguranţă, rezistenţe admisibile 83

d) Influenţa solicitărilor variabile în timp


S-a observat experimental că o epruvetă solicitată la întindere după un ciclu de
solicitare variabil în timp, (variaţii ciclice sunt reprezentate în Fig. 1.10 la 1.15), se
rupe la o tensiune σ mult mai mică decât rezistenţa de rupere σ r [ R m ] . Ruperile
produse de sarcinile variabile în timp se numesc ruperi prin oboseală şi au un caracter
de rupere fragilă.
Comportarea unui material la solicitări variabile se caracterizează prin
rezistenţa la oboseală (σob ) , definită prin valoarea maximă a tensiunilor variabile
ciclic la care ruperea epruvetei standard – confecţionată din materialul respectiv – nu
se produce oricât de mare ar fi numărul ciclurilor de solicitare.
Caracteristicile unui ciclu de
solicitare, Fig.3.7.18, sunt: tensiunea
maximă σ max şi tensiunea minimă σ σm=(σmax+σmin)/2
σ min ; tensiunea medie
σ m = 0,5(σ max + σ min ) ; amplitudinea
ciclului σam = 0,5(σ max − σmin ) ; σmax
coeficientul de asimetrie
σm
R = σ min / σ max . Rezistenţa la oboseală o t
a unui material depinde de valoarea σmin
coeficientului de asimetrie a ciclului, R,
precum şi de tipul de solicitare T
(întindere – compresiune, încovoiere, Fig. 3.7.18. Caracteristicile unui ciclu de solicitare
răsucire).
Rezistenţa la oboseală la tracţiune-compresiune se notează σ Rt , unde primul
indice reprezintă valoarea coeficientului de asimetrie R a ciclului de solicitare iar al
doilea indice indică solicitarea de tracţiune-compresiune. Astfel, rezistenţa la oboseală
în cazul solicitării la tracţiune după un ciclu alternat simetric (R=-1) se notează σ −1t
iar în cazul ciclului pulsator (R = 0) , σ0 t .
Încercările la oboseală a unui oţel la tracţiune-compresiune se execută pe un lot
de cel puţin 6 – 8 epruvete. De obicei încercarea se execută asigurând pentru toate
epruvetele aceeaşi tensiune medie σ m şi variind de la o epruvetă la alta amplitudinea
ciclului σ am . Prima epruveta se încearcă cu o tensiune (σ max = σ1 ) superioară
rezistenţei la oboseală presupuse şi se înregistrează numărul de cicluri N1 până la
rupere. A două epruvetă se încearcă cu σ max = σ 2 < σ1 numărul de cicluri până la
rupere fiind N 2 > N1 . Încercarea se repetă în acest mod până când ultimele epruvete
ajung să reziste fără să se rupă, la un număr convenţional de cicluri N o .
84 Diagrama tensiune deformaţie

σ
Perechile de valori (σi , N i ) Oţel
(i=1,2,...,n), unde n reprezintă
Aluminiu
numărul de epruvete încercate, se
reprezintă grafic obţinându-se curba
Wöhler, Fig. 3.7.19. Pentru oţeluri,
σob =σ-1t N
ramura descrescătoare a curbei
Wöhler, se racordează la o ramură o 107=N0
orizontală la N = 1 ⋅106....3 ⋅106
cicluri. Fig. 3.7.19
Tangenta la ramura orizontală a curbei determină rezistenţa la oboseală σ −1t
(pentru R = -1). La materiale neferoase, de exemplu la aluminiu, nu se poate defini o
rezistenţă la oboseală netă, deoarece curba Wöhler are un traseu continuu descendent
Fig.3.7.19. În acest caz valoarea rezistenţei la oboseală se dă împreună cu numărul
convenţional de cicluri No pentru care a fost determinată (de ex. N o = 108 cicluri).
Rezistenţa la oboseală a unui metal este influenţată de numeroşi factori dintre
care, pe lângă valoarea coeficientului de asimetrie R şi tipul de solicitare, un rol
deosebit îl au : dimensiunile absolute ale piesei, variaţiile de secţiune produse de găuri
şi canale, mediul de lucru. Efectele acestor factori şi luarea lor în considerare în
calculele de rezistenţă se tratează în capitolul : Calculul la solicitări variabile.

e. Influenţa dimensiunilor epruvetelor


Valorile caracteristicilor de rezistenţă ale unui material scad cu creşterea
dimensiunilor, (diametrul sau grosimea epruvetelor). Această scădere depinde de
proprietăţile mecanice şi considerată, de felul materialului şi de variaţia în timp a
forţelor aplicate (statice, cu şoc sau ciclice).
Notând spre exemplu cu (σc )10 limita de curgere aparentă a unui oţel de uz
general, determinată pe epruvete cu diametrul (sau grosimea) do = 10 mm,
confecţionate dintr-o bară laminată cu diametrul apropiat de do şi cu (σc )d limita de
curgere obţinută pe epruvete proporţionale cu diametrul (grosimea) d > 10 mm, dintr-o
bară laminată din aceeaşi sarjă de oţel la un diametru apropiat de d, se constată că
(σc )d < (σc )10 ; diferenţa este cu atât mai mare cu cât d este mai mare.
Măsură scăderii limitei de curgere se exprimă prin factorul dimensional
(coeficientul de mărime) relativ la limita de curgere, definit de raportul:
(εσ )cd = (σc )d / (σc )10 (3.7.4.1)
Pentru oţelurile carbon variaţia factorului dimensional (ε σ )cd , în funcţie de diametrul
(grosimea) epruvetei şi a semifabricatului este dată în Fig. 3.7.20, curba trasată cu linie
întreruptă.
Coeficienţi de siguranţă, rezistenţe admisibile 85
În mod analog se defineşte factorul dimensional relativ la rezistenţa de
rupere statică, (ε σ )d : (ε σ )d = (σ r )d / (σ r )10
r r

(3.7.4.2)
unde : (σ r )d este rezistenţa la rupere a
(ε σ )dr
1 Oţel de uz
unei epruvete (sau semifabricat) cu general
grosimea d > 10 mm; (σ r )10 - 0,9
rezistenţa la rupere a unei epruvete
(sau semifabricat) din acelaşi material 0,8
Oţel aliat
cu grosimea d = 10 mm.
În figura 3.7.20 sunt trasate 0,7
Fontă modificată
curbele de variaţie ale factorului (εσ )cd
(εσ )d pentru următoarele materiale : – 0,6
r oţel carbon

oţel de uz general; – oţel aliat; – fontă


modificată; – fontă cenuşie. 0,5
Diagrama arată că scăderea
rezistenţei la rupere cu creşterea 0,4
grosimii epruvetelor (sau Fontă cenuşie
semifabricatelor) este mică la oţelul 0,3
carbon şi foarte pronunţată la fonta 10 20 30 40 50 100 200 500 d(mm)
cenuşie. Fig. 3.7.20

3.7.5. Rezistenţe admisibile, coeficienţi de siguranţă

În cazul în care avem o piesă realizată dintr-un anumit material, pentru care se
cunoaşte curba caracteristică σ-ε, care poate avea fie o comportare ductilă, Fig. 3.7.8.
a), sau o comportare fragilă, Fig. 3.7.8.b), se pune întrebarea până la ce valoare a
tensiunii maxime poate fi solicitată această piesă, astfel încât să poată funcţiona în
condiţii de deplină siguranţă.
σ
σ

Rm(σr)

Re(σc)
σmax=σa
σmax=σa
ε ε

a) b)

Fig. 3.7.8.
86 Diagrama tensiune deformaţie

Analizând curba caracteristică σ-ε, în cazul unui material ductil, rezultă în mod
clar că tensiunea maximă σmax trebuie să fie mai mică decăt tensiunea de curgere a
materialului σc,
σmax < σc, (3.7.5.1)
iar în cazul unui material fragil, tensiunea maximă σmax trebuie să fie mai mică decât
tensiunea de rupere a materialului σr,
σmax < σr. (3.7.5.2)

În general însă tensiunile maxime trebuie să fie mult mai mici decât tensiunile
limită σc, sau σr, iar această tensiune maximă admisă poartă denumirea de tensiune
admisibilă, σa.
Se introduce noţiunea de coeficient de siguranţă, c,:

tensiunea lim ita


Coeficient de siguranta = c = .
tensiunea max ima
Tensiunile admisibile în acest caz vor fi:

Pentru materialelor ductile:


σ
σa = c , (3.7.5.3)
Cc
unde Cc este coeficientul de siguranţă în raport cu limita de curgere.
Pentru materiale fragile:
σ
σa = r . (3.7.5.4)
Cr
unde Cr coeficient de siguranţă în raport cu limita de rupere.
Prescripţii pentru rezistenţele admisibile, σa, şi coeficienţii de siguranţă, c,
sunt date norme şi standarde. Coeficientul siguranţă astfel definit reprezintă o mărime
supraunitară. Cele mai mari valori ale coeficienţilor de siguranţă sunt prevăzuţi pentru
instalaţiile de ridicat.
În mod analog se defineşte tensiunea tangenţială admisibilă, τa:
τc
τa = (3.7.5.5)
Cc
τ
τa = r (3.7.5.6)
Cr

Între tensiunile admisibile normale si tangenţiale există relaţie:


τa < σ a . (3.7.5.7)
Solicitari simple 87

SOLICITĂRI SIMPLE

Cap.4. Întinderea şi compresiunea

§.4.1. Întinderea şi compresiunea monoaxială

În cazul în care torsorul forţelor interioare se reduce la o singură forţă axială,


spunem că avem de-a face cu o solicitare de întindere sau compresiune monoaxială,
după cum este orientată forţa axială.
Pentru solicitarea de întindere sau compresiune monoaxială dorim să
cunoaştem modul de repartiţie pe secţiunea transversală a tensiunii σ şi care sunt
relaţiile de calcul pentru tensiunile σ şi deformaţiile ce se produc în urma acestei
solicitări.
Se consideră o bară dreaptă de lungime l , arie A, modul de elasticitate E. Pe
această bară se trasează un caroiaj de linii transversale pe întreg perimetrul, paralele
între ele, situate la distanţe egale “a”, Fig. .
F

a d-∆d

a d
l
a σx
a+∆a x dx
a

∆l N ε σ
F

a) b) c) d) e) f)

Fig. 4.1.1 Schema de deformare şi distribuţie a tensiunilor şi deformaţiilor specifice la întinderea monoaxială
a) Bara în starea neîncărcată; b) Bara în stare deformată; c) Bara secţionată transversal la distanţă x; d)
Digrama forţei axiale; e) Distribuţia deformaţiei specifice ε de-a lungul barei; f) Distribuţia tensiunii normale
σ de-a lungul barei;

În cazul în care această bară se încarcă cu o forţă F, bara se va lungi cu ∆l ,de-


a lungul barei iar distanţele a se vor mări cu ∆a, Fig. 4.1.1.b). Pe direcţie transversală
se constată că bara se contractă uniform cu ∆d. Se constată că liniile paralele şi
perpendiculare pe axa barei rămân paralele şi perpendiculare pe axa barei şi după
deformare. În acest fel se verifică în mod experimental ipoteza secţiunilor plane şi
normale a lui Bernoulli.
Tragem concluzia importantă că deformaţiile specifice ε înregistrate pentru
întreaga bară sunt constante, ε = ct.
88 Întindere şi compresiune

Admiţând comportamentul liniar elastic al materialului, conform legii lui


Hooke, avem: σ = ε E = ct. Rezultă că tensiunea σ este constantă pe secţiunea
transversală. Astfel într-o secţiune oarecare la distanţa x de încastrare σ = ct. Fig.
4.7.1.c). Rezultă conform primei relaţii de echivalenţă dintre eforturi şi tensiuni:
N = ∫ σ x dA = σ A , (4.1.1)
A

N
⇒σ = . (4.1.2)
A
Pentru calculul deformaţiilor, vom avea:
l l
∆ (dx ) = ε dx ⇒ ∆ l = ∫ ∆ (dx ) = ε ∫ dx =εl (4.1.3)
0 0
Rezultă:
σ Nl
∆l = l= , (4.1.4)
E EA
Nl
∆l = . (4.1.5)
EA
Produsul EA se numeşte rigiditate la tracţiune.
Aşa cum am văzut, din analiza aspectului geometric al problemei de întindere,
dacă de-a lungul barei se produc deformaţii liniare de lungire a barei, pe direcţie
perpendiculară se produc deformaţii de contracţie transversală. Se defineşte
coeficientul de contracţie transversală, ν, sau coeficientul lui Poisson, raportul:
ε longitud .
ν=− . (4.1.6)
ε transv.

b0
b0+∆ b
x

F h0

h0+∆h
F

y
z
l0
l0 + ∆ l

Fig. 4.1.2. Schema suprapusă a unei bare nesolocitată, cu lungimea l 0 , cu starea deformată la tracţiune , de
lungime l0 + ∆ l .
Solicitari simple 89

Deformaţiile specifice liniare după direcţiile axelor de coordonate x, y, z, sunt:


(l 0 + ∆l) − l 0 ∆l
εx = = >0 , (4.1.7)
l0 l0

ε x (b 0 + ∆b) − (b 0 ) ∆b
εy = − = = < 0, (4.1.8)
ν b0 b0
ε x (h 0 + ∆h ) − (h 0 ) ∆h
εz = − = = < 0. (4.1.9)
ν h0 h0
Se defineşte deformaţia specifică volumică:

∆V (l 0 + ∆l)(b0 + ∆b)(h 0 + ∆h ) − l 0 b 0 h 0 ∆l ∆b ∆h
εV = = ≅ + + , (4.1.10)
V l 0b0h 0 l 0 b0 h 0
sau:
εV = εx + ε y + εz . (4.1.11)
Rel. (4.1.10) s-a obţinut neglijând infiniţii mici de ordinul 2 şi 3.
Deformaţia specifică volumică se întâlneşte şi sub denumirea dilataţie, care
apare în cazul tracţiunii. Dilataţia este o mărime pozitivă, deci volumul în stare
deformată la tracţiune se măreşte. În cazul compresiunii, apare fenomenul de
contracţie. Contracţia este negativă, caz în care volumul în stare deformată se
micşorează.
Conform rel. (4.1.7), (4.1.8), (4.1.9), din (4.1.10) se obţine:
ε V = ε x + (− νε x ) + (− νε x ) = ε x (1 − 2ν ) . (4.1.12)
Dar deformaţia specifică volumică trebuie să fie o mărime pozitivă:
ε V = ε x (1 − 2ν ) > 0 ⇒ ν ≤ 0,5 . (4.1.13)
Conform rel. (4.1.13), contracţia transversală ν, poate avea valoarea maximă
ν = 0,5. Această valoare se întâlneşte pentru anumite categorii de cauciuc.
Valori de 0,5 se consideră în cazul deformaţiilor în domeniul plastic. Pentru oţel
coeficientul de contracţie transversală este în jur de: ν = 0,3, şi variază în funcţie de
calitate.
Rel. (4.1.5) se poate aplica pentru tronsoanele de bară la care parametrii N, E,
A sunt constanţi pe fiecare domeniu în parte.
De aici se pot rezolva cele trei probleme fundamentale ale rezistenţei
materialelor.
1) Probleme de dimensionare:
- din condiţia de rezistenţă:
90 Întindere şi compresiune
N
A nec = , (4.1.14)
σa
- din condiţia de rigiditate:
Nl
A nec = . (4.1.15)
∆l a E
2) Probleme de încărcare capabilă:
- din condiţia de rezistenţă:
N cap = σ a A ef , (4.1.16)
- din condiţia de rigiditate:
A ef ∆ l a E
N cap = . (4.1.17)
l
3) Probleme de verificare:
- la rezistenţă:
N
σ ef = ≤ σa , (4.1.18)
A ef
- la rigiditate:
Nl
∆ l ef = . (4.1.19)
EA

§.4.2. Calculul barelor la întindere şi compresiune ţinând cont şi de


greutatea proprie a materialului

În consideraţiile precedente nu am luat în considerare greutatea proprie a


materialului. Sunt multe situaţii în care se impune luarea în consideraţie şi a greutăţii
proprii, datorită lungimii mari a unor elemente de rezistenţă. În Fig. 4.2.1, este
prezentată o bară solicitată la tracţiune, la care se ia în considerare şi greutatea proprie.

F + γAl σ1 =
F
+ γl
A
1
d
dx Nx
l
Nx σx
Nx γAx
x
0 F
F σ0 =
F A
N σ
F

Fig. 4.1.2 Bara solicitată la tracţiune luând în consideraţie şi greutatea proprie


Solicitari simple 91

Bara este de lungime l , cu aria A, greutatea specifică γ = ρ g , solicitată de o


forţă F, pe care o vom secţiona la distanţa x de capătul liber, (unde ρ reprezintă
densitatea iar g acceleraţia gravitaţională.
În secţiunea curentă x, acţionează o forţă axială:
Nx = F + γ Ax . (4.2.1)
F
Tensiunea va fi: σ x = + γ x . (4.2.2)
A
Tensiunea σx, conform rel. (4.2.2) variază liniar de-a lungul barei.
F
Pentru: x=0 σ x = σ0 = = σ min .
A
F
x=l σ x = σ1 = σ max = + γ l .
A
Dimensionarea barei se va face pentru secţiunea 1 când σ1 = σa .
F
σ max = σ a = + γl.
A
Rezultă:
F
A nec = . (4.2.3)
σa − γ l
Se remarcă că pentru o anumită valoare a lui l , numitorul se anulează,
σ a − γ l = 0 şi A → ∞ . Lungimea critică pentru care bara se rupe sub acţiunea
greutăţii proprii, indiferent de mărimea ariei secţiunii transversale se numeşte lungimea
de rupere. Rezultă:
σ
σr = γ l r ⇒ l r = r . (4.2.4)
γ
σ
Pentru OL 37.1 : σ r = 370 MPa ; γ = 7,85 ⋅10 − 5 N / mm 3 ; l r = r = 4,7 km.
γ
Pentru calculul deformaţiilor nu mai putem aplica relaţia ∆ l = ε l , deoarece
ε ≠ ct . Vom calcula deformaţia specifică în secţiunea curentă x:
σ F γ⋅x 1
εx = x = + = (F + γ ⋅ A x ) . (4.2.5)
E EA E EA
Vom considera la distanţa x, un element de lungime mică dx, pentru care putem admite
că ε x = ct . Atunci ∆ (dx ) = ε x ⋅ dx , şi:
l
1 l 1  A l2  l  γ⋅A l 
∆ l = ∫ ε x dx = ∫ (F + γ Ax ) dx =  F ⋅ l + γ == F + .
0 EA 0 EA  2  EA  2 
(4.2.6)
92 Întindere şi compresiune

Dar, γ ⋅ A l = G , unde G reprezintă greutatea proprie a barei.


l  G
Rezultă: ∆l = F +  (4.2.7)
EA  2
În cazul compresiunii cu luarea în consideraţie a greutăţii proprii, relaţiile de
calcul prezentate anterior sunt identice. Forţa axială şi prin urmare tensiunea şi
deformaţia specifică vor avea semn schimbat. De asemenea în locul rezistenţei
admisibile la tracţiune se va considera rezistenţa admisibilă la compresiune.

§4.3. Bare de egală rezistenţă la întindere şi compresiune. Dimensionare în trepte

Se constată din paragraful precedent, că singura secţiune solicitată raţional este


secţiunea din încastrare, unde σ1 = σ max = σa . Restul secţiunilor sunt solicitate mult
sub limita admisibilă, deci materialul este folosit neeconomic. Dorim să realizăm o
bară supusă la tracţiune, pentru care σ max = σ a = ct . numită bară de egală rezistenţă la
tracţiune sau compresiune. Prin urmare dorim să stabilim legea de variaţie a secţiunii
transversale, funcţie de argumentul x, Ax = Ax(x). Considerăm o astfel de bară, Fig.
4.3.1.

A1
1
σx=σa

dx
l Ax
dx

dGx
x
A0 σx=σa
0
σx=σa=ct.
F

Fig. 4.3.1. Bara de egală rezistenţă la tracţiune

Vom secţiona bara la distanţă x de secţiunea de capăt şi detaşăm un element de


lungime infinitezimală, dx. Din condiţia ∑ V = 0 , rezultă:
A x σ x + d G x = (A x + d A x ) σ x
A x σ x + A x ⋅ γ ⋅ dx = A x ⋅ σ x + d A x ⋅ σ x
d A x γ ⋅ dx
d A x ⋅ σ x = A x γ dx ⇒ = şi prin integrare se obţine:
Ax σa
Solicitari simple 93

γ
ln A x = x + C,
σa
γ
dar cum σ x = σ a = ct ⇒ ln A x =
x + C.
σa
Constanta de integrare C se determină din condiţiile limită.
Pentru x = 0 ⇒ Ax = A0 şi lnA0 = C.
A γ
Rezultă: ln x = x
A0 σa
sau
γ γ
Ax x x
= e σa şi Ax = A0 ⋅e σa
(4.3.1)
A0
este legea de variaţie a secţiunii funcţiei de x. Pentru x = l , rezultă secţiunea maximă
γ
l
σ
⇒ A max = A 0 ⋅ e a .
Pentru calculul deformaţiilor se poate aplica relaţia ∆ l = ε ⋅ l , deoarece
σa F σ l
ε = ct = = ε a , unde A 0 = , ⇒ ∆l = a . (4.3.2)
E σa E
Conform relaţiei (4.3.1), rezultă că aria curentă a secţiunii transversale, A(x),
are o variaţie exponenţială, care din punct de vedere tehnologic este greu de realizat. În
practică se procedează la o dimensionare în trepte, Fig. 4.3.2.

An
n σa
ln
σa
l σa
A2
σa
l2 A
1 A1 σa
l1
0
A1 σ0=F/A1
F

Fig. 4.3.2. Bara de egală rezistenţă la tracţiune realizată în trepte


94

Numărul de trepte, n, precum şi lungimile acestora, l i , (i=1,2,...n), sunt


impuse de către proiectant, în funcţie de necesităţile constructive pe care structura
trebuie să le satisfacă. Conform Fig. 4.3.2, treptele din care se realizează bara care
aproximează bara rezistenţă, reprezintă o înfăşurătoare a barei de egală rezistenţă
teoretice.
Conform relaţiei pentru dimensionare, (4.2.3), dacă se ia considerare şi
greutatea proprie, pentru primul tronson avem:
F
A1 nec = . (4.3.3)
σa − γ l 1
Pentru tronsonul 2, vom avea o forţă de solicitare:
F
F1 = F + G 1 = F + A 1 ⋅ l 1 ⋅ γ = F + l1 ⋅ γ =
σa − γ l1
F⋅ σa − F⋅ γ ⋅ l1 + F⋅ γ ⋅ l1 F⋅ σa
= = . (4.3.4)
σa − γ l1 σa − γ ⋅ l1
F1 F⋅ σa
Rezultă: A 2 nec = = (4.3.5)
σ a − γ ⋅ l 2 (σ a − γ l 1 )(σ a − γ l 2 )
Relaţia se poate generaliza:
F ⋅ σ an − 1
A n nec = . (4.3.6)
(σ a − γ l 1 )(σ a − γ l 2 )K (σ a − γ l n )
Pentru dimensionarea în “n” trepte egale, cu notaţiile: l 1 = l 2 = l n = l , rezultă:
F ⋅ σ an − 1
A n nec = (4.3.7)
(σ a
− γ l)
n

Forţele care acţionează la capătul fiecărei trepte, sunt date de: (4.3.8)
F1 = F + G 1 ; F2 = F1 + G 2 ; ... Fn = Fn − 1 + G n
l1  G 
∆ l1 = F + 1  . (4.3.9)
EA 1  2 
l2  G 
∆l2 =  F1 + 2  . (4.3.10)
EA 2  2 
............
ln  G 
∆l n =  Fn −1 + n  . (4.3.11)
EA n  2 

Pentru calculul deformaţiei totale, vom avea :


n
∆l = ∑ ∆l i . (4.3.12)
i =1
Solicitări simple 95

Aplicaţii:
Aplicaţia TC1
Se cere să se dimensioneze bara elastică 1, din condiţia de rezistenţă, σ a = 150 MPa ,
şi din condiţia de rigiditate, ∆l a = 1,4 mm . Se cunoaşte E = 2,1⋅10 5 MPa . Bara
elastică 1 este de secţiune inelară, η=d/D=0,8, Fig. T.C.1.
Rezolvare:
Din condiţia:
(∑ M )0 = 0 ⇒ N = 3F = 180 kN .
2
d
Din condiţia de rezistenţă:
π D2 N 180 ⋅103
A nec1 =
4
( )
1 − 0,82 =
σa
=
150

N l=2m
4 ⋅180 ⋅103
D D nec1 = = 65,14 mm.
0 N F=120 KN ( )
π 1 − 0,82 ⋅150
Din condiţia de rigiditate:
N ⋅l
∆l a =
EA
2m 1m
πD N ⋅l
( )
2
A nec 2 = 1 − 0,82 = ,
4 E ∆ la
Fig. T.C.1

4 ⋅180 ⋅103 ⋅ 2000


D nec 2 = = 65,8 mm.
π 2,1⋅105 ⋅1,4 ⋅ 0,36
Având în vedere cele două condiţii, se acceptă acea soluţie care satisface
simultan ambele condiţii,
Dnec=max (Dnec1, Dnec2)
Rezultă după rotunjire: D ef = 66 mm.

Aplicaţia TC2
Să se dimensioneze barele 1 şi 2 ale sistemului articulat din figură,
confecţionate din ţeavă cu raportul d/D = 0,8 şi să se determine deplasarea pe verticală
a punctului A. Bara DBA se consideră rigidă, Fig. T.C.2.a). Se cunoaşte:
σa = 140 MPa , E = 2,1⋅105 MPa , F=40 KN.
Rezolvare:
F (a + b ) 40 (3)
(∑ M ) D
= 0 , ⇒ VB ⋅ b − F (a + b ) = 0 , VB = = = 60 [kN] .
b 2
F a 4 0 ⋅1
(∑ M )B = 0 , ⇒ VD ⋅ b − F a = 0 , VD = = = 20 [kN] .
b 2
96

1
l=2m
D VB F
HD D B A D’
∆l2 B A
VD D
α ∆l1
2 l S
B’
3l b=2 m a=1 m A’
b=2 m a=1 m

a) b)

Fig.T.C.2

Din condiţia de proiecţie pe orizontală, a forţelor rezultă că HD=0.


σa =
VB
A nec1
⇒ A nec1 =
VB
σa
= π D12 1 − η2 ( )
VB 60000
D nec1 = = = 19,5 mm
(
π 1 − η ⋅ σa
2
)
π 1 − 0,82 140 ( )
VB
D1' = 40 mm ⇒ σ1ef = < σa
π D1 1 − η2
'
( )
VD 20000
D2 = = = 11,3 mm
(
π 1 − η ⋅ σa
2
)
π 1 − η2 σa ( )
D'2 = 12 mm ⇒ d '2 = 0,8 D'2
V ⋅l 60000 ⋅ 2000 VD
∆l 1 = B = = 1,2638 mm ; σ 2 ef = < σa .
EA1 2,1⋅10 ⋅ π D1 (1 − η )
5 '2 2
π D 2 1 − η2
'
( )
∆ l1 = 1,264 mm
V ⋅l 20000 ⋅ 2000
∆l 2 = D = = 1,1702 mm
EA 2 2,1⋅105 ⋅ π1,32 (1 − 0,82 )
∆l 2 = 1,17 [mm]
Solicitări simple 97

Admiţând că în stare deformată bara rigidă se roteşte şi ocupă poziţia A’B’D’,


Fig. T.2.b), putem scrie că unghiul de rotire α este dat de relaţia:

∆l 1 + ∆l 2 1,264 + 1,170
tg α =
b
=
2000
(
, ⇒ α = arctg 1,217 ⋅10−3 = 0,0697 0 )
AA' = ∆l 1 + a tg α = 1,264 + 1000 tg 0,06970 = 2,481 mm

Aplicaţia TC3
Se cere să se calculeze deplasarea pe verticală şi orizontală a punctului de
aplicaţie al forţei F. Se cunosc lungimile barelor 1 şi 2, l 1 , l 2 , ariile secţiunilor
transversale, A1, A2, modulul de elasticitate longitudinal, E, forţa F, α=450 ; β=300,
Fig. T.3.a).

2
β A
β N2
h2 h1 1 α
α
N1 A γ
⋅ ⋅ A’’
A ⋅ ⋅ A’’ A’
A’ α β
F
A’’’ B ⋅ A’’’
F
b) c)
a)

Fig.T.C.3

Rezolvare:
Lungimile barelor, rezultă geometric,
h1 h
l1 = ; l2 = 2 .
cos α cos β
Impunând condiţiile de echilibru static pentru articulaţia A, rezultă:
∑ V = 0 ⇒ N1 cos α +N 2 cos β − F = 0
∑ H = 0 ⇒ N1 sin α −N 2 sin β = 0
De aici se determină necunoscutele N1, şi N2.
În stare deformată, structura ocupă poziţia punctată, Fig. T.C.3.b). Din punctul
A, se duc perpendiculare pe poziţiile deformate ale barelor 1 şi 2. Segmentele A’A’’’ şi
A’A’’, reprezintă deformaţiile ∆l 1 , respectiv ∆l 2 , al barelor 1 şi 2.
98

Starea deformată la o scară mărită este prezentată în Fig. T.C.3.c).


Alegem ca necunoscută unghiul γ , reprezentând unghiul traiectoriei punctului de
aplicaţie al forţei, AA′′′, cu verticala. Din ∆AA′A′′ şi ∆AA′′A′′′ rezultă AA′′′ latură
comună, deci:
______ ______
A ' A '' ' A '' A ' ''
AA ''' = = .
cos (α − γ ) cos (β + γ )
____
____
N 1l 1 Nl
Dar: A ' A ''' = ∆ l 1 = ; [mm]; A"A ''' = ∆ l 2 = 2 2 ; [mm].
EA 1 EA 2
Rezultă ecuaţia trigonometrică:
∆ l1 ∆l2 ∆ l1 ∆l2
= ; =
cos (α − γ ) cos (β + γ ) cos α cos γ + sin α sin γ cos β cos γ − sin β sin γ
Rezolvând această ecuaţie trigonometrică, rezultă:
∆ l1 ⋅ cos β − ∆ l 2 ⋅ cos α  ∆ l 1 cos β − ∆ l 2 cos α 
tg γ = ; γ = arctg   .
∆ l 1 ⋅ sin β + ∆ l 2 ⋅ sin α  ∆ l 1 sin β + ∆ l 2 sin α 
O dată calculat unghiul γ, putem calcula necunoscutele problemei:
∆ l1
∆VA = AB = AA''' cos γ = cos γ .
cos (α − γ )
∆ l1
∆H A = BA''' = AA''' sin γ = sin γ .
cos (α − γ )

Aplicaţia TC4
Să se dimensioneze sistemul de bare articulate din figură şi să se calculeze
deplasarea pe verticală şi orizontală a articulaţiei A, Fig. T.4. Se dau:
σ a = 150 MPa ; E = 2,1⋅10 5 MPa ;
h1=1,2m; h2=1,6m; α=450;β=300;
2
F=70 KN. Bara 1 este de secţiune
β pătrată cu latura b, iar bara 2 este de
1 N2
h2 h1 α secţiune inelară cu raportul diametrelor
N1 η=d/D=0,8.
A Rezolvare:
d Pentru rezolvarea problemei,
F D este necesar să determinăm forţele
axiale din barele 1 şi 2.
b

Fig. T.C.4
Solicitări simple 99

Pentru aceasta se izolează articulaţia A şi se scriu cele 2 ecuaţii de echilibru:


∑ X = 0 şi ∑ Y = 0 .
∑X = 0 ⇒ N 1 sin 45 0 − N 2 sin 30 0 = 0 (I)
∑Y = 0 ⇒ N 1 cos 45 + N 2 cos 30 − F = 0
0 0
(II)
Din (I) rezultă: N2 = 1,41 N1
Rezultă: N1 = 36,3 [kN]; N2 = 51,18 [kN].
Pentru bara 1 :
N1 N1 36,3 ⋅103
A nec1 = = b 2nec ⇒ b nec = = = 15,5 [mm] ⇒ b ef = 16 mm .
σa σa 150
N1 36 ,3 ⋅10 3
σ ef1 = = = 141 ,7 MPa < σ a = 150 MPa.
A ef1 16 2
N 2 π D 2nec
Pentru bara 2 : A nec = = (1 − η2 );
2
σa 4
4 ⋅ N2 4 ⋅ 51,18 ⋅103
D nec = = = 34,75 [mm] ,
π (1 − η2 )σa π (1 − 0,82 )⋅150
N2 51,18 ⋅103
Rezultă: D ef = 35 mm ; σef 2 = = = 147,84 [MPa ] < σa .
A ef 2 π 352
4
(
1 − 0,8 2
)
Pentru calcul deplasărilor pe verticală şi pe orizontală a punctului de aplicaţie al forţei,
utilizăm relaţiile stabilite la aplicaţia T.C.3.
N1l 1 36,3 ⋅ 103 ⋅ 1,2 ⋅ 103
∆ l1 = = = 1,14mm .
EA1 cos 450 ⋅ 2,1 ⋅ 105 ⋅ 162
N 2l 21 51,18 ⋅ 103 ⋅ 1,6 ⋅ 103
∆ l2 = = = 1,30mm
5 π ⋅ 35
2
EA 2
cos 30 ⋅ 2,1 ⋅10 ⋅
0
(1 − 0,8 )
2

4
 ∆ l cos β − ∆ l 2 cos α   1,14 ⋅ cos 300 − 2,18 ⋅ cos 450 
γ = arctg  1  = arctg  = 3,810
0 
 ∆ l 1 sin β + ∆ l 2 sin α   1 ,14 ⋅ sin 30 0
+ 1,3 ⋅ sin 45 
∆ l1 1,14
∆VA = cos γ = cos 3,818 = 1,51mm .
cos (α − γ ) cos(45 − 3,81)
∆ l1 1,14
∆H A = sin γ = sin 3,81 = 0,10mm.
cos (α − γ ) cos(45 − 3,81)
100 Solicitări simple

Aplicaţia TC5
Să se dimensioneze bara 1 de secţiune dreptunghiulară, cu raportul laturilor,
b/h = 0,5, din OL37 şi să se calculeze deplasarea pe verticală a punctului de aplicaţie al
forţei, considerând că bara 2 este rigidă, Fig. T.C.5. Se cunosc:
E = 2,1⋅105 MPa ; σa t = 140 MPa ; F=60 KN.

b
C
C
h
300
l=2m N α=300
l=2m N
N F
D 450=γ N F
B A
D
B
α
E ⋅ B’
b=2 m a=1 m

2m 1m
a)
b)
Fig. T.C.5
β

Rezolvare:
B
F1 = 60 ⋅ cos 60 = 30 [kN] ;
F2 = 60 ⋅ cos 30 = 60 ⋅ 0,866 = 51,96 [kN]

(∑ M )D = 0 ; N b cos 450 − F2 (a + b ) = 0 ; E ≈β
F (a + b ) 51,96 ⋅ (3)
N= 2 = = 110,225 [kN] ; B’
b ⋅ cos 450 1,4142
N 110225 Fig. T.5.1
A nec1 = = = 787 [mm2 ] ;
σa t 140
A nec1
A nec1 = b ⋅ h = 2 b 2 ; b = = 19,84 mm ; b ef = 20 mm; ⇒ h = 40 mm.
2
Bara BC, sub acţiunea solicitării de întindere se va lungi cu:
2000
110225 ⋅
N ⋅l cos 450
∆l = = = 1,856mm
E ⋅ A ef 2,1 ⋅105 ⋅800
Întinderea şi compresiunea monoaxială 101

Pentru calculul deplasării pe verticală a punctului A se analizează sistemul în poziţia


deformată.
Se folosesc următoarele ipoteze folosite în rezolvarea acestor probleme:
1) Unghiul β se modifică în starea deformată cu o valoare neglijabilă, faţă de valoare
iniţială în stare nedeformată.
2) Lungirea barei elastice 1 se aproximează înlocuind arcul de cerc descris de
punctul B cu rază l şi centrul în C, cu tangenta dusă din B la acest arc de cerc.
3) Dacă bara de rigiditate ridicată este în poziţie orizontală, atunci deplasările pe
orizontală ale punctelor situate pe această bară în stare deformată, sunt mult mai
mici în raport cu deplasările pe verticală. În aceste condiţii deplasările pe
orizontală sunt neglijate.
EB' ∆l 1,856
∆ l = EB' ; δ VB = = = = 2,625 [mm]
cos γ cos 45 0
0,707
δ VB 2,625
tg α = = = 1,3125 ⋅10 − 3
b 2000
δ VA = (a + b ) tg α = 3000 ⋅ 1,3125 ⋅ 10−3 = 3,9375 [mm]
δ VA ≅ 4 mm .

Aplicaţia TC6
Să se dimensioneze elementul de rezistenţă Fig. T. 6, cunoscând:
σat = 100 MPa ; σac = 180 MPa ; F = 100 kN şi să se calculeze deplasarea totală a
secţiunii 3, dacă E = 2,1⋅10 5 MPa .

d1

Rezolvare
8F
1) Se trasează diagrama
D2 de variaţie pentru forţa axială
aplicând metoda secţiunilor de
2F
d2
0 la capătul liber spre încastrare:
2
1
N 32 (x 1 ) = 2 F = N 21 (x 2 ) ,
3 0,3m N10 (x 3 ) = − 4 F .
0,2m
0,4m
2) Dimensionarea
elementelor componente ale
N 6F elementului de rezistenţă:
2F

Fig. T.C.6
102 Solicitări simple

Pe tronsonul (3-2):
2
N π D2 4 ⋅ 2F
A nec1 =
σat
=
4
1 − η2 ( ) ⇒ D 2 nec =
(
π ⋅ σat 1 − η2
=
)
4 ⋅ 200 ⋅103
= = 63,07 [mm]
(
π ⋅100 1 − 0,62 )
D 2 ef = 63 mm ⇒ d 2 ef = 37,8 mm.

Pe tronsonul (2-1):
2
N π d1 4 ⋅ 2F
A nec 2 = = ⇒ d1nec = =
σat 4 π ⋅ σat
4 ⋅ 200 ⋅103
= = 35,68 [mm]
π ⋅100
⇒ d1ef = 36 mm.
Pe tronsonul (1-0):
2
N π d1' 4 ⋅ 6F
A = = ⇒ d' = =
nec 2 ' σac 4 1 nec π ⋅ σac
4 ⋅ 600 ⋅103
= = 71,36 [mm]
π ⋅150
⇒ d ' = 72 mm.
{ }. În cazul nostru: d = 72mm
1 ef

Rezultă : d 2 = max d1ef , d .


1' ef 1

3) Pentru calculul deplasării secţiunii 3, facem însumarea deformaţiilor pe


n N l
tronsoanele barei: ∆ l tot = ∑ i i . Dar E 1 = E 2 = E 3 = ct .
i = n Ei Ai

200 ⋅103 ⋅ 0,4 ⋅103


∆ l tot = ∆ l 32 + ∆ l 21 + ∆ l 10 = +
5 π ⋅ 63
( )
2
2,1 ⋅ 10 1 − 0,6 2

4
200 ⋅103 ⋅ 0,2 ⋅103 600 ⋅103 0,3⋅103
+ − = 0,02721 mm.
5 π ⋅ 72 5 π ⋅ 72
2 2
2,1 ⋅ 10 2,1 ⋅ 10
4 4
Întinderea şi compresiunea monoaxială 103

Aplicaţia T.C. 7.
Să se calculeze tensiunile din bare şi deplasarea pe verticală a punctului de
aplicaţie al forţei pentru sistemul hibrid din figură, realizat din barele elastice 1 şi 2 şi
bara orizontală de rigiditate ridicată, considerată nedeformabilă. Se dau: A1 = 130
mm2; A2 = 90 mm2 ; E = 2 ⋅ 105 MPa, Fig. T.C.7.

1 2
Rezolvare:
3m (∑ M )B = 0 ;
F=30 KN F ⋅ 2 60
N1 = = = 20 [ kN ] .
3 3
(∑ M )A = 0 ;
1m 2m F ⋅1
N2 = = 10 [ kN ] .
3
F
N1 N2
Structura
N1 20 ⋅ 103
în stare σ1 = = = 153,84 MPa .
deformată A1 130
∆l 1
∆l 2
N 2 10 ⋅ 103
∆ vF σ2 = = = 111,11 MPa.
A2 90
N1 l 20 ⋅103 ⋅ 3000
∆ l1 = = = 2,3 mm
Fig. T.C.7 E1 A1 1,3⋅102 ⋅ 2 ⋅ 105

N2 l 10 ⋅103 ⋅ 3000
∆l2 = = = 1,66 mm .
E1 A 2 0,9 ⋅10 2 ⋅ 2 ⋅ 105
În conformitate cu structura în stare deformată vom avea:
(∆ l 1 − ∆ l 2 ) ⋅ 2
∆ vF = ∆ l 2 + = 2,087 mm .
3
104 Solicitări simple

Probleme propuse P.T.C:

Aplicaţia P.T.C.1
Să se dimensioneze bara din Fig. P.T.C.1, şi să se calculeze deformaţia totală,
cunoscând: σa=150 MPa; E=2,1⋅105 MPa.

1,6d

F
d
Rezultate: d=32,6 mm;
∆l=2,54 mm
F=125KN
F 1,5 m
1m
2m

Fig. P.T.C.1

Aplicaţia P.T.C.2
Să se dimensioneze ancora 1 din Fig. P.T.C.2, realizată din mai multe sârme cu
diametrul de 3 mm, cu σa=150 MPa; E=2,1⋅105 MPa. Pentru structura astfel
dimensionată se cere să se calculeze deplasarea pe orizontală a punctului de aplicaţie
al forţei F=2,5 KN, ( stâlpul vertical este considerat de rigiditate mare).

Rezultate: Aria necesară pentru


1m
ancoră este Anec.=26,94 mm2.
Numărul n de fire necesare:
n = 4.
1 Deplasarea pe orizontală a
450 punctului de aplicaţie al forţei
7m
∆H=10,89 mm.

Fig. P.T.C.2
Întinderea şi compresiunea monoaxială 105

Aplicaţia P.T.C.3
Să se dimensioneze bara din Fig. P.T.C.3, şi să se calculeze deformaţia totală,
cunoscând: σa=150 MPa; E=2,1⋅105 MPa.

d1
d2 Rezultate: d1=20,6 mm;
d3
d2=32,6 mm;
d3=23,5 mm;
∆l=3,92 mm.
65 KN
50 KN
75 KN 60 KN

1,5 m 2,5 m 1,5 m

Fig. P.T.C.3

Aplicaţia P.T.C.4
Structura de bare articulate din Fig. P.T.C.4, este solicitată de forţa verticală
F=13,35 KN. Barele componente au secţiunile transversale după cum urmează:
bara 1 este circulară cu diametrul d=58 mm; bara 2 este pătrată cu latura a=30 mm.
Barele sunt realizate din aluminiu cu E= 68.900 MPa. Se cere să se calculeze tensiunile
din bare şi deplasările pe orizontală şi pe verticală a punctului de aplicaţie al forţei.

Rezultate:
2 a=30 mm σ1=8,75 MPa;
σ2=29,66 MPa;
1408 mm ∆h =0,30988 mm;
F
1 ∆v =0,2,9464 mm.

d=58 mm

2440 mm

Fig. P.T.C.4
106 Întindere şi compresiune

§4.4. Lucrul mecanic de deformaţie pentru solicitarea de tracţiune sau


compresiune

Considerăm o bară de secţiune constantă A şi lungime l supusă la tracţiune de


o forţă F. De asemenea se cunoaşte curba caracteristică σ = f (ε ) . Sub acţiunea forţei F
bara se va lungi astfel că lucrul mecanic exterior L produs de forţa F se transformă în
energie potenţială de deformaţie acumulată în materialul barei şi în energie cinetică
a maselor în mişcare. Dacă vom considera bara supusă la o solicitare statică prin care
forţa variază de la 0 la valoarea F într-un timp suficient de mare, prin urmare cu viteză
de încărcare foarte mică, lucrul mecanic exterior se acumulează în bară sub formă de
energie internă de deformaţie, Fig. 4.4.1. Vom considera treptat procesul de încărcare
a barei, pentru care forţa F la un moment dat va avea valoarea F1, căreia îi va
corespunde lungimea: l 1 = l (1 + ε1 ) .
Pentru o creştere a forţei cu ∆ F , vom avea: F2 = F1 + ∆F şi l 2 = l (1 + ε 2 ) .
Pentru creşterea forţei cu ∆F , lungirea barei este:
∆ l = l 2 − l 1 = l (ε 2 − ε1 ) = l dε .
Cu aceste valori se calculează:
F1 F ∆l 1 ∆l 2
σ1 = ; σ 2 = 2 ;...... şi ε1 = ; ε2 = ...... .
A A l l

σ [MPa]
F1=F+∆F

σ2
dσ= σ2 -σ1
l
F1=F+∆F σ1
ε [%]
l 1 = l(1 + ε1 )
dε= ε2 -ε1
ε1 ε2

Fig. 4.4.1

Pentru calculul lucrului mecanic elementar produs de variaţia încărcării cu ∆F ,


considerăm media celor două forţe :
Tensiuni în secţiuni înclinate 107

F1 + F2 σ1 A + σ 2 A σ1 + σ 2
F= = = A = σA .
2 2 2
Lucrul mecanic se înmagazinează în bară sub forma unei energiei de
deformaţie, dU, în urma variaţiei forţei de la F1 la F2, (întrucât forţa are aceeaşi
direcţie cu deplasarea):
d L = d U = F ⋅ ∆l = σ ⋅ A ⋅ l ⋅ dε = σ dε V (4.4.1)
unde V = A ⋅ l – reprezintă volumul barei.
Se observă că lucru mecanic este proporţional cu aria trapezului haşurat din
curba caracteristică, Fig. 4.4.1.
În rezistenţa materialelor prezintă un interes deosebit energia internă de
deformaţie acumulată în unitatea de volum, notată cu Us, cunoscută sub denumirea de
energie specifică de deformaţie.
dU
d Us = = σ⋅d ε [J/m3] (4.4.2)
V
Pentru calculul lui energiei specifice de deformaţie, Us putem scrie:
ε ε E ε2 σ ⋅ε
Us = ∫ d Us = ∫ E ε ⋅ d ε = = , sau, (4.4.3)
0 0 2 2
σ ⋅ ε σ2
Us = = (4.4.4)
2 2E
Rezultă că energia internă de deformaţie acumulată în unitatea de volum Us
este egală cu aria de sub curba caracteristică. În literatura de specialitate energia
specifică de deformaţie este cunoscută şi sub denumirea de densitate a energiei de
deformaţie.
Presupunem curba caracteristică pentru un material care are palier de curgere
aparentă, Fig. 4.4.2. Se remarcă faptul că din punctul B la descărcare, curba
caracteristică urmează traseul BD paralel cu porţiunea rectilinie OA. Se pun în
evidenţă în felul acesta componentele energiei specifice de deformaţie:
σ [MPa]
B

Energie specifică de
deformaţie plastică _____ _____
A
OA DB
Energie specifică de
deformaţie elastică

ε [%]
O
D C
Fig. 4.4.2
108 Întindere şi compresiune

energie specifică de deformaţie plastică şi energie specifică de deformaţie elastică.


Cele două componente însumate dau energia de deformaţie specifică totală.
Pentru calculul energiei interne de deformaţie acumulată în întreg corpul, vom
σ⋅ε
avea: U = ∫ U s ⋅ dV = ∫ ⋅ dV . [J] (4.4.5)
V V 2

Pentru o bară de secţiune constantă, cu aria A, de lungime l, vom putea scrie:


V=A⋅ l , deci:
σ⋅ε σ ⋅ ε ⋅ A ⋅ l F ⋅ ∆l
U = ∫ U s ⋅ dV = ∫ ⋅ dV = = . (4.4.6)
V V 2 2 2

Din rel. (4.4.6), rezultă că suprafaţa de sub


curba de tracţiune, reprezintă energia de F [N]
deformaţie internă acumulată în corpul
solicitat de forţa F, şi care s-a deformat cu
∆ l , Fig. 4.4.3. Energie de deformaţie
F ⋅ ∆l
internă: U=
Întrucât: F=σ⋅A; ∆ l = ε⋅ l , F 2
F⋅l ∆ l [mm]
şi ∆l = .
E⋅A O ∆l
Fig. 4.4.3
Vom obţine:
E ⋅ A ⋅ (∆l )
2
F2 ⋅ l
U= ; U= . (4.4.7)
2E ⋅ A 2A

Pentru o bară de secţiune variabilă Ax şi/sau cu sarcină axială distribuită pe


lungime, Px , Fig. 4.4.4, vom avea:

Px Ax

L
Px2 dx
dx
U=∫ . (4.4.8)
0 2 EA x
x

Fig. 4.4.4
Tensiuni în secţiuni înclinate 109

σ [MPa] În cazul în care


solicitarea se produce numai
în domeniul elastic, Fig.
4.4.5, se acumulează în bară
numai componenta elastică,
ceea ce face ca aceea bară să
Energie specifică de
se comporte la fel ca un arc
deformaţie elastică
elastic.
În cazul în care
ε [%] materialul este solicitat până
O la limita de proporţionalitate,
Fig. 4.4.5 σp, energia de deformaţie

specifică se numeşte modul de rezilienţă, Ur, care conform rel. (4.4.4), va fi:
σ 2p
Ur = . (4.4.9)
2E
Aria cuprinsă sub curba caracteristică până la limita de proporţionalitate, reprezintă
modulul de rezilienţă al materialului. De exemplu pentru un material cu σp=200 MPa,
şi E= 2⋅105 MPa, rezultă că modulul de rezilienţă este Ur=0,1 MPa. Rezilienţa
reprezintă capacitatea materialelor de a absorbi energia în domeniul elastic.
Tenacitatea este o altă proprietate importată a materialului, care reprezintă capacitatea
materialelor de absorbi energia de deformaţie fără să se producă ruperea. Se defineşte
modulul de tenacitate, Ut , care reprezintă energia specifică de deformaţie în cazul în
care materialul este solicitat până la rupere. Modulul de tenacitate, Ut, este egal prin
urmare cu aria de sub curba caracteristică în întregime.

§ 4.5. Tensiuni în secţiuni înclinate pentru starea de tensiune monoaxială

Presupunem un element de rezistenţă solicitat la tracţiune monoaxială, Fig.


4.5.1. Într-o secţiune oarecare x, normală pe axa longitudinală a elementului de
F
rezistenţă, apare o tensiune normală σ x = = ct , unde A este aria secţiunii
A
transversale, iar F este forţa axială.
1 1’

σx
F α F x

O


__
1
x n

y
Fig. 4.5.1
110 Întindere şi compresiune

Dorim să vedem ce tensiuni apar pe un element de suprafaţă înclinat cu unghiul α faţă


de direcţia de solicitare şi care sunt relaţiile cu care se calculează aceste tensiuni. Din
condiţia de echilibru a elementului delimitat de planele 1-1 şi 1-1′, rezultă că tensiunea
totală p care acţionează în secţiunea înclinată trebuie să aibă aceeaşi orientare, după
axa x, ca şi tensiunea σα.

dx dx
dz x
C’ o
B’ __
C B τα t
__
dy
σx t σx
τα p
dy α
p
α α α
σα
A’ σα
__
__ n
A n
y
Fig. 4.5.2

Detaşăm dintr-un astfel de corp un element de volum prismatic, infinitezimal,


având feţele paralele cu cele ale elementului 111′, Fig. 4.5.2.
Dacă notăm suprafaţa ABB′A′ cu dA, atunci suprafaţa ACC′A′ = dA ⋅ cos α.
__ __
Tensiunea totală p se descompune după normala n şi tangenta t la suprafaţă.
Rezultă: σ α = p ⋅ cos α; τα = p ⋅ sin α ⇒ p 2 = σ α2 + τα2 .
Vom scrie condiţiile de echilibru:
 __

 ∑ pr ⋅ n  = 0 ; ⇒ σ α ⋅ dA − (σ x ⋅ dA ⋅ cos α ) cos α = 0 , (4.5.1)
 
 1 cos 2 α  σ x
σα = σ x ⋅ cos 2 α = σ x  + = (1 + cos 2 α ) . (4.5.2)
2 2  2
 __

 ∑ pr ⋅ t  = 0 ⇒ τ α ⋅ dA − (σ x ⋅ dA ⋅ cos α ) sin α = 0 , (4.5.3)
 
σ
τ α = σ x ⋅ sin α ⋅ cos α = x sin 2 α . (4.5.4)
2
Rel. (4.5.2) şi (4.5.4), sunt relaţiile cu care se calculează tensiunile σα şi τα
într-o secţiune înclinată:
 σx σx σx
σ α = 2 (1 + cos 2 α ) = 2 + 2 cos 2 α
 (4.5.5)
σ
 τ α = x sin 2 α
 2
Tensiuni în secţiuni înclinate 111

Dorim să vedem cum variază σα şi τα , în funcţie de unghiul α:


σα = σ x ; ⇒ σ α max pt. cos 2 α = 1
Pt. α = 0 ⇒ 
 τα = 0 ; ⇒ 2α = 0 ⇒ α = 0
 σα = 0; ⇒ σ α min pt. cos 2 α = − 1
Pt. α = 900 ⇒ 
τα = 0; ⇒ 2 α = 180 0 ⇒ α = 90 0
 σ
σα = x ; τ α max pt. sin 2 α = 1
Pt. α = 450 ⇒  2 ⇒
σ 2 α = 90 0 ⇒ α = 45 0
τα = x ;
 2
dσ σ dσ
Rezultă: = − x sin 2 α = − τα , sau din condiţia = τα = 0 ,
d (2 α ) 2 d (2 α )
ceea ce ne conduce la concluzia că în planele în care tensiunea σ este maximă,
tensiunea tangenţială τ este nulă, τ = 0.

-σx/2
O σx/2
x
y -σx/2
σx/2
σx/2
α σx/2

α =-450

F σx F x σx=F/A
O x σx=F/A
dy
O +α __ y
pα n
α =450
dx
x
σx /2 σα-900
y σx/2
σx/2 τα-900
-σx/2 σx
O x τα = sin 2 α
2
y σx/2 σ
σα = x (1 + cos 2 α )
2
σx/2 τα+900
-σx/2 σx/2 σα+90 0

Fig. 4.5.3
112 Întindere şi compresiune

d τα σ π
În mod analog vom putea scrie: = x cos 2 α = 0 ⇒ α = , ceea ce
d (2 α ) 2 4
înseamnă că tensiunea tangenţială τ este maximă la 450 faţă de direcţiile faţă de care
tensiunea normală σ este maximă.
Dacă vom considera un element infinitezimal detaşat în jurul unui punct în
care vrem să analizăm starea de tensiune, Fig. 4.5.3, vom constata că pentru o secţiune
înclinată cu 450, tensiunea normală este egală cu tensiunea tangenţială maximă:
σ
max  α = 0 0  σx F
σ =τ =  
= = .
α = 45 0 max, α = 45 0  2 2 2⋅A
 
Din rel. (4.5.5) prin ridicare la pătrat şi însumare, obţinem expresia:
2 2
 σx   σx 
σ
 α −  + τ 2
α =   , (4.5.6)
 2   2 
σ  σ
care reprezintă un cerc cu centrul de coordonate: C  x , 0  şi rază: R = x . Acest
 2  2
cerc poartă denumirea de cercul lui Mohr, pentru starea monoaxială de tensiune, Fig.
4.5.4.
σ’α

A’(σ’α, τ’α)
τ’α= -τα
900
o M o’ N D σ
α 2α
τα

A(σα, τα)

σα

τ
Fig. 4.5.4

Coordonatele unui punct de pe cerc reprezintă tensiunile dintr-un plan înclinat


cu unghiul α. Având în vedere construcţia cercului lui Mohr, putem scrie geometric:
σ σ σ
ON = σ α = OO1 + ON = x + x cos 2 α ; AN = τ α = x sin 2 α ,
2 2 2
Tensiuni în secţiuni înclinate 113

care reprezintă rel. (4.5.5), deduse anterior.


Punctul A′ diametral opus punctului A, ne dă tensiunile într-un plan înclinat cu
π
α + , A’(σ’α, τ’α)
2
Se poate demonstra uşor că OM = NP.
De aici OP = ON + NP = ON + OM = σα + σα′ = σx .
Rezultă suma tensiunilor normale într-un punct, după două direcţii
perpendiculare, este o constantă, (indiferent de orientarea celor două direcţii
perpendiculare) şi este cunoscută sub denumirea de invariantul liniar al tensiunilor. Cu
alte cuvinte starea de tensiune nu depinde de orientarea sistemului de axe.
De asemenea se vede imediat că τ α = − τ' α , deci tensiunile tangenţiale pe
două suprafeţe perpendiculare sunt egale şi de sens contrar. Acesta este principiul
dualităţii tensiunilor tangenţiale, care de altfel l-am prezentat în paragraful 3.2.

Aplicaţia TSI.1:
Se cere să se calculeze tensiunile din planul înclinat indicat în Fig. TSI.1, al
unei bare drepte de secţiune dreptunghiulară cu latura a=40 mm, ştiind că este
solicitată la compresiune de forţa F=145 KN. De asemenea să se reprezinte starea de
tensiune completă pe feţele unui element de volum infinitezimal pentru care una din
suprafeţe este situată în planul înclinat.

τ-350 σ 0 n
-35
F F -350
F x
o
0
125
y

Fig. TSI.1.1
Fig. TSI.1

Rezolvare:
Tensiunea normală σ, este: -29,814 MPa
F 145 ⋅10 3
-42,57 MPa -60,81 MPa
σx = − =− = −90,625 MPa .
A 1600 42,57 MPa -350
O
Unghiul de înclinare α pentru planul înclinat în care se x 42,57 MPa
calculează starea de tensiune conform rel. (4.5.5), este: y y
α = -350 , Fig. TSI.1.1. -60,81 MPa -42,57 MPa
Rezultă:
-29,814 MPa
σx
σα =
2
( (
(1 + cos 2 α ) = − 90,625 1 + cos − 2 ⋅ 350 =
2
))
Fig. TSI.1.2
= −60,81 MPa
114 Întindere şi compresiune

σx 90,625
τα = sin 2α = − sin (− 2 ⋅ 35) = 42,57 MPa
2 2
Pentru celelalte plane, avem:
σα + 90 = −
90,625
2
( ( ))
1 + cos 2(−35 + 900 = −29,814 MPa

90,625
τα + 90 = − sin (2(−35 + 90 )) = −42,57 MPa
2
σα +180 = −
90,625
2
( (
1 + cos 2(−35 + 180 = −60,81 MPa ))
90,625
τα +180 = − sin (2( −35 + 180 )) = +42,57 MPa
2
90,625
σα + 270 = − (1 + cos(2(−35 + 270)) = −29,814 MPa
2
90,625
τα + 270 = − sin (2(−35 + 270 )) = −42,57 MPa
2
Aceste rezultate sunt reprezentate în Fig. TSI.1.2.

§ 4.6. Tensiuni în plane înclinate pentru starea biaxială de solicitare.


Un caz important în ceea ce priveşte solicitarea de întindere-compresiune, îl
reprezintă starea biaxială de solicitare. Presupunem un element de rezistenţă, solicitat
la întindere după două direcţii perpendiculare, Fig. 4.6.1.
Fy
1 1’

Fx Fx x
α
O +α
σx pα __
n

x
Fy
y

Fig. 4.6.1
Tensiunile normale produse după cele două direcţii vor fi:
F Fy
σx = x ; σy = . (4.6.1)
Ax Ay
Sisteme static nedeterminate 115

Dorim să calculăm tensiunea într-un plan înclinat cu unghiul α, Fig. 4.6.1.


Detaşăm un element infinitezimal prismatic, Fig. 4.6.2, pe a cărui feţe normale
acţionează tensiunile date de rel. (4.6.1), iar pe suprafaţa înclinată cu unghiul α,
acţionează componentele σα şi τ α.
dx

dx σy
dz
C’ σy o x
B’ __
C B τα
__
dy t
σx t σx
τα
p
dy p α
α α α
σα
A’ σα __
__

n n
A
y

Fig. 4.6.2

Din ecuaţiile de echilibru pentru elementul de volum astfel considerat, considerând că


aria suprafeţei înclinate AA’B’B este egală cu dA, vom avea:

 ∑ pr ⋅ n  = 0 ⇒ σ α dA − (σ x dA cos α ) cos α − (σ y dA sin α)sin α = 0


 __

 

 ∑ pr ⋅ t  = 0 ⇒ τ α dA − (σ x dA cos α ) sin α + (σ y dA sin α)cos α = 0


 __

 
1 + cos 2 α
σ α = σ x cos 2 α + σ y sin 2 α cos 2 α =
, cu transformările: 2 ,
 1 − cos 2α
τ
 α = σ x sin α cos α − σ y sin α cos α sin α =
2

2
obţinem:
  1 + cos 2 α   1 − cos 2 α  σ x + σ y σ x − σ y
σα = σ x   + σy  = + cos 2α
  2   2  2 2
 σ − σy 
 τα =  x  sin 2 α
 
 2 
(4.6.2) Dorim să stabilim direcţiile faţă de care tensiunea normală σ, admite
valori extreme. Direcţiile pentru care tensiunile admit valori extreme poartă denumirea
de direcţii principale, iar tensiunile extreme se numesc tensiuni principale. Pentru
116 Întindre şi compresiune

stabilirea direcţiilor principale vom deriva în raport cu (2α), prima din rel. (4.6.2), pe
care o vom egala cu zero.
d (σα ) σ − σy
⇒ =− x sin 2 α = 0 (4.6.3)
d (2 α ) 2
Din relaţiile (4.6.2), şi (4.6.3), rezultă că în planele în care tensiunea
normală σ admite un extrem , tensiunea tangenţială τ este nulă, τ = 0 .
Analizând expresiile (4.6.2), şi admiţând σx > σy , atunci tensiunea normală σ admite
un extrem pentru:
 σ = σ x = σ1
cos (2 α1 ) = 1 ⇒ (2 α1 ) = 0 ⇒ α1 = 0 ⇒  max
τ = 0
Am notat cu 1, direcţia faţă de care tensiunea normală admite valoarea extremă
maximă, şi cu 2 se notează direcţia faţă de care tensiunea normală admite valoarea
extremă minimă. Tensiunile normale extreme se notează cu indicele 1, respectiv 2,
σ1, σ2, după cum ne referim la tensiunea extremă maximă respectiv minimă.
În aceste condiţii tensiunea normală σ admite un minim pentru;
 σ = σ y = σ2
cos (2 α 2 ) = − 1 ⇒ (2 α 2 ) = 1800 ⇒ α 2 = 900 ⇒  min .
τ = 0
Se poate vedea că tensiunea tangenţială τα admite un extrem pentru:
sin 2 α = 1 ⇒ 2 α = 90 0 ⇒ α = 45 0 .
Am regăsit acelaşi rezultat conform căruia tensiunile tangenţiale extreme se găsesc în
plane situate la 450 faţă de direcţiile în care tensiunile normale sunt extreme. În planele
în care tensiunile tangenţiale sunt extreme, vom avea următoarele valori ale tensiunilor
tangenţiale şi normale:
 σx − σy
τextrem = ± 2
 σx + σ y
. (4.6.4)
 σα =
 2
Se remarcă de aici un caz particular interesant. Şi anume, dacă σx = - σy , deci
avem o solicitare de tracţiune şi una de compresiune, într-un plan la α = 450 , rezultă
τmax = τ45 = σ x = − σ y

 σ 45 = 0
O astfel de solicitare este cunoscută sub denumirea de stare de forfecare pură,
Fig.4.6.3.
Sisteme static nedeterminate 117

σy = -σx

σy = -σx
τ
-τ =-σx
τ45= σx o x
σx σx
0
45
σx σx 0
45
450 -τ
τ = σx
n
y
σy
σy
Fig. 4.6.3

Eliminând din relaţiile (4.6.2) unghiul 2α, rezultă ecuaţia unui cerc, numit
cercul lui Mohr pentru starea biaxială de tensiune:
2 2
 σ + σy   σ − σy 
 σ α − x  + τ α =  x  , (4.6.5)
 2   2 

 σx + σy  σx − σy
care este ecuaţia unui cerc, cu centrul C  , 0  şi de rază R = ,
 2  2
Fig.4.6.4.

σ’α

A’(σ’α, τ’α)
τ’α= -τα
900
B M o’ N C σ
o α 2α
σy τα

A(σα, τα)
σα
σx
τ

Fig. 4.6.4
118 Întindre şi compresiune

§ 4.7. Sisteme static nedeterminate

4.7.1. Noţiuni generale despre sistemele static nedeterminate


În practica inginerească se întâlnesc foarte frecvent sisteme pentru care nu se
pot determina forţele interioare (eforturile) din bare utilizând numai ecuaţiile de
echilibru static. De exemplu, dacă pentru sistemul din Fig. 4.7.1.1.a), eforturile din
barele 1 şi 2 , N1 şi N2, se pot determina cu cele două ecuaţii de echilibru static, date în
acest caz de proiecţiile forţelor din nodul de concurenţa a barelor, după două direcţii
perependiculare, ∑ X = 0 şi ∑ Y = 0 . În schimb pentru sistemul din Fig. 4.7.1.1.b),
asemănător celui din Fig. 4.7.1.1.a), care are o în plus o bară suplimentară, cele două
ecuaţii de echilibru nu mai sunt suficiente. Avem în total 3 necunoscute N1 , N2 şi N3 şi
numai două ecuaţii de echilibru.

y 2
y 2
N2 3
β
β N2 h2 h1 1 γ
N3
h2 h1 1 α
α N1
N1
x
x A
A
b) F
a) F

Fig. 4.7.1.1

În consecinţă putem scrie următorul bilanţ:


3 Necunoscute – 2 Ecuaţii echilibru static = 1 SSN, (Sistem Static Nedeterminat, cu
gradul 1 de nedeterminare statică ).
Un astfel de sistem este denumit sistem static nedeterminat. Diferenţa dintre
numărul de necunoscute şi numărul de ecuaţii reprezintă gradul de nedeterminare al
sistemului. În general, vorbind despre sistemele static nedeterminate, acestea se împart
în trei categorii:
1. Sisteme static nedeterminate exterior, la care numărul de necunoscute
suplimentare se datorează forţelor de legătură, (reacţiunilor), ex. Fig. 4.7.1.1.b)
şi Fig. 4.7.1.2
2. Sisteme static nedeterminate interior, la care necunoscutele sunt date de
prezenţa contururilor închise, deci necunoscutele sunt forţele interioare
(eforturile) din bare, Fig.4.7.1.6.
3. Sisteme static nedeterminate mixte, la care apar necunoscute atât datorită
reazemelor cât şi conturilor închise, Fig.4.7.1.3, Fig.4.7.1.4.
Sisteme static nedeterminate 119

Stabilirea gradului de nedeterminare statică se face cu relaţii similare atât în plan cât şi
în spaţiu. Se va ţine cont în fiecare caz de numărul de reacţiuni care sunt introduse de
reazeme, de numărul conturilor inchise şi de numărul articulaţiilor. În plan o articulaţie
introduce în plus o ecuaţie dată de faptul că articulaţia nu transmite momente, deci în
articulaţie momentul încovoietor este nul. Similar în spaţiu articulaţiile nu transmit
momente, deci în articulaţiile sferice momentele încovoietoare şi de torsiune sunt nule.
Astfel se poate scrie un bilanţ de forma:
a) în plan:
Numărul de reacţiuni +3 x (Numărul de contururi închise)-Numărul de Ecuaţii de
Echilibru Static- 1 x (Numărul de contururi închise) = Gradul de Nedeterminare
Statică, (GNS).
b) în spaţiu:
Numărul de reacţiuni +6 x (Numărul de contururi închise)-Numărul de Ecuaţii de
Echilibru Static- 3 x (Numărul de contururi închise) = Gradul de Nedeterminare
Statică, (GNS).
Observaţie: Vorbim despre echilibru static şi deci de nedeterminare statică în
cazul structurile care nu sunt mecanisme. Prin urmare din bilanţul anterior pentru ca
structura să nu fie mecanism trebuie să respecte condiţia, GNS ≥ 0. În cazul în care:
GNS = 0, structura este Static Determinată, iar dacă GNS<0, structura este mecanism
şi ca atare poate fi luat în considerare numai echilibrul dinamic, cu aplicarea
principiului lui D’Alambert.
Pentru exemplificarea modului în care se analizează gradul de nedeterminare
statică, în cele ce urmează se prezintă câteva exemple.
Exemplul nr.1, Fig.4.7.1.2 şi Fig. 4.7.1.3.
F F F

X9
X7 X7

X8 X8
X9
X2 X5 X3 X2 X2 X5
X6 X5 X3 X6
X3 X6

X1 X4 X1 X4 X1 X4

Se secţionează conturul închis

Fig. 4.7.1.2
Fig. 4.7.1.3
Sistem plan (3 ecuaţii de echilibru Sistem plan (3 ecuaţii de echilibru static) cu 6 reacţiuni şi un
static) cu 6 reacţiuni ⇒ contur închis, (1 contur închis x 3 eforturi = 3 necunoscute) ⇒
6 Reacţ-3 Ec. ech. static = 3 (SSN). 6 Reacţ+ 3 eforturi (1 contur închis)-3 Ec. ech. static = 6
Este un sistem static nedeterminat (SSN). Este un sistem static nedeterminat mixt, cu gradul de
exterior, cu gradul de nederminare nederminare statică = 6.
statică = 3.
120 Întindre şi compresiune

Exemplul nr.2, Fig.4.7.1.4.


F F

X7 X7

X2 X2 X5
X6 X5 X3 X6

X1 X4 X4
X1

Se secţionează conturul închis

Fig. 4.7.1.4

Sistem plan (3 ecuaţii de echilibru static) cu 6 reacţiuni, un contur închis, (1 contur închis x 3
eforturi = 3 necunoscute) şi cu două articulaţii (1 articulaţie în plan introduce în plus 1 ecuaţie
de echilibru static (∑ M ) articulaţie=0) ⇒ 6 Reacţ+ 3 eforturi (1 contur închis)-3 Ec. ech. static -
2 articulaţii = 4 (SSN).
Avem deci un sistem static nedeterminat mixt, cu gradul de nedeterminare statică = 4.

Exemplul nr.3, Fig.4.7.1.5.


X7

X3 2
X1 X3 X6
F/2 F/2 F/2
F/2
X1
4
X2
0 3
0
X5 X2

X4 1

Se izolează corpurile

Fig. 4.7.1.5

Sistem plan (3 ecuaţii de echilibru static pentru fiecare corp rigid). Se aplică metoda izolării
corpurilor. Pentru barele rigide 1 şi 2 se pot scrie 3 ecuaţii de echilibru static, iar pentru bara
elastică 4 se poate scrie numai 1 ecuaţie de echilibru static datorită particularităţii încărcării,
(încărcarea este de-a lungul axei barei). ⇒ 7 Reaţiuni - 7 Ecuaţii de echilibru static=0. Este
deci un sistem static determinat.
Sisteme static nedeterminate 121

Exemplul nr.4, Fig.4.7.1.6.


X2 X2

X1 X1
F F F F

Se secţionează conturul închis

Fig. 4.7.1.6

Sistem plan aflat în echilibru sub acţiunea încărcărilor, (fără reazeme), cu un contur închis, (1
contur închis x 3 eforturi = 3 necunoscute) şi cu 1 articulaţie (1 articulaţie în plan introduce în
plus 1 ecuaţie de echilibru static (∑ M ) articulaţie=0) ⇒ 3 eforturi (1 contur închis)- 1 articulaţie
= 2 (SSN).
Avem deci un sistem static nedeterminat interior, cu gradul de nedeterminare statică = 2.
Întrucât articulaţia plană nu transmite moment, ecuaţia, (∑ M ) articulaţie=0, o folosim implicit
prin faptul că la secţionarea cadrului în dreptul articulaţiei introducem numai două
necunoscute, forţa axială şi tăietoare.
Exemplul nr.5, Fig.4.7.1.8.
y

F
F

X3 X2
X1 X1
x
X2
X3
z
X4 X7 X10 X13
X11
X6 X5 X12
X8 X14

X9 X15

Se secţionează conturul închis

Fig. 4.7.1.8
Sistem în spaţiu (6 ecuaţii de echilibru static) cu 12 reacţiuni, un contur închis, (1 contur închis
x 6 eforturi = 6 necunoscute) şi cu 1 articulaţie sferică (1 articulaţie sferică introduce în plus 3
ecuaţii de echilibru static (∑ M ) articulaţie=0 după trei direcţii perpendiculare) ⇒ 12 Reacţiuni+
6 eforturi (1 contur închis în spaţiu)-6 Ec. ech. static -3 ecuaţii de momente în articulaţia
sferică = 9 (SSN).
Este un sistem static nedeterminat mixt, cu gradul de nedeterminare statică = 9.
122 Întindre şi compresiune

Pentru a rezolva un sistem static nedeterminat, este necesar să ridicăm


nedeterminarea statică. Acest lucru se face adăugând la ecuaţiile de echilibru static un
număr suplimentar de ecuaţii, denumite ecuaţii de condiţie, care se stabilesc din analiza
modului de deformare al sistemului. De aceea ele se mai numesc şi ecuaţii
suplimentare în deformaţii. Numărul ecuaţiilor suplimentare trebuie să fie egal cu
gradul de nedeterminare al sistemului. Ecuaţiile în deformaţii se transformă înlocuind
deformaţiile cu expresiile de calcul ale acestora exprimate în funcţie de eforturile care
le produc. În acest fel se constituie un sistem de “n” ecuaţii cu “n” necunoscute din a
cărui rezolvare se obţine ridicarea nedeterminării statice. Această metodă în care se
aleg drept necunoscute eforturile, poartă denumirea de metoda eforturilor sau metoda
flexibilităţii. S-a dezvoltat şi o a doua metodă de ridicarea nedeterminării statice la care
se aleg ca necunoscute deplasările, numită metoda deplasărilor. Această metodă se
cunoaşte în literatura de specialitate şi sub denumirea de metoda rigidităţii.
Referitor la flexibilitate şi rigiditate precizăm că în cazul întinderii sau
compresiunii, relaţia dintre forţă şi deformaţie este dată de (4.1.5), de unde putem
scrie:
E ⋅ A ⋅ ∆l
F= , (4.7.1.1)
l
E⋅A
Pentru ∆l =1, rezultă: k = , [N/m], (4.7.1.2)
l
unde k se numeşte rigiditatea barei la tracţiune-compresiune. Prin rigiditatea barei
înţelegem deci forţa necesară realizării unei deformaţii egală cu unitatea. Se poate
scrie: F=k⋅∆l (4.7.1.3)

În mod analog putem scrie:


F ⋅l
∆l = , (4.7.1.4)
E⋅A
l
Pentru F =1, rezultă: f = , [m/N], (4.7.1.5)
E⋅A
unde f se numeşte flexibilitatea barei la tracţiune-compresiune. Flexibilitatea barei
reprezintă deplasarea produsă de o forţă egală cu unitatea. Se poate scrie de asemenea:
∆l= F⋅f (4.7.1.6)
Rezultă că flexibilitatea este inversa rigidităţii,
1
k= . (4.7.1.7)
f
Sisteme static nedeterminate 123

4.7.2. Sisteme static nedeterminate la întindere compresiune

O clasă particulară de sisteme static nedeterminate o reprezintă sistemele static


nedeterminate în care apar exclusiv solicitări de întindere şi/sau compresiune.
Există o mare diversitate de soluţii constructive din categoria sistemelor static
nedeterminate la întindere-compresiune. Cu toate acestea se pot distinge câteva tipuri
reprezentative din această categorie:
1. Elemente cu secţiune neomogenă supuse la întindere sau compresiune.
2. Bară încastrată (sau articulată) la ambele capete.
3. Bare concurente.
4. Sisteme de bare hibride: bare rigide suspendate şi articulate; bare rigide suspendate
cu bare elastice (paralele sau concurente)
5. Sisteme cu imperfecţiuni de montaj.
6. Sisteme static nedeterminate supuse la variaţii de temperatură.
De menţionat faptul că pot exista sisteme static nedeterminate reprezentând
combinaţii între două sau mai multe din aceste tipuri. Dacă solicitările sunt în
domeniul elastic, rezolvarea acestora se face prin aplicarea principiului suprapunerii
de efecte.
Modul de rezolvare a acestor tipuri de probleme îl vom exemplifica în cele ce
urmează.

1. Bare de secţiune neomogenă solicitate la întindere sau compresiune

Astfel de sisteme static nedeterminate sunt foarte frecvent întâlnite în practică,


de exemplu conductorii cu manta din aluminiu şi inimă de oţel, cablurile pentru
ascensoare realizate din oţel şi materiale textile, etc.
Presupunem că avem o astfel de structură neomogenă, Fig. 4.7.2.1, solicitată la
tracţiune de forţa F. Structura este simetric realizată din “n” materiale, pentru care se
cunosc ariile A1, A2 … An şi cu modulele de elasticitate longitudinale, E1 , E2… En.
Secţionând cablul undeva într-o secţiune x
faţă de capăt, vom pune în evidenţă
F F eforturile N1 N2 N3 care acţionează în cele
“n” componente ale cablului şi pe care
dorim să le calculăm. Din condiţia de
echilibru a părţii rămase, obţinem:
a
∑ X = 0 ⇒ F = N1 + N 2 + ... N n
N1 (4.7.2.1)
F Ni care este singura ecuaţie care o putem scrie.
În total avem “n” necunoscute şi o
Nn singură ecuaţie . Sistemul este în acest fel
a-x x de “n-1” static nedeterminat.
Fig. 4.7.2.1
124 Întindre şi compresiune

Avem nevoie de “n-1” ecuaţii suplimentare. Analizând modul de deformare al


sistemului, tragem concluzia că lungirile specifice ale celor “n” componente sunt
aceleaşi, deci:
ε1 = ε 2 = ... = ε n . (4.7.2.2)
Rel. (4.7.2.2) reprezintă cele „n-1” ecuaţii suplimentare.
Relaţiile (4.7.2.2) se pot scrie:
σ1 σ 2 σ
= = ... = n , (4.7.2.3)
E1 E 2 En
n

N1 N2 Nn
∑ Ni F
i =1
sau, = = ... = = n
= n
(4.7.2.4)
E1A1 E 2 A 2 EnAn
∑ EiAi ∑ EiAi
i =1 i =1

Egalând ultimul termen al egalităţii (4.7.2.4) cu fiecare dintre termenii acestei


egalităţi, obţinem:
EA N E
N1 = F n 1 1 ⇒ σ1 = 1 = F n 1 , (4.7.2.5)
A1
∑ EiAi ∑ EiAi
i =1 i =1

E2A2
N2 = F n
, (4.7.2.6)
∑ EiAi
i =1

EnAn En
Nn = F n
⇒ σn = F n
. (4.7.2.7)
∑ EiAi ∑ EiAi
i =1 i =1

Observaţie:
Bare cu secţiune neomogenă de egală rezistenţă sunt foarte greu de realizat
deoarece trebuie satisfăcută egalitatea:
σa σa σa
= 1
= ... =
2 n
(4.7.2.8)
E1 E2 En

2. Sisteme de bare concurente, articulate, static nedeterminate la întindere


sau compresiune
Presupunem un sistem de trei bare concurente, Fig. 4.7.2.2.a), simetric sub
aspect geometric şi al rigidităţii, l 1 = l 3 = l , l 2 = l cos α , A1 =A3 =A; A2 =A;
E1 =E2 =E3=E. Dorim să calculăm tensiunile din bare şi deformaţiile structurii.
Rezolvare. Sistemul fiind static nedeterminat, este necesar să-i ridicăm
nedeterminarea statică. Întrucât avem 3 necunoscute şi 2 ecuaţii de echilibru static,
Sisteme static nedeterminate 125

sistemul are gradul de nedeterminare 1.

y y

2 2
3 1 3
N1 N2
1 N3
α α
l3 = l
α α
l1 = l
x x
B ⋅ B ⋅
B”
F ≈α F

B’
a)
b)
Fig.
Fig. 4.7.2.2
4.7.2.2

Pentru articulaţia B, după izolare, se pot scrie ecuaţiile de echilibru static: ∑X = 0;


∑Y = 0.
N1 sin α − N 3 sin α = 0 (4.7.2.9)
N1 cos α + N 2 + N 3 cos α − F = 0
Din (4.7.2.9) rezultă:
2 N 1 cos α + N 2 − F = 0 (4.7.2.10)
Ecuaţia suplimentară se găseşte analizând sistemul în stare deformată, Fig.
4.7.2.2.b), starea deformată fiind reprezentată cu linii întrerupte. Din B se duce
perpendiculara pe poziţia deformată a barei şi obţinem punctul B″.
______
N1 l 1 N l _____ N l
B' B" ≅ ∆ l 1 = = 3 ; BB' = ∆ l 2 = 2 2 . (4.7.2.11)
E1 A1 E 3 A 3 E2 A2

_______
B' B" _____
Din ∆BB' B" , rezultă: = BB' . Deci:
cos α
∆ l1 N1 l N l N l ⋅ cos α
= ∆ l 2 sau = 2 2 = 2 (4.7.2.12)
cos α E 1 A 1 cos α E 2 A 2 E2A2
E1A1
Rezultă: N 1 = N 2 cos 2 α (4.7.2.13)
E2A2
Înlocuind rel. (4.7.2.13) în (4.7.2.10), obţinem:
126 Întindre şi compresiune

E1A1
2 N2 cos3 α + N 2 − F = 0 ,
E 2A 2
sau:
F F
N2 = =, (4.7.2.14)
E1A1 E1A1
1 + 2 cos α
3
1+ 2 cos α
3

E 2A 2 E 2A 2
F EA F
N1 = ⋅ 1 1 cos 2 α = ⋅ (4.7.2.15)
E1A1 E A E A
1+ 2 cos α
3 2 2 2 2
+ 2 cos α
E2A2 E1A1 cos2 α
În continuare deformaţiile se calculează înlocuind în rel. (4.7.2.11), expresiile
forţelor axiale din bare date de (4.7.2.14) şi (4.7.2.15).

3) Bara dublu încastrată (sau dublu articulată) solicitată de sarcini axiale


Presupunem o bară de secţiune variabilă, în două trepte., Fig. 4.7.2.3.a),
încastrată la ambele capete. Bara este solicitată de forţa F, aplicată axial în punctul 1.

A2
A1
N0 N3
a)
F

0 1
2 3
a b c

N0
∆ l 01 = ∆ l 123
N0

b)
N3 N3

∆ l tot = 0
N0 N3
F c)

N0

N3=F-N1 N

Fig. 4.7.2.3
Sisteme static nedeterminate 127

Ne propunem să calculăm starea de tensiune şi deformaţie din bară. Se cunosc


deschiderile tronsoanelor, a, b, c, ariile A1 , A2, modulul de elasticitate longitudinal E şi
forţa F.
Rezolvare:
Problema se poate rezolva dacă se cunosc reacţiunile. Observăm că încastrarea
introduce o singură reacţiune, o forţă axială, datorită particularităţii încărcării. În
consecinţă se poate scrie numai o ecuaţie de proiecţii de forţe:
∑X = 0 ⇒ N0 − F + N3 = 0 (4.7.2.16)
Rel. (4.7.2.16) reprezintă o ecuaţie cu 2 necunoscute, deci sistemul este un sistem static
nedeterminat cu gradul 1 de nedeterminare. Ecuaţia suplimentară se poate scrie în două
moduri:
1. Vom scrie că deformaţiile în modul, considerate de la capetele barei la punctul de
aplicaţie al forţei F, sunt egale, Fig. 4.7.2.3.b).
∆ l 01 = ∆ l 123 , (4.7.2.17)
care exprimă de fapt continuitatea barei pentru starea stare deformată.
2. Vom considera că suma deformaţiilor este nulă barei de-a lungul său, Fig. 4.7.2.3.c),
(Pentru a scrie acest lucru, se aplică metoda secţiunilor pornind de la un capăt al barei.
În capătul considerat origine se înlocuieşte încastrarea cu reacţiunea care o introduce.)
∆ l tot = ∆ l 01 + ∆ l 12 + ∆ l 23 = 0 , (4.7.2.18)
care exprimă că suma deformaţiilor barei este nulă.
Modul 1 de scriere este recomandat în cazul în care încărcarea este dată de o
singură forţă, iar modul 2 este recomandat în cazul în care încărcarea este dată de mai
multe forţe.
În cazul de faţă vom utiliza modul 1 de scriere, dat de rel. (4.7.2.17).
Adică :
N 3 b N 3c
∆ l 123 = ∆ l 12 + ∆ l 23 = + , (4.7.2.19)
EA1 EA 2
N 0a
∆ l 01 = ; (4.7.2.20)
EA1
N 0 a N 3 b N 3c N a  b c 
rezultă: = + ⇒ 0 = N 3  +  ; (4.7.2.21)
EA 1 EA 1 EA 2 A1  A1 A 2 
şi:

N3 A 
N0 =  b + 1 c  . (4.7.2.22)
a  A2 
Înlocuind acest rezultat în rel. (4.7.2.16) vom obţine:
N3  A 
 b + 1 c  − F + N 3 = 0 ;
a  A2 
128 Întindre şi compresiune

F
⇒ N3 = ; (4.7.2.23)
1 A 
1 +  b + 1 c 
a A2 
şi:
 A 
F  b + 1 c 
 A2  F
N0 = = . (4.7.4.24)
 1 A 1  a
+ 1
1 +  b + c  a
 a A 2  A
b+ 1c
A2
În felul acesta am determinat reacţiunile, deci am ridicat nedeterminarea
statică. Diagrama de variaţia a forţei axiale este reprezentată în Fig. 4.7.2.3.
Deformaţiile barei pot fi calculate cu rel. (2.1.5). Tensiunile normale pe fiecare tronson
în parte se vor calcula cu rel. (2.1.4).

4) Sistem hibrid de bare elastice articulate cu bare de rigiditate ridicată.


a) Bara rigidă articulată de fundaţie şi suspendată prin elemente elastice.
Considerăm sistemul din figură realizat din barele elastice 1 şi 2 şi bara de
rigiditate ridicată 3, Fig. 4.7.2.4.a), Se cunosc E1, A1, şi E2, A2. Se cere să se calculeze
tensiunile din barele elastice 1 şi 2 .

1 2 N2
l F
l N1 F
N2
D α D N1
C B α
A C B
A
HD γ
3 VD A” ⋅ β=90-α
l l l C’
A’
l l l

a)
b)
Fig. 4.7.2.4

Rezolvare:
Se izolează elementul de rigiditate ridicată 3. Avem: 4 Reacţiuni – 3 Ecuaţii
de echilibru = 1 SSN; ⇒ sistemul este o dată static nedeterminat.
Dintre ecuaţiile de echilibru static, se evită acele ecuaţii, ( ∑ H = 0 şi
∑ V = 0 ), care conţin necunoscutele VD şi HD, reacţiuni care acţionează exclusiv
Sisteme static nedeterminate 129

asupra barei de rigiditate ridicată, (nu ne interesează în mod direct în calculul nostru
aceste reacţiuni). Deci din punct de vedere static se poate scrie ecuaţia de momente:
(∑ M )D = 0 ; ⇒ N 1 l − F ⋅ 2 l + N 2 ⋅ sin α ⋅ 3 l = 0 . (4.7.2.25)
Ecuaţia suplimentară necesară ridicării nedeterminării statice se stabileşte analizând
modul de deformare al sistemului. Se admit următoarele ipoteze:
1) Bara de rigiditate ridicată 3 se va roti cu un unghi mic γ. Considerăm că
punctele situate pe această bară se deplasează numai pe verticală, neglijându-se
deplasările lor pe orizontală. (Ex. A trece în poziţia deformată în A′ şi C → C′).
Întrucât bara de rigiditate ridicată se roteşte cu un unghi γ mic, vom neglija
deplasările pe orizontală ale punctelor aparţinând acestei bare, în comparaţie cu
deplasările pe verticală ale aceloraşi puncte. Prin urmare A → A′ şi C → C′.
2) Lungirea barei 2 o aproximăm cu segmentul A′A″, unde A″ este piciorul
perpendicularei dusă din A pe poziţia deformată a acestei bare.
3) Unghiul β = 90 - α pe care îl face bara 2 în poziţie deformată cu verticala, în
ipoteza micilor deformaţii, rămâne nemodificat.
Vom pune în evidenţă asemănarea triunghiului AA′D cu C C′D, care
reprezintă relaţia geometrică suplimentară necesară ridicării nedeterminării:
∆ l1 ∆ l2
= , (4.7.2.26)
l sin α ⋅ 3 l
N l N2 l
sau: 1 = , (4.7.2.27)
E1A1 3E 2 A 2 sin 2 α
l
unde: l 2 = .
sin α
E1A1
Din rel. (4.7.2.27), rezultă: N1 = N 2 ⋅ . (4.7.2.28)
E 2 A 2 3 ⋅ sin 2 α
Înlocuind rel. (4.7.2.28) în (4.7.2.25), obţinem:
E1A1
N2 ⋅ + 3 N 2 sin α = 2F;
E 2 A 2 3 ⋅ sin 2 α
2F 2F , (4.7.2.29)
⇒ N2 = =
E1A1 E1A1
3 sin α + 3 sin α +
E 2 A 2 3 sin α
2
E 2 A 2 3 sin 2 α
E1A1
2F
E 2 A 2 3 sin 2 α 2F
şi: N1 = = . (4.7.2.30)
E1A1 9E 2 A 2 sin 3 α
3 sin α + +1
E 2 A 2 3 sin 2 α E1A1
130 Întindre şi compresiune

Tensiunile normale din barele elastice 1 şi 2 vor fi:


N1 2F
σ1 = =
A1 3E 2 A 2 sin 3 α 
A1  + 1
 E1A1 
(4.7.2.31)
N 2F
σ2 = 2 =
A2  E1A1 
A 2  3 sin α + 
 E 2 A 2 3 sin α 
2

b) Bară rigidă susţinută de bare elastice paralele.


Structura articulată realizată din bare elastice paralele 1, 2, 3 şi o bară rigidă 4,
este solicitată de forţa F, Fig. 4.7.2.5.a). Se cunosc rigidităţile barelor elastice, Ei , Ai,
(i=1,2,3), şi lungimea l . Ne propunem să stabilim relaţiile de calcul pentru ridicarea
nedeterminării statice.

F N1 N2 F N3
l 1 2 3 l N3
A B C D N1 N2
B C D
A
4 ∆l 1 B” ∆l 2 C” D”
l l l
A’ ∆l 3
VD B’
C’
l l l D’

a)
b)
Fig. 4.7.2.5

Rezolvare:
Izolând bara de rigiditate ridicată se pun în evidenţă 3 necunoscute. Deoarece
proiecţia de forţe după axa barei orizontală, ∑ H = 0 , nu are sens fizic, înseamnă că
rămân doar două ecuaţii de echilibru, ∑ V = 0 , ∑ M = 0 .
Rezultă următorul bilanţ: 3 Necunoscute – 2 Ecuaţii de echilibru static = 1 SSN
Ecuaţiile de echilibru static sunt următoarele:
∑ V = 0 ⇒ N1 + N 2 + N 3 − F = 0 (4.7.2.32)
(∑ M ) = 0 ⇒ N 2 l + N 3 ⋅ 3l − F ⋅ 2l = 0
A
(4.7.2.33)
Ecuaţia suplimentară se obţine geometric, analizând sistemul în stare
deformată, Fig. 4.7.2.5.b).
Sisteme static nedeterminate 131

Din asemănarea triunghiurilor, A’B’B” , A’D’D”, rezultă:


∆l 2 − ∆l 1 ∆l 3 − ∆l 1  N N  N3 N
= ⇒ 3  2 − 1  = − 1 (4.7.2.34)
l 3l  E 2 A 2 E1A1  E 3A 3 E1A1
Rezolvând acest sistem de ecuaţii (4.7.2.32), (4.7.2.33), (4.7.2.34) rezultă
eforturile din barele elastice, N1, N2 şi N3.

5) Sisteme static nedeterminate care prezintă imperfecţiuni de montaj

Sistemul din Fig. 4.7.2.6.a), prezintă imperfecţiunea de montaj ∆. De


asemenea se cunosc rigidităţile barelor, Ei, Ai, (i=1,2,3). Ne propunem să calculăm
tensiunile din bare după asamblarea forţată.
y y

3 1 3
l N1
1 N3
α α
l 3 = l1 = l
α α y
l1 = l
A x α α
A x
∆l 1 / cos α ⋅ ⋅ A” N1 N3

A’ x
A’
B B
∆l 2 N2 N2

l N2
2 2

a) b)
Fig. 4.7.2.6

Rezolvare:
În poziţie asamblată articulaţia ocupă o poziţie de echilibru, 4.7.2.6.b), pentru
care se pot scrie cele două ecuaţii de proiecţii de forţe:
∑ H = 0 ⇒ N 1 ⋅ sin α = N 3 sin α ⇒ N 1 = N 3 , (4.7.2.35)
∑V = 0 ⇒ 2 N 1 cos α − N 2 = 0 ⇒ N 2 = 2 N 1 cos α . (4.7.2.36)
132 Întindre şi compresiune

Avem 3 necunoscute şi 2 ecuaţii de echilibru static. Sistemul este o dată static


nedeterminat. Ecuaţia suplimentară rezultă din analiza modului de deformare a
sistemului, respectiv din stabilirea unei relaţii geometrice între deformaţiile barelor,
Fig. 4.7.2.6.b). Ţinând cont de relaţiile (4.7.2.11) la (4.7.2.13), stabilite anterior, putem
scrie:
∆l 1
∆l 2 + =∆, (4.7.2.37)
cos α
N2 l N1 l
sau: + =∆. (4.7.2.38)
E 2 A 2 E1A1 cos 2 α
După înlocuiri rezultă:
 1 1 
N 2 l  +  = ∆ ,
 E 2 A 2 2 E 1 A 1 cos α 
3

∆ 1
N2 = . (4.7.2.39)
l  1 1 
 + 
 E 2 A 2 2 E 1 A 1 cos α 
3

∆ 1
N1 = . (4.7.2.40)
2 l cos α  1 1 
 + 
 E 2 A 2 2 E1A1 cos α 
3

Rezultă:
N1 N ∆ 1
σ1 = = σ3 = 3 = . (4.7.2.41)
A1 A 3 2 ⋅ l ⋅ cos α ⋅ A1  1 1 
 + 
 E 2 A 2 2 E1A1 cos α 
3

N2 ∆ 1
σ2 = = . (4.7.2.42)
A2 l ⋅ A2  1 1 
 + 
 E 2 A 2 2 E1A1 cos α 
3

6) Sisteme static nedeterminate supuse la variaţii de temperatură


În cazul sistemelor static nedeterminate, dacă intervin variaţii de temperatură,
chiar dacă nu acţionează alte încărcări, apar tensiuni care în anumite situaţii pot depăşi
tensiunile admisibile, deci pot duce la degradări ireversibile.
Pentru stabilirea ecuaţiilor suplimentare de deformaţie se transformă sistemul
static nedeterminat într-un sistem static determinat suprimând un număr de legături
egal cu gradul de nedeterminare statică. Sistemul astfel obţinut, (cunoscut sub
denumirea de sistem de bază în metoda eforturilor) se lasă să se dilate liber, după care
Sisteme static nedeterminate 133

se asamblează forţat. Din acest mecanism al deplasărilor se pot deduce ecuaţii


suplimentare necesare ridicării nedeterminării.
Exemplul nr.1.
Presupunem o bară încastrată la ambele capete, Fig. 4.7.2.7, pentru care se
cunosc modulul de elasticitate longitudinal, E [N/mm2 ], coeficientul de dilatare
termică liniară, α [1/grad], aria secţiunii transversale, A [mm2 ] şi lungimea barei între
reazeme, l [mm]. Montajul s-a făcut liber, fără pretensionare la o anumită
temperatură, t [0C]. Dorim să calculăm tensiunile care apar în bară în cazul în care
apare o variaţie de temperatură, ∆t.

E, A, α
Bara în starea
iniţială.

1 2 Bara aflată în starea


N1 N2 de solicitare dată de
∆t variaţia temperaturii
cu ∆t [0 C].

Bara este lăsată să se dilate liber cu


N ∆ l ∆t =α l ∆t, dilatarea produsă de
variaţia temperaturii cu ∆t [0 C], după
care este comprimată cu ∆ l N , de
∆ l ∆t
Nl
N forţa axială N, unde ∆ l N= , şi
∆l EA
∆ l N = ∆ l ∆t.
Fig. 4.7.2.7
Datorită dilatării împiedicate, pereţii sunt împinşi cu forţele axiale:
N1+N2= 0, (4.7.2.43)
sau: N1= -N2 =N. Avem deci 1 ecuaţie cu două necunoscute, deci sistemul are gradul 1
de nedeterminare statică.
În cazul în care se suprimă încastrarea din dreapta, şi bara se supune unei
variaţii de temperatură ∆t [0 C], dacă ∆t > 0, apare o dilatare:
∆ l ∆t = l α ∆ t , (4.7.2.44)
Dacă avem ∆t < 0, atunci ∆ l ∆t dat de rel. (4.7.2.43), va fi negativ, deci apare o
scurtare a barei.
134 Întindre şi compresiune

Presupunem că intervenim din exterior, pentru sistemul astfel dilatat şi-l vom
comprima cu ∆ l N , cu o forţă axială N, la lungimea iniţială dată de distanţa l dintre
încastrări, unde:
Nl
∆ lN = . (4.7.2.45)
EA
Dar: ∆ l N = ∆ l t , rezultă:
Nl
= lα ⋅ ∆ t ⇒ N = EA α ⋅ ∆ t . (4.7.2.46)
EA
N
Tensiunea din bară: σ = = Eα ⋅ ∆t , (4.7.2.47)
A
care trebuie să satisfacă condiţia ca σ ef < σ a .
Deformaţia specifică liniară este:
σ
ε = = α∆t . (4.7.2.48)
E

Exemplul nr.2.
Considerăm o îmbinare filetată şurub piuliţă, Fig. 4.7.2.8.a), pentru care piuliţa
este realizată din cupru iar şurubul este realizat din oţel. Piesele au fost executate la

Cu
Ncu/2

Schema unei îmbinarii filetate


Nol şurub piuliţă din materiale
Ol a)
diferite, cupru şi oţel, supusă
la variaţii de temperatură.
Ncu/2

l
∆ l ∆Cut
Cu Schema decelării
Lungimea finală în deformaţiilor într-o îmbinare
starea de echilibru ∆ l NCu filetată şurub piuliţă din
materiale diferite, supusă la
Ol b)
variaţia temperaturii.
∆ l ∆Olt ∆ l NOl
l

Fig. 4.7.2.8
Sisteme static nedeterminate 135

aceeaşi temperatură, cu acelaşi pas al filetului. Dorim să calculăm tensiunea normală σ


din cele două materiale, în cazul în care se produce o variaţie a temperaturii cu ∆t. Din
punct de vedere static se poate scrie ecuaţia:
N Cu − N OL = 0 , (4.7.2.49)
Decelând deformaţiile într-o îmbinare filetată şurub piuliţă din materiale
diferite, cupru - oţel, supusă la variaţia de temperatură, Fig. 4.7.2.8.b), se găseşte
ecuaţia de deformaţii:
∆l ∆Cut − ∆l NCu = ∆l ∆OLt + ∆l NOL . (4.7.2.50)
După înlocuirea în rel. (4.7.2.50), deformaţiile exprimate de rel. (4.7.2.44), (4.7.2.45),
obţinem:
N Cu ⋅ l N ⋅l
α Cu l ⋅ ∆t − = α OL ⋅ l ⋅ ∆t + OL , (4.7.2.51)
E Cu A Cu E OL A OL
∆t (α Cu − α OL )
⇒ N Cu = (4.7.2.52)
1 1
+
E OL A OL E Cu A Cu
Notă:
Rezolvarea se poate face egalând sumele celor două categorii de deformaţii pentru
materialele care intervin în îmbinare:
∆l ∆cut + ∆l NCu = ∆l ∆OLt + ∆l NOL . (4.7.2.53)
Ecuaţia de echilibru static trebuie scrisă în acest caz fără să luăm în
considerare orientările diferite pentru eforturi:
N Cu + N OL = 0 . (4.7.2.54)
În rel. (4.7.2.53), deformaţiile produse de dilatarea liberă şi montajul forţat (în fiecare
membru), sunt luate cu acelaşi semn. Dacă se obţine forţa axială cu semnul plus
materialul este solicitat la tracţiune, iar dacă se obţine cu semnul minus vom avea
compresiune.
În consecinţă rezolvând sistemul de ecuaţii (4.7.2.53), (4.7.2.54) vom obţine:
 1
− α Cu ∆t + α OL ∆t = N Cu  +
1 
 , N = ∆t (α OL − α Cu ) . (4.7.2.55)
E A
 Cu Cu E OL A OL 
Cu
1 1
+
E Cu A Cu E OL A OL
Întrucât α OL < α Cu ,( oţelul are un coeficient de dilatare termică mai mic decât
cuprul), rezultă, N Cu < 0, deci piuliţa din cupru este solicitată la compresiune.
∆t (α Cu − α OL )
La fel: N OL = . (4.7.2.56)
1 1
+
E Cu A Cu E OL A OL
⇒ NOL > 0, deci şurubul din oţel este solicitat la tracţiune.
136 Întindre şi compresiune

Exemplul nr.3.
Considerăm un sistem de bare elastice concurente, Fig. 4.7.2.9.a), realizat din 2
bare de cupru şi una de oţel, care faţă de situaţia iniţială de montaj se supune unei
variaţii de temperatură ∆t. Sistemul este simetric atât geometric cât şi din punct de
vedere al proprietăţilor de material. Se cunosc ECu; EOl; ACu; AOl; αCu; αOl; Dorim să
calculăm tensiunile care apar în bare datorită variaţiei de temperatură.

y y

Ol Ol
Cu Cu
l Cu Cu NOl
β NCu
β NCu β β

x
B ∆l ∆OLt
B B” ⋅
≈β ∆l NOL
∆l ∆Cut x
⋅ B’
∆l NCu
B’” Starea finală de
echilibru
a)
b)
Fig. 4.7.2.9

În conformitate cu schema din Fig. 4.7.2.9.b), dacă desfacem legătura dintre


barele înclinate din cupru şi bara centrală din oţel, vom pune în evidenţă dilatarea
liberă şi apoi asamblarea forţată. Putem rezolva problema scriind în două moduri
ecuaţiile de echilibru static şi relaţiile geometrice dintre deformaţii:
1) Se ţine cont de orientările diferite pentru eforturi şi deformaţiile produse de
acestea:
2 N Cu cos β − N Ol = 0
(4.7.2.57)
∆l ∆cut ∆l NCu
− = ∆l ∆OLt + ∆l NOL
cos β cos β
2) Nu se ţine cont de orientările diferite pentru eforturi şi deformaţiile produse
de acestea:
2 N Cu cos β + N Ol = 0
∆l ∆cut ∆l NCu (4.7.2.58)
+ = ∆l ∆OLt + ∆l NOL
cos β cos β
Sisteme static nedeterminate 137

Vom rezolva în continuare sistemul (4.7.2.58), şi vom avea:


α Cu l∆t N Cu l N l
+ = α Oll∆t + OL ;
cos β E Cu A Cu cos β
2 2
E Ol A Ol
N Ol = −2 N Cu cos β ;
2 N Cu cos β N Cu α ∆t
⇒− − = α Ol ∆t − Cu2 ;
E Ol A Ol E Cu A Cu cos β
2
cos β
 2 cos β 1   α Cu 
⇒ − N Cu  +  = ∆t  − α Ol  ;
 E Ol A Ol E Cu A Cu cos β   cos β
2 2

 α Cu 
∆t  − α Ol 
 cos β
2
⇒ N Cu = −  < 0.
 2 cos β 1 
 + 
 E Ol A Ol E Cu A Cu cos β 
2

 α Cu 
2∆t cos β − α Ol 
 cos β
2
⇒ N Ol =  > 0.
 2 cos β 1 
 + 
 E Ol A Ol E Cu A Cu cos 2
β 
N Cu N
⇒ σCu = <0; ⇒ σOl = Ol >0.
A Cu A OL

Aplicaţii:
Aplicaţia TCN.1
Un stâlp de rigiditate ridicată de înălţime h, este ancorat prin intermediul a
două ancore, Fig. TCN.1.a). Se cere să se calculeze tensiunile normale din cele două
ancore şi deplasarea pe orizontală a punctului de aplicaţie al forţei F. Se cunosc E1, E2,
A1, A2, unghiurile α, β, şi deschiderile pentru prinderea ancorelor h1, h2.
Rezolvare
Dacă se izolează stâlpul de rigiditate ridicată, Fig. TCN.1.b). asupra lui
acţionează 4 reacţiuni. Se pot scrie trei ecuaţii de echilibru static, deci sistemul este
static nedeterminat cu gradul 1de nedeterminare.
Rezultă geometric lungimile barelor elastice 1 şi 2:
138 Întindre şi compresiune
h1 h2
l1 = ; l2 =
sin α sin β

F F
γ
γ

E E’
A
A’
A”

h B
B’
1 N1
h1 B”
N2
2 h2

α
α
β β D

a) b)
Fig. TCN.1

Ecuaţia de echilibru static care o utilizăm este:


(∑ M )D = 0 ; ⇒ h F cos γ − h1 N1 cos α − h 2 N 2 cos β = 0 (TCN.1.1)
Deformaţiile barelor elastice 1 şi 2 conform Fig. TCN.1.b), sunt:
_____ _____
∆ l 1 = A' A" ; ∆ l 2 = B' B" .
_____
∆ l1 Nl 1 ____
∆l2 N l 1
Dar: AA' = = 1 1⋅ , şi BB' = = 2 2 .
cos α E1A1 cos α cos β E 2 A 2 cos β
Din asemănarea triunghiurilor ∆DAA′ ~ ∆DBB′ rezultă:
_____ _____
AA' BB' ∆ l1 1 ∆ l 2 1
= ; sau = ;
h1 h2 cos α h1 cos β h 2
N1 l1 1 N l 1
= 2 2 . (TCN.1.2)
E 1 A 1 h 1 cos α E 2 A 2 h 2 cos β
Rezolvând sistemul de 2 ecuaţii cu 2 necunoscute dat de rel. (TCN.1.1) şi
(TCN.1.2), rezultă forţele axiale N1 şi N2, de unde:
N N
σ1 = 1 ; σ 2 = 2 .
A1 A2
Din asemănarea triunghiurilor ∆DAA′ ~ ∆DEE′ rezultă:
Sisteme static nedeterminate 139
_____ _____ _____
AA' EE' ∆ l 1 1 EE' _____
∆ l1 h
= ; sau = ; ⇒ EE' = ,
h1 h cos α h1 h cos α h1
reprezentând deplasarea pe orizontală a punctului de aplicaţie al forţei F.

Aplicaţia TCN.2
Se cere să se calculeze starea de tensiune din bara încastrată la ambele capete,
Fig.4.7.2.3, care este solicitată atât mecanic, de forţa F, conform enunţului 3)
(pag.126), cât şi termic prin creşterea temperaturii cu ∆t [0C]. Se dau: a=300 mm;
b=400 mm; c=250 mm; F=15 KN; A1=280 mm2; A2=340 mm2; ∆t= 50 [0C]; E=2⋅105
MPa; α=12⋅10-6 [0C-1].
Rezolvarea:
Rezolvarea o vom face prin aplicarea principiului suprapunerii de efecte.
Conform enunţului 3), Fig.4.7.2.3, diagrama forţei axiale datorată încărcării date de
forţa F, este cunoscută, pe care o vom nota cu NF , Fig. TCN.2.

∆t=50 0C
Vom considera în
A1=280 mm2 A2=340 mm2
continuare numai solicitarea
N0 F=15 KN N3 termică, dată de creşterea
temperaturii cu ∆t=50 0C. Forţa
0 1
axială din bară datorită variaţiei
2 3 de temperatură o notăm cu N∆t.
a=300 b=400 c=250 Vom putea scrie în acest caz:
N ∆t (a + b ) N ∆t c
N0=10,032 KN
F
N + =
EA1 EA 2
= α(a + b + c )∆t ,
N3=4,967 KN
sau:
a+b c 
N∆t N ∆t  +  =
 EA1 EA 2 
N∆t=35,236 KN = α(a + b + c )∆t.
α(a + b + c )∆t.
N ∆t = =
a+b c 
 + 
N0 =25,204 KN  EA1 EA 2 
N
12 ⋅ 10− 6 (300 + 400 + 250 )50
= =
 300 + 400 250 
 + 
 2 ⋅ 10 ⋅ 280 2 ⋅ 10 ⋅ 340 
5 5
N3 =40,204 KN
Fig. TCN.2 35,2363 KN.
140 Întindre şi compresiune

Diagrama rezultantă pentru forţa axială obţinută prin însumarea efectului produs de
forţa F şi variaţia de temperatură, Fig. TCN.2, este dată de: NF N∆t
= N +

În aceste condiţii tensiunile normale σ pentru fiecare tronson în parte sunt:


N 01 25204 N 40204
⇒ σ01 = =− − 90 MPa; σ12 = 12 = − − 143,58 MPa;
A1 280 A1 280
N 40204
σ23 = 23 = − = −118,24 MPa.
A1 340

Aplicaţia TCN.3
Se cere să se calculeze forţele axiale şi starea de tensiune din barele elastice
concurente, prezentată în exemplul nr. 3, Fig. 4.7.2.9, care pe lângă solicitarea termică
este solicitată de forţa F=18 KN, şi este supusă la un montaj forţat dat de jocul ∆=0,5
mm, Fig. TCN.3.a).
Se cunosc ECu=1,3 ⋅105 [MPa]; EOl=2 ⋅105 [MPa]; ACu=250 [mm2]=AOl;
αCu=16 ⋅10-6 [0C-1]; αOl=12 ⋅10-6 [0C-1]; ∆t=40 [0C].
y
y

Ol Ol
Cu Cu
l Cu Cu NOl
β NCu
β NCu β β
∆=0,5 mm
B
B
F
∆t=40 [0C] Starea finală de echilibru pentru x
sistemul asamblat forţat, solicitat B’ b)
a) termic, ∆t=40 [0C] şi solicitat de forţa F F=18 KN
y

Ol
Cu
Cu NOl
NCu
NCu β

≈β B
∆l ∆Ol
B” β
∆ x
∆ ⋅ B’
∆l Cu Starea de echilibru după asamblare forţată
c) B’” datorită inexactităţii de montaj, ∆.

Fig. TCN.3
Sisteme static nedeterminate 141

Rezolvare:
Vom rezolva problema aplicând principiul suprapunerii de efecte:
a) Solicitarea termică, conform cu exemplul nr. 3, Fig. 4.7.2.9, ne conduce la
următoarele forţe axiale în bare:
 αCu   16 ⋅10−6 
∆t − α 
Ol 
40  2
− 12 ⋅10−6 
 cos β
2
∆t
NCu =−  =  cos 30  = −4933,87 N
 2 cos β 1   2 cos 30 1 
 + 2 
  + 
 E OlAOl E Cu ACu cos β   2 ⋅10 ⋅ 250 1,3 ⋅10 ⋅ 250 cos 30 
5 5 2

 α Cu   16 ⋅10−6 
2∆t cos β − α Ol  2 ⋅ 40 ⋅ cos 30 − 12 ⋅10− 6 
 cos β
2 2
∆t
N Ol =  =  cos 30  = 8545,77 N
 2 cos β 1   2 cos 30 1 
 +   + 
 E Ol A Ol E Cu A Cu cos β   2 ⋅10 ⋅ 250 1,3 ⋅10 ⋅ 250 cos 30 
2 5 5 2

b) Forţele axiale din bare datorită forţei F, sunt date de rel. (4.7.2.14) şi
(4.7.2.15), pentru care obţinem:
F 18 ⋅103
F
N Ol = = = 9759,4 N ;
E A
1 + 2 Cu Cu cos3 β 1 + 2 1,3 ⋅ 105 ⋅ 250 cos3 30
5

E Ol A Ol 2 ⋅ 10 ⋅ 250
F 18 ⋅ 103
F
N Cu = = = 4757,7 N
E Ol A Ol 2 ⋅ 105 ⋅ 250
+ 2 cos β + 2 cos 30
E Cu A Cu cos 2 β 1,3 ⋅ 105 ⋅ 250 cos 2 30
c) La montajul forţat dat de inexactitatea de montaj ∆, Fig. TCN.3.c), ecuaţia
suplimentară este:
∆ ∆
N Ol l N Cu l
+ =∆ (TCN3.1)
E Ol ⋅ A Ol E Cu ⋅ A Cu ⋅ cos 2 β
Ecuaţia de echilibru static este:
∆ ∆
2 N Cu cos β − N Ol =0 (TCN3.2)
În poziţia de echilibru după asamblarea forţată, bara din oţel este întinsă, iar
barele de cupru sunt comprimate. Forţele axiale, obţinute din rezolvarea sistemului de
ecuaţii (TCN3.1), (TCN3.2), vor fi:
∆ ∆
NOl = =
 1 1 
l + 
 EOl ⋅ AOl 2ECu ⋅ ACu ⋅ cos 30 
3

0,5
= = 14306,58 N;
 1 1 
0,8 ⋅103  + 
 2 ⋅ 105
⋅ 250 2 ⋅ 1.4 ⋅ 105
⋅ 250 ⋅ cos3
30 
142 Întindre şi compresiune

∆ ∆
NCu =− =
 1 1 

2l ⋅ cosβ ⋅  + 

 EOl ⋅ AOl 2ECu ⋅ ACu ⋅ cos 30 
3

0,5
=− = −8259,9 N.
 1 1 
2 ⋅ 0,8 ⋅10 cos30 ⋅ 
3
+ 
 2 ⋅10 ⋅ 250 2 ⋅1.4 ⋅ 10 ⋅ 250 ⋅ cos 30 
5 5 3

d) Solicitarea rezultantă din barele sistemului se obţine prin însumarea de


efecte:
∆t ∆
N Cu = N Cu + N Cu
F
+ N Cu = −4933,87 + 4757,7 - 8259,9 =-8436,07 N
∆t ∆
N Ol = N Ol + N Ol
F
+ N Ol = 8545,77 + 9759,47 + 14306,58 =32611,82 N
N N
⇒ σCu = Cu = −33,74 MPa; Cu = Ol = 130,44 MPa .
A Cu A Ol
Probleme propuse PTCN
Aplicaţia PTCN.1
O bară dreaptă realizată în trepte este solicitată de două forţe, F = 24 KN, Fig.
PTCN.1. Considerând că A1=400 mm2, iar A2=1,5 A1, a=200 mm, b=400 mm, se cere
să se calculeze tensiunea normală σ în zona centrală corespunzătoare secţiunii cu aria
A2.
A2 A1
A1

F F
Răspuns: σ=24 MPa

0 1 2 3
a b=2a a
Fig. PTCN.1

Aplicaţia PTCN.2.
Să se ridice nedeterminarea statică, să se reprezinte variaţia forţei axiale de-a
lungul barei şi să se calculeze tensiunile normale pe fiecare tronson în parte pentru
structura dublu încastrată, Fig. PTCN.2. Bara este realizată din acelaşi material de
secţiune constantă inelară pe toată lungimea. Răspuns:
160 KN N
A

F1=180 KN F2=80 KN F
Φ60 20 KN
100 KN
0 1 2 3 σ01=72,75 MPa
a=0,9m b=1,2m b
Φ80 σ12=-9,1 MPa
Fig. PTCN.2 σ23=-45,5 MPa
Sisteme static nedeterminate 143

Aplicaţia PTCN.3.
Pentru sistemul realizat din două bare de dimensiuni şi materiale diferite, Fig.
PTCN.3, pentru care în stare neîncărcată există jocul iniţial ∆=0,03 mm, între peretele
2 şi secţiunea frontală a barei de cupru, se cere să se calculeze tensiunile care apar sub
acţiunea forţei F=40 KN. Se dau EOl=2,1⋅105 MPa; ECu=1,05⋅105 MPa.

Φ20 Φ12
Răspuns:
F1=40 KN
Cu
σOl=120,4 MPa
Ol
2 σCu=-19,14 MPa
0 1
a=100 mm b=150 mm
∆=0,03 mm

Fig. PTCN.3

Aplicaţia PTCN.4.
Să se calculeze forţele axiale din barele elastice 1 şi 2, Fig. PTCN.4, ştiind că
sunt realizate din acelaşi material, cu aceeaşi secţiune transversală.

Răspuns:
2 2FaL
2h N1 =
1 2a 2 + b 2
h
F FbL
N2 = 2
2a + b 2

a
b
L

Fig. PTCN.4

Aplicaţia PTCN.5.
Să se calculeze forţele axiale din barele elastice concurente, Fig. PTCN.5,
ştiind că au aceeaşi lungime, r, aceeaşi secţiune transversală, A, şi sunt realizate din
acelaşi material, cu modulul de elasticitate longitudinal, E. De asemenea să se
calculeze deplasarea pe verticală a punctului de aplicaţie al forţei F.
144 Întindre şi compresiune

3 Răspuns:
2 4 F F 3 F
300 300
N1 = = N5 ; N 2 = = N 4 ; N3 = .
300 300 6 6 3
Fr
1 r
5 ∆ VF = .
F 3EA
Fig. PTCN.5

Aplicaţia PTCN.6.
O bară de rigiditate mare cu o greutate de 150 KN, este suspendată de trei bare
trei bare paralele articulate la capete, dispuse simetric în raport cu centrul de greutate al
greutăţii, având aceeaşi lungime, h, Fig. PTCN.6. Barele sunt realizate din acelaşi
material având ariile secţiunilor transversale: A1=500 mm2; A2=800 mm2; A3=300
mm2. Să se calculeze forţele axiale şi tensiunile normale din bare.

Răspuns:
N1=N3=36,2 KN; N2=77,6KN.
3 σ1=72,4 MPa;
1 h
2 σ2=97 MPa;
σ3=120,66 MPa.
F
b b

Fig. PTCN.6

Aplicaţia PTCN.7.
F
Printr-o placă plană de rigiditate ridicată, se
∆=1 mm
solicită la compresiune trei stâlpi dispuşi simetric în
raport cu direcţia de aplicare a forţei F, Fig. PTCN.7.
Stâlpul central este mai scurt cu distanţa ∆=1 mm. Se
cere să se calculeze valoarea maximă a forţei F,
h=2 m cunoscând că stâlpii sunt realizaţi din beton, cu σa=18
MPa, E=30000 MPa.

Răspuns: Fcapabil =1560 KN

Fig. PTCN.7
Sisteme static nedeterminate 145

Aplicaţia PTCN.8.
∆=1 mm 1m Prin intermediul barei verticale 3, de
rigiditate ridicată se asamblează forţat barele
2 elastice 1 şi 2, (datorită inexactităţii de
2m execuţie ∆=1 mm), Fig. PTCN.8. Se mai
1
cunosc A1=100 mm2; A2=200 mm2 ; E=2⋅105
3 MPa. Se cere să se calculeze forţele axiale şi
2m 1m tensiunile normale din barele elastice 1 şi 2.

Răspuns: N1=8888,89 N; N2=4444,45 N.


σ1=88,89 MPa; σ1=22,22 MPa.
Fig. P.T.C.8

§ 4.8. Concentratori de tensiune. Coeficientul teoretic de concentrare al


tensiunilor

În construcţia de maşini sunt foarte frecvente exemplele de piese care prezintă


variaţii ale secţiunilor, racordări datorită modificării formei, ajustaje de strângere etc.,
care au ca efect modificarea distribuţiei tensiunilor pe secţiunea transversală în raport
cu distribuţiile teoretice stabilite analitic. În aceste zone se înregistrează nişte vârfuri de
tensiune mai mari decât tensiunile nominale stabilite prin calcule. Acest fenomen se
numeşte fenomenul de concentrare al tensiunilor iar cauzele care le produc sunt
cunoscute sub denumirea de concentratori.
Pentru exemplificare vom considera
gros.b
I II p= [N/mm2]
o platbandă cu aria secţiunii transversale
AI= B ⋅ b , care are o gaură străpunsă cu
F F=pBb
diametrul d, Fig. 4.8.1, aria secţiunii
d transversale în dreptul găurii fiind
AII= (B − d ) ⋅ b , Tensiunile nominale în
B

secţiunile I şi II sunt:
F F
σI = = (4.8.1)
AI b B
F F x F F
σII = = (4.8.2)
y A II b (B − d )
Întrucât σ II > σ I , condiţia de
σII
rezistenţă este satisfăcută dacă:
σI σmax
σ II ≤ σ a . (4.8.3)
y
Fig. 4.8.1
146 Întindre şi compresiune

Prin calcule analitice elaborate pe baza conceptelor din teoria elasticităţii şi


prin determinări experimentale, se constată că în secţiunea II, cu gaură, se produce o
redistribuire a tensiunii pe secţiune, cu înregistrarea unui maxim de tensiune în dreptul
concentratorului (la baza găurii), de valoare σ max > σ II , Fig. 4.8.1. Cu alte cuvinte
distribuţia uniformă a tensiunii pusă în evidenţă în cazul unei bare de secţiune
constantă, cum este secţiunea I, se modifică în cazul în care este prezent un
concentrator de tensiune, secţiunea II. Acest fenomen apare pentru oricare solicitare în
cazul în care este prezent unul sau mai mulţi factori de concentrare al tensiunilor.
Fenomenele de concentrare ale tensiunilor, în cazul prezenţei orificiilor străpunse
cu forme circulare, eliptice sau alte forme, în cazurile de tracţiune – compresiune,
poate fi exprimat prin două expresii ale coeficienţilor de concentrare după cum
urmează.
a. Coeficientul teoretic de concentrare global, K σg :
σ max
K σg = , (4.8.4)
σ
unde: σmax = tensiunea normală maximă la nivelul concentratorului,
σ = tensiunea nominală aplicată la distanţă faţă de concentrator,
b. Coeficientul teoretic de concentrare net, K σn :
σ max
K σn = . (4.8.5)
σn
unde: σn = tensiunea nominală netă; σn = σ / (1 − d / B) ;
şi: B = lăţimea plăcii;
d = diametrul orificiului, sau cota orificiului pe direcţia lăţimii B a
plăcii.
De aici rezultă:
 d
K σn = K σg1 −  (4.8.6)
 B
Coeficientul teoretic de concentrare global, K σg , ţine cont atât de efectul de
micşorare a secţiunii cât şi datorită modificării geometriei, iar coeficientul teoretic de
concentrare net, K σn , ţine cont numai de modificarea geometriei. Variaţia
coeficientului teoretic de concentrare net şi global pentru cazul orificiului circular
străpuns într-o placă de lăţime infinită este prezentată în Fig. 4.8.2.
Pentru platbanda cu gaură străpunsă, pentru care raportul d/B este mic, pe baza
conceptelor din teoria elasticităţii s-a găsit soluţia analitică pentru distribuţia tensiunii
normale în jurul concentratorului, (problema Kirsch).
La distanţă y de centrul găurii de diametru d, tensiunea se calculează cu relaţia:
Sisteme static nedeterminate 147

Kσn 3,2
gros.b
3
Coeficientul teoretic de

2,8 F F
concentrare net

2,6 d
B
2,4
2,2
2
1,8
1,6
0 0,2 0,4 0,6 0,8 1

Raportul d/B

Fig. 4.8.2. Variaţia coeficientului teoretic net pentru o placă cu o gaură străpunsă

F  d2 3 d4 
σ= 1 + 2 + , (4.8.7)
bB  8 y 32 y 4 
unde F este forţa axială concentrată aplicată la distanţă mare de secţiunea analizată.
d
Tensiunea maximă se produce pentru y = . Din rel. (4.8.7), rezultă:
2
 
 
F  d2 3 d4  F  1 3 F⋅6 F
σmax = 1+ + = 1 + + = =3
bB  d2 d 4  bB  2 2  bB 2 bB
 8⋅ 32 
 4 16 
F
Întrucât σ I = ⇒ σmax = 3 σI .
bB
F
3
σ 3σ bB = 3 1 − d  .
În cazul platbenzii cu gaură străpunsă: k σn = max = I =
σn σII F  B
b( B − d )
Stări asemănătoare de solicitare se produc şi în dreptul altor forme ale variaţiei
secţiunii transversale, Fig. 4.8.3, Fig. 4.8.4. Valorile coeficientului teoretic de
concentrare este dat în memoratoare inginereşti.
Este important de reţinut că efectul de concentrare al tensiunilor se produce
numai în domeniul elastic al materialului. În cazul materialelor ductile, la depăşirea
limitei de elasticitate şi intrarea în domeniul curgerii are loc uniformizarea tensiunilor
la valoarea maximă a tensiunii de curgere.
148 Întindre şi compresiune

4,5 Kσn
t/r=4 t gros.b
Coeficientul teoretic net de
concentrare a tensiunilor

4
F F
3,5 t/r=1 h σmax B
3
t
2,5 2r
t/r=0,
2
1,5
1
0 0,2 0,4 0,6 0,8
Raportul r/h

Fig. 4.8.3. Variaţia coeficientului teoretic net pentru o placă cu degajări circulare

Kσn
2,8 r
B/h=2 σmax
Coeficientul teoretic net de
concentrare al tensiunilor

2,6
F F
2,4 B
B/h=1,25 h
2,2
2
1,8
1,6
1,4 B/h=1,1
1,2
1
0 0,2 0,4 0,6 0,8 1 1,2
Raportul r/h

Fig. 4.8.4. Variaţia coeficientului teoretic net pentru o placă cu racordare circulară

În cazul prezenţei concentratorilor de tensiune, fenomenul de concentrare a


tensiunilor trebuie luat în considerare în mod obligatoriu în cazul materialelor fragile
care au o comportare elastică până la rupere. În aceste cazuri se impune condiţia dată
de rel. (4.8.5):
σmax = K σn ⋅ σn ≤ σa . (4.8.8)
Solicitări de întindere compresiune dinamice 149

În cazul materialelor ductile fenomenul de concentrare a tensiunilor are un


comportament diferit şi consecinţe diferite faţă de materialele fragile. Pentru
materialele ductile este necesar să definim coeficientul efectiv de concentrare pentru
solicitarea statică, ks:
σr
ks = , (4.8.9)
σ rk
unde: σrk este rezistenţa la rupere nominală, a unei bare cu concentrator, calculată după
regula dată de relaţia (4.8.8);
σr este rezistenţa la rupere convenţională a unei bare netede din acelaşi material.
Este de remarcat faptul că în cazul materialelor fragile, valorile coeficientul efectiv de
concentrare definit de rel. (4.8.9), este aceleaşi cu coeficientului teoretic net dat rel.
(4.8.5).
În cazul unei bare de secţiune circulară realizată dintr-un material cu
comportament ductil, având un concentrator de tensiune sub forma unei renuri inelare,
Fig. 4.8.5, , forţa de rupere la întindere este superioară celei obţinută în cazul unei bare
cu aceleaşi dimensiuni dar fără concentrator de tensiune.
F

d0
F
d0
3
F σ
F F
5
2 F 4
3
1 2 σc
d0 1
ε
2r

F d

D
∆l
0
∆l3 ∆l1
∆l2 ∆l1 F
Fig. 4.8.5 Fig. 4.8.6

Prin urmare în acest caz, coeficientul efectiv de concentrare, dat de rel. (4.8.9),
este subunitar, ks<1. Acest lucru se explică prin contribuţia a doi factori principali.
150 Solicitari de întindere compresiune
Primul factor aşa cum este prezentat în Fig. 4.8.6, se datorează unui
fenomen de redistribuire prin uniformizarea tensiunii în zona de concentrare după
atingerea limitei de curgere. Pe măsură ce încărcare creşte apare uniformizarea
tensiunii de curgere pe întreaga secţiune, la valoarea limitei ce curgere a tensiunii, σc.
Fenomenul de uniformizare pus în evidenţă prin distribuţiile date de stadiile 2 şi 3, Fig.
4.8.6, se încheie în cazul în care se ajunge la stadiul 4. Stadiile 2 şi 3 reprezintă cazuri
de comportament elasto-plastic al materialului.
Curba caracteristică este schematizată cu un palier de curgere pronunţat până
la apariţia fenomenului de ecruisare. Creşterea forţei de tracţiune F se produce atât în
timpul procesului de uniformizare a tensiunilor cât şi după aceea datorită ecruisării
materialului, stadiul 5.
Un alt doilea factor principal care conduce la creşterea forţei de rupere în cazul
prezenţei concentratorului de tensiune pentru un material ductil, este dat de fenomenul
de frânare al ruperilor prin lunecările care apar în zona concentratorului.
Concentratorul de tensiune creează o stare locală de tensiune triaxială, în care
tensiunea tangenţială maximă care este factorul determinant în producerea ruperilor
prin lunecare, este mai mică decât în cazul barei netede fără concentrator, cu aceeaşi
secţiune transversală, solicitată cu aceeaşi forţă de tracţiune F.
Remarcăm faptul că în cazul în care ductibilitatea materialului este moderată
iar curba caracteristică nu are prag de curgere coeficientul ks, poate fi supraunitar sau
subunitar.
De asemenea menţionăm faptul că în cazul solicitărilor variabile, atât în cazul
materialelor ductile cât şi în cazul materialelor fragile, prezenţa concentratorilor de
tensiune conduc la o diminuare considerabilă a rezistenţei la oboseală.

§ 4.9. Solicitări de întindere compresiune dinamice

În funcţie de modul în care acţionează sarcinile asupra elementelor de


rezistenţă, solicitările dinamice se împart în 3 categorii:
1) Solicitări produse de forţe de inerţie, la care pe lângă forţele exterioare trebuie să
se ia în considerare forţele de inerţie (a = ct).
2) Solicitări cu şoc, la care sarcinile sunt aplicate brusc într-un interval de timp foarte
mic, iar acceleraţiile variază brusc, (a ≠ ct), Fig.1.9. Problemele de solicitări cu
şoc la întindere compresiune sunt abordate în capitolul de solicitări dinamice.
3) Solicitări variabile în timp după o anumită lege periodică sau aleatoare cu durată
mare , Fig. 1.10., Fig. 1.11. (vezi capitolul de oboseala materialelor).

4.9.1. Solicitări produse de forţe de inerţie


Vom prezenta modul de abordare a acestor categorii de probleme prin
rezolvarea a câteva exemple în care intervin şi solicitări produse de forţele de inerţie.
a) Calculul cablului de ascensor. La pornirea respectiv oprirea ascensoarelor,
pe lângă sarcinile statice, în cazul unor acceleraţii mari apar forţe de inerţie
considerabile, care trebuie luate în calcul.
Solicitări de întindere compresiune dinamice 151

Considerăm un astfel de exemplu, Fig. 4.9.1.1.a) în care sunt cunoscute: Q -


sarcina de ridicare; q – greutatea specifică pe unitatea de lungime a cablului, [N/m]; tp
– timp pornire ; to – timp oprire ; v – viteza nominală a ascensorului, [m/s]; (sau
viteza unghiulară de rotire a tamburului de acţionare, ω, [rad/s]; ), Fig. 4.9.1.1.b).

v
Q + ql  v 
σ0 = 1+
A  g ⋅ t p 

ω
v
t

tpornire toprire
Nx
l
q σx a
x
q ap t

Q  v 
σ0 = 1+
Q Q A  g ⋅ t p  ao
b)
a)

Fig. 4.9.1.1

Într-o secţiune curentă a cablului, aplicând principiul lui D’Alembert, forţa


axială este:
N x = Q + qx + Fi ; (4.9.1.1)
unde: Fi, este forţa de inerţie a masei în mişcare:
Q + q⋅x v
Fi = m ⋅ a = ⋅ . (4.9.1.2)
g tp
v  v 
N x = Q + q x + (Q + q x ) = (Q + q x ) 1 + . (4.9.1.3)
g⋅tp  g ⋅ tp 
 
Rezultă tensiunea normală din cablu:
N
σx = x =
(Q + q x ) 1 + v  ; (4.9.1.4)
A A  g t p 

unde: A este aria secţiunii transversale a cablului.
152 Solicitari de întindere compresiune

Q + q l  v 
 ≤ σa .
Pentru x = l ; ⇒ σ max = 1+ (4.9.1.5)
A   g⋅tp 

v
Dacă notăm: 1 + = ψ , unde ψ are semnificaţia unui factor de amplificare, putem
g tp
Q + ql
scrie: = σst max ;
A
⇒ σ max = σst .max ⋅ ψ . (4.9.1.6)
 v 
Fenomenul este favorabil la coborâre, unde: ψ = 1 −  . Pentru un timp de
 g ⋅ t c 
coborâre tc mic, Ψ << 1.

b) Bară în mişcare de rotaţie

La început considerăm bara având greutatea q pe unitatea de lungime, fără


greutatea suplimentară Q, care se roteşte cu viteza unghiulară ω, Fig. 4.9.1.2.
Forţa de inerţie care revine
ω lungimii infinitezimale dx, situată la
distanţă x de centrul de rotaţie, este
r1 dată de forţa centrifugă, dFc:
q ⋅ dx
Q d Fc = dm ⋅ a = ⋅ x ω2 .
x g
dx
(4.9.1.7)
r2 Neglijăm greutatea proprie a barei,
l q ⋅ l , în comparaţie cu forţa
Fig. 4.9.1.2 centrifugă. Atunci putem scrie:

r2 r2

ω (r2 − r12 ) .
q q 2 2
Fc = ∫ d Fc = ∫gω
2
x dx = (4.9.1.8)
r 1 r 1
2 g
Condiţia de rezistenţă a barei este:
N Fc q ω2 2 2
σmax = = =
A A 2g A
r2 − r1 ≤ σat . ( ) (4.9.1.9)

unde A- este aria secţiunii transversale, g - acceleraţia gravitaţională,


Pentru cazul când bara este prevăzută la capăt cu o greutate Q, în ipoteza că
r1 = 0 şi r2 = l , rezultă:
q ω2 2 Q l ω2  q l 
N= l + l ω2 =  + Q ; (4.9.1.10)
2g g g  2 
Solicitări de întindere compresiune dinamice 153

N l ω2  q ⋅ l 
Rezultă: σ max = =  + Q  ≤σa (4.9.1.11)
A Ag  2 

c) Bară de egală rezistenţă în mişcare de rotaţie (cazul manivelei de egală


rezistenţă)

Pentru o bară în mişcare de rotaţie dorim să găsim legea de variaţie pentru aria
secţiunii transversale a manivelei funcţie de distanţa x de la centrul de rotaţie,
A x = A x ( x ) , din condiţia de egală rezistenţă, σ max = σa = ct ., Fig. 4.9.1.3. Detaşăm
din element, la distanţă x de axa de rotaţie elementul de volum de lungime dx.
Ax A +dA
x x Ax Ax+dAx
ω

dFc
Q σa σa

x
dx
dx
l

Fig. 4.9.1.3
Forţa centrifugă dFc, care acţionează asupra acestui element de volum este:
γ
d Fc = A x ⋅ dx ⋅ x ⋅ ω2 ; (4.9.1.12)
g
unde γ - este greutatea specifică a materialului [N/mm3]
Din condiţia de echilibru, ∑ H = 0 , rezultă:
γ
− σ a ⋅ A x + σ a (A x + d A x ) + A x dx x ω 2 = 0 ; (4.9.1.13)
g
γ
σa d A x = − A x dx x ω 2 ;
g
d Ax γ γ ⋅ ω2 x 2
=− ω 2 x dx ⇒ ln A x = − + C; (4.9.1.14)
Ax g σa g ⋅σa 2
Din condiţia x = 0 ⇒ C = ln A 0 ⇒
γ ω2
γ ω2 A γ ω2 2 Ax − x2
ln A x − ln A 0 = − ; ⇒ ln x = − x ⇒ = e 2gσ a

2 g σa A0 2 g σa A0
154 Solicitari de întindere compresiune
γ ω2
− ⋅ x2
2 g σ0
Ax = A0 e (4.9.1.15)
Dacă la capăt manivela este prevăzută cu o greutate Q, rezultă forţa axială la
Q
distanţă x = l , ⇒ N c = l ω 2 .
g
Din condiţia de rezistenţă a manivelei în această secţiune rezultă:
2 2
γω γω
NC − ⋅l Q ⋅ l ⋅ ω2 2
− l 2

Ax x = l = = A0 e 2gσ
⇒ a
= A0 ⋅ e 2gσ a

σa g σa
Rezultă:
γ ω2
Q l ⋅ ω2 + 2 g σ l2
A0 = e a

g σa
Vom obţine:
Q l ω 2 2 g σ (l )
γ ω2 l 2 γ ω2 2 γω 2

Q l ω2 − x 2
− x2
Ax = ⋅ e 2gσ a 2 g σa
; ⇒ Ax = e a
. (4.9.1.16)
g σa g σa

d) Calculul aproximativ al volantului

Ţinând cont de forma constructivă a volantului care este realizat din spiţe şi
obadă, spiţele se pot neglija în calcule, întrucât au dimensiuni mult mai mici în
comparaţie cu obada. Notăm cu R raza medie corespunzătoare obadei şi A aria
secţiunii radiale. Volantul se roteşte cu viteza unghiulară ω [rad/s], Fig. 4.9.1.4.
Se admite ipoteza că tensiunile circumferenţiale σθ sunt uniform repartizate pe
grosimea obadei. Considerăm volantul secţionat după un diametru şi introducem forţa
axială N pe secţiune, dată de relaţia: N=A⋅σθ:

σθ
ω
N

θ
RQ
dFcsinθ dθ
dFc θ
N
σθ

Fig. 4.9.1.3
Solicitări de întindere compresiune dinamice 155

Pe un element infinitezimal cu unghiul la centru dθ acţionează forţa centrifugă


γ
d Fc = d m ⋅ a = ⋅ A ⋅ R ⋅ d θ ⋅ R ⋅ ω2 .
g
(4.9.1.17)
Din condiţia de echilibru rezultă:
π π
γ γ γ
2 N = ∫ d Fc ⋅ sin θ = ∫ A R 2 ω2 sin θ d θ = A R 2 ω2 (− cos θ) 0 = A R 2ω2 (1 + 1)
π

0 0g g g
Rezultă:
γ
N= A R 2 ω2 ; (4.9.1.18)
g
N γ 2 2
σθ = = R ω ≤ σa . (4.9.1.19)
A g
sau:
γ 2 g σa
σθ = v p ≤ σa ⇒ v p = . (4.9.1.20)
g max
γ
Rezultă că viteza periferică maximă nu depinde de aria secţiunii transversale.
Lungirea circumferenţială a coroanei obezii ţinând seama de legea lui Hooke este:
σ γ v 2p
∆l = εl = θ ⋅ 2πR = ⋅ 2πR . (4.9.1.21)
E gE
Modificarea razei volantului ∆ R va fi dată de expresia:
∆ l γ ⋅ vp R
2

∆R = = . (4.9.1.22)
2π g E

§ 4.10. Solicitări în domeniul plastic

În cazul în care materialele sunt solicitate peste limita de elasticitate se produc


deformaţii permanente sub volum constant, numite deformaţii plastice. În momentul
apariţiei deformaţiilor plastice materialul nu mai ascultă de legea lui Hooke. Aşa cum
se prezintă în Fig. 3.7.2, şi rel. (3.7.1.4), deformaţia specifică liniară ε are 2
componente: deformaţia specifică elastică, εe, care dispare după descărcare, şi
deformaţia specifică plastică, εp, care nu dispare după descărcare.
Aşa cum în domeniul elastic dependenţa dintre tensiune şi deformaţia
specifică este cunoscută sub forma unei dependenţe liniare, σ=Eε, în domeniul plastic
scrierea unei relaţii care să exprime această dependenţa este dificilă. Pentru un material
pentru care curba caracteristică este cunoscută, Fig. 4.10.1.a), deci pentru un material
cu comportament elastic şi plastic calculul în domeniul plastic se face prin
156 Solicitari de întindere compresiune

schematizarea curbei caracteristice în unul din cele două moduri, prezentate în Fig.
4.10.1.b), şi Fig. 4.10.1.c).

σ σ
σ
B
Ep
A Ep=0 A β
B

E σc E
σc
ε α ε α
ε

O b) O c)
a)
Fig. 4.10.1.

Schematizarea prezentată în Fig. 4.10.1.b), este schematizarea propusă de


Prandl, are modulul de plasticitate Ep=0, şi corespunde materialelor ideal-plastice.
Pentru materialele care în domeniul plastic înregistrează o întărire, se adoptă
schematizarea cu întărire, Fig. 4.10.1.c), pentru care modulul de plasticitate Ep, este
Ep=tgβ. Este însă dificil de stabilit valoarea modului de plasticitate care să
caracterizeze corect comportamentul unui material în zona de întărire.
Având în vedere faptul că ipoteza lui Bernoulli este valabilă şi pentru
solicitările din domeniul plastic, adică tensiunea normală σ este uniform distribuită pe
secţiunea transversală, relaţiile de calcul din domeniul elastic se aplică şi în domeniul
plastic.
Aşa cum se poate vedea în exemplul prezentat în Fig. 4.8.6, în cazul în care în
secţiunea transversală există un concentrator de tensiune, deci pot exista zone solicitate
plastic şi zone solicitate elastic, dacă se produce o descărcare, atunci apar tensiunii
remanente.
Utilizând proprietăţile plastice ale materialelor, se pot studia o serie de
probleme cum sunt: tensiunile remanente, răsucirea şi încovoierea elasto-plastică,
autofretajul, probleme tehnologice de aşchiere, laminare, studiul sistemelor static
nedeterminate prin metoda stării limită.
Strivirea suprafeţelor 157

Cap. 5. Forfecarea elementelor de rezistenţă de grosime mică

În cazul în care asupra unui element de rezistenţă acţionează două forţe egale
şi sens contrar, perpendiculare pe axa elementului, situate la distanţă mică una în raport
cu cealaltă, spunem că avem de-a face cu fenomenul de forfecare pură sau tăiere.
Considerăm două cuţite, unul fix şi altul mobil, acţionând asupra unei plăci de grosime
mică, cu aria secţiunii transversale A=b⋅h, şi admiţând un sistem de axe, Fig. 5.1,
singura forţă interioară diferită de zero este forţa tăietoare, Ty = F.
y
F

Cuţit mobil
Sistem fixare Sistem fixare y
semifabricat semifabricat

x F=Ty x
O
O h
τxy
b

z Cuţit fix Cuţit fix

F F

Fig. 5.1
F
y
În secţiunea transversală a elementului
a=dx de rezistenţă va apare numai
componenta tensiunii tangenţiale τ xy .
γ v x Conform relaţiei de echivalenţă avem:
h
Ty = ∫ τ xy dA , (5.1)
A

care se poate integra numai în situaţia


în care se cunoaşte legea de repartiţie a
tensiunii τ xy pe secţiunea transversală.
F
Fig. 5.2
158 Solicitări simple

Pentru o foarte mare categorie de piese pentru care secţiunea transversală este
mică, ca de exemplu penele, niturile, buloanele, şuruburile, se poate considera τ xy = ct.
pe secţiune, astfel încât integrala (5.1) devine:
Ty = τ xy A ; sau T = τA. (5.2)
De aici şi posibilitatea rezolvării celor trei probleme:
T
- dimensionare: A nec = ; (5.3)
τa
T
- verificare: τef = ≤ τa ; (5.4)
A ef
- încărcare capabilă: Tcap = τ a ⋅ A ef ; (5.5)
Pentru o mare categorie de materiale, τa = 0,8 σa ,
unde: τ a reprezintă tensiunea tangenţială admisibilă, iar σ a reprezintă tensiunea
normală admisibilă.
Datorită prezenţei jocului „a”, Fig. 5.2, care este inevitabil din punct de vedere
tehnologic, şi care tinde spre zero, a=dx, fenomenul de forfecare este însoţit şi de
deformaţii locale.
Notăm cu v deplasarea celor două secţiuni în care sunt aplicate cele două forţe
egale şi de sens contrar care produc forfecarea. Admiţând valabilitatea legii lui Hooke,
pentru forfecarea pură, τ = G ⋅ γ , vom avea:
τa Ta
v = a ⋅ tg γ = a γ = = ; (5.6)
G GA
unde: GA – rigiditatea la forfecare; G- modulul de elasticitate transversal; A-
aria secţiunii transversale; γ - deformaţia specifică unghiulară sau lunecarea specifică.

Aplicaţie
Se cere să se calculeze forţa de ştanţare pentru un disc şi o placă semicirculară
cu două orificii străpunse, de grosime h, ştiind că tensiunea de tangenţială de curgere,
τc , Fig. 5.3.
F

d h
D
d d h
h

∆d→0
d+∆d d
a) b) c)

Fig. 5.3
Strivirea suprafeţelor 159

Rezolvare:
Pentru cazul discului cu diametrul exterior, d, Fig. 5.3.b), aria efectivă de
forfecare este: Aef=π⋅d⋅h. Rezultă că forţa de ştanţare este:
Fştanţare =Aef⋅τc=π⋅d⋅h⋅τc.
Pentru cazul plăcii semicirculare cu două orificii străpunse, Fig. 5.3.c), aria
efectivă de forfecare este: Aef=(2π⋅d +D+π⋅d/2)h. Rezultă că forţa de ştanţare este:
Fştanţare =Aef⋅τc=(2π⋅d +D+π⋅d/2)h ⋅τc.

Cap. 6. Calculul de strivire

§ 6.1. Consideraţii generale despre solicitarea de strivire

Elementele solicitate la compresiune se calculează cu aceleaşi relaţiile utilizate


în cazul tracţiunii, luând în considerare însă rezistenţele admisibile la compresiune,
care uneori sunt diferite de cele la tracţiune.
Se constată însă că acest calcul de compresiune nu este suficient în zonele în
care piesele vin în contact direct una cu cealaltă. Datorită interacţiunii dintre acestea în
zonele de contact dintre piese, se dezvoltă nişte presiuni de contact denumite şi tensiuni
de contact şi care pot depăşi tensiunile admisibile, deci pot conduce la distrugerea sau
scoaterea din uz a acestor piese. Este necesar deci ca în zonele în care piesele vin în
contact şi se produce interacţiunea lor, să se facă şi un calcul de strivire. Exemple de
suprafaţă strivite sunt asamblările cu pene, ştifturi, bolţuri, angrenaje.
Modul de calcul pentru tensiunilor de strivire depinde de forma suprafeţelor de
contact şi de mărimea suprafeţelor. Privind mărimea suprafeţelor de contact, distingem
suprafeţe de contact finite şi suprafeţe de contact infinitezimale.

§ 6.2. Suprafeţe de contact finite

Vom prezenta modul de calcul a tensiunilor de contact pentru câteva cazuri de


particulare de suprafeţe finite.
a) Suprafeţe plane în contact.
În cazul în care direcţia rezultantei forţei de apăsare este perpendiculară pe
suprafaţa de sprijin şi trece prin centrul de greutate al suprafeţei de contact, iar
suprafeţele în contact sunt suprafeţe plane, calculul presiunii de contact se face în mod
similar compresiunii monoaxiale, adică presiunea de contact p este:
F
p= ≤ pa ; (6.2.1)
A
160 Solicitări simple

unde: F- este forţa normală de apăsare; A- aria de contact dintre suprafeţe; pa –


presiunea de strivire admisibilă, care este dată în standardele de material.
Relaţia (6.2.1) exprimă de fapt relaţia de verificare. Pentru dimensionare şi
încărcare capabilă, vom avea:
F
A nec = , (6.2.2)
pa
Fcap = A ef ⋅ p a . (6.2.3)
Din această categorie vom prezenta două cazuri:
1) Cazul unui stâlp din fontă fixat în fundaţie prin intermediul unei plăci din
oţel şi al unui bloc din beton, Fig. 6.2.1.a).

F
F
fontă
dfontă π ⋅ d 2Fc
G 1 = h Fc γ Fc
4
hFc π ⋅ dOl
2
Fc
= AOlFc ==A
A11 p1
4
π ⋅ d Ol
2
G 2 = h Ol γ Ol + G1
oţel 4
hOl doţel π ⋅ dOl
2
= AOl = A2 p2
beton 4
hbeton π ⋅ d 2Bt
dbeton G 3 = h Bt γ Bt + G 2
4
π ⋅ d2Bt
Teren = ABt = A3 p3
fundaţie 4

a) b)

Fig. 6.2.1

Rezistenţele la strivire pentru materiale din care este confecţionată structura se


află în următoare relaţie de ordine: pa, oţel> pa, fontă> pa, beton> pa, teren.
Este necesar să stabilim presiunile de strivire care se produc la contactul dintre
materialele componente, pentru a se putea impune condiţiile de rezistenţă, astfel încât
tensiunile maxime să nu depăşească tensiunile admisibile minime de strivire,
Strivirea suprafeţelor 161

pmax<pa,min, (având în vedere faptul că materialele care vin în contact au rezistenţe


admisibile la strivire diferite, se va lua în considerare rezistenţa admisibilă minimă),
Fig. 6.2.1.b).
- Contactul dintre stâlpul din fontă şi placa din oţel:
π ⋅ d 2Fc
F + G1 F + h Fc γ Fc
p1 = = 4 ≤ pa , fonta ; (6.2.4)
A1 π ⋅ d 2Fc
4
- Contactul dintre placa din oţel şi blocul din beton:
π ⋅ d 2Fc π ⋅ d Ol
2
F + h Fc γ Fc + h Ol γ Ol
F + G2 4 4
p2 = = ≤ pa , beton ; (6.2.5)
A2 π ⋅ d Ol
2

4
- Contactul dintre blocul din beton şi fundaţie:
π ⋅ d 2Fc π ⋅ d Ol
2
π ⋅ d 2Bt
F + h Fc γ Fc + h Ol γ Ol + h Bt γ Bt
F + G3 4 4 4
p3 = = ≤ pa , teren .
A3 π ⋅ d 2Bt
4
(6.2.6)

2) Cazul unei îmbinări cu pană. Considerăm o astfel de îmbinare, Fig. 6.2.2,


pana având rolul de fixare a butucului roţii pe arbore pentru transmiterea momentului
de torsiune Mt. Suprafeţele de contact dintre pană şi locaşurile de pană sunt suprafeţe
plane, a căror arii sunt: A1 = h1 ⋅ l ;
h2
A 2 = h 2 ⋅ l ; unde h1 şi h2 sunt înălţimile
h1 locaşurilor de pană din arbore respectiv
Mt
R2 butuc, iar l este lungimea penei.
R1 Razele R1 şi R2 sunt distanţele de la
R
centrul arborelui la centrele de presiune a
Mt suprafeţelor de contact dintre pană şi arbore
respectiv pană şi butuc. Cum se admite
ipoteza unei distribuţii uniforme a
presiunilor pe suprafeţele de contact,
Fig. 6.2.2 centrele de presiune coincid cu centrele de
greutate al celor două suprafeţe.
162 Solicitări simple

h1 h
Vom avea: R 1 = R − ; R 2 = R + 2 ; unde: R-raza arborelui, (diametrul
2 2
împărţit la 2) .
Momentul de torsiune transmis de îmbinare se poate scrie sub forma:
M t = R1 ⋅ F1 = R 2 ⋅ F2 ; (6.2.7)
unde: F1 şi F2 sunt forţele echivalente preluate de pană la contactul cu arborele
respectiv cu butucul.
Mt M
Rezultă: F1 = ; F2 = t ; (6.2.8)
R1 R2
F1 Mt
p1 = = ≤ pa ; (6.2.9)
A1 R1h1 l

F2 Mt
p2 = = ≤ pa . (6.2.10)
A 2 R 2h 2 l
De obicei materialul din care se confecţionează pana are caracteristici
mecanice mai scăzute decât materialele din care se confecţionează piesele conjugate.
Prin urmare pa, pană< pa, arbore; pa, pană< pa, butuc. De acest lucru se ţine cont în scrierea
condiţiilor de forma (6.2.9), (6.2.10).

Notă:
Solicitarea de strivire este însoţită foarte adesea de solicitarea de forfecare, aşa
cum de altfel este cazul îmbinării cu pană paralelă, prezentată anterior. Analizând
solicitarea de forfecare care se produce în acest
caz, Fig. 6.2.3, putem scrie:
b
F Mt = R ⋅ F ; (6.2.11)
Mt
F Rezultă:
Mt
R F= ; (6.2.12)
Mt
R1
Tensiunea tangenţială este:
F F Mt
τef = = = ≤ τa ; (6.2.13)
A ef b l Rb l
Fig. 6.2.3

b) Contactul a două suprafeţe cilindrice


Presupunem două suprafeţe cilindrice, cu acelaşi diametru solicitate la strivire
de o forţă normală F, Fig. 6.2.4.a. Admitem ipoteza că presiunea, p, se repartizează
uniform pe toată suprafaţa de contact, p = ct., Fig.6.2.4.b).
Strivirea suprafeţelor 163

D
F F

ϕ
p

dN
D l b)

a) D
l

Fig. 6.2.4

c)

Pe un element de suprafaţă dA considerat pe toată generatoarea de lungime l ,


D
dA = l ⋅ dS = l ⋅ R ⋅ dϕ = l ⋅ ⋅ dϕ , acţionează forţa elementară dN= pdA.
2
Rezultă:
π/2 π/2 π/2
D π/2
F = 2 ∫ dN ⋅ cos ϕ = 2 ∫ p l cos ϕ dϕ = p l D ∫ cos ϕ d ϕ = p l D sin ϕ 0 = p l D
0 0 2 0

F
De aici obţinem: p = . (6.2.14)
l⋅D
D
F adică: l D = A strivire . Rezultă că aria de strivire
reprezintă proiecţia pe un plan diametral a
suprafeţei cilindrice pe care se realizează
contactul.

În cazul în care admitem pentru presiunea de
contact o variaţie cosinusoidală, Fig. 6.2.5, dată
ϕ
dN
de legea:
p = p max ⋅ cos ϕ
pmax Atunci:
p=pmaxcosϕ

Fig.6.2.5
164 Solicitări simple

π/2 π/2
D
F = 2 ∫ dN ⋅ cos ϕ = 2 ∫ p max l cos 2 ϕ dϕ =
0 0 2
π/2 π/2
1 + cos 2ϕ
= p max l D ∫ cos ϕ d ϕ = p max l D ∫ dϕ =
2

0 0 2
π/2
 ϕ sin 2 ϕ  π
= p max l D  +  = p max l D = 0,78 ⋅ p max l D
2 4 0 4
Rezultă:
F F
p max = 1,27 ; p max = . (6.2.15)
lD 0,78 l D
A = 0,78 l D.
Prin urmare aria de calcul la strivire în cazul suprafeţelor cilindrice pentru care
distribuţia presiunii de contact variază după o lege cosinusoidală, este 0,78 din
proiecţia suprafeţei cilindrice pe un plan diametral.

§ 6.3. Suprafeţe de contact infinitezimale

În construcţia de maşini sunt foarte frecvente cazurile de încărcare a


elementelor de rezistenţă pe o suprafaţă de contact foarte mică (rulmenţi cu role sau
bile). În aceste cazuri se produc în zonele de contact, tensiuni foarte mari.
Considerăm cazul a două bile din materiale diferite E1 , E2 , de diametre d1, d2
apăsate una de alta cu o forţă F, Fig. 6.3.1.a). În zona de contact bilele se deformează,
iar punctul de contact trece într-o suprafaţă circulară de contact, cu diametrul 2a, Fig.
6.3.1.b). Relaţiile de calcul ale tensiunii de contact au fost stabilite de H. Hertz,
utilizând aparatul matematic oferit de teoria elasticităţii.

F F

sf.d1
d1, E1

σmax

2a

d2, E2 sf.d2

F
F
a) b)
Fig.6.3.1
Strivirea suprafeţelor finite 165

Se folosesc următoarelor ipoteze:


1) diametrul 2a este mic în comparaţie cu diametrul bilelor.
2) materialul este liniar elastic şi nu depăşeşte limita de proporţionalitate.
3) pe suprafaţa de contact apar numai forţe normale, nu şi tangenţiale.
Se demonstrează că tensiunea de contact este repartizată după o lege eliptică,
Fig. 6.3.1.b).
Tensiunea maximă de strivire, care este o tensiune normală σ, se notează cu
σmax, se dezvoltă pe direcţia centrelor bilelor şi este egală cu:
F
σ max = 1,5 = p max ; (6.3.1)
πa2
unde: a – raza cercului de contact şi are valoarea:
E + E 2 d1 ⋅ d 2
a = 0,7 3 1 ⋅ ⋅F . (6.3.2)
E1 E 2 d1 + d 2
Dacă bilele sunt din acelaşi material, E 1 = E 2 = E , se obţine:
F d1 ⋅ d 2
a = 0,88 3 ⋅ . (6.3.3)
E d1 + d 2
În cazul în care bila apasă pe o suprafaţă sferică concavă, Fig. 6.3.2.a), relaţia
de calcul a tensiunii maxime este:
2
 d − d1 
σ max = 0,62 3 FE 2  2  . (6.3.4)
 d1 d 2 
Prin urmare, pentru aceleaşi raze de curbură, tensiunea este mai mică în cazul
contactului dintre suprafeţele concave - convexe, în comparaţia cu suprafeţele de
contact convexe-convexe.
Dacă bila apasă pe o suprafaţă plană (d2 = ∞), Fig. 6.3.2.b), atunci se obţine:
F⋅ E2
σ max = 0,62 3 . (6.3.5)
d2
F
sf. d2 F
sf. d1
sf. d1

a) b)

Fig.6.3.2
166 Solicitări de contact

Experimental se constată că tensiunea maximă poate atinge valori relativ mari,


fără ca bila să se distrugă, întrucât materialul în zona de contact se află într-o stare
triaxială de compresiune. Această stare reprezintă o zonă restrânsă, comparativ cu
restul elementului de rezistenţă. Spre deosebire tracţiunea sau compresiunea
monoaxială, în starea triaxială de compresiune materialul rezistă la tensiuni mult mai
mari, care depăşesc limita de curgere determinată la compresiune simplă.
În cazul rulmenţilor, de exemplu, presiunea admisibilă este: pa = 3800 MPa.
Se prezintă câteva valori admisibile la strivire, în comparaţie cu rezistenţele de
rupere la tracţiune, Tab.6.3.1.

Tab.6.3.1
Material σr [N / mm2] pa [N / mm2]
OL 37 (laminat la cald) 370 650
OL 44 440 760
OL 52 520 900
Oţel carbon 480 – 800 850 – 1400
Oţel aliat 700 – 1800 1200 – 1600
Oţel rulmenţi - 3800
Fonte 900 – 1400 800 - 1300

În conformitate cu teoria elaborată de H. Hertz, s-au stabilit relaţii similare de


calcul şi pentru corpuri cilindrice de contact. În cazul general al unor corpuri solide,
care au o formă geometrică simplă (sferă, cilindru, elipsoid), suprafaţa de contact
dintre cele două corpuri are formă eliptică, Fig. 6.3.3, descrisă de ecuaţia:
A x 2 + B z 2 = ct . (6.3.6) x
(Ecuaţia elipsei cu centrul în origine z
A
x2 z2
fiind: 2 + 2 = 1 ).
a b B

Presiunea maximă se calculează cu relaţia: Fig. 6.3.3


p max = α 3 F ⋅ A 2 ⋅ E 2 . (6.3.7)
unde coeficientul α este dependent de coeficienţii A şi B ai elipsei de contact. Valorile
coeficienţilor A şi B precum şi presiunea maximă, se calculează în mod uzual folosind
manuale şi tabele inginereşti. Valorile coeficientului α se dau sub formă tabelară, Tab.
6.3.2.
Tab. 6.3.2
A 1 0,8 0,6 0,4 0,3 0,2 0,15 0,1 0,05 0,02 0,01 0,007
B
α 0,62 0,666 0,742 0,85 0,95 1,14 1,27 1,54 2,03 2,85 3,6 5,1
Strivirea suprafeţelor finite 167

Pentru câteva cazuri concrete, relaţiile de calcul pentru coeficienţii A şi B şi


presiunii maxime, sunt date în Tab. 6.3.3.
Tab.6.3.3
Nr. Schema corpurilor în A B pmax
crt contact
1 F d1 + d 2 d1 + d 2 2
 d + d2 
Sf. d1
d1 ⋅ d 2 d1 ⋅ d 2 0,62 3 FE 2  1 
 d1 d 2 
sf. d2
F

2 F d1 − d 2 d1 − d 2 2
sf. d2  d − d2 
sf. d1 d1 ⋅ d 2 d1 ⋅ d 2 0,62 FE  1
3
2

 d1 d 2 

d2>d1

3 1 1 F E2
F
sf. d1 d d 0,62 3
d2

4 F d2>d1 1 1 1 F E2
+ α3
sf. d1 d2 d1 d1 d 2 d 12

5 1 1 2
 d − d1 
d2
d1 − d 2 d1 α 3 F E 2  2 
F  d1 d 2 

d2>d1
sf. d1
168 Solicitări de contact
6 1 1 1 2
+  d − d1 
F d1 − d 2 d1 d 2 α F E  2
3
2

 d1 d 2 
Sf.d1

d2
d3

d2>d1 1 1 F E2
F d1
d2 d1 α3
d 22
7 d2

8 - 1 1 F E d1 + d 2
d2>d1 + 0,59 ⋅
F d1 d 2 l d1 d 2
d1

d2
F
l

9 - 1 FE
l 0,59
d dl
F

d1
Îmbinări 169

Cap.7. Aspecte privind calculul îmbinărilor

§ 7.1. Consideraţii generale asupra îmbinărilor

În general maşinile, instalaţiile şi diverse construcţii, sunt realizate din mai


multe elemente îmbinate între ele. Aceste elemente de îmbinare poartă denumirea de
îmbinări. După modul în care sunt realizate îmbinările, ele se clasifică în două mari
categorii:
1) Îmbinări demontabile. Din această categorie amintim îmbinările cu
buloane, şuruburi, îmbinări filetate, îmbinări chertate, îmbinări cu pene,
canelate, etc.
2) Îmbinări nedemontabile. Din această categorie amintim îmbinările nituite,
îmbinările sudate, îmbinări prin lipire cu adezivi.
Dacă ne referim la categoria de elemente de legătură cumulată sub denumirea
de îmbinări, elementele componente ale îmbinărilor, în funcţie de felul îmbinării, sunt
solicitate de obicei la întindere-compresiune, forfecare şi strivire.
Pentru a face distincţie între o îmbinare şi alte categorii de calcul, vom
prezenta pentru exemplificare un ansamblu cu bolţ şi eclise, Fig.7.1.1, realizat în două
variante constructive cu piese identice.
F F
F F

d d d

j2 j2
j1 j1
a1
a2
F/2 F/2 F/2 F/2 F/2 F/2 F

a) b)
c)
Fig.7.1.1

Deşi Fig. 7.1.1.a) şi Fig. 7.1.1.b), reprezintă două structuri asemănătoare,


modul de calcul pentru fiecare dintre ele este diferit. Astfel în Fig. 7.1.1.a), pentru
bolţul cu diametrul d, datorită jocului j1>>j2, dintre eclisele exterioare şi eclisa
interioară, solicitarea predominantă de care trebuie să se ţină cont este încovoierea. În
cazul în care jocul j2 este foarte mic şi tinde spre zero, Fig. 7.1.1.b), solicitările
predominante sunt forfecarea şi strivirea produsă de contactul dintre bolţ şi eclise.
170 Solicitări simple

Acest caz reprezintă un caz tipic de îmbinare demontabilă cu bolţ, Fig. 7.1.1.c).

§ 7.1.2. Aspecte privind calculul îmbinărilor

După modul în care se rezolvă problemele de îmbinări aceste probleme se


împart în două categorii:
a) Probleme de dimensionare şi probleme de încărcare capabilă. Rezolvarea
acestor probleme se face identificând solicitările la care sunt supuse elementele
îmbinării şi punând condiţiile limită impuse de problemă. În acest fel se constituie un
sistem de “n” ecuaţii cu “n” necunoscute. Necunoscutele sunt dimensiunile îmbinării
pentru problema de dimensionare, sau încărcările capabile pentru problema de
încărcare capabilă .
b) Probleme de verificare, la care se cunosc dimensiunile şi încărcarea şi se
cere să se verifice tensiunile efective maxime. La aceste probleme se calculează
tensiunile σef , τef şi pef pentru cele trei solicitări şi se compară cu tensiunile admisibile.
Îmbinarea rezistă dacă σef < σa , τef < τa şi pef < τa.

1) Îmbinarea cu buloane (şuruburi, nituri)


F/2 F/2 Îmbinarea este realizată din
F trei eclise, două exterioare cu
h1 aceleaşi dimensiuni şi una
h1 7 B1 7 interioară, asamblate cu un
1 3
c2 5 5
bulon, Fig. 7.1.1. Cotarea
elementelor îmbinării precum
d
4 4
şi schema de solicitare, cu
c1 indicarea secţiunilor pentru
2 2
6 care se impun condiţiile de
B2 6
h2 rezistenţă sunt indicate în Fig.
7.1.2. Se cere să se
F F
dimensioneze elementele
îmbinării, cunoscând că sunt
Fig.7.1.2 realizate din acelaşi material.
Se cunosc caracteristicile de
material: σa; pa; τa; încărcarea
F. Sunt necunoscute
dimensiunile: d, h1 , h2 , B1 ,
B2 , c1 , c2.
Îmbinări 171

Secţiunilor pentru care se impun condiţiile de rezistenţă indicate în Fig. 7.1.2,


sunt:
1 - forfecare bolţ
2 - strivire bolţ-eclise exterioare
3 - strivire bolţ - eclisă interioară
4 - tracţiune eclise exterioare
5 - tracţiune eclisă interioară
6 - forfecare eclise exterioare
7 - forfecare eclisă interioară

Relaţia de dimensionare la F 
forfecare ⇒ A nec = 
τa 2⋅F
1
2 
d nec =
Relaţia de dimensionare pentru secţiunile πd 2
π d nec  π ⋅ τa
în care se produce forfecarea bolţului ⇒ A nec1 = 2 nec = 
4 2 

Relaţia de dimensionare la
F 
strivire ⇒ A nec =  F
2 Relaţia de dimensionare pentru secţiunile în pa  h1 nec =
 pa ⋅ 2 d
care se produce strivirea bolţului cu eclisele A nec 2 = 2 ⋅ d ⋅ h1p
exterioare ⇒

Relaţia de dimensionare la

F
strivire A nec = F
Relaţia de dimensionare pentru secţiunile pa ⇒ h 2 nec =
3
în care se produce strivirea bolţ cu eclisa A nec3 = d ⋅ h 2 nec pa ⋅ h 2
interioară ⇒

Relaţia de dimensionare la F
tracţiune ⇒ A nec =
σa
= 2 (B1 h1 − d h1 ) = 2 ⋅ h1 (B1 − d )
4
Relaţia de dimensionare pentru A nec 4
secţiunile în care se produce
tracţiunea ecliselor exterioare, F
în zona slăbită. ⇒ B1 nec = +d
2 σ a h1
Relaţia de dimensionare la
tracţiune ⇒ F 
A nec =  F
Relaţia de dimensionare pentru σa  B2 nec = +d
5 σa h 2
secţiunile în care se produce
tracţiunea eclisei interioare, în A nec 5 = h 2 (B2 − d ) 

zona slăbită. ⇒
172 Solicitări simple

Relaţia de dimensionare la forfecare a F F


6
ecliselor exterioare în zona slăbită ⇒
A nec 6 = = 2 ⋅ 2 c1 h1 ⇒ c1 =
τa 4 ⋅ τ a ⋅ h1

7 Relaţia de dimensionare la forfecare a F F


eclisei interioare în zona slăbită ⇒ A nec = = 2 ⋅ c2 h 2 ⇒ c2 =
τa 2 ⋅ τa ⋅ h 2

2) Îmbinări sudate

Îmbinările sudate sunt îmbinări nedemontabile, care însă prezintă avantajul


unor îmbinări uşor de realizat şi economice comparativ cu celelalte procedee de
îmbinare.
În calculul îmbinărilor sudate se ţine cont de următoarele ipoteze:
1) Tensiunile se distribuie uniform pe toată suprafaţa sudurii.
2) Lungimea de calcul pentru cordonul de sudură se ia l c = l − 2 a ,
(eliminându-se zona de amorsare şi dezamorsare a arcului de sudare), Fig.7.1.3.

a=0,7δ
l
a
F F

δ
Fig. 7.1.3

3) În calcule nu se consideră depăşirea de sudură chiar dacă sudura depăşeşte


grosimea tablei, Fig. 7.1.4.a), sau dacă secţiunea sudurii este convexă, Fig. 7.1.4.b).

a=0,7δ

δ
δ δ

b)
a)
Fig. 7.1.4
Îmbinări 173

Pentru cordonul de sudură se admit în general următoarele tensiuni admisibile


exprimate în funcţie de rezistenţa admisibilă, σ a , pentru materialul de bază:
σa s = 0,8 σa - tracţiune;
σa s = σa - compresiune;
τa s = 0,65 σa - forfecare.

2.1. Îmbinări sudate cap la cap


Sudarea cap la cap presupune în general îmbinarea a două plăci cu aceeaşi
grosime δ, sau cu grosimi apropiate. Se pot îmbina cap la cap şi plăci de grosimi
diferite, caz în care se impun măsuri tehnologice speciale.
Îmbinările cap la cap se pot realiza în două variante, în funcţie de înclinarea
cordonului de sudură, Fig. 7.1.5. Pentru cordoanele de sudură orientate perpendicular
în raport cu direcţia de solicitare, Fig. 7.1.5.a), avem de-a face cu o solicitarea
cordonului de sudură la tracţiune, pe când în cazul cordoanelor înclinate faţă de direcţia
de solicitare, Fig. 7.1.5.b), (unghi diferit de 900 între direcţia cordonului de sudare şi
direcţia de aplicare a forţelor), apar două solicitări pentru cordonul de sudură:
solicitarea de tracţiune şi solicitarea de forfecare.

N=Fsinα
F F F F
b F b
α T=Fcosα

δ
b)
a)
Fig. 7.1.5

Pentru cazul cordonului perpendicular pe direcţia de solicitare, din condiţia de


tracţiune, (sau compresiune), avem:
F
σef = ; (7.1.1)
A
De aici se pot rezolva cele trei tipuri de probleme:
F F
Verificare⇒ σef = = ≤ σas . (7.1.2)
A ef (b − 2 δ ) δ
F F
Dimensionare ⇒ A nec = ⇒ (bef − 2 δ nec ) δnec = ; ⇒ δ nec . (7.1.3)
σas σ as
174 Solicitări simple

F
sau: (bnec − 2 δef ) δef = ; ⇒bnec. (7.1.4)
σas
Întrucât în relaţia (7.1.3) de dimensionare intervin două necunoscute, este
necesar să se impună constructiv una din dimensiuni. Astfel dacă se impune lăţimea
b=bef, rezultă δ nec şi invers dacă se impune δ ef , rezultă bnec.
Pentru cazul cordonului înclinat faţă de direcţia de solicitare, Fig. 7.1.5.a),
avem:
- din condiţia de tracţiune, (sau compresiune):
N
σ = . (7.1.5)
A
Din condiţia de verificare la tracţiune, avem:
Forţa axială ⇒ N=Fsinα;
b
Lungimea de calcul a cordonului de sudură ⇒ l c = − 2δ ;
sin α
 b 
Aria efectivă de calcul ⇒ A ef =  ef − 2 δef  δef ;
 sin α 
F sin α
⇒ σef = ≤ σas . (7.1.6)
 b 
 − 2 δ  δ
 sin α 
- din condiţia de forfecare:
T
τ = . (7.1.7)
A
Forţa de forfecare ⇒ T=Fcosα;
b
Lungimea de calcul a cordonului de sudură ⇒ l c = − 2δ ;
sin α
 b 
Aria efectivă de calcul ⇒ A ef =  ef − 2 δef  δef ;
 sin α 
F cos α
⇒ τ ef = ≤ τ as . (7.1.8)
 b ef 
 − 2 δ ef  δ ef
 sin α 
Pentru calculul simplificat, se consideră în mod acoperitor Tmax = F. În acest
F
fel se consideră ca suficient calculul la forfecare: τ ef = ≤ τas .
 b ef 
 − 2 δ ef  δ ef
 sin α 
Îmbinări 175

Notă: Cordonul de sudură înclinat faţă de direcţia de tracţiune, este supus unei
solicitări compuse de tracţiune cu forfecare. Pentru solicitările compuse în care apar
tensiuni de natură diferită calculul complet se face pe baza unei teorii de rezistenţă,
(vezi capitolele Teorii de rezistenţă şi Solicitări compuse).

2.2. Îmbinări frontale


Se constată că sudura frontală, Fig. 7.1.6.a), este supusă la solicitarea compusă
de forfecare cu tracţiune, Fig. 7.1.6.b),

T
δ F 450
F
δ δ
F
N

F F
b

a=0,7δ

a) b)
Fig. 7.1.6

În mod convenţional dimensionarea se face la forfecare dar nu cu valoarea


2
componentei: T = F cos 450 = F . Se consideră în mod acoperitor: T = F. În
2
consecinţă relaţia de verificare este:
F F
τef = ≤ τas ⇒ τef = ≤ τas . (7.1.9)
A ef 2 (b − 2 a ) a
unde: Aef= 2 (b − 2 a ) a .

2.3. Îmbinări de flanc


Vom considera două tipuri de îmbinări de flanc: îmbinări de flanc simetrice
Fig. 7.1.7, şi asimetrice, Fig. 7.1.8.

a=0,7δ F

F F
b F

l δ1 δ

Fig. 7.1.7
176 Solicitări simple
În cazul în care structura este simetrică iar direcţia de solicitare coincide
sau este foarte apropiată de axa geometrică a structurii, Fig. 7.1.7, se poate considera
că avem de-a face cu o solicitare simetrică de forfecare pentru cele două suduri de
flanc:
F F
τ ef = = ≤ τ ef . (7.1.10)
A 2 (l − 2 a ) a
În cazul în care structura este asimetrică, dar direcţia de solicitare coincide cu
axa geometrică a structurii, Fig. 7.1.8, din condiţia de distribuţie uniformă a tensiunii,
este necesar să se determine forţele N1 şi N2 din cele două cordoane.
l1
N1
a=0,7δ

F e1 F
b
e2

N2

l2 δ1 δ

Fig. 7.1.8
Din punct de vedere static, se pot scrie două ecuaţii de echilibru:
N1 e1
N1 + =F
⇒ ∑H = 0⇒ N1 + N 2 = F e2
⇒ F F (7.1.11)
⇒ (∑ M )axa geom. ⇒ N1 e1 = N 2 e2 N1 = ; N2 =
e1 e2
1+ 1+
e2 e1
Tensiunile tangenţiale din cele două cordoane de sudură sunt:
N1 F
τef 1 = = ≤ τas ; (7.1.12)
A1  e1 
1 +  (l1 − 2 ⋅ 0,7 δ ) 0,7 δ
 e2 
N F
τef 2 = 2= ≤ τas . (7.1.13)
A 2  e2 
1 +  (l 2 − 2 ⋅ 0,7 δ ) 0,7 δ
 e1 
În cazul în care lungimile celor două cordoane nu sunt date atunci ele se
determină pe baza condiţiei de rezistenţă şi a prescripţiilor în vigoare cu relaţiile:
F 1 F 1
l1 = ⋅ + 2 ⋅ 0,7 ⋅ δ ; l 2 = ⋅ + 2 ⋅ 0,7 ⋅ δ
 e1  (0,7δ ⋅ τas )  e2  (0,7δ ⋅ τas )
1 +  1 +  (7.1.14)
 e2   e1 
Îmbinări -aplicaţii 177

Aplicaţii:
Aplicaţia IB.1.
Se cere să se dimensioneze îmbinarea cu bolţ, Fig. IB.1, cunoscând: τa=80
MPa; σa=140 MPa; pa=280 MPa; F=100 KN.
F/2 F/2
F
δ/2
δ/2 7 7
1 3
c 5 5
d
4 4
c
2 2
6
b 6
δ

F F

Fig. IB.1

Rezolvare:
Secţiunilor pentru care se impun condiţiile de rezistenţă indicate în Fig. IB.1,
sunt:
1 - forfecare bolţ
Întrucât ariile de calcul pentru tracţiune, strivire şi forfecare a ecliselor
exterioare şi al celei interioare, sunt aceleaşi vom avea:
2 - strivire bolţ-eclise exterioare
Relaţia identice⇒
3 - strivire bolţ - eclisă interioară
Relaţia identice⇒
4 - tracţiune eclise exterioare
5 - tracţiune eclisă interioară
Relaţia identice⇒ 6 - forfecare eclise exterioare
7 - forfecare eclisă interioară

Relaţia de dimensionare la
F 
1
forfecare ⇒ A nec = 
τa 2 ⋅100 ⋅ 103
Relaţia de dimensionare pentru
2 2 
d nec = =
secţiunile în care se produce π d nec π d nec  π ⋅ 80
forfecarea bolţului ⇒ A nec1 = 2 =
4 2 

=28,2 mm; ⇒def= 29 mm.


178 Aplicaţii

Relaţia de dimensionare la
F 
2 strivire ⇒ A nec = 
pa 100 ⋅ 103
3
Relaţia de dimensionare pentru secţiunile în
 δ nec = =
care se produce strivirea bolţului cu eclisele δ  280 ⋅ 29
exterioare ⇒ A nec 2 = 2 ⋅ d ⋅ pa 
2

=12,3 mm; ⇒δef= 13 mm.

Relaţia de dimensionare la F
tracţiune ⇒ A nec =
4
σa
Relaţia de dimensionare pentru A nec = b ⋅ δ − dδ
5
secţiunile în care se produce
tracţiunea ecliselor exterioare, F 100 ⋅ 103
în zona slăbită. ⇒ b nec = +d= + 29 = 83,94 mm
σa δ 140 ⋅ 13

⇒bef= 84 mm.

6 Relaţia de dimensionare la forfecare a F δ 100 ⋅ 103


ecliselor exterioare în zona slăbită ⇒ A nec = = 4 ⋅ c nec ⋅ ⇒ c nec =
7
τa 2 2 ⋅ 80 ⋅13

⇒ cef= 48 mm.

Aplicaţia IB.2.
Se cere să se dimensioneze elementul de susţinere, Fig. IB.2. Se dau:
τa=120 MPa; σa=150 MPa; pa=195MPa; F=130 KN.

B
D1
D
Tija
h
Disc intermediar 1.
h1
Disc intermediar 2. h2

Placă de bază. d

Fig. IB.2
Îmbinări -aplicaţii 179

Rezolvare:
1) Solicitarea de tracţiune a tijei:
F π ⋅ d 2nec F 4⋅F 4 ⋅ 130 ⋅ 103
A nec. = ⇒ = ; ⇒ d nec = = = 33,2 mm.
σa 4 σa π ⋅ σa π ⋅ 150
⇒ d ef = 34 mm.
2) Solicitarea de strivire a capului tijei cu discul intermediar 1:
F π ⋅ D2nec π ⋅ d ef
2
F 4⋅F 2
A nec. = ⇒ − = ; ⇒ Dnec = + d ef = 44,77 mm.
pa 4 4 pa π ⋅ pa
⇒ Def = 45 mm.
3) Solicitarea de strivire a discul intermediar 1 cu discul intermediar 2:
F π ⋅ D12nec π ⋅ Def
2
F 4⋅F 2
A nec. = ⇒ − = ; ⇒ D1nec = + Def = 53,6 mm.
pa 4 4 pa π ⋅ pa
⇒ D1ef = 54 mm.
4) Solicitarea de strivire discului intermediar 2 cu placa de bază:
F π ⋅ D12ef F F π ⋅ D12ef
A nec. = ⇒ B2nec − = ; ⇒ Bnec = + = 54,37 mm.
pa 4 pa pa 4
⇒ B ef = 55 mm.
5) Solicitarea de forfecare a capului tijei:
F F F
A nec. = ⇒ π ⋅ d ef ⋅ h nec = ; ⇒ h nec = = 10,1 mm.
τa τa π ⋅ d ef ⋅ τa
⇒ h ef = 11 mm.
6) Solicitarea de forfecare a discului intermediar 1:
F F F
A nec. = ⇒ π ⋅ Def ⋅ h1nec = ; ⇒ h1nec = = 7,66 mm.
τa τa π ⋅ Def ⋅ τa
⇒ h ef = 8 mm.
180 Aplicaţii

Probleme propuse:
Problema PIB.1:
Să se calculeze tensiunile efective maxime pentru îmbinărea din Fig. PIB.1.
35 35 40
75
12
p2 Răspunsuri PIB.1:
23 p1=119 MPa;
p2=111 MPa;
p1 p1 100 τpană=41,66 MPa;
τtijă=29 MPa;
σmax tijă=79,57 MPa
76

Φ40

F=100 KN F

Fig. PIB.1

Problema PIB.2:
Două bare din lemn sunt solicitate la tracţiune prin intermediul unei îmbinări
conform Fig. PIB.2. Se cere să se dimensioneze elementele îmbinării cunoscând: : τa=1
MPa; pa=10 MPa; F=60 KN

Răspunsuri PIB.2:
n 240
m=300 [mm];
F=60 KN F
n=30 [mm].
m m
200

Fig. PIB.2

Problema PIB.3.
Să se dimensioneze îmbinarea din Fig. PIB.3, cunoscând: τa=80 MPa; pa=250
MPa; σa=150 MPa; F=120 KN.
D Răspunsuri PIB.3:
F
d1=32 [mm];
d2=46 [mm];
h1=11[mm];
F
h1 h2=15[mm];
h1
D=53 mm.
d1

d2
h2

Fig. PIB.3
Îmbinări -aplicaţii 181

Problema PIB.4:
Să se dimensioneze îmbinarea cu bolţ dintre un tirant inelar şi un tirant cilidric,
Fig. PIB.4, asamblate fără joc. Se dau: τa=80 MPa; σa=120 MPa; pa=240 MPa; F=30 KN.

F F

Φd2 Raspuns PIB.4:


d=16 mm; d1=38 mm;
d2=43 mm; c1=5 mm;
c2=38 mm;
c1

Φd

c2

Φd1

F
Fig. PIB.4 F

Problema PIB.5:
Să se dimensioneze îmbinarea sudată dintre un arbore şi un disc circular, Fig.
PIB.5. Se dau: τa=80 MPa; Mt=12 KNm.

Mt=12 KNm
a

Φ100 Mt Mt Răspuns PIB.5:


a=4,62 mm.

Fig. PIB.5.
182 Aplicaţii

Problema PIB.6:
Să se dimensioneze îmbinarea sudată, Fig. PIB.6. Se dau: τa=80 MPa; σa=120
MPa; F=150 KN.
a
h1
h2
F F=150 KN

h1 Răspuns PIB.6:
a=7,5 mm.
h1 min =11 mm.
h2=9 mm.
F 140 F

Fig. PIB.6

Problema PIB.7:
Să se dimensioneze elemetul de susţinere, Fig. PIB.7, asamblate fără joc. Se
dau: τa=80 MPa; σa=120 MPa; pa=240 MPa; F=100 KN.

a
D
d1

Răspuns PIB.7:
d1 =29 mm;
a=15 mm;
D=85 mm;
d2 =23 mm.

d2

F F

Fig. PIB.7
Variaţia momentelor de inerţie în raport cu axe rotite 183

Cap. 8. Caracteristici geometrice de ordin superior al suprafeţelor plane

§ 8.1. Definiţii, proprietăţi

Pentru solicitările de tracţiune-compresiune, forfecare şi strivire, mărimea


ariei este suficientă pentru aprecierea stării de tensiune şi deformaţie. Pentru încovoiere
şi răsucire mărimea ariei este nerelevantă pentru calculele de rezistenţă. De aceea în
unele calcule pe lângă mărimea ariei suprafeţelor secţiunilor transversale pentru
elementele de rezistenţă, intervin forma secţiunii transversale precum şi modul de
aşezare în raport cu tipul şi cu modul de aplicare a sarcinilor. De exemplu o grindă
încastrată la un capăt, Fig. 8.1.1, încărcată cu o forţă concentrată, rezistă la încovoiere
la o forţă F1 în cazul de aşezare a), şi la o forţă F2 în cazul de aşezare b). Se poate
constata cu uşurinţă că la aceleaşi dimensiuni, forţa capabilă F1>F2, deci aşezarea din
Fig.8.1.1.a) din punct de vedere al încărcării capabile la încovoiere este mai
avantajoasă decât aşezarea din Fig.8.1.1.b).

F1 F2

= =
h g l
g l
h

a) b)

Fig.8.1.1

Prin urmare se impune definirea unor caracteristici geometrice pentru


suprafeţele plane, care să caracterizeze toate aspectele legate de forma şi modul de
aşezare în raport cu tipul de solicitare. Aceste caracteristici ale suprafeţelor plane
poartă denumire de caracteristici geometrice de ordin superior.
Caracteristicile geometrice de ordin superior, care intervin în calculele de
rezistenţă, sunt:
- Momentele statice
- Momentele de inerţie: - axiale
- polare
- centrifugale
- Modulele de rezistenţă
- Razele de giraţie
184 Caracteristici geometrice de ordin superior al suprafeţelor plane

Pentru definirea acestor caracteristici vom considera o suprafaţă de arie A,


raportată la sistemul de axe zOy, Fig.8.1.2.
Centrul de greutate C al secţiunii are
coordonatele zc, yc , în raport sistemul
y
de axe de referinţă.
zc
Considerăm un element de
arie dA de coordonate z şi y. Se
definesc momentele statice ale
suprafeţei A, în raport cu axele z
respectiv y.
C Sz = ∫ y dA; [m3 ] ; (8.1.1)
A
z
Sy = ∫ z dA; [m3 ]. (8.1.2)
A
yc Considerând suprafeţele elementare
ρ dA ca nişte forţe, atunci vom putea aplica
y
z principiul lui Varignon care exprimă
o x
egalitatea dintre suma momentelor şi
momentul sumei. În acest sens
Fig.8.1.2 considerând toată suprafaţa
concentrată în centrul de greutate,
putem scrie:
 yc A = ∑ yi A i
 ; (8.1.3)
 zc A = ∑ zi Ai
⇒ Sz = yc A = ∫ y d A ; (8.1.4)
A
⇒ Sy = z c A = ∫ z d A ; (8.1.5)
A
Rezultă proprietatea conform căreia momentul static în raport cu o axă care
trece prin centrul de greutate al secţiunii considerate este egal cu zero.
Observaţie:
Poziţia centrului de greutate al secţiunii, în raport cu sistemul de axe ales, zOy,
este dat de relaţiile:
∫zdA ∫ ydA
zc = A
; yc = A
; (8.1.6)
∫ dA ∫ dA
A A
Dacă avem de-a face cu o secţiune compusă, din mai multe secţiuni simple
pentru care se cunosc ariile şi poziţiile centrelor de greutate în raport cu sistemele de
axe proprii, relaţiile (8.1.6), devin:
Variaţia momentelor de inerţie în raport cu axe rotite 185
∑ zi Ai ∑ yi A i
zc = A
; yc = A
; (8.1.7)
∑ Ai ∑ Ai
A A
unde i=1,2,...,n., se referă la elementul de arie Ai, a cărui distanţe de la centrul de
greutate propriu la sistemul de axe în raport cu care dorim să calculăm centrul de
greutate al secţiunii compuse sunt, zi, yi.
Sau ţinând cont de (8.1.4) şi (8.1.5), putem scrie:
Sy Sz
zc = ; yc = . (8.1.8)
A A

Momentele de inerţie sunt de trei feluri:


1) Momente de inerţie axiale, se definesc ca fiind:
I z = ∫ y 2 dA ; [m4] sau [mm4]; (8.1.9)
A

I y = ∫ z 2 dA ; [m4] sau [mm4]. (8.1.10)


A

2) Momentul de inerţie polar, reprezintă de fapt momentul de inerţie al


suprafeţei considerate în raport cu o axă normală pe planul suprafeţei. Axa normală pe
suprafaţă este axa x în cazul nostru, Fig. 8.1.3, deci polul este originea O a sistemului
de axe.
I p = ∫ ρ 2 dA . (8.1.11)
A

unde: ρ = z + y , este pătratul distanţei de la pol la elementul de arie elementară dA.


2 2 2

Rezultă:
Ip = Iz + Iy . (8.1.12)
3) Momentul de inerţie centrifugal, întâlnit în limba engleză sub denumirea de
products of inertia, este definit de relaţia:
I zy = ∫ zy dA ; [m4]. (8.1.13)
A

Conform rel. (8.1.13), momentul de inerţie centrifugal, reprezintă produsul dintre arie
şi coordonatele sale.

Proprietăţi:
1. Momentele statice sunt nule în raport cu axele care trec prin centrul de greutate al
suprafeţei, deci sunt nule în raport cu axele de simetrie.
2. Momentele de inerţie axiale sunt mărimi pozitive. Ele nu sunt niciodată nule,
numai dacă suprafaţa este nulă.
3. Momentele de inerţie centrifugale pot fi pozitive, negative, sau nule.
4. Momentul de inerţie centrifugal (în raport cu axele de simetrie) este nul la figurile
care admit cel puţin o axă de simetrie, Fig. 8.1.3.
186 Caracteristici geometrice de ordin superior al suprafeţelor plane

y
După cum se vede, Fig. 8.1.3, axa y este
axă de simetrie. Pentru suprafeţe
elementare, dA, plasate simetric, suma
produselor dintre arii şi propriile
dA dA
coordonate este nulă. Se înţelege că dacă
yi vom calcula momentul de inerţie
-zi zi
z centrifugal în raport cu un alt sistem de
O
axe, care nu conţine cel puţin o axă de
Fig. 8.1.3 simetrie, pentru secţiunea considerată,
momentul centrifugal este diferit de zero.
În cazul în care secţiunea este plasată în întregime în cadranul 1 sau 3, atunci
momentul de inerţie centrifugal este pozitiv. Dacă însă, secţiunea este plasată în
întregime în cadranul 2, sau 4, atunci momentul centrifugal este negativ. Dacă
secţiunea este plasată în mai multe cadrane, atunci semnul momentului de inerţie
centrifugal indică conform celor prezentate anterior preponderenţa plasării în cadranele
1 şi 3 pentru valori pozitive, sau 2 şi 4 pentru valori negative.

Modulele de rezistenţă se definesc ca fiind raportul dintre momentul de


inerţie axial şi distanţa de la axă la fibrele extreme. De exemplu, pentru secţiune sub
formă de T, Fig.8.1.4, vom avea:
y
Iz
ymin
Wz min = ; [m3] (8.1.14)
z y max
C
I
ymax Wz max = z . [m3] (8.1.15)
y min
zmax zmax I
Wy min = y . [m3] (8.1.16)
z max
Fig. 8.1.4
Razele de giraţie se definesc ca fiind rădăcina pătrată a raportului dintre
momentul de inerţie axial şi arie:
Iz Iy
= iz ; = i y . [m]. (8.1.17)
A A
Raza de giraţie este o mărime de calcul şi reprezintă distanţa la care dacă am
considera concentrată întreaga secţiune, momentul de inerţie ar fi dat de o relaţie de
forma I z = i 2z A ; I y = i 2y A .
Variaţia momentelor de inerţie în raport cu axe rotite 187

§ 8.2. Variaţia momentelor de inerţie în raport cu axe paralele


y1 z1 Presupunem o suprafaţă de
y arie A şi un sistem de axe zOy,
b z faţă de care cunoaştem
momentele de inerţie Iz , Iy, Izy,
Ip, momentele statice, Sz şi Sy,
dA şi aria suprafeţei, A. Fig. 8.1.4.
Ne propunem să găsim
expresiile momentelor de
inerţie în raport cu un sistem
de axe paralel cu primul.
y Distanţele a şi b sunt
y1 cunoscute şi reprezintă
distanţele dintre axe. Vom
O z considera un element de arie
d = a 2 + b2 a z1 dA cu coordonate (z, y) în
vechiul sistem şi (z1, y1) în
O1
noul sistem. Relaţiile de
transformare din vechiul
Fig.8.1.4 sistem în noul sistem de axe
sunt:
z1 = z + b
(8.2.1)
y1 = y + a

Rezultă:
(
I z1 = ∫ y12 dA = ∫ (y + a ) dA = ∫ y 2 + 2ay + a 2 dA =
2
)
A A A

= ∫ y dA + 2a ∫ ydA + a 2 ∫ dA = I z + 2 a Sz + a 2 A
2

A A A
În mod analog se poate exprima momentul de inerţie axial Iy1. În final se obţine:
 I z = I z + 2 a Sz + a 2 A

1
(8.2.2)
I y = I y + 2 b S y + b A
2
1

Pentru momentul de inerţie centrifugal, obţinem:


I z1 y1 = ∫ z1 y1 dA = ∫ (z + b )(y + a ) dA =
A A
= ∫ z y dA + b ∫ y dA + a ∫ z dA + ab ∫ dA = I zy + b Sy + a Sy + abA (8.2.3)
A A A A
Relaţiile (8.2.2) şi (8.2.3) sunt cunoscute şi sub denumirea de relaţiile lui
Steiner.
188 Caracteristici geometrice de ordin superior al suprafeţelor plane

Dacă pentru sistemul iniţial de axe, zOy, originea O, coincide cu centrul de


greutate, C, al secţiunii considerate, atunci momentele statice sunt nule, Sz=0; Sy=0
Momentele de inerţie în raport cu axe care trec prin centrul de greutate se numesc
momente de inerţie axial-centrale şi se notează: IzC, IyC, IzyC. Remarcăm că momentele
de inerţie axial centrale au valorile cele mai mici în raport cu axe de inerţie care se pot
calcula în raport cu axe paralele cu acestea. În acest caz relaţiile (8.2.2) şi (8.2.3) devin:
 I z1 = I zC + a 2 A

 I y1 = I yC + b A
2
(8.2.4)
I
 z1 y1 = I zyC + abA
Având în vedere rel. (8.1.12), putem scrie:
I p1 = I z1 + I y1 = I z + a 2 A + I y + b 2 A = I z + I y + a 2 + b 2 A ; ( )
I p1 = I p + d A , 2
(8.2.5)
unde: d 2 = a 2 + b 2 .
Generalizând aceste relaţii pentru o secţiune compusă din n secţiuni simple, cu
axele de inerţie centrale paralele între ele obţinem:
n n
I z1 = ∑ I zCi + ∑ a i2 A i ; (8.2.6)
i =1 i =1
n n
I y1 = ∑ I yCi + ∑ bi2 A i ; (8.2.7)
i =1 i =1
n n
I zy1 = ∑ I zyCi + ∑ a i bi A i ; (8.2.8)
i =1 i =1
n n
I p1 = ∑ I pCi + ∑ d i2 A i ; (8.2.9)
i =1 i =1

§ 8.3. Caracteristici geometrice pentru câteva suprafeţe particulare


1) Suprafaţă dreptunghiulară, Fig.8.3.1.
y1 h h
y
2 }
dA
y3 2 b h3
I zC = ∫ y dA = ∫ b dy ⋅ y 2 = b
2
= .
A

h 3 −
h 12
dy 2 2
y
b
h b3
h z I yC = ∫ z 2 dA = ∫ z 2 ⋅ h dz = .
C
A −b 12
z1
O1 z 2
h bh 3 bh 3 bh 3
dz I z1 = I zC +   bh = + = .
b 2 12 4 3
Fig. 8.3.1
Variaţia momentelor de inerţie în raport cu axe rotite 189

IzyC=0.
bh 3 b3h
Iz bh 2 Iy b2h
Wz = = 12 = ; Wy = = 12 = .
y max h 6 z max b 6
2 2
Suprafaţă dreptunghiular tubulară, Fig. y1
8.3.2. Se remarcă faptul că suprafaţa tubular y

dreptunghiulară se poate considera că este


compusă dintr-un plin, dreptunghiul cu
dimensiunile exterioare, B şi H, şi un gol,
dreptunghiul interior, cu dimensiunile b şi h. Cele
două axe centrale z şi y, sunt şi axe de simetrie. Se z
C H
pot aplica formulele lui Steiner, (8.2.6), la (8.2.9).
h
Termenii care intervin în aceste relaţii şi care se
referă la goluri, se vor considera cu semnul minus.
BH3 bh 3 B3 H b 3 h
I zC = − ; I yC = − . O
z1
12 12 12 12 b
BH3 bh 3 B3H b3h B
− −
Wz = 12 12 ; W = 12
y
12 . Fig. 8.3.2
H B
2 2
BH bh
I z1y1 = BH − bh .
2 2 22

Suprafaţă circulară, Fig. 8.3.3. y


r
ρ4
I p = ∫ ρ 2 dA = 2 ∫ ρ 2 ⋅ πρ ⋅ dρ = 2 π
0 4
d πd 4
ρ dρ
r= ; Ip = C z
2 32
Ip πd4
= Iz = Iy =
2 64 B

Iz π d 3
Ip π d3 d=2r
Wz Wy= = = ; W p = = .
d 32 d 16 Fig. 8.3.3
2 2
πr 3πr 4
( )
4
I pB = I pC + r 2 A = + r 2 πr 2 = .
2 2
190 Caracteristici geometrice de ordin superior al suprafeţelor plane

y
Suprafaţă inelară, Fig.8.3.4
π D4 π d 4 π D4
Ip = − = (1 − η4 ) .
32 32 32
π D4
d
( )
r
C z
= η ; Iz = I y = 1 − η4 .
D 64
π D3
Wz = Wz =
32
( I
1 − η4 ; Wp = p =
D
)
π D3
16
(1 − η4 ) . B

2 d=2r

D=2R
πR 4
I pB = I p1C + R A1 − I p 2 C + R A 2 =
2 2

2
(
+ R 2 πR 2 − ) Fig. 8.3.4

πr 4 3πR 4 πr 4 π

2
( )
− R 2 πr 2 =
2

2
(
− R 2 (πr 2 ) = 3R 4 − 2R 2 r 2 − r 4 .
2
)
Secţiune triunghiulară oarecare, Fig. 8.3.5. z
by
b by b
dA = b y dy ; = ; b y = (h − y ) .
h−y h h
dy dA
h z
I z1 = ∫ y dA; 2

A y C h/3 z1
h
b bh
Iz = ∫ y (h − y ) dy = ∫ y 2 (h − y )dy =
2
1
0 h h0
h
b
b  y3 y4  b  h4 h4  b h3
=  h −  =  − = .
h 3 4 0 h 3 4  12
Fig. 8.3.5
I z1 = I zC + a 2 A ;
z
3 2 3
bh  h  bh bh y1
I zC = I z1 − a 2 A = −  ⋅ = . by
12  3  2 36
dy dA
Secţiune triunghi dreptunghic, Fig. 8.3.6. h z
Dorim să calculăm momentul de inerţie
centrifugal în raport cu sistemul de axe y C h/3
z1
z1Oy1, şi sistemul de axe central zCy, (care O
au axele paralele). b/3

Fig. 8.3.6
Variaţia momentelor de inerţie în raport cu axe rotite 191
b
În mod analog cazului precedent, avem: b y = (h − y ) .
h
Momentul de inerţie centrifugal este egal cu zero, pentru fâşia de arie
infinitezimală: dA=by⋅dy, (considerată dreptunghiulară), în raport cu sistemul de axe
propriu, (axele proprii fiind axe de simetrie ale dreptunghiului infinitezimal, paralel
cu sistemul de axe central zCy). În raport cu sistemul de axe z1Oy1 paralel cu sistemul
de axe central al dreptunghiului infinitezimal considerat, momentul de inerţie
centrifugal este:
 b (h − y )dy   b (h − y ) 
dI z1y1 = dA ⋅ a1 ⋅ b1 =  ⋅ y⋅ .
 h   2h 
Pentru întregul triunghi momentul de inerţie centrifugal este:

b2 h b2h 2
I z1y1 = ∫ dI z1y1 = ∫ (h − y )2
ydy = .
A 2h 2 0 24
Momentul de inerţie centrifugal în raport cu sistemul de axe central, este:
b 2 h 2 bh  h  b  b2h 2
I z c y c = I z1y1 − A ⋅ a1 ⋅ b1 = −    = − .
24 2  3  3  72

§ 8.4. Variaţia momentelor de inerţie în raport cu axe rotite. Direcţii


principale şi momente de inerţie principale

Considerăm o suprafaţă de arie


A, pentru care cunoaştem momentele de
inerţie în raport cu sistemul de axe zOy, y
Fig. 8.4.1. Ne propunem să calculăm y1 z1
momentul de inerţie în raport cu un
sistem de axe rotit cu unghiul α1, z1Oy1,
faţă de vechiul sistem. α
B dA
Faţă de noul sistem elementul dA va H
avea coordonatele (z1, y1): z1
z1 = OE = OP + PE = F
E
= OP + BH = P y
α
= OD cos α + BD sin α = y1 α z
= z cos α + y sin α (8.4.1) O D
z
y1 = EB = DH − DP =
= DB cos α − OD sin α = Fig.8.4.1
= y cos α − z sin α (8.4.2)
192 Caracteristici geometrice de ordin superior al suprafeţelor plane

Momentele de inerţie în raport cu noul sistem de axe rotit cu unghiul α, faţă de


sistemul iniţial vor fi:

 
I z = ∫ y 12 dA = ∫ (y cos α − z sin α)
dA =  ∫ y 2 cos 2 α − 2 ∫ yz sin α cos α + ∫ z 2 sin 2 α dA
2

A 
1
A A A A

Iz 1
= I z cos α + I y sin α − I zy sin 2α .
2 2
(8.4.3)
La fel:
I y = I z sin 2 α + I y cos 2 α + I zy sin 2α .
1
(8.4.4)
Iz 1 y1 = ∫ (y cos α − z sin α)(z cos α + y sin α) dA =
A

= ∫ (yz cos α + y 2 sin α cos α − z 2 sin α cos α − zy sin 2 α )dA


2

Ţinând cont de transformarea: cos 2 α − sin 2 α = cos 2 α , (8.4.5)


obţinem:
sin 2 α sin 2 α
I z1y1 = I z − Iy + I zy ⋅ cos 2 α (8.4.6)
2 2
Din rel. (8.4.3) şi (8.4.4)se obţine:
I z1 + I y1 = I z + I y = ct. (8.4.7)
Conform rel. (8.4.7) suma momentelor de inerţie axiale în raport cu două axe
perpendiculare care trec printr-un punct este constantă. Acesta este primul invariant al
momentelor de inerţie axiale.
Cu transformările :
1 + cos 2α 1 − cos 2α
cos 2 α = ; sin 2 α = . (8.4.8)
2 2
rel. (8.4.3) şi (8.4.4) devin:
 Iz + I y Iz − I y (8.4.9)
 I z1 = 2 + 2 cos 2α − I zy sin 2α.
 I +I I −I (8.4.10)
I y = z y − z y cos 2α + I zy sin 2α.
 1 2 2
De asemenea rel. (8,4.6), se poate scrie sub forma:
Iz − I y
I z1y1 = sin 2 α + I zy ⋅ cos 2 α . (8.4.11)
2
Remarcăm că I z , I y şi I z 1 1 1 y1 sunt funcţii de unghiul 2α. Ne punem întrebarea
dacă nu cumva faţă de o poziţie particulară a unghiului 2α, momentele de inerţie vor
avea valori extreme. Se derivează relaţia (8.4.9) în raport cu unghiul (2α):
Variaţia momentelor de inerţie în raport cu axe rotite 193
d I z1 Iz − I y
=− sin 2α − I zy cos 2α . (8.4.12)
d (2α ) 2
Din rel. (8.4.11) şi (8.4.12), rezultă:

d I z1
= − I z1 y1 . (8.4.13)
d (2 α )
Dacă impunem condiţia de anulare a derivatei de ordinul unu,
d I z1
= 0, (8.4.14)
d (2α )
găsim soluţiile pentru valorile extreme. Prin urmare această ecuaţie trigonometrică ne
dă direcţiile pentru valorile extreme ale momentelor de inerţie axiale I z , I y , direcţii
1 1

pentru care momentul de inerţie centrifugal este egal cu zero, rel. (8.4.13), I z 1 y1 = 0.
Din condiţia (8.4.14), obţinem:
2 I zy
tg 2 α = − ; (8.4.15)
Iz − Iy
De aici găsim cele două soluţii:
2 α1   α1

 ⇒
α = α + π . (8.4.16)
2 α 2 = 2 α1 + π   2 1
2
Direcţia dată de unghiul α1 este valoarea maximă a momentului de inerţie
π
axial, notat cu I1, iar unghiul α2= α1 + , este direcţia pentru care momentul de inerţie
2
axial are valoarea minimă care se notează cu I2, I 1 > I 2 .
Ecuaţia (8.4.15) ne dă soluţiile dar nu ne precizează care este direcţia (1) şi care
direcţia (2). Rezultă din construcţia cercului lui Mohr, §8.5, Fig. 8.5.1, existenţa
următoarei relaţii:
I zy
tg α1 = − , (8.4.17)
Iz − I2
conform, căreia direcţia (1) şi respectiv (2) sunt date de semnul momentului de inerţie
centrifugal Izy, întrucât I z − I 2 > 0 . Astfel dacă:
Izy < 0, ⇒ atunci α1 este acea direcţie care trece prin cadranele I şi III iar α2
este acea direcţie care trece prin cadranele II şi IV, ale sistemului de axe considerat.
Izy > 0, ⇒ atunci α1 este acea direcţie care trece prin cadranele II şi IV iar α2
este acea direcţie care trece prin cadranele I şi III, ale sistemului de axe considerat.
Pentru calculul momentelor de inerţie extreme I1 şi I2 vom introduce soluţia
(8.4.15) în (8.4.9). Pentru aceasta se fac transformările:
194 Caracteristici geometrice de ordin superior al suprafeţelor plane

tg 2 α 1
sin 2 α = ± ; cos 2 α = ±
1 + tg 2α 2
1 + tg 2 2 α
2 I zy

Iz − I y 2 I zy Iz − I y
sin 2α = ± =m ; cos 2 α = ± ;
1+
4I 2
zy (I z + Iy ) + 4 I
2 2
zy (I z + I y ) + 4 I 2zy
2

(I z − Iy )
2

Iz + Iy I z − I y  Iz + Iy  
  2 I 2zy 

I 1, 2 = + ±  −  m  =
2 2  (I − I y ) + 4 I 2zy
2
(I − I y ) + 4 I 2zy
2
 z   z 

=
Iz + I y
±
(I z − Iy )
2

±
2 I 2zy
2 2 (I z + I y ) + 4 I 2zy
2
(I z − I y ) + 4 I 2zy
2

Iz + I y
⇒ I1, 2 = ±
1
(I z − I y ) + 4 I 2zy
2
(8.4.18)
2 2
Se verifică (8.4. 7): I 1 + I 2 = I z + I y = ct.
În cazul în care cunoaştem I1 şi I2, precum şi unghiul α, atunci momentele de inerţie
exprimate de rel. (8.4.9), (8.4.10), (8.4.11), devin:
 I1 + I 2 I1 − I 2
I z = 2 + 1
2
cos 2 α
 I1 + I 2 I1 − I 2
 Iy = − cos 2 α (8.4.19)
 2 1
2
 I I1 − I 2
z y = sin 2 α
 2 1 1

§ 8.5. Studiul grafic al variaţiei momentelor de inerţie în raport cu axe


rotite. Cercul lui Mohr.

Am arătat că pentru axe rotite, momentele de inerţie se calculează cu rel.


(8.4.9), (8.4.10), (8.4.11).
Rel. (8.4.9), şi (8.4.11), se pot scrie sub forma:
Iz + Iy Iz − Iy
I z1 = + cos 2 α − I zy sin 2 α
2 2
Iz − Iy
Iz y1 = sin 2 α + I zy cos 2 α
1
2
Prin ridicare la pătrat şi prin însumare obţinem:
Variaţia momentelor de inerţie în raport cu axe rotite 195
2 2
 I + Iy   I − Iy 
 I z − z  + I 2z y =  z  + I 2zy (8.5.1)

1
2   2
1 1

Se remarcă că relaţia (8.5.1)reprezintă în ( ( ) )
sistemul de axe I z1 , I y1 ; I z1 , y1 ecuaţia
 Iz + Iy 
unui cerc având centrul de coordonate C  , 0  şi de rază
 2 
R=
1
(I z − I y )2 + 4 I 2zy . Acest cerc se numeşte cercul lui Mohr, pentru momentele
2
de inerţie.
Iz1y1

(2)
R=
1
(I z − I y ) + 4 I 2zy
2

2
C

Izy α1
π-2α 2α Iz1, (Iy1)

O1 E B α1 O A D
-Izy
I2
Iy F (1)
Iz + I y Iz − I y
2 2

Iz
I1

Fig.8.5.1

Presupunem Iz > Iy. Luăm segmentul O1A = Iz şi O1B = Iy . Din punctul B se


ridică segmentul BC = Izy . La mijlocul segmentului AB se ia centrul cercului O.
2
Iz − Iy Iz + Iy Iz − Iy 
O1O = I y + = ; OC =   + I 2zy = R .
2 2  2 
Intersecţia cercului cu abscisa sunt punctele D şi E.
Iz + Iy
⇒ O1D = I1 =
1
+ (I z − I y ) + 4I 2zy
2

2 2
Iz + Iy 1
⇒ O1E = I 2 = − (I z − I y ) + 4I 2zy
2

2 2
196 Momente de inerţie în raport cu axe rotite

Se demonstrează că unghiul DOC = 2 α , unghi care dă direcţiile principale. Dacă


Dacă unghiul DOC = 2α ⇒ unghiul EOC = π − 2 α .
I zy 2 I zy
tg (π − 2 α ) = = = − tg 2 α
Iz − Iy Iz − Iy
2
2α π
Dar, întrucât din această ecuaţie rezultă α1 = , α 2 = α1 + . Rezultă că CD
2 2
reprezintă direcţia (1) iar perpendiculară pe ea reprezintă direcţia (2). Prin urmare
cunoscând Iz , Iy , Izy , se poate construi cercul lui Mohr şi rezultă I1 , I2 şi direcţiile
principale (1) şi (2).
Din construcţia grafică realizată rezultă de asemenea:
____ ____
AF I zy BC I zy
tg α1 = =− = − ____ = − , relaţii importante în
____ Iz − I2 I1 − I y
EA DB
alegerea direcţiilor de inerţie principale (1) şi (2).

§ 8.3. Etape de calcul a caracteristicilor geometrice pentru secţiunile


compuse

În calcul caracteristicilor geometrice pentru secţiunile compuse, pot fi decelate


următoarele etape:
I. Împărţirea secţiunii compuse în suprafeţe elementare (simetrice dacă e posibil) pentru
care este cunoscută poziţia centrului de greutate (sau se poate calcula) şi pot fi
evaluate caracteristicile geometrice în raport cu sistemele de axe proprii ale acestora.
II. Se calculează poziţia centrului de greutate al secţiunii compuse în raport cu un
sistem de axe de referinţă în mod convenabil ales, cu relaţiile (8.1.6).
III. Se alege un sistem de axe de referinţă zGGyG, cu originea în centrul de greutate
al secţiunii compuse, în scopul găsirii direcţiilor principale. În cazul în care
figura este simetrică direcţiile principale sunt date de axele de simetrie.
IV. Dacă axele figurilor elementare faţă decare s-au calculat momentele de inerţie
nu sunt paralele cu axele zGGyG , se calculează momentul de inerţie aplicând
formula de calcul pentru axe rotite, paralele cu zGGyG .
V. Se aplică formula lui Steiner pentru calculul momentului de inerţie axial
central.
VI. Se calculează direcţiile principale şi momentul de inerţie axial central
principal.
Caracteristici geometrice de ordin superior al suprafeţelor plane 197

Aplicaţii:
Aplicaţia CG.1
Pentru secţiunea sub formă de T, Fig. CG.1.a), se cere să se calculeze momentele de
inerţie axial central principale.
3δ 3δ
y0≡ yC1≡ yC2 ≡ yC

A2
zC2

C2
a2
zC
C
5δ a1
zC1
4δ 4,8δ 4δ
C1

A1
z0
O
δ δ

a) b)
Fig. CG.1

Tab. CG.1
Distanţa Distanţa Momentul de Momentul de Distanţa ai = yC- yCi

Distanţa bi = zC- zCi


Aria secţiunii i, Ai

de la axa de la axa inerţie axial IzCi inerţie axial IyCi


z0 la axa y0 la axa
Secţiunea i

zCi yCi

1 4δ2 2δ 0
δ(4δ ) 4 δ 4δ
1,8δ 0
3 3

= 5,33 δ = 0,33 δ 4
12 12

2 6δ2 5δ 0
3δ(2δ ) (3δ)3 2δ = 4,5 δ 4 -1,2δ 0
3
= 2 δ4
12 12
198 Momente de inerţie în raport cu axe rotite

Rezolvare:
Se remarcă faptul că secţiunea este simetrică. Prin urmare centrul de greutate
al secţiunii se găseşte pe axa de simetrie, iar axa de simetrie şi direcţia perpendiculară
pe ea sunt direcţii principale de inerţie.
Împărţirea în secţiuni elementare este prezentată în Fig. CG.1.b), iar datele
referitoare la aceste secţiuni sunt date în Tab. CG.1. Sistemul de axe de referinţă în
raport cu care se calculează centrul de greutate este z0Oy0.
Centrul de greutate al secţiunii compuse este dat de rel.:
2
∑ yCi Ai (2 ⋅ 4 + 5 ⋅ 6)δ3 = 3,8 δ
yc = i =1
=
2
∑ Ai (4 + 6)δ2
i =1
2
∑ z Ci A i
zc = i =1
2
=0
∑ Ai
i =1
Pentru calculul momentelor de inerţie axial central principale, se aplică rel. Lui Steiner,
(8.2.6) şi (8.2.7),
2 2  1 ⋅ 43 3 ⋅ 23 
I z C = I1 = ∑ I zC i + ∑ a i2 A i =  + 1,82 ⋅ 4 + + 1,22 ⋅ 6 δ 4 = 28,93δ 4 ;
i =1 i =1  12 12 
2 2 1 ⋅ 4 3 ⋅ 2  4
3 3
I yC = I 2 = ∑ I yCi + ∑ bi2 A i =  + δ = 4,83δ 4 .
i =1 i =1  12 12 

Aplicaţia CG.2
Pentru secţiunea sub formă de U, Fig. CG.2.a), se cere să se calculeze
momentele de inerţie axial central principale.
2δ 2δ y0≡ yC1≡ yC2 ≡ yC
A2

C2 zC2

C1 a2
12δ zC1
C a1 zC
8δ 6δ
4δ 4,66δ
A1 z0

O
10δ 10δ

a) b)
Fig. CG.2
Caracteristici geometrice de ordin superior al suprafeţelor plane 199

Rezolvare:
Se remarcă faptul că secţiunea este simetrică. Prin urmare centrul de greutate
al secţiunii se găseşte pe axa de simetrie, iar axa de simetrie şi direcţia perpendiculară
pe ea sunt direcţii principale de inerţie.
Împărţirea în secţiuni elementare este prezentată în Fig. CG.2.b), iar datele
referitoare la aceste secţiuni sunt date în Tab. CG.2. Sistemul de axe de referinţă în
raport cu care se calculează centrul de greutate este z0Oy0.

Tab. CG.2
Momentul de inerţie Momentul de

Distanţa ai = yC- yCi

Distanţa bi = zC- zCi


Aria secţiunii i, Ai

Distanţa de la axa

Distanţa de la axa

axial IzCi inerţie axial IyCi


y0 la axa yCi
z0 la axa zCi
Secţiunea i

1 120δ2 6δ 0 10δ(12δ ) (10δ)3 (12δ) 1,33δ 0


3
= 1440 δ 4 = 1000 δ 4
12 12

2 48δ2 8δ 0 6δ(8δ ) (6δ)3 (8δ) = 144 δ4 3,33δ 0


3
= 256 δ4
12 12

Centrul de greutate al secţiunii compuse este dat de rel.:


2
∑ y Ci A i (6 ⋅120 − 8 ⋅ 48)δ3
yc = i =1
= = 4,66 δ ;
2
∑ Ai (120 − 48)δ 2
i =1
Notă: Termenii referitori la secţiunea 2, care reprezintă un gol, Fig. CG.2.b), se
consideră cu semnul minus atât în calculul centrului de greutate, conform relaţiei de
mai sus cât şi în formulele lui Steiner în cele ce urmează.
2
∑ z Ci A i
zc = i =1
2
= 0 , întrucât figura este simetrică.
∑ Ai
i =1
Pentru calculul momentelor de inerţie axial central principale, se aplică rel. Lui Steiner,
(8.2.6) şi (8.2.7),
200 Momente de inerţie în raport cu axe rotite

2 2  10 ⋅12 3 6 ⋅ 83 
I z C = I1 = ∑ I zCi + ∑ a i2 A i =  + 1,332 ⋅120 − − 2,332 ⋅ 48 δ 4 = 1077,33 ⋅ δ 4 ;
i =1 i =1  12 12 
2 2  10 3 ⋅12 6 3 ⋅ 8  4
I yC = I 2 = ∑ I yCi + ∑ b i2 A i =  − δ = 856 ⋅ δ 4 .
i =1 i =1  12 12 

Aplicaţia CG.3
Pentru secţiunea sub formă de I, Fig. CG.3.a), se cere să se calculeze
momentele de inerţie axial central principale.
Rezolvare:
Se remarcă faptul că secţiunea este dublu simetrică. Prin urmare centrul de
greutate al secţiunii se găseşte la intersecţia axelor de simetrie, iar axele de simetrie
sunt direcţii principale de inerţie. Împărţirea în secţiuni elementare este prezentată în
Fig. CG.3.b), iar datele referitoare la aceste secţiuni sunt date în Tab. CG.3.
yC≡ yC1
yC
yC3 b3 b2 yC2

2δ 2δ

zC1≡ zC2 ≡ zC3 ≡ zC


C3 C≡C1 C2
14δ 14δ

2δ 2δ

7δ 7δ

b)
a)
Fig. CG.3

2 2  7 ⋅ 143 3 ⋅103  4
I z C = I1 = ∑ I zCi + ∑ a i2 A i =  −2 δ = 1100,66 ⋅ δ4 ;
i =1 i =1  12 12 
2 2  7 3 ⋅14 33 ⋅10 
I yC = I 2 = ∑ I yCi + ∑ b i2 A i =  −2 − 2 ⋅ 3 ⋅10 ⋅ 2 2 δ 4 = 115,166 ⋅ δ 4 .
i =1 i =1  12 12 
Caracteristici geometrice de ordin superior al suprafeţelor plane 201

Tab. CG.3
Momentul de inerţie Momentul de

Distanţa ai = yC- yCi

Distanţa bi = zC- zCi


Aria secţiunii i, Ai

Distanţa de la axa

Distanţa de la axa
axial IzCi inerţie axial IyCi

y0 la axa yCi
z0 la axa zCi
Secţiunea i

1 98δ2 0 0 7δ(14δ ) (7δ)3 (14δ) = 400,16 δ 4 0 0


3
= 1600,66 δ 4
12 12

2 30δ2 0 0 3δ(10δ ) (3δ)3 (10δ) 0 2δ


3
= 250 δ4 = 22,5 δ 4
12 12
3 30δ2 0 0 3δ(10δ ) (3δ)3 (10δ) 0 -2δ
3
= 250 δ4 = 22,5 δ 4
12 12

Aplicaţia CG.4:
Să se calculeze pentru sectorul circular, Fig. CG.4, momentele de inerţie axiale
în raport cu axele centrale.

z=ρsinϕ

C z
O1
dϕϕ
r dρ
ϕdϕ ρ
y=rcosϕ ϕ yc
ϕ11 ϕ1

z1
O

Fig. CG.4
202 Momente de inerţie în raport cu axe rotite

Rezolvare:
Pentru elementul de arie dA, conform Fig. CG.4, avem:
dA=ρ⋅dϕ⋅dρ
r ϕ1
r4  sin 2ϕ1 
I z1 = ∫ y 2 ⋅ dA = ∫ ∫ (ρ sin ϕ) ρ ⋅ dϕ ⋅ dρ =  ϕ1 −
2
.
A 0 − ϕ1 4  2 
ϕ1
r
r4  sin 2ϕ1 
I y1 = ∫ z 2 ⋅ dA = ∫ ∫ (ρ cos ϕ) ρ ⋅ dϕ ⋅ dρ =
2
 ϕ1 + .
A 0 − ϕ1 4 2 
Momentul de inerţie polar este:
ϕ⋅r4
IO1=Iy1+Iz1 = .
2
Centrul de greutate al sectorului circular este:
r ϕ1

∫ y ⋅ dA ∫ ∫ (ρ cos ϕ) ρ ⋅ dϕ ⋅ dρ 2 3
r ⋅ sin ϕ1
2 r ⋅ sin ϕ1
= 3
0 − ϕ1
yc = A
= ϕ1
=
r
ϕ1 ⋅ r 2
3 ϕ1
∫ dA ∫ ∫ ρ ⋅ dϕ ⋅ dρ
A 0 − ϕ1

Momentul de inerţie în raport cu axa z centrală este:


r4  sin 2ϕ1  2 4 r sin ϕ1
2 2
I z = I z1 − y C2 ⋅ A = ϕ1 + − ϕ r =
2 
1
4 9ϕ1
 ϕ sin ϕ1 4 sin 2 ϕ1 
= r 4  1 + − 
4 8 9ϕ1 

Cazuri particulare, Fig. CG.5.a), CG.5.b).


y y

z
4r/3π C
z1 z
O C

d=2r d=2r

a) b)

Fig. CG.4
Caracteristici geometrice de ordin superior al suprafeţelor plane 203

Secţiune semicirculară, Fig. CG.4.a); ϕ1=π/2.


π ⋅ r4 π 8
I z1 = I y1 = ; yc=4r/3π; I z = r 4  −  ,
8  8 9π 
Secţiune circulară, Fig. CG.4.b); ϕ1=π.
π ⋅ r4 π ⋅ d4
I z1 = I y1 = = ; yc=0.
4 64

Aplicaţia CG.5:
Să se calculeze pentru segmentul de cerc, Fig. CG.6, momentele de inerţie
axiale în raport cu axele centrale.

by
y

dy

h z
y C

z1
O1

ϕ r

ϕ1

z0

Fig. CG.6

Rezolvare:
În raport cu O1z1, elementul de arie dA, este:
dA=by⋅dy=2⋅r⋅sinϕ⋅dy;
unde: y=r⋅cosϕ-r⋅cosϕ1=r(cosϕ- cosϕ1); dy=-r⋅sinϕ⋅dϕ.
Rezultă: dA=by⋅dy=2⋅r⋅sinϕ⋅(-r⋅sinϕ⋅dϕ)=-2r⋅sin2ϕ⋅dϕ.
Aria segmentului de cerc este:
A = ∫ (- 2r ⋅ sin 2ϕ)dϕ = ⋅ (2 ⋅ ϕ1 − sin 2ϕ1 ) .
0
r2
ϕ1 2
204 Momente de inerţie în raport cu axe rotite

Având în vedere că pentru y=0, ϕ=ϕ1 şi pentru y=h, ϕ=0, centrul de greutate al
secţiunii este transversale este dat de:

∫ r (cos ϕ − cos ϕ1 )(− 2r ⋅ sin ϕ)dϕ


0 0

∫ y ⋅ dA
2

yc =
ϕ1
=
ϕ1

∫ (− 2r ⋅ sin ϕ)dϕ
0 0
2
∫ dA
ϕ1 ϕ1

 4 sin 3 ϕ1 
y c = r ⋅  ⋅ − cos ϕ1  .
 3 2ϕ 1 
Momentul de inerţie axial, Iz1, este:
( )
0
I z1 = ∫ y 2 ⋅ dA = ∫ [r (cos ϕ − cos ϕ1 )] − 2r ⋅ sin 2 ϕ dϕ ⇒
2

A ϕ1

 sin 3 ϕ1 ⋅ cos ϕ1 sin 2ϕ1 ϕ1 2 sin 3 ϕ1 ⋅ cos ϕ1 sin 2ϕ1 ⋅ cos ϕ1 ϕ1 ⋅ cos 2 ϕ1 
I z1 = 2r 4  − + − − + 
 4 16 8 3 4 2 
Momentul de inerţie astfel obţinut poate fi exprimat funcţie de aria A, a
segmentului de cerc:
A ⋅r2 5 4
I z1 = A ⋅ r 2 ⋅ cos 2 ϕ1 + − r ⋅ sin 3 ϕ1 ⋅ cos ϕ1
4 6
Întrucât avem: I z1 = I z + a 2 ⋅ A;
Rezultă:
A ⋅r2  2 ⋅ sin 3 ϕ1 ⋅ cos ϕ1 16 sin 6 ϕ1 
I z = I z1 − y C2 ⋅ A = 1 + − 2
.
4  ϕ1 − sin ϕ1 ⋅ cos ϕ1 9 (ϕ1 − sin ϕ1 ⋅ cos ϕ1 ) 
În raport cu axa z0, momentul de inerţie Iz0 este:

I z0 =
r4
4
(
ϕ1 − sin ϕ1 cos ϕ1 + 2 sin 3 ϕ1 cos ϕ1 )
Pentru calculul momentului de inerţie axial Iy, remarcăm că se poate scrie:

dI y =
(b y )3 ⋅ dy = − 2 ⋅ r 4 ⋅ sin 4 ϕ ⋅ dϕ
12 3

2 0
2 ϕ1
2  sin 3 ϕ1 ⋅ cos ϕ1 3 ⋅ sin 2ϕ1 3 ⋅ ϕ1 
I y = − ⋅ r 4 ⋅ ∫ sin 4 ϕ ⋅ dϕ = ⋅ r 4 ⋅ ∫ sin 4 ϕ ⋅ dϕ = ⋅ r 4 ⋅  − − + 
3 ϕ1 3 0 3  4 4 8 
Sau:
r4 A ⋅ r 2  2 sin 3 ϕ1 ⋅ cos ϕ1 
I y = (12ϕ1 − 8 sin 2ϕ1 + sin 4ϕ1 ) = 1 − ;
48 4  3 ϕ1 − sin ϕ1 ⋅ cos ϕ1 

Iy =
r4
12
(
3ϕ1 − 3 sin ϕ1 cos ϕ1 + 2 sin 3 ϕ1 cos ϕ1 . )
Caracteristici geometrice de ordin superior al suprafeţelor plane 205

Aplicaţia CG.6
Pentru secţiunea sub formă de L, Fig. CG.7.a), se cere să se calculeze
momentele de inerţie axial central principale.
Rezolvare:
Se remarcă faptul că secţiunea este asimetrică. Împărţirea în secţiuni
elementare este prezentată în Fig. CG.7.b), iar datele referitoare la aceste secţiuni sunt
date în Tab. CG.6.
y0
y2 yC
δ
b2
a1

(2)

α2
24δ C2 (1)
z2
a2 α1
zC
C
y1
a1 b1

δ z1
z0
O C1
12δ

a) b)

Fig. CG.7
Tab. CG.6
Momentul de inerţie Momentul de
Distanţa ai = yC- yCi

Distanţa bi = zC- zCi


Aria secţiunii i, Ai

Distanţa de la axa

Distanţa de la axa

axial IzCi inerţie axial


y0 la axa yCi
z0 la axa zCi

IyCi
Secţiunea i

1 12δ2 6δ 0,5δ 12δ(δ )


3
(12δ )3 (δ) =
-7,88δ 3,62δ
= δ4 12
12
= 144 δ 4
2 23δ2 0,5δ 12,5δ δ(23δ )
3 (δ)3 (23δ) =
4,12δ -1,88δ
= 12
12
= 1,91 δ 4
= 1013,91 δ4
206 Momente de inerţie în raport cu axe rotite

Centrul de greutate al secţiunii compuse este:


2
∑ y Ci A i (6 ⋅12 + 0,5 ⋅ 23)δ 3
yc = i =1
= = 2,38 δ ;
2
∑ Ai (12 + 23)δ 2
i =1
2
∑ z Ci A i (0,5 ⋅12 + 12,5 ⋅ 23)δ 3
zc = i =1
= = 8,38 δ .
2
∑ Ai (12 + 23)δ 2
i =1
Momentele de inerţie axial centrale sunt:
2 2  13 ⋅12 233 ⋅1 
Iz C = I1 = ∑ I zCi + ∑ a i2 A i =  + 12 ⋅ 7,882 + + 23 ⋅ 4,122 δ4 = 2150,4 ⋅ δ 4 ;
i =1 i =1  12 12 
2 2  12 3 ⋅1 13 ⋅ 23 
I yC = I 2 = ∑ I yCi + ∑ b i2 A i =  + 12 ⋅ 3,62 2 + + 23 ⋅1,88 2 δ 4 = 384,45 ⋅ δ 4 .
i =1 i =1  12 12 
Momentul de inerţie centrifugal central este:
2 2
I zCyC = ∑ I zCi yCi + ∑ a i bi Ai = [(− 7,88 ⋅ 3,62 ⋅ 12) + (− 1,88 ⋅ 4,12 ⋅ 23)]δ4 = −520,45 ⋅ δ4 .
i =1 i =1
Momentele de inerţie axial central principale sunt:
I zC + I yC
I1, 2 = ±
1
(I zC − I yC ) + 4 I 2zCyC ⇒
2

2 2
⇒I1=2292,42 ⋅ δ 4 ; I2=242,48 ⋅ δ 4 .
Direcţiile principale sunt:
2 I zy
tg 2 α = − ⇒ tg 2α = 0,5894 .
Iz − Iy
De aici se obţin două soluţii. Conform rel. (8.4.17), direcţia (1) este acea direcţie care
este conţinută de cadranul I, întrucât momentul de inerţie centrifugal este negativ,
IzCyC= − 520,45 ⋅ δ 4 <0.
π
Rezultă: α1 = 150 15' 28"; α 2 = α1 + = 1050 15' 28" .
2
Caracteristici geometrice de ordin superior al suprafeţelor plane 207

Probleme propuse
Problema PCG1,..., PCG6
Să se calculeze momentele de inerţie axial central principale pentru secţiunile
simetrice după o axă, Fig. PCG1, ..., PCG6.
yc

yc

2δ δ

12δ
zc zc
C
C 6δ
Răspuns PCG.1: Răspuns PCG.2:
yC=7,25δ. yc yC=3,5δ.
yc
IzC=I1=440,66δ4. IzC=I1=40,83δ4.
IyC=I2=162,66δ4. IyC=I2=6,33δ4.
δ

δ δ 2δ

Fig. PCG.1 Fig. PCG.2

yc
yc
10
15
Răspuns PCG.3: Răspuns PCG.4:
yC=36 yC=83,75
IzC=I1=3,007⋅106 mm4 IzC=I1=20,98⋅106 mm4 70
IyC=I2=7,38⋅105 mm4 120 150
IyC=I2=9,64⋅106 mm4
zc
zc C
C yc
yc
35

90 12
100

Fig. PCG.3 Fig. PCG.4


208 Momente de inerţie în raport cu axe rotite

Răspuns PCG.5: yC
yC
zC=216,7 mm
IzC=I1=11,781⋅109 mm4
IyC=I2=10,7338⋅109 mm4 15

Răspuns PCG.6:
zC=31,43 mm
zzCC zC IzC=I1=14,08⋅106 mm4
Φ 200 IyC=I2=3,27⋅106 mm4
150

15
50
zC 12
Φ 400 zC
90

Fig. PCG.5 Fig. PCG.6

Problema PCG,7, PCG8.


Să se calculeze momentele de inerţie axial central principale pentru secţiunile
nesimetrice, Fig. PCG7, ..., PCG8. yC
yC (2) zC
60

8
yC
yC
zC

zC

300 α1
(1) 58

Φ 120
80

12 30
zC 70
200
Răspuns PCG.7: Răspuns PCG.8:
zC=93 mm; yC=133,7 mm; zC=26,67 mm; yC=20,11 mm;
I1= 37,584⋅107 mm4; I2=17,297⋅107 mm4; I1= 3,62⋅105 mm4; I2=1,5⋅105 mm4;
α1=80 23’ α1=120 53’

Fig. PCG.7 Fig. PCG.8


Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere 209

Cap.9. Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere

§.9.1 Tensiuni normale în bare drepte solicitate la încovoiere pură. Formula lui
Navier.

Presupunem o grindă dreaptă, simplu rezemată solicitată cu sarcini cuprinse în


planul longitudinal al grinzii, care este plan de simetrie, Fig.9.1.1.
„X-X”
y F X
F
0 3
x Miz
H0 1 2 z

X V3
V0
a a
l y
x Se remarcă că pe tronsonul 1-
dx
2 grinda este solicitată la încovoiere
pură, deci singura forţă interioară
F
T prezentă în secţiunea transversală este
F momentul încovoietor. Avem de-a
face deci pe tronsonul de la 1 la 2 cu o
M solicitare de încovoiere pură. Pentru o
bară aflată în starea de încovoiere
F⋅a pură se pune în evidenţă valabilitatea
Fig. 9.1.1 ipotezei secţiunilor plane şi normale a
lui Bernoulli.
Se consideră în acest sens o
bară din cauciuc de exemplu pe care
se trasează în exterior o reţea de
pătrăţele egale (linii directoare şi
generatoare), Fig. 9.1.2.
După deformare se constată
că liniile longitudinale se curbează pe
când cele transversale rămân plane şi
normale pe axa deformată a barei. De
asemenea se constată că fibrele
M M inferioare se lungesc iar cele
superioare se comprimă.

Fig. 9.1.2
210 Solicitari simple

a<x<l-a dx
A C

R S
y
dy m n

B D
O

ρ dϕ

M ε σ
εmin σmin
A’ C’
M
Miz z
y m’
y
n’
dy
dy B’ D’ y εmax σmax
a) b) c) d)

Fig. 9.1.3

Există deci fibre care se curbează dar care nu suferă lungire sau scurtare.
Aceste fibre se numesc fibre neutre, situate în planul neutru. Intersecţia planului
neutru cu planul longitudinal de simetrie este o axă denumită axă neutră.
Ne propunem să determinăm modul de distribuţie pe secţiune transversală a
deformaţiilor specifice şi tensiunile precum şi modul de calcul al lor. Pentru aceasta se
studiază trei aspecte:
a) Aspectul static
Din grinda astfel solicitată, la distanţa x se detaşează cu două plane
perpendiculare pe axa, AB şi CD, un element de lungime dx.
Locul geometric al centrelor de greutate poartă denumirea de fibra medie.
Originea sistemul de axe impus se consideră în centrul de greutate al secţiunii.
La distanţa y de centrul de greutate luăm un element de grosime dy, de
lungime dx. După aplicarea momentului M, bara se curbează, Fig. 9.1.3, astfel că
planele AB şi CD vor ocupa în stare deformată poziţiile A′B′ şi C′D′ şi fac unghiul dϕ
între ele. Notăm cu ρ raza de curbură a fibrei medii, adică distanţa de la centrul de
curbură la centrul de greutate al secţiunii transversale şi dϕ unghiul la centru
corespunzător celor două plane A′B′ şi C′D′. Rezultă: RS = dx = ρdϕ = mn.
Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere 211

Notăm:
dϕ 1
= = θ; (9.1.1)
dx ρ
unde θ se numeşte rotaţie specifică (cu cât se rotesc între ele două suprafeţe situate la
o distanţă egală cu unitatea).
Ne interesează cu cât se lungeşte segmentul m′n′ (starea deformată), faţă de
lungimea iniţială a sa iniţială, mn.
∆ (dx ) = m' n' − mn = (ρ + y ) d ϕ − ρ d ϕ = y d ϕ . (9.1.2)
Lungirea specifică este:
∆ (dx ) y ⋅ d ϕ y
ε= = = = yθ . (9.1.3)
dx ρ ⋅ dϕ ρ
Prin urmare, rezultă că lungirile specifice variază liniar în funcţie de y.
b) Aspectul fizic
Admitem că materialul respectă legea lui Hooke:
σ = εE, (9.1.4)
unde E este modulul de elasticitate longitudinal, iar ε este deformaţia specifică liniară.
Rezultă:
y
σ= E = θE y . (9.1.5)
ρ
Relaţia (9.1.5) exprimă o lege de variaţie liniară pe secţiunea transversală a
tensiunii σ.
c) Aspectul static
Vom scrie relaţiile de echivalenţă între forţele interioare şi tensiuni :
N = ∫ σd A = 0 ⇒ θE ∫ yd A = 0 . (9.1.6)
A A

Întrucât θ E ≠ 0 , obţinem:
∫ y dA = 0 = S z . (9.1.7)
A

Rezultă deci că axa Oz este axa care trece prin centrul de greutate al secţiunii,
ceea ce de altfel am admis ca ipoteză.
De asemenea putem scrie:
M iy = ∫ σ z dA = 0 ⇒ θ E ∫ y ⋅ z dA = θ E I zy = 0 . (9.1.8)
A A

⇒ I zy = 0 , prin urmare secţiunea trebuie să aibă o axă de simetrie, ceea ce


confirmă ipotezele iniţiale.
M iz = ∫ σ y dA = 0 ⇒ θ E ∫ y 2 dA = θ E I z . (9.1.9)
A A

Din relaţia (9.1.5), rezultă:


212 Solicitari simple
σ
θE = ; (9.1.10)
y

Din (9.1.5), rezultă:


σ M iz M iz
= sau σ= y. (9.1.11)
y Iz Iz
reprezintă relaţia de calcul a tensiunii pentru încovoiere, cunoscută sub denumirea de
formula lui Navier.
Pentru y = ymax , vom avea:
M iz
σ max = y max ; (9.1.12)
Iz
I
sau ţinând cont că: z = Wz min , obţinem:
y max
M iz
σ max = . (9.1.13)
Wz min
De aici se pot rezolva cele trei categorii de probleme din rezistenţă:
M
1) dimensionare: Wz nec = iz Wz = f (δ ) ⇒ δ nec ⇒ δ ef .
σa
M iz
2) verificare: σ ef = ≤ σa .
Wz ef
3) încărcare capabilă: M cap = σ a ⋅ Wz ef .
Notă: Analizând distribuţia tensiunii normale σ pe secţiune, Fig. 9.1.3.d), se
constată că în dreptul centrului de greutate, (care coincide cu axa neutră), tensiunea
este nulă şi extremă la nivelul fibrelor aflate la distanţă maximă de axa neutră. Prin
urmare este indicat să se utilizeze în cazul încovoierii, pentru a realiza economie de
material, secţiuni cu astfel de forme la care repartiţia de material să fie preponderentă
în zonele cele mai depărtate de centrul de greutate al secţiunii. Rezultă că secţiunile
circulare pline sau cele pătrate sunt neeconomice în cazul încovoierii. Secţiunile sub
formă de I ,T sau U sunt secţiuni recomandate pentru a utiliza raţional materialul,
Fig.9.1.4. Axe de încovoiere preferenţiale

Secţiuni neraţionale pentru încovoiere Secţiuni raţionale pentru încovoiere

Fig. 9.1.4
Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere 213

Aplicaţii:
Aplicaţia I.1.
Să se dimensioneze grinda simplu rezemată încărcată cu o forţă concentrată,
Fig.I.1, în cele trei variante, a), b), c). Se cunoaşte: σa = 150 MPa. Să se precizeze care
este cea mai avantajoasă variantă din punct de vedere al economiei de material.

d
F
0 2
x z z z

H0 1

V0
x1 x2 V2
xa d D
b 2δ
l
a) b) c)
T Fb/l

Fa/l
Rezolvare:
Etapele care trebuie parcurse sunt:
M
1) Trasarea diagramelor pentru forţa
tăietoare T, şi momentul încovoietor Mi.
Fab/l 2) Stabilirea secţiunii periclitate care
corespunde secţiunii în care momentul
încovoietor în modul este maxim,
Fig. I.1
M i max , (pentru materiale cu

comportament identic la întindere şi compresiune). În cazul de faţă secţiunea periclitată


Fab
este secţiunea 1, pentru care M i max = =40 ⋅106 Nmm.
l
3) Calculul momentului de inerţie axial central în raport cu axa de încovoiere z.
4) Aplicarea formulei lui Navier pentru dimensionare.
În continuare vom aplica etapele 3) şi 4), pentru fiecare din cele trei variante
din enunţ:
b h 3 2 δ ⋅ (6 δ )
3
I 36 δ 4
a) Iz = = = 36 δ 4 ; Wz min = z = = 12 δ 3 .
12 12 y max 3δ
M i max 40 ⋅ 10 6
Wz nec = ⇒ 12 δ 3 =
σa 150
40 ⋅ 10 6
δ nec = 3 = 28,11 [ mm]
12 ⋅ 150
M i max 40 ⋅ 10 6
δ ef = 29 mm ⇒ σ ef = = = 136,6 ≤ σ a
Wz ef 12 ⋅ 29 3
214 Solicitari simple

πd4 I z π d 3 M i max
b) Iz = ; Wz = = = .
64 d 32 σa
2
32 ⋅ 40 ⋅ 10 6
d nec = 3 = 139,5 [ mm]
π ⋅ 150
40 ⋅ 10 6
d ef = 140 [ mm] ; σ ef = = 148,48 MPa < σ a
π ⋅ 140 3
32
π D4 π D3
c) Iz = (1 − η4 ) ; Wz = z =
I
D
(1 − η4 )
64 32
2
32 ⋅ 40 ⋅ 10 6
D nec = 3 = 166,3 [ mm]
π ⋅ 150 ⋅ (1 − 0,8 4 )
D ef = 167 [mm]; σ ef = 148,27 < σ a .
Dorim să vedem care din cele trei variante este mai economică. Mai
economică este acea variantă pentru care consumul de material, este minim. Notăm cu
G, greutatea grinzii. Vom avea:
G =A⋅l⋅γ;
Dar, l ⋅ γ = ct. , pentru grindă. Rezultă că greutatea minimă este dată de aria
minimă, Gmin → Amin.
Pentru cele trei variante aria efectivă a secţiunii transversale este:
a) A ef = bh = 12 δ 2 = 12 ⋅ 29 2 = 10092 mm 2 .
a

πd2 140 2
b) A ef = =π⋅ = 15393,8 mm 2 .
b
4 4
π D2
(1 − η2 ) = π ⋅ 167 (1 − 0,8 2 ) = 7885,42 .
2

c) A ef =
c
4 4
Prin urmare avem:
A ef < A ef < A ef .
C a b

Rezultă că din cele trei variante, secţiunea tubulară este cea mai economică, iar
secţiunea circulară plină este cea mai dezavantajoasă.
Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere simplă 215

§.9.2 Tensiuni tangenţiale la încovoierea simplă. Formula lui Juravschi.

Presupunem o grindă încastrată la un capăt, încărcată cu o forţă concentrată F


la celălalt capăt, Fig. 9.2.1. Într-o secţiune la distanţa x de capătul liber, grinda este
solicitată de o forţă tăietoare Ty = T şi de un moment încovoietor Miz = F ⋅ x.

h
dx
F x
l
b
T
F
y
M x

Miz Fl
Miz Ty
Miz+ dMiz
τxy C z

τxy
a) b)
Fig. 9.2.1

O astfel de solicitare produsă de încovoierea cu forţă tăietoare poartă


denumirea de încovoiere simplă. Întrucât forţa tăietoare Ty ≠ 0 , rezultă:
Ty = ∫ τ xy dA ≠ 0 . (9.2.1)
A
Prin urmare în acest caz, în secţiunea transversală pe lângă tensiunile normale σ apar şi
tensiuni tangenţiale τ. Vom considera un element de volum infinitezimal situat în
apropierea suprafeţei obţinută prin secţionarea cu un plan normal pe axa geometrică a
barei, situat la distanţă x de punctul de aplicaţie al forţei, Fig. 9.2.1.b). Conform relaţiei
(9.2.1) şi conform principiului dualităţii tensiunilor tangenţiale, pe faţa superioară a
elementului infinitezimal astfel considerat, va acţiona τ xy = τ yx . Cele două tensiuni vor
deforma elementul de volum asupra căruia acţionează în aşa fel încât muchiile iniţiale
de 900 în stare nedeformată se vor modifica în stare deformată. În acest caz se constată
că nu mai este valabilă ipoteza secţiunilor plane şi normale a lui Bernoulli. Se constată
216 Formula lui Juravschi

alunecări mai mari în zona fibrelor medii şi


Miz1 Miz2
deformaţii mai mici în zona fibrelor extreme,
Fig.9.2.2.
În astfel de situaţii am putea trage
concluzia că nu mai este valabilă formula lui
Navier care a fost demonstrată în ipoteza Ty Ty
secţiunilor plane şi normale a lui Bernoulli. Se
constată diferenţe între tensiunile normale Fig. 9.2.2
calculate conform lui Navier şi măsurate numai
h
la bare la care raportul este apropiat de 1. În
l
acest caz tensiunea obţinută din calcul cu
x
formula lui Navier, este mai mică decât
4 τyx
tensiunea reală σ Navier < σ real . La barele la care
3
h z σx τxy Ty
<< 1, unde h este cota perpendiculară pe axa Miz
l
de încovoiere, iar l este lungimea barei, τxy C
valorile teoretice şi cele experimentale pentru σ τxy
τzx
τxz
sunt foarte apropiate. τxz σx
În cazul încovoierii simple, dorim să σx 2
vedem cum variază tensiunea tangenţială pe 1
secţiune şi care este relaţia de calcul a ei.
y
Din elementul de rezistenţă astfel
solicitat, vom considera o suprafaţă transversală Fig. 9.2.3
obţinută în urma secţionării. Pentru grinda
solicitată la încovoiere simplă, într-o secţiune
transversală, vor apare tensiuni normale σ şi
tensiuni tangenţiale τ. Tensiunea tangenţială τ o
descompunem după cele două direcţii y şi z din
planul secţiunii transversale normale pe axa
geometrică şi obţinem componentele τxy şi τxz.
Conform relaţiilor de echivalenţă (3.3.2), (3.3.3), avem:
Ty = ∫ τ xy dA ≠ 0 = F
 A
 T = τ dA = 0 (9.2.2)
 z A∫ xz
Prin urmare avem τxz= τzx=0.
Considerăm elementele de suprafaţă 1 2 3 4 pe care vor acţiona tensiunile
tangenţiale indicate, Fig.9.2.3. Considerând elementul de suprafaţă 1, pe el acţionează
componentele τ xy ≠ 0 , şi τ zx = 0 , conform relaţiei (9.2.2). Dar τ zx = τ xz = 0 nu numai
din acest motiv, ci şi datorită faptului că pe suprafeţele nesolicitate tensiunile
Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere simplă 217

tangenţiale sunt nule. Acest principiu fiind un principiu de bază în rezistenţa


materialelor.
Întrucât elementul de suprafaţă 1 l-am fi putut alege în oricare alt punct al
conturului rezultă că tensiunile tangenţiale dacă sunt diferite de zero în apropierea
conturului au o orientare paralelă cu conturul. Din aceste considerente tensiunea
tangenţială τxy de pe elementul de suprafaţă 3 este nulă şi tot nulă este şi τyx de pe
elementul de suprafaţă 4 ,întrucât sunt perpendiculare pe contur.
Rezultă deci că: τxy ≠ 0, pe secţiunea considerată şi această tensiune
tangenţială variază după o lege pe care urmează să o stabilim, dar în orice caz la
nivelul fibrelor extreme în raport cu axa de încovoiere are valoare nulă.
Pentru stabilirea relaţiei de calcul pentru tensiunea τyx = τxy vom considera un
element de lungime infinitezimală, dx, detaşat din grindă, cu două plane perpendiculare
pe grindă, pe feţele căruia orientăm forţele interioare prezente în această secţiune, Fig.
9.2.4.
dx
x

A C A C

Miz Miz+dMiz x
x
y σx y τyx τyx y1 σx+dσx
Ty Ty τxy
B D B D τxy

a) b)

Fig. 9.2.4

Forţa tăietoare este constantă pe lungimea dx, Ty= ct = F, dar momentul


încovoietor, Miz este variabil şi în planul CD, situat la distanţă dx de planul AB,
înregistrează o creştere cu dMiz. În planul longitudinal aflat la distanţa y de axa neutră
acţionează în secţiunea AB tensiunea normală σx, iar pe secţiunea CD, σx + dσx, Fig.
9.2.4.b).
Notăm în cele ce urmează: σx=σ, şi σx + dσx=σ + dσ..
În planul longitudinal considerat acţionează τyx=τxy. Dorim să calculăm
tensiunea tangenţială τyx = τxy care acţionează la distanţa y1 de axa neutră.
Vom secţiona elementul de lungime dx cu un plan longitudinal situat la
distanţa y1 de axa neutră, Fig. 9.2.5.
Pe muchia B″B′′′ acţionează τyx = τxy , care admitem că este constantă pe toată
lungimea muchiei B″B′″.conform ipotezei lui Juravschi
218 Formula lui Juravschi

C'
x
C

A'
A D''
z σx
h D'''
D' (σ+dσ)dA
y y1 C C
z
B''
τyx D
y1
τxy B''' y
B'
A*
σdA B
dx dy
y y
b
b)
a)
Fig. 9.2.5

La distanţa y pe suprafaţa AA′BB′ avem:


My
σ= , (9.2.3)
Iz
unde am notat: M = Miz , şi σx = σ,
iar pe faţa CC′DD′ la ordonata y, avem:
σ + dσ =
(M + dM ) y . (9.2.4)
Iz
Aceste tensiuni normale dau naştere la nişte forţe N, orientate de-a lungul axei
x a grinzii, după cum urmează:
N = ∫ σ ⋅ dA ; (9.2.5)
A*

N + dN = ∫ (σ + dσ ) dA . (9.2.6)
A*
Rezultă:
M M S*z
N= ∫ y dA = ; (9.2.7)
I z A* Iz

N + dN =
M + dM
=
(M + dM )S*z .
Iz
∫ y dA
Iz
(9.2.8)
A*

unde : S*z = ∫ y dA . (9.2.9)


A*
Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere simplă 219

Scriind condiţiile de echilibru ale elementului de lungime dx a cărui feţe


laterale sunt suprafeţele BB′B″B″′ şi DD′D″D″′, rezultă:
∑ X = 0 ⇒ N + τ xy b dx − (N + dN ) = 0 (9.2.10)
Înlocuind relaţiile (9.2.7) şi (9.2.8) în (9.2.10), obţinem:
M S *z
+ τ xy b dx −
(M + dM ) S* = 0 ;
z
Iz Iz
dM S *z dM S *z
τ xy b dx = ⇒ τ xy = ;
Iz dx b I z
dM
dar: = T , rezultă formula lui Juravschi:
dx
T ⋅ S *z
τ xy = . (9.2.11)
b Iz
Rel. (9.2.10), este relaţia de calcul a tensiunii tangenţiale într-un plan la
distanţă y1, de axa centrală, unde: T- este forţa tăietoare în secţiune; Iz- este momentul
de inerţie axial central; b – lăţimea secţiunii la distanţă y1; iar S *z - este momentul
static în raport cu axa centrală z a suprafeţei cuprinsă între fibrele extreme şi distanţa
y1 în care se calculează tensiunea tangenţială exprimat de rel. (9.2.9).

§.9.3. Variaţia tensiunilor tangenţiale pentru câteva secţiuni particulare

1.Secţiune dreptunghiulară, Fig.9.3.1.


Pentru o secţiune dreptunghiulară, Fig.9.3.1, momentul static S *z conform rel. (9.2.9)
este:
 h 1  h  b  h  bh 
2
h  h
S*z =  − y  ⋅ b  −  − y  =  − y   + y  =  − y 2 .
2  2 2 2  2  2  2  2 4 

b τ

z C h

h 1 y 3 T
 + y τ max = ⋅
2 2 h/2
2 A

y
A*
Fig. 9.3.1
220 Formula lui Juravschi

b  h2 2  h2 2  1 y2 
T  − y  6 T  − y  6T  − 2 
T S*z 2  4 

 4


  4 h  = T 1,5 − 6 y 
2
τ yx = τ xy = = = =
b Iz b h3 b h3 A A  h 2 
b⋅
12
Rezultă că tensiunea τ variază parabolic pe secţiunea transversală având un
T
maxim pentru y=0, ⇒ τ max = 1,5 , (în centrul de greutate al secţiunii).
A

2) Secţiune circulară, Fig.9.3.2.


τ

4 T
τmax = ⋅
3 A
y
r θ

dy

Fig. 9.3.2

y = r cos θ ; dy = − r sin θ ⋅ dθ ;
b = 2 r sin θ .
0
S*z = ∫ y dA = ∫ y ⋅ b ⋅ dy ;
A*
θ

0 θ
sin 3 θ 2 3 3
S*z = − ∫ 2 r 3 sin 2 θ ⋅ cos θ ⋅ dθ = 2 r 3 ∫ sin 2 θ cos θ dθ = 2 r 3 = r sin θ .
θ 0 3 3
2 2 3
T ⋅ r 3 ⋅ sin 3 θ r sin 3 θ
T ⋅ S *z 3 T 3 4T
τ xy = τ yx = = = = sin 2 θ .
b ⋅ Iz π (2r ) 2 r sin θ π ⋅ r 3π r2
4 4

b
64 4
4 T
τ xy = τ yx = sin 2 θ .
3A
π 4 T
Pentru θ = ⇒ τ xy max =
2 3A
Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere simplă 221

3) Secţiune compusă, Fig.9.3.3.


Vom exemplifica pe baza reprezentărilor anterioare variaţia tensiunii
tangenţiale τ pentru o secţiune compusă, având forma de I inegal, pentru care
dimensiunile sunt date în Fig.9.3.3.
Vom considera în zona de trecere de la o grosime la alta, două plane foarte
apropiate, fiecare aparţinând uneia dintre aceste grosimi.
Pentru partea superioară, în zona de trecere de la talpă la inimă, aparţinând
tălpii, vom avea tensiunea tangenţială τ11:
T ⋅ S*z11
τ11 = ,
b11 ⋅ I z
 h1 
unde: b11=B1; S*z11 = (B1 ⋅ h 1 ) ⋅  H − y c − .
 2
Pentru partea superioară, în zona de trecere de la talpă la inimă, aparţinând
inimii, vom avea tensiunea tangenţială τ22:
T ⋅ S*z 22
τ 22 =
b 22 ⋅ I z
B1
unde: b22=b; S*z 22 = S*z11 .⇒ τ 22 = τ11
b

B1
yc
τ11 B1
h1
τ 22 = τ11
1
b
1 2 2
b
C C
zc τ max
C
H
yc
3 3 B2
4 4 τ 33 = τ 44
h2 b
τ 44
B2

Fig. 9.3.3

În dreptul centrului de greutate, vom avea tensiunea tangenţială τmax:


T ⋅ S*zCC
τ max = ;
b cc ⋅ I z
222 Formula lui Juravschi

unde: bcc=b; S*zCC = (B1 ⋅ h 1 ) ⋅  H − y c −


 h1  (H − y c − h1 ) .
 + (H − y c − h 1 ) ⋅ b ⋅
 2 2
Pentru partea inferioară, în zona de trecere de la talpă la inimă, aparţinând
tălpii, vom avea tensiunea tangenţială τ44:
T ⋅ S*z 44
τ 44 = ,
b 44 ⋅ I z
 h2 
unde: b44=B2; S*z 44 = (B 2 ⋅ h 2 ) ⋅  y c − .
 2 
Pentru partea inferioară, în zona de trecere de la talpă la inimă, aparţinând
inimii, vom avea tensiunea tangenţială τ33:
T ⋅ S*z 33
τ 33 = ,
b 33 ⋅ I z
B2
unde: b33=b; S*z 44 = S*z 33 ; ⇒ τ 33 = τ 44 .
b
Aplicaţii:
Aplicaţia I.2.
Se cere să se dimensioneze grinda având forma secţiunii transversale sub
formă de I cu aripi inegale, Fig. I.2. Pentru grinda dimensionată la încovoiere se cere să
se calculeze tensiunea tangenţială maximă. Se dă σa=150 MPa.
M=20 KNm 4δ
p=20 KN

0 x 2δ
yc
2 6 zc
H0=0 1
C
V0 V2 F=80 KN 20δ
δ
1m 3m 2m
y 2δ
yc
T 57,5

[KN]
40 80
x0 =2,875 m

37,5
M
[KNm]

57,5

120,15 120
Fig. I.2
Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere simplă 223

Rezolvare:
Reacţiunile sunt: V0=57,5 KN; V2=-37,5 KN.
Diagramele pentru forţa tăietoare şi momentul încovoietor sunt reprezentate în
Fig. I.2. Secţiunea periclitată este secţiunea cu moment maxim în modul, care
corespunde punctului de anulare a forţei tăietoare, Miz max=120,15 [KNm].
Poziţia centrului de greutate a secţiunii este dată de: yc= 7,75 δ.
Momentul de inerţie axial central, în raport cu axa de încovoiere este:
 2 3 ⋅ 6 16 3 ⋅1 2 3 ⋅ 2 
I zC =  + + + 6,75 2 ⋅ 8 + 2,25 2 ⋅16 + 11,25 2 ⋅ 4  ⋅ δ 4 = 1298,42 ⋅ δ 4
 12 12 12 
Modulul de rezistenţă minim, este:
I zC 1298,42 ⋅ δ 4
WzC = = = 106 ⋅ δ 3
y max 12,25 ⋅ δ
Din condiţia de dimensionare la încovoiere, prin aplicarea formulei lui Navier,
rel. (9.1.13), obţinem:
M iz max 120,15 ⋅10 6
Wz nec = ⇒ δ nec = 3 = 19,63 mm.
σa 150 ⋅106
Rotunjim, δ ef = 20 mm.
Întrucât grinda este de secţiune constată, tensiunea tangenţială maximă, apare
în secţiunea cu forţă tăietoare maximă, în modul. Forţa tăietoare maximă este T3=80
[KN]. Aplicând formula lui Juravschi, rel. (9.2.11), obţinem valoarea tensiuni
tangenţiale maxime, la nivelul centrului de greutate al secţiunii 3, după cum urmează:
 5,75 2 
80 ⋅10 3  8 ⋅ 6,75 +  ⋅ 20 3
 2 
τ max = = 10,86 MPa.
20 ⋅1298,42 ⋅ 20 4

Aplicaţia I.3.
Să se calculeze încărcarea capabilă pe care o poate suporta grinda din Fig. I.3,
cunoscând σa=140 MPa. Pentru încărcarea capabilă determinată din condiţia de
rezistenţă la încovoiere, se cere să se calculeze tensiunea tangenţială maximă.
Rezolvare:
Rezolvare:
Reacţiunile sunt: V1=2,75 p⋅m; V2= 0,25 p⋅m.
Diagramele pentru forţa tăietoare şi momentul încovoietor sunt reprezentate în
Fig. I.3. Secţiunea periclitată este secţiunea cu moment maxim în modul, care
corespunde reazemului 1, unde Miz max=pl2 ,[KNm].
Poziţia centrului de greutate a secţiunii este dată de: yc= 45 mm.
Momentul de inerţie axial central, în raport cu axa de încovoiere este:
224 Formula lui Navier

20 3 ⋅120 120 3 ⋅ 20
I zC = + 35 2 ⋅ 2400 + + 35 2 ⋅ 2400 = 8,84 ⋅10 6 `[mm 4 ]
12 12
Modulul de rezistenţă minim, este:
I zC 8,84 ⋅10 6
WzC = = = 9,30526 ⋅10 4 [mm 3 ]
y max 95
Din condiţia de încărcare capabilă la încovoiere, rel. (9.1.13), obţinem:
N
M iz cap = Wz ef ⋅ σ a ⇒ p cap ⋅ l 2 = p cap ⋅ 4 ⋅10 6 [mm 2 ] = 9,30526 ⋅10 4 [mm 3 ] ⋅140[ ]
mm 2

⇒ p cap = 3,256841 [N/mm]


120
M=pl2 p [KN/m]
x 20
yc
1 2 6 zc
H1=0 3
C
V1 V1
140
20
l=2 m l/2=1 m
y
T 2,75p⋅m
yc
0,25p⋅m
[p⋅m]

M 4pm2

0,5pm2
2
[p⋅m ]

Fig. I.3

Întrucât grinda este de secţiune constată, tensiunea tangenţială maximă, apare


în secţiunea cu forţă tăietoare maximă, în modul. Forţa tăietoare maximă este
Tmax = T1 = 2,75pm = 2,75 ⋅ 3,256841[ N / mm] ⋅1000 mm = 8956,3127 [N].
Aplicând rel. (9.2.11), (formula lui Juravschi), obţinem valoarea tensiuni
tangenţiale maxime, la nivelul centrului de greutate al secţiunii 1, după cum urmează:
Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere simplă 225

 95 2 
8956,31 ⋅ 
 20 ⋅ 
T ⋅ S*z  2 
τ max = = = 4,57[MPa ].
b ⋅ Iz 20 ⋅ 8,84 ⋅10 6

Probleme propuse
Problemele PI.1,..., PI.6.
Să se dimensioneze grinzile din Fig. PI.1,...,PI.6, ştiind că σa=150 MPa, şi să
se verifice tensiunea tangenţială maximă.

25 [KN/m] F=175 KN
M=175 KNm

8δ 6δ zc
yc

2m 3m 18δ
2m
yc
Răspuns problema PI.1: 20δ
yc=4,3698 δ; Iz=381,388 δ4;
Tmax.=152,5 KN; Mizmax.=295 KNm;
δnec. = 28,24 mm; δef. = 28,24 mm;
τmax.= 4,54 MPa.
Fig. PI.1

F=45 KN δ
M=30 KNm 15 [KN/m]

20 δ zc
δ

2m 3m 1m δ
yc

Răspuns problema PI.2:
Iz=1570 δ4; Sz=97,5 δ3;
Tmax.=45 KN; Mizmax.=295 KNm;
δnec. = 13,65 mm; δef. = 14 mm;
τmax.= 14,25 MPa.
Fig. PI.2
226 Formula lui Navier

F=100 KN δ
M=120 KNm 20 [KN/m]
δ 15 δ
δ
33 δ zc
15 δ

1m 2m δ
yc
12 δ
Răspuns problema PI.3:
Iz=11.112 δ4; S*z=433,5 δ3;
Tmax.=100 KN; Mizmax.=100 KNm;
δnec. = 9,96 mm; δef. = 10 mm;
τmax.= 19,43 MPa.
Fig. PI.3

F=12 KN F

δ
10δ
0,6 m 0,6 m C
0,8 m zc
yc
Răspuns problema PI.4: δ 6
δnec. = 12,8 mm; yc

Fig. PI.4

F=4 KN
8 [KN/m]

4δ R=δ R=δ

0,6 m 2m 0,4 m 1,5δ

Răspuns problema PI.5:



δnec. = 14 mm;

Fig. PI.5
Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere simplă 227

0,4 [KN/m]

δ
10 δ
2,4 m 0,9 m

(3δ) (3δ)
Răspuns problema PI.6: 8δ
δnec. =3,2 mm;
14 δ
Fig. PI.6

Problema: PI.7.
Să se calculeze tensiunea normală maximă şi tensiunea tangenţială, pentru
grinda din Fig. PI.7.
15 [KN/m] M=20 KNm
20

190 zc
10
yc
4m 3m
10
yc
Răspuns problema PI.7:
110
Iz=26,92⋅106 mm4; S*z=16,82 ⋅104 mm3;
Tmax.=35 KN; Mizmax.=40,83 KNm;
σmax.= 168,84 MPa.
τmax.= 21,87 MPa.
Fig. PI.7

Problema: PI.8.
Să se calculeze încărcarea capabilă pentru grinzile PI.8,...,PI.11, cunoscând
σa=150 MPa, sau unde se specifică σa=160 MPa,
F 2F 2F F

120 100

1m 1m 2m 1m 1m
60
Răspuns problema PI.8: 100
Fcap=17,57 KN. Fig. PI.8
228 Formula lui Navier

192

44
100

4m

100
Răspuns problema PI.9:
Fcap=3,54 KN/m.
Fig. PI.9

40
120 120

2000 40

Răspuns problema PI.10:


Fcap=7,2 KN/m.

Fig. PI.10

ϕ=300
F ϕ ϕ F

F F
σa=160 MPa

300 240

2m 4m 2m
180

Răspuns problema PI.11: 200


Fcap=92,2 KN.

Fig. PI.11
Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere simplă 229

§.9.4. Centrul de forfecare

În cazul în care planul forţelor care produce încovoierea este conţinut în unul
din planele principale de inerţie ale grinzii, dar care nu este şi plan de simetrie al
grinzii, se constată că pe lângă solicitarea de încovoiere apare şi o solicitare de
răsucire, Fig. 9.4.1.

x
x

δa

δi
h
zc
F
F zc

δa
yc
yc
b
a) starea nedeformată b) starea deformată

Fig. 9.4.1

Pentru a studia acest fenomen în vederea evitării lui dacă este cazul, vom
considera o grindă, având secţiunea transversală sub forma de U, cu pereţi subţiri, la
care cotele b şi h le considerăm măsurate de la linia mediană, aproximaţie pe care o
putem face în cazul în care b, h >> δ, Fig. 9.4.1.a).
Din grinda astfel considerată, supusă la încovoiere simplă, vom detaşa un
element de lungime dx, din care vom izola o parte a aripii superioare a profilului, Fig.
9.4.2. σx+dσx
E' B'
B'
τxz D' x Ty
H'
δa E B τzx

D σx H Miz Miz+dMiz
h/2
z1 zc

C
Ty

dx dx

yc
Fig. 9.4.2
230 Centrul de forfecare

Pe suprafaţa BB′H′H va acţiona tensiunea tangenţială τzx , iar pe suprafeţele


M
EBHD respectiv E′B′H′D′, tensiunea normală σ= i y; respectiv
Iz
(M i + d M i )
σ + dσ = y ; şi tensiunea tangenţială τxz .
Iz
Dacă vom scrie condiţiile de echilibru ale acestui element, în mod similar
cazului în care am demonstrat formula lui Juravschi, rel. (9.2.10), vom obţine:
N + τ zx δ a ⋅ dx − (N + dN ) = 0
unde:
Mi M
N = ∫ σ dA = ∫ y dA = i S*z ;
A*
I z A* Iz
şi
M i + dM i *
N + dN = ∫ (σ + dσ ) dA = Sz ;
A*
Iz
*
unde: S este momentul static al suprafeţei EBHD, (respectiv E′B′H′D′), în raport cu
z
axa centrală zc.
dM i S*z Ty S*z
τ zx = τ xz = = . (9.4.1)
dx δ I z δ a ⋅ I z
Relaţia (9.4.1) este o relaţie similară formulei lui Juravschi, unde:
h T z1 h F z1 h
S*z = z1 ⋅ δ a ⋅ ⇒ τ zx = τ xz = = . (9.4.2)
2 2 Iz 2 Iz
Din relaţia (9.4.2) rezultă dependenţa liniară dintre tensiunea tangenţială τxz şi
variabila z1, Fig. 9.4.2.
Tb h
Pentru z1 = b ⇒ τ zx max = τ xz max = τ1 = . (9.4.3)
2 Iz
Tb h
τ1 =
2 Iz
δa B D T b h δa
τ2 =
2 I z δi
h/2 E dz1 H
z1
zc
C
δi  bδ hT h
yc τ max =  a + 
δa  δi 4  2 Iz

Fig. 9.4.3
Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere simplă 231

La trecerea de la aripa profilului la inimă, vom avea:


δa T b h δa
τ 2 = τ1 = ; (9.4.4)
δi 2 I z δi
unde δa, şi δi, reprezintă grosimea aripii, respectiv grosimea tălpii profilului, Fig. 9.4.3.
În cazul în care cele două grosimi sunt egale, δa=δi , avem: τ 2 = τ1 .
În dreptul centrului de greutate, tensiunea tangenţială maximă, este:
 bδ hT h
τ max =  a +  . (9.4.5)
 δi 4  2 Iz
Ca urmare a tensiunilor tangenţiale τxz se vor produce în cele două tălpi nişte
forţe date de relaţia: T1 = ∫ τ xz dA , unde BDHE, este suprafaţa aripii profilului, Fig.
BDHE

9.3. Ţinând cont că: dA = δ a ⋅ dz1 , rezultă:


b
b b
T z1 h T h δ a z12 F h δa b2
T1 = ∫ τ xz δ a dz1 = ∫ δ a dz1 = = . (9.4.6)
0 0 2 Iz 2 Iz 2 0
4 Iz
Sau aceeaşi forţă T1 se poate calcula ţinând cont de distribuţia triunghiulară a tensiunii
tangenţiale τxz , Fig. 9.3, astfel:
τ xz max τ1
T1 = ⋅ b ⋅ δa = ⋅ b ⋅ δa . (9.4.7)
2 2
Tensiunea tangenţială τxy care apare în inima profilului, o calculăm cu formula lui
T S*z
Juravschi, τ xy = , are valori mai mari în comparaţie cu tensiunea τxz care apare la
δi I z
nivelul celor două tălpi. Astfel se poate aproxima că forţa tăietoare
Ty = F ≅ ∫τ xy ⋅ dA = T2 .
aria (inimă )

Cele trei forţe T1 şi T2 se pot reduce în oricare punct. Reduse, de exemplu, în


centrul de greutate, Fig. 9.4.4, obţinem momentul de răsucire la care este supus
profilul.
T1
R = T2 ≈ Ty = F
C T2=Ty=F M
zc
M = h ⋅ T1 + F ⋅ z c
yc R

T1
zc
Fig. 9.4.4
232 Centrul de forfecare

Astfel torsorul de reducere în centrul de greutate al forţelor echivalente din


aripi şi inima profilului are componentele:
 R = T2 ≅ F

M = 2 T h + F ⋅ z = T ⋅ h + F ⋅ z (9.4.8)
 1
2
c 1 c

Cuplul rezultant:
M = T1 h + F z c , (9.4.9)
are direcţia axei longitudinale x a grinzii, fiind momentul care produce torsiunea
profilului analizat.
Dorim să găsim poziţia unui punct, prin care trece rezultanta forţelor
tăietoare, notat cu CF. Acest punct se numeşte centrul de forfecare. Centrul de
forfecare (CF), se determină din condiţia ca momentul de torsiune obţinut prin
reducerea forţelor tăietoare din secţiune în acel punct să fie zero. Prin urmare cele trei
forţe tăietoare care acţionează pe secţiunea transversală, Fig. 9.4.5.a), trebuie să fie
echivalente din punct de vedere static cu forţa tăietoare rezultantă F care trece prin
centrul de forfecare, (CF), Fig. 9.4.5.b).

T1

F
T2=F
zc zc
C I C I CF
yc

T1 zCF
zc zc
b)
a) Fig. 9.4.5

Din ecuaţia de momente în raport centrul de forfecare, CF, situat pe axa


centrală, zc şi, Fig. 9.4.5.b), obţinem:
T1 h
T1 ⋅ h − F ⋅ z CF = 0 ⇒ z CF = (9.4.10)
F
După înlocuirea expresiei forţei T1, dată de (9.4.6), rezultă:
h 2 δa b 2
z CF = . (9.4.11)
4 Iz
Dar:
2
δi h 3 h δ h3 h2
Iz ≈ + 2   ⋅ b ⋅ δa = i + b δa ;
12 2 12 2
Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere simplă 233

h 2 ⋅ δa ⋅ b 2 3 b2 ⋅ δa
z CF = = . (9.4.12)
 δ h3 h2  h ⋅ δi + 6 b ⋅ δa
4 i + b δ a 
 12 2 

Dacă grosimea este constantă de-a lungul profilului, δi = δ a = δ , atunci:


δh2
Iz ≈ (h + 6 b ) , (9.4.13)
12
h 2 ⋅ δa ⋅ b 2 3 b2
z CF = = . (9.4.14)
4δh2 h + 6b
(h + 6b )
12
Aplicaţii:
Ne propunem să stabilim centrul de forfecare pentru un profil cu pereţi subţiri,
cu grosime peretelui, δ, constantă, de tip cornier cu aripi egale, Fig. 9.4.6.

h F
s
450 Ty
450 =F
2
zc zc
C CF C Ty
450 Ty =F
450 2

h F
Ty
δ

yc yc
b) c)
a)
Fig. 9.4.6

La distanţă s de capătul aripii, Fig. 9.4.6.a), tensiunea tangenţială τ, este:


Ty ⋅ S*z 3sTy  s
τ= = h −  ; (9.4.15)
δ ⋅ Iz 2 ⋅h ⋅δ 
3
2
unde momentul static S*z este:
sδ  s
S*z = h −  ; (9.4.16)
2 2
iar momentul de inerţie axial al întregii secţiuni în raport cu axa centrală zc este:
234 Centrul de forfecare

h 3δ
Iz = . (9.4.17)
3
Relaţia (9.4.15) exprimă variaţia tensiunii tangenţiale τ pe secţiune, care este o
lege parabolică de gradul 2. Valoarea maximă a tensiunii tangenţiale se înregistrează
în dreptul centrului de greutate, pentru s=h, pentru care avem:
3Ty
τ max . = . (9.4.18)
2 2 hδ
Forţa de forfecare din fiecare ramură a cornierului este:
h 3Ty 
h
s2  Ty
F = ∫ τ ⋅ δ ⋅ ds = ∫ 
 s ⋅ h − 
ds = . (9.4.19)
0 2h 3 0  2 2
În conformitate cu schema din Fig.9.4.6.c), rezultanta pe verticală a celor două
componente F din cele două ramuri ale cornierului, este forţa tăietoare Ty. Punctul de
aplicaţie al rezultantei trece prin puntul de intersecţie a liniilor mediane
corespunzătoare celor două ramuri ale cornierului. În conformitatea cu definiţia
centrului de forfecare, poziţia acestuia în acest caz este punctul de intersecţie al liniilor
mediane din cele două ramuri ale cornierului.
În conformitate cu aceste rezultate putem trage concluzia că pentru toate

CF
CF CF

CF

Fig. 9.4.7

profilele compuse din două dreptunghiuri de grosime mică, centrul de forfecare


coincide cu puntul de intersecţie a liniilor mediane a dreptunghiurilor componente, Fig.
9.4.7.
Încovoierea simplă 235

§.9.5. Fenomenul de lunecare longitudinală. Calculul forţei de lunecare


longitudinală.

Să presupunem o grindă realizată din două profile dreptunghiulare, identice ca


formă şi dimensiuni, suprapuse, Fig. 9.5.1.a).

a) h

F σmin1

b) σmin1
σmax1

σmax1

b
F σmin2

c) 2h

σmax2
În cazul în care această grindă
este supusă la încovoiere de o forţă F (pe
care o presupunem aplicată la mijlocul
deschiderii) grinda se deformează şi cele
F
două profile lunecă una în raport cu
cealaltă şi lucrează independent în cazul în
care neglijăm forţele de frecare dintre ele,
l l Fig.9.5.1.b).
2 2
d)
In acest caz se constată că se
F
verifică ipoteza lui Bernoulli numai pentru
2 fiecare profil în parte, nu şi pentru grinda
a c F
2 în ansamblu. Astfel că în acest caz se
poate aplica formula lui Navier numai
pentru fiecare profil în parte. În cazul în
Ma
Ma+c Fl care cele două profile se rigidizează între
4 ele, printr-un mijloc oarecare, de exemplu
prin pene, sudură, şuruburi, nituri etc.,
Fig. 9.5.1
236 Grinzi de egală rezistenţă

Fig. 9.5.1.c), grinda se comportă ca şi cum secţiunea transversală este realizată dintr-un
singur profil, având înălţimea 2h şi lăţimea b.
Fenomenul de lunecare longitudinală este un fenomen cu efecte negative în
cazul în care se doreşte economia de material. Pentru exemplificare vom calcula
încărcarea capabilă Fcap pe care o poate suporta grinda în cele două situaţii.
1) Cazul în care profilele sunt neridigizate între ele. În acest caz, întrucât
profilele sunt egale, participă în mod egal la preluarea încărcării, dată de momentul:
M i max Fl
= M1 = M 2 = ;
2 8
unde M1, şi M2 sunt momentele încovoietoare preluate de grinda 1, respectiv grinda 2.
M i max Mi 3Fl 4 σa ⋅ b ⋅ h 2
σmax = σa = = 2
= ⇒ Fcap1 = (9.5.1)
2 Wz nec1 bh 4 b h2 3l
2⋅
6
2) Cazul în care profile sunt rigidizate, momentul încovoietor maxim preluat
de grindă este:
Fl
M i max = ;
4
M i max M i max Fl 3Fl
⇒ σ max = σ a = = = = ⇒
b (2h ) 4⋅4⋅b⋅h
2 2
Wz nec 2 8b h2
6 6
8 σa b h 2
⇒ Fcap 2 = . (9.5.2)
3l
Comparând cele două rezultate, constatăm că în situaţia în care cele două
profile sunt rigidizate, capacitatea portantă a grinzii creşte de două ori, Fcap = 2 Fcap .
2 1

Forţa de lunecare longitudinală (care ia naştere la nivelul planului de separaţie


dintre cele două profile) are drept cauză tensiunea tangenţială τ yx = τ xy care se
calculează cu relaţia (9.2.11).
Considerăm o grindă simplu rezemată, încărcată cu o sarcină distribuită,
cunoscută, Fig. 9.5.2. Pe un element de suprafaţă situat într-un plan longitudinal al
grinzii, la distanţă y de axa neutră, de lăţime b, apare o forţă de lunecare elementară
d N l = τ yx ⋅ dA , Fig. 9.5.3, unde: dA = b dx .

T S*z S*
d Nl = ⋅ b dx = z T dx ; (9.5.3)
b Iz Iz
Încovoierea simplă 237

p(x)

y
b b
b
l τxy
τxy
F
x1 dx
x2
dNl dx
ΩT
T Fig. 9.5.3
9.5.2

T
M

M1
M2
Fig. 9.5.2
Forţa de lunecare longitudinală, corespunzătoare lungimii x2-x1= l 12 , este:
x2
T S*z S* x 2 S*
Nl = ∫ dx = z ∫ T dx = z Ω T ; (9.5.4)
x1 I z I z x1 Iz
unde Ω T - este aria diagramei forţei tăietoare corespunzătoare lungimii x2-x1,a grinzii.
Dacă forţa tăietoare este constantă, atunci avem:
S*z
Nl = ⋅ T ⋅ l 12 ; (9.5.5)
Iz
Întrucât dM = T ⋅ dx , rezultă:
S *z x S *z
(M 2 − M 1 ) .
2

Nl =
Iz x
∫ dM =
Iz
(9.5.6)
1

În cazul grinzii din Fig. 9.5.1.d), pentru o lungime c la distanţa a de reazemul din
stânga apare o forţă de lunecare longitudinală
a+c
S* a + c
N l = ∫ d N l = z ∫ T dx (9.5.7)
a Iz a
Cum avem T = ct=F/2, avem:
T S *z a + c T S *z
Nl =
Iz a
∫ dx =
Iz
c; (9.5.8)
238 Grinzi de egală rezistenţă

§.9.6. Calculul unui profil I sudat


Presupunem o grindă simplu rezemată şi încărcată în conformitate cu schema
din Fig. 9.5.1.d), realizată din trei platbande aşezate sub formă de I, rigidizate între ele
prin sudură. Ne propunem să facem calculul de rezistenţă al cordoanelor de sudură
dispuse în conformitate cu schema din Fig. 9.6.1.a).

x
E′

z E M′
τ
M B′ D′
Nl
y Nl B D c
a
x2
a) x1 b)
Fig. 9.6.1

Vom considera o porţiune din grindă de lungime c. Suprafaţa BEB′E′ a cordonului de


sudură se rigidizează de inima profilului, iar suprafaţa BDB′D′ de talpă. Astfel
cordonul de sudură este solicitat la forfecare după un plan bisector (planul BMB′M′) de
cele două forţe axiale N l , egale şi de sens contrar, conform rel. (9.5.8).
x2
T S *z c
Nl = ∫ d Nl = ; (9.6.1)
x 1
Iz
Tensiunea tangenţială din planul median al cordonului de sudură este:
N T S*z c
τ ef = l = ≤ τa . (9.6.2)
A ef I z ⋅ 2 ⋅ c ⋅ a
Rezultă relaţia de dimensionare pentru grosimea cordonului de sudură:
T Sz . (9.6.3)
a nec =
2 I z τa
Sau dacă sudura este discontinuă, Fig. 9.6.2, vom avea parametrii: p, l , a,
care definesc sudura întreruptă. De obicei se impun doi parametri şi rezultă al treilea.
Tensiunea tangenţială maximă, este:
Nl p
τ max = ; (9.6.4)
A ef p
Încovoierea simplă 239

y
l
a p

Fig. 9.6.2

unde: N l p este forţa axială care revine unui pas:


T Sz
Nlp = p; (9.6.5)
Iz
A ef p - este aria efectivă a cordoanelor de sudură corespunzătoare lungimii
efective, l , pentru pasul de sudare, p:
A ef p = 2 (l − 2 a ) ⋅ a ; (9.6.6)
T Sz ⋅ p
Rezultă: τ max = ≤ τa . (9.6.7)
2 (l − 2 a ) a ⋅ I z

Probleme propuse:
Problema PLLI.1.
Să se dimensioneze cordonul de sudură pentru grinda a cărei secţiune este sub
formă de T, Fig. PLLI.1, cunoscând că forţa tăietoare este T=300 KN, şi τaf=80 MPa.

120
a
Răspuns problema PLLI.1:
16 a=15 mm.
yc
6 zc
T
136
24

yc
Fig. PLLI.1
240 Grinzi de egală rezistenţă
Problema PLLI.2.
Să se dimensioneze pasul de nituire, p, pentru secţiunea compusă dintr-un profil sub
formă de U şi o platbandă, Fig. PLLI.2, rigidizate între ele printr-un rând de nituri, cunoscând
că forţa tăietoare este T=49 KN, şi τaf=80 MPa şi pa=250 MPa.
94
12 12

Răspuns problema PLLI.2:


T p=96 mm.
200

12

24

20
p p
Fig. PLLI.2
Problema PLLI.3.
O structură realizată din lemn, sub forma unei secţiuni dreptunghiulare simetrice, cu
gol în interior, este realizată din plăci cu aceeaşi grosime pe verticală, g1= 50 mm, şi cu aceeaşi
grosime pe orizontală, g2= 25 mm, rigidizate între ele prin cuie, dispuse de-a lungul grinzii cu
acelaşi pas p=100 mm, Fig. PLLI.3. Cunoscând că forţa de lunecare longitudinală admisă
pentru un cui este Nl =1,3 KN, se cere să se calculeze forţa tăietoare capabilă pe care o poate
suporta grinda.

g2= 25
g1= 50 Răspuns problema PLLI.3:
T=11,1 KN
T
50

25
250 Fig. PLL.3

§.9.7. Grinzi de egală rezistenţă la încovoiere


Grinzile dimensionate din condiţia de rezistenţă în secţiunea cu moment
încovoietor maxim, M i max , şi realizate de secţiune constantă, sunt grinzi care utilizează
în mod neraţional materialul, deoarece numai în secţiunea în care se face
dimensionarea avem satisfăcută condiţia: σ max = σ a . Pentru celelalte secţiuni tensiunea
efectivă este mai mică decât tensiunea admisibilă, σ ef < σa . Dorim să realizăm o
grindă la care tensiunile efective maxime să fie egale cu tensiunea admisibilă,
σ ef = σ a , în oricare secţiune a sa. Rezultă condiţia:
max

Mi z (x)
σef max = σa = . (9.7.1)
Wz ( x )
Încovoierea simplă 241

O astfel de grindă, care satisface condiţia (9.7.1), se numeşte grindă de egală


rezistenţă la încovoiere.
Pentru grinzile de egală rezistenţă la încovoiere se pune problema să găsim
legea de variaţie a secţiunii pentru care modulul de rezistenţă axial îndeplineşte
M i z (x)
condiţia: Wz ( x ) = . Legea de variaţie a modului Wz(x) pentru grinzi de egală
σa
rezistenţă la încovoiere depinde de modul de încărcare, de modul de rezemare al grinzii
şi de forma secţiunii transversale. Vom prezenta în cele ce urmează câteva exemple de
grinzi de egală rezistenţă.
1) Cazul grinzii de lăţime constantă, încastrată la un capăt, încărcată cu
forţă concentrată.
Considerăm o grindă încastrată la un capăt, încărcată cu forţă concentrată la
celălalt capăt, realizată dintr-o placă de grosime constantă şi înălţime variabilă, Fig.
9.7.1.

b
F
y

y0 z
y
x0 h

y
l
T
F F

Fl
M

Fig. 9.7.1

Momentul încovoietor într-o secţiune curentă x este:


M i z (x) = F ⋅ x ; (9.7.2)
Exprimând modulul de rezistenţă axial pentru secţiunea dreptunghiulară, apoi
scriind condiţia (9.7.1), obţinem:
b ⋅ y2 F x 6Fx
Wz ( x ) = = ⇒ y= . (9.7.3)
6 σa b ⋅ σa
242 Grinzi de egală rezistenţă

Rezultă din (9.7.3) variaţia parabolică a înălţimii secţiunii transversale în


funcţie de abscisa x.
Pt. x = 0, avem Miz = 0, y=0, deci grinda are vârful ascuţit. Forma teoretică a
grinzii la vârf este prezentată cu linii întrerupte. Întrucât la capătul grinzii forţa
tăietoare este T = F, se poate produce forfecarea grinzii în această zonă. Prin urmare
pentru a evita acest fenomen se face dimensionarea capului grinzii din condiţia de
forfecare. Pentru secţiunea dreptunghiulară avem:
3F 3F 3F (9.7.4)
τ max = τ a = = ⇒ y0 =
2 A 2 b y0 2 ⋅ b ⋅ τa

Din (9.7.3) şi (9.7.4), rezultă:


3F 6 F x0
y0 = = (9.7.5)
2 b τa 3 σa
De aici obţinem lungimea capului minimă din condiţia de forfecare:
9 F2 6 Fx 3 F σa
= ⇒ x0 = . (9.7.6)
4b 2
τ a2 b σa 8 b τ a2

2) Grinda încastrată de înălţime constantă, încărcată cu forţă concentrată


la capătul liber. (Calculul arcului din foi)
Considerăm o grindă încastrată la un capăt, încărcată cu forţă concentrată la
celălalt capăt, realizată dintr-o placă de înălţime constantă şi lăţime variabilă, Fig.
9.7.2. Din condiţia de egală rezistenţă, obţinem relaţia de dimensionare:
h 2 z Fx
Wz ( x ) = = ; ⇒ z( x ) = 6 F x . (9.7.7)
6 σa h2 σ a
Rezultă:
Pentru: x = 0 ⇒ zmin = 0.
6F l
Pentru: x = l ⇒ z max = 2 .
h σa
Capătul grinzii se dimensionează din condiţia de forfecare, (cu formula lui Juravschi):
3 F 3F 3 F
τ max = τ a = = ⇒ za = . (9.7.8)
2A 2zy 2 τa ⋅ h
Din (9.7.7) şi (9.7.8) rezultă:
3 F 2 6 F x0 σ ⋅h
= ⇒ x0 = a . (9.7.9)
2 τa h h σa 4 ⋅ τa
Încovoierea simplă 243

xx h z
h

x0 z(x)
a) x y
l zmax=b

T
F F
x

Fl
M
Fx

5 δ/2
x0 4 δ/2
3 δ/2
2 δ/2
b) z0=δ 1 zmax=b
2 δ/2
3 δ/2
4 δ/2
5 δ/2

c) 1
2
3
4
5
Fig. 9.7.2

În cazul în care arcul pe lăţime sa (zmax =b), se împarte în mai multe fâşii cu
aceeaşi lăţime δ, Fig. 9.7.2.b), si aceste fâşii după debitare se suprapun, se obţine arcul
din foi, Fig. 9.7.2.c), cunoscut prin larga utilizare în tehnică.

3) Grinda simplu rezemată, de secţiune circulară, încărcată cu forţă


concentrată (cazul axelor).

Considerăm o bară simplu rezemată, încărcată cu forţă concentrată aplicată pe


deschiderea dintre reazeme, Fig. 9.7.3, cu secţiunea transversală circulară. Dorim să
stabilim legea de variaţie a secţiunii de-a lungul grinzii din condiţia de egală rezistenţă
dată de (9.7.1).
Pe tronsonul A-1, avem:
π d 3x F bx
Wz = =
32 l σa
244 Grinzi de egală rezistenţă

dx F
A 1 B

32 F bx a b
dx = 3 l
π lσ a x x'
Fb
Rezultă o variaţie parabolică a l Fa
diametrului dx. În mod analog pe
l
tronsonul B-1, avem:

M iz ( x ' )
Wz ( x ' ) = ⇒ F⋅b⋅ x Fab
F ⋅ a ⋅ x'
σa l l
l
32 F a x '
d x' = 3
π l σa
d3 d6 d5
d2 d4
Pentru primul tronson, de la A-1, d1
dmax
diametrul maxim se obţine pentru
x = a, l1 l4
32 F a b l2
⇒ d max =3 l5
π l σa l3
l6
Acelaşi rezultat se obţine pentru Fig. 9.7.3
cel de-al doilea tronson, din
condiţia x' = b.
Rezultă o variaţie parabolică pentru diametrul axului de-a lungul său, ceea ce
este greu de realizat din punct de vedere tehnologic. De aceea axele se realizează în
trepte. Numărul de trepte şi lungimea acestora, se impun ţinând cont de rolul
funcţional şi condiţiile constructive care trebuie să le respecte. Cunoscând lungimea
32 F b l i
tronsonului, l i , (unde i=1,2,...,n) putem găsi diametrul di: d i = .
π l σa
Capetele axului se dimensionează din condiţia de forfecare:
4 Fb 16 F b 16 F a
τ max = τ a ⇒ = τa ⇒ d1 = ;d4 = .;
3 π d12 l 3 π τa l 3 π τa l
4
şi:
32 F b l 1 d13 π l σ a 32 F a l 4 d 34 π l σ a
d1 = 3 ⇒ l1 = ;d4 = 3 ⇒ l1 = .
π l σa 32 F b π l σa 32 F a
Încovoierea simplă 245

§.9.8. Bare compozite (secţiune neomogenă), solicitate la încovoiere

Dacă în componenţa secţiunii transversale a unei bare, sunt prezente mai multe
materiale, deci secţiunea este neomogenă, tensiunile normale σ nu se mai pot calcula
cu relaţiile prezentate în paragrafele anterioare. Pentru a prezenta modul de calcul a
tensiunilor din fiecare material al secţiunii, considerăm o astfel de grindă, realizată din
E1
două materiale diferite, E1, E2, cu E1>E2, şi = n , având aceeaşi lăţime b, rigidizate
E2
între ele, Fig. 9.8.1.
ε σ
1

E1
E1
z σ1 = y
ρ
y
E2
E2 σ2 = y
ρ
2 y
b
a) b) c)

Fig. 9.8.1
Pentru aceste cazuri se constată verificarea ipotezei lui Bernoulli, prin urmare
deformaţiile specifice liniare ε sunt distribuite liniar pe secţiune, Fig. 9.8.1.b).
Distribuţia tensiunii normale σ pe secţiune este dată de relaţiile:
E1
σ1 = y; (9.8.1)
ρ
E2
σ2 = y. (9.8.2)
ρ
Se constată conform rel. (9.8.1) şi (9.8.2), că pentru aceeaşi ordonată y, la
joncţiunea dintre cele două materiale, tensiunea normală σ înregistrează un salt, Fig.
9.8.1.c), σ1= n⋅ σ2.
Considerând câte o suprafaţă elementară pentru fiecare din cele două zone,
forţele axiale elementare sunt:
E1
dN1 = σ1 ⋅ dA = ⋅ y ⋅ dA ; (9.8.3)
ρ
E
dN 2 = σ 2 ⋅ dA = 2 ⋅ y ⋅ dA . (9.8.4)
ρ
246 Secţiuni neomogene soliciate la încovoiere

Relaţiile (9.8.3) şi (9.8.4) sunt folosite pentru exprimarea forţei axiale totale,

N, în scopul găsirii poziţiei axei neutre: N = ∫ dN = 0 . Această integrală poate fi


A
rezolvată pe secţiunea transversală considerată numai dacă domeniul este continuu, şi
omogen. Pentru ca acest lucru să fie posibil vom aplica un artificiu de calcul şi anume
E2
în relaţia (9.8.3), prin înmulţire cu raportul , vom obţine:
E2
E E E E E
dN1 = 1 ⋅ y ⋅ dA ⋅ 2 = 2 ⋅ y ⋅ dA ⋅ 1 = 2 ⋅ y ⋅ dA ⋅ n (9.8.5)
ρ E2 ρ E2 ρ

Produsul (dA⋅n), poate fi considerat


ca o arie elementară.

După cum se vede din rel. (9.8.5) şi (9.8.4), putem considera că secţiunea transversală
este omogenă, cu acelaşi modul de elasticitate E2, în cazul în care aria secţiunii
E1
transversale a materialului 1 este amplificată cu raportul n = , Fig. 9.8.2.a).
E2
σ2
σfinal

z
σ1 = n ⋅ σ 2
E2 y

y E2 σ2
σ2 = y
ρ
b
n⋅b
b) c)
a)
Fig. 9.8.2

Se ia ca bază de calcul în exemplul prezentat materialul 2, având modulul de


elasticitate longitudinal E2. Aria echivalentă A1 echivalent , se obţine prin amplificarea
lăţimii b pentru materialul 1 cu raportul n=E1/E2, b1 echivalent =n⋅b, Fig. 9.8.2.a).
Pentru noua arie echivalentă a întregii secţiuni, se calculează centrul de
greutate cu relaţiile cunoscute de forma: y c =
∑ yi ⋅ Ai ; z = ∑ zi ⋅ Ai .
c
∑ Ai ∑ Ai
Încovoierea simplă 247

În continuare se calculează tensiunile pe secţiunea transversală, considerându-


se secţiunea omogenă, având forma şi dimensiunile secţiunii echivalente. Aceste
tensiuni reprezintă tensiunea finală pentru materialul 2, Fig. 9.8.2.b). Pentru materialul
1 tensiunile finale se obţin prin amplificarea tensiunilor calculate pentru materialul 2,
cu raportul n=E1/E2, Fig. 9.8.2.b). După aceeaşi metodologie se pot calcula tensiunile
pentru secţiunii neomogene realizate din mai multe componente.

Aplicaţii:
Problema IC.1:
Pentru grinda din Fig. 9.8.3, se cere să se calculeze momentul capabil, Mcap, pe
care o poate suporta cunoscând că este bimetalică, realizată din două bare de secţiune
pătrată, una din cupru şi alta din oţel, lipite între ele. Se dă
σ Cu = 60 MPa; σ Ol = 120 MPa , iar laturile celor două pătrate sunt de 20 mm. Se
mai cunoaşte raportul modulelor de elasticitate longitudinală,
n = E Ol / E Cu = 15 / 8 = 1,875 . y0
20 σmax Cu=σaCu=60 MPa

M C2
B 20 zc2
e2 A
A
C zc
20 yc=e1 zc1
C1 a1
l z0
20 20⋅1,875=37,5
σ’max Cu=44,17 MPa

M M σmax Ol=83 MPa


l l
b) c) d)

M
a)

Fig. 9.8.3
Rezolvare
Dacă se ia ca bază de calcul cuprul, se amplifică cu factorul n=EOl/ECu=1,875
aria secţiunii din oţel şi se obţine secţiunea echivalentă din cupru, Fig. 9.8.3.c).
Poziţia centrului de greutate a secţiunii echivalente este dată de:
yc =
∑ y i ⋅ A i = 20 ⋅ 20 ⋅ 30 + 20 ⋅ 37,5 ⋅10 = 16,96 mm.
∑ Ai 20 ⋅ 20 + 20 ⋅ 37,5
248 Secţiuni neomogene soliciate la încovoiere

Momentul de inerţie axial central principal pentru secţiunea echivalentă, este


dat de relaţia:
37,5 ⋅ 20 3
+ 37,5 ⋅ 20 ⋅ (6,96 2 ) + + 20 ⋅ 20 ⋅ (13,04 2 ) = 142681 mm 4
2 2 20 4
I zc = ∑ I zi + ∑ a i2 ⋅ A i =
i =1 i =1 12 12
Tensiunea maximă din cupru, pentru secţiunea periclitată (secţiunea cu
moment maxim), Fig. 9.8.3.a), este:
M ⋅ e2
σ max Cu =
I zc
Din condiţia de rezistenţă, σ max Cu = σ aCu , se obţine:
σ aCu ⋅ I zc
M cap.Cu = = 371,565 [ Nm]
e2
Pentru fibrele inferioare considerând secţiunea omogenă din cupru, tensiunea
maximă este:
M cap.Cu ⋅ e1
σ'max Cu = = 44,17 [MPa ]
I zc
Tensiunea maximă la nivelul fibrelor inferioare în cazul în care se ţine cont de
faptul că secţiunea este neomogenă, componenta de la partea inferioară fiind realizată
din oţel, obţinem:
E Ol
σ max Ol = σ"max Cu = σ'max Cu ⋅ = 44,17 ⋅1,875 = 83 < σ aOl = 120 [MPa ]
E Cu
În mod analog, (în cazul în care condiţia care dă soluţia problemei nu este
apreciată din start de către rezolvitor), se poate impune condiţia de rezistenţă pentru
fibrele inferioare, realizate din oţel, cu obligaţia de a verifica tensiunea maximă din
cupru, pentru momentul capabil determinat în acest fel, (din condiţia de rezistenţă a
componentei din oţel). Momentul capabil va fi aceea valoare maximă a momentului
capabil care satisface condiţiile de rezistenţă pentru ambele materiale.

Probleme propuse:
Problema PIC.1:
O grindă simplu rezemată compozită, este încărcată cu o forţă concentrată
aplicată la mijlocul deschiderii dintre reazeme, Fig. PIC.1.a). Secţiunea transversală
dreptunghiulară, este realizată din lemn şi oţel, Fig. PIC.1.b), pentru care raportul
E lemn
modulelor de elasticitate longitud. este: = 0,05 . Se dă forţa F=8,9 [KN] şi
E otel
lungimea l = 3,05 [m] . Se cere să se calculeze tensiunile normale maxime din lemn şi
din oţel.
Încovoierea simplă 249

F=8,9 [KN]
13
Răspuns problema PIC.1:
l σ max .OL = 59 [ MPa ]
l 135
2 σ max .Lemn = 10,5 [ MPa ]
2

l = 3,05 m
100

a) b)

Fig. PIC.1

Problema PIC.2:
O grindă simplu rezemată compozită, este încărcată cu o sarcină uniform
distribuită, aplicată între reazeme, Fig. PIC.2.a). Secţiunea transversală dreptunghiulară
este realizată materiale diferite, lemn şi oţel, Fig. PIC.2.b), dispuse simetric. Se dau:
sarcina distribuită p=40 [KN/m], lungimea l = 5 [ m] , modulul de elasticitate pentru
oţel, Eotel=2,09⋅105 [MPa], modulul de elasticitate pentru lemn, Elemn=0,11⋅105 [MPa],.
Se cere să se calculeze tensiunile normale maxime din lemn şi din oţel.

p=40 [KN/9] 50

250 Răspuns problema PIC.2:


z
σ max .OL = 62,3 [MPa ]
σ max .Lemn = 2,3 [ MPa ]
50
y
l=5m
150

a) b)

Fig. PIC.2

Problema PIC.3:
O grindă simplu rezemată compozită, este încărcată cu două momente
concentrate, Fig. PIC.3.a). Secţiunea transversală dreptunghiulară este realizată
materiale diferite, lemn şi oţel, Fig. PIC.3.b), dispuse simetric. Se dau:
σ a Otel = 130 [MPa ]; σ a Lemn = 8 [MPa ]; lungimea l = 0,9 [m] , modulul de
elasticitate pentru oţel, Eotel=2,04⋅105 [MPa], modulul de elasticitate pentru lemn,
250 Secţiuni neomogene soliciate la încovoiere

Elemn=0,085⋅105 [MPa],. Se cere să se calculeze momentul încovoietor capabil, Miz cap,


pe care îl poate suporta grinda.
2M M Răspuns problema PIC.3:
A B 300
M iz cap = 31,6 [KNm]
z
A
l = 0,9 m l/2
y
12 12
200

a) b)

Fig. PIC.3

Problema PIC.4:
O grindă cu articulaţie, este încărcată cu un moment concentrat M, şi o forţă
concentrată, Fig. PIC.4.a). Secţiunea transversală este compusă din materiale diferite,
lemn şi oţel, Fig. PIC.4.b). Se dau: σ a Otel = 130 [MPa ]; σ a Lemn = 13,8 [MPa ];
lungimea l = 0,9 [m] , modulul de elasticitate pentru oţel, Eotel=2,07⋅105 [MPa],
modulul de elasticitate pentru lemn, Elemn=0,10345⋅105 [MPa],. Se cere să se calculeze
momentul încovoietor capabil, Miz cap, pe care îl poate suporta grinda.

12

F=M/2 l
A M Răspuns problema PIC.3:
A B C 205
M iz cap = 35 [KNm]
z

l = 0,9 m l/2 l/2 l/2

y 26
50
a)
152
b)
Fig. PIC.4
Încovoierea simplă 251

§.9.9. Deformaţii la încovoiere

§.9.9.1. Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate. Metoda dublei integrări.

Presupunem o grindă dreaptă, de rigiditate constantă, încărcată cu un sistem de


forţe, F1, F2,..., Fn, Fig. 9.9.1.1.a). Grinda în stare deformată reprezentată cu linie
subţire, este caracterizată de raza de curbură a fibrei medii notată cu ρ, de săgeata v,
şi rotaţia ϕ, pentru oricare secţiune a grinzii raportată la sistemul de axe xOy, cu
originea la capătul din stânga a grinzii.
Deplasarea liniară pe verticală, paralelă cu axa Oy, cunoscută sub denumirea
de săgeată, este notată cu v = y. Dorim să calculăm într-o secţiune oarecare x a grinzii,
x ∈ [0, l] , săgeata v şi rotaţia ϕ.
v = v(x)
(9.9.1.1)
ϕ = ϕ(x)

F1 F2, ... Fn

ρ dx
0 1 2
x x
v 0
ϕ
ϕ dv

y
v (y)
a1 b1

l
y b)
a)

Fig. 9.9.1.1

Din interpretarea derivatei, Fig. 9.9.1.1.b):


dv
= v' = tg ϕ ≅ ϕ . (9.9.1.2)
dx
Conform teoriei curbelor plane din geometria diferenţială, pentru cazul prezentat
1 v ′′
putem scrie relaţia: = ± ;
ρ (1 + v' 2 )3 / 2
252 Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate

d2v
1 dx 2
Sau: =± ; (9.9.1.3)
ρ  2 3/ 2

 dv
1 +   
  dx  

1
La calcul tensiunilor normale la încovoiere am utilizat notaţia: = θ . De
ρ
asemenea din analiza aspectului static la încovoierea pură am avut:
2
M i z = ∫ σ y dA = E θ ∫ y dy = E θ I z .
A A

Miz 1
Rezultă: =θ= ; (9.9.1.4)
E Iz ρ
Ţinând cont în relaţia (9.9.1.3) că derivata de ordinul I a săgeţii în raport cu
dv
abscisa, reprezintă o valoare foarte mică în comparaţie cu unitatea, v 1' = = ϕ <<1,
dx
1 v′′ d2v
rezultă, ≅± =± 2 ; (9.9.1.5)
ρ 1 dx
Sau în final obţinem:
d2v M
2
= ± iz . (9.9.1.6)
dx E Iz

Mi > 0; 1 > 0 ⇒ d v = M iz .
2
Mi < 0; 1 < 0 ⇒ d v = M iz .
2

ρ dx 2 E Iz ρ dx 2 E Iz

y ρ>0 y

Mi>0 Mi<0 ρ<0 Mi<0


Mi>0 x
0 x 0
a) b)

2
Mi < 0; 1 > 0 ⇒ d v = − M iz . Mi > 0; 1 < 0 ⇒ d v = − M iz .
2

ρ dx 2 E Iz ρ dx 2 E Iz
0 x 0 x
ρ<0

Mi<0 Mi<0
ρ>0 Mi>0 Mi>0
y
y
c) d)
Fig. 9.9.1.2
Încovoierea simplă 253

Semnul plus sau minus se alege în funcţie de sistemul de axe impus precum şi
în funcţie de convenţia de semn utilizată pentru momentul încovoietor. Posibilităţile
existente sunt prezentate sintetic în Fig. 9.9.1.2.
În concordanţă cu convenţiile de semne pentru forţele interioare adoptate
anterior, forma finală a ecuaţiei diferenţiale este:
d2v M (x)
2
= − iz . (9.9.1.7)
dx E I z (x)
Prin integrarea ecuaţiei diferenţiale a fibrei medii deformate dată de rel.
(9.9.1.7) obţinem expresiile deformaţiilor barei (rotaţia şi săgeata în oricare secţiune a
grinzii).
dv M (x)
ϕ(x ) = = ∫ − iz dx + C1 ; (9.9.1.8)
dx EI z ( x )
M (x)
v(x ) = ∫ dx ∫ − iz dx + C1 x + C 2 . (9.9.1.9)
EI z ( x )
Constantele de integrare C1 şi C2, se determină din condiţiile de rezemare şi
condiţiile de continuitate a deformaţiilor de-a lungul grinzii, Fig. 9.9.1.3.
x=0 ⇒
0 x
dv
ϕ 0 = = 0 ;
dx x=0
x
v0 =0.

y a)
x=0 ⇒
dv
ϕ 0 = ≠ 0 ;
F dx x=0

0 1 2 x v0 =0.
x =l ⇒
dv
x ϕ 2 = ≠ 0 ;
dx x=l
l v2 =0.
y b)
F

0 1 2 x x=a ⇒
dv
ϕ 1st = = ϕ 1dr ;
dx x=a
x
a b
v1st = v1dr
l
y
c)
Fig. 9.9.1.3
254 Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate

Condiţiile necesare calculului constatelor de integrare pentru încastrare,


reazemul mobil şi reazemul fix, precum şi pentru o secţiune intermediară în care nu
avem reazem dar reprezintă limita a două tronsoane, sunt prezentate în Fig. 9.9.1.4,
unde: ϕ1st ;ϕ1dr ; v1st ; v1dr reprezintă rotaţiile respectiv săgeţile la stânga şi la dreapta în
secţiunii 1 la distanţa infinitezimală de abscisa x=a, Fig. 9.9.1.3.c).
Sensul pozitiv al rotaţiilor grinzii coincide cu rotaţia axei x peste axa y printr-
un unghi ϕ ≤ 90 0 , (sensul pozitiv de rotaţie în sistemul de axe cartezian drept), Fig.
9.9.1.4.

0 1 2 x
ϕ0>0 ϕ2<0

Sensul de
rotaţie
pozitiv

Fig. 9.9.1.4

Săgeţile pozitive sunt orientate în sensul pozitiv al axei y, Fig.9.9.1.4.


Metoda dublei integrări are avantajul că permite scrierea funcţiilor de variaţie a
rotaţiei ϕ(x) şi a săgeţii v(x) de-a lungul grinzii. Este însă o metodă greoaie în cazul
grinzilor cu un număr mare de tronsoane, întrucât pe fiecare tronson intervin câte două
constante de integrare.

Aplicaţii
Aplicaţia DI.1:
Să se calculeze săgeata şi rotaţia punctului de aplicaţie al forţei F, pentru
grinda de rigiditate constantă încastrată la un capăt, Fig. DI.1.
F
Rezolvare: EIz
x
Reacţiunile din încastrare sunt: V0=F; M0=F l .
M0
Legea de variaţie a momentului încovoietor este: 1
0
M iz ( 0 −1) ( x ) = V0 ⋅ x − M 0 = F x − F l = − F (l − x ) ; V0
x

Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate este: l


y
Fig. DI.1
Încovoierea simplă 255

d2v M ( x ) F (l − x )
2
= − iz = ;
dx E Iz E Iz
Prin integrare obţinem:
dv F (l − x ) F  x2 
= ϕ( x ) = ∫ dx + C 1 =  l x −  + C1` ;
dx EI z EI z  2 
 l x2 x3
F 
v(x) =  −  + C1 x + C 2 .
EI z
 2 6 
Pentru: x = 0 ⇒ ϕ = 0 ⇒ C1 = 0
F  x2  Fx
Rezultă: ϕ(x ) =  l x −  = (2 l − x )
EI z  2  2 EI z
De asemenea pentru: x = 0 ⇒ v=0 ⇒ C2 = 0
F lx 2
x  Fx 3 2
v (x ) =  −  = (3 l − x )
EI z  2 6  6 EI z
Pentru x = l , obţinem deformaţiile căutate:
3
F l2 Fl
ϕ1 = ; v1 = .
2 EI 3 EI

Aplicaţia DI.2:
Pentru grinda simplu rezemată încărcată cu forţă concentrată aplicată între
reazeme, pentru care presupunem a>b, de rigiditate constantă, Fig. DI.2, se cere să se
calculeze rotaţiile secţiunilor din reazeme, săgeata la mijlocul deschiderii dintre
reazeme şi săgeata maximă:
F
Rezolvare: EIz=ct.
0 1 2 x
Pe cele două tronsoane, Fig.DI.2, avem:
(0 – 1)
Fb x
M iz ( x ) = V0 ⋅ x = ; x
x
l
(1 –2) a b
Fb l
M iz ( x ) = V0 ⋅ x − F (x − a ) = x − F (x − a ) ; y
l Fig. DI.2
1 Fb x 1 Fb x2
ϕ(x ) 01 = (− ∫ dx + C1 ) = (− + C1 )
EI z l EI z 2l
1 Fb x3
v(x ) 01 = (− + C1 x + C 2 )
EI z 6l
256 Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate

1 Fb x  1 Fb x2  x2 
ϕ(x ) 12 = (− ∫  − F (x − a ) dx + C3 ) = (− + F  − a ⋅ x  + C3 )
EI z  l  EI z 2l  2 
1  2
 2
 
v(x ) 12 = { − ∫  F b x + F  x − ax  + C 3  dx + C 4 ) } =
EI z  2l  2  
1 Fb x3  x3 a x2 
= (− + F  −  + C3 x + C 4 )
EI z 6l  6 2 
Constantele de integrare se determină din condiţiile:
x = 0; ⇒ v(x ) 01 = 0
x = l ; ⇒ v(x ) 12 = 0
x = a; ⇒ ϕ(x ) 01 = ϕ(x ) 12
v(x ) 01 = v(x ) 12
În final se obţine:
F⋅b 2
ϕ(x ) 01 =
6EI z l
( )
l − b 2 − 3x 2 ; 0 ≤ x ≤ a

F⋅b ⋅ x 2
v(x ) 01 =
6EI z l
( )
l − b2 − x 2 ; 0 ≤ x ≤ a

F ⋅ a ⋅ b(l + b ) F ⋅ a ⋅ b(l + a )
ϕ0 = ; ϕ2 = − ;
6EI z l 6EI z l

v (x ) x = l =
(
F ⋅ b 3l 2 − 4b 2 )
; (a ≥ b).
2 48EI z
Săgeata maximă se înregistrează pe domeniul 0-1, în secţiunea dată de
l2 − b2
ϕ(x ) 01 = v' (x ) 01 = 0; ⇒ x 0 = ; dacă (a ≥ b).
3

Rezultă: v max =
(
F ⋅ b l2 − b2 ) 3/ 2

;
9 3EI z l
Încovoierea simplă 257

§.9.9.2. Metoda parametrilor în origine

Am văzut că în cazul metodei dublei integrări numărul constantelor de integrare


creşte considerabil cu numărul de tronsoane. Vom arăta că pentru o anumită integrare
raţională a ecuaţiei diferenţiale (9.9.1.7), numărul constantelor de integrare se poate
reduce la 2 indiferent de numărul tronsoanelor grinzii.
Presupunem cunoscute deformaţiile ϕ0 şi v0 în originea 0 sistemului de
coordonate, pentru o porţiune dintr-o grindă dreaptă, Fig. 9.9.2.1.

F p
M
0 1 2 3 4 5 x

x -p
a
x
b
x
c
x
d

Fig. 9.9.2.1

Pentru porţiunea considerată Fig. 9.9.2.1, considerăm că sunt prezente numai


încărcări date de sarcinile aplicate pe contur. De asemenea considerăm pentru început
că nu sunt prezente reazeme pe această porţiune. Sarcina uniform distribuită pe
tronsonul 3-4, se extinde şi pe tronsonul următor, 4-5, ceea ce implică aplicarea unei
sarcini corespondente uniform distribuite egale şi de sens contrar. Funcţiile de variaţie
ale momentelor încovoietoare le vom scrie pe fiecare domeniu în parte după cum
urmează:
M 01 = 0
M 12 = − M ( x − a ) 0
( )
unde: (x − a ) = 1 - reprezintă un mod de scriere introdus pentru uniformizare.
0

M 23 = − M (x − a ) − F (x − b )
0

M 34 = − M (x − a ) − F (x − b ) − p
0 (x − c )2
2

M 45 = − M (x − a ) − F (x − b ) − p
0 (x − c )2 + p (x − d )2
2 2
Vom integra ecuaţia diferenţială (9.9.1.7), pe fiecare domeniu în parte, admiţând că
rigiditatea la încovoiere este constantă, EIz = ct.
258 Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate

EI z ϕ 01 = C1 ; (9.9.2.1)
EI z ϕ 12 = C 2 + M (x − a ) ; (9.9.2.2)

EI z ϕ 23 = C 3 + M (x − a ) + F
(x − b) ;
2

(9.9.2.3)
2

( )
EI z ϕ 34 = C 4 + M x − a + F
(x − b)
2

+p
(x − c)
3

; (9.9.2.4)
2 6

EI z ϕ 45 = C 5 + M (x − a ) + F
(x − b)2 + p (x − c )3 − p (x − d )3 ; (9.9.2.5)
2 6 6
Printr-o nouă integrare a rel. (9.9.2.1) la (9.9.2.5), avem:
EI z v 01 = C1 x + D 1 ; (9.9.2.6)

EI z v 12 = C 2 x + D 2 + M
(x − a ) 2

; (9.9.2.7)
2

EI z v 23 = C 3 x + D 3 + M
(x − a )2 + F (x − b)3 ; (9.9.2.8)
2 6

EI z v 34 = C 4 x + D 4 + M
(x − a )2 + F (x − b)3 + p (x − c )4 ; (9.9.2.9)
2 6 24
EI z v 45 = C 5 x + D 5 + M
(x − a )2 + F (x − b)3 + p (x − c )4 − p (x − d )4 ; (9.9.2.10)
2 6 24 24
unde: Ci, (i=1,2,3,4,5) şi Di, (i=1,2,3,4,5), reprezintă constante de integrare.
În cazul în care unghiul în origine este egal cu ϕ0 , din rel. (9.9.2.1) rezultă:
EI z ⋅ ϕ 01 = EI z ⋅ ϕ 0 = C1
Pentru x = a , ⇒ ϕ 01 = ϕ 12 ;
⇒ EI z ⋅ ϕ 0 = C 2 + M (a − a ) ⇒ C1 = C 2 = EI z ϕ 0
În acelaşi fel se obţine mai departe, din condiţiile de continuitate:
⇒ C1 = C 2 = C 3 = C 4 = C 5 = EI z ϕ 0
Pentru prima ecuaţie a săgeţilor, rel. (9.9.2.6) pentru x = 0 ⇒ v = v0 .
⇒ E I z ⋅ v 0 = D1
Din condiţia de continuitate
Pentru: x = a ⇒ EI z v 01 = EI z v 12 ⇒ D 1 = D 2 = EI z v 0
Obţinem mai departe:
⇒ D 1 = D 2 = D 3 = D 4 = D 5 = EI z v 0
Cu notaţiile:
x- a = xM - distanţa de la punctul în care este aplicat momentul concentrat M, la
secţiunea unde calculăm deformaţia;
x – b = xF - distanţa de la punctul în care este aplicată forţa concentrată F, la
secţiunea unde calculăm deformaţia;
Încovoierea simplă 259

x – c = xP - distanţa de la punctul din care începe să fie aplicată sarcina


distribuită p, la secţiunea unde calculăm deformaţia.
Dacă se generalizează şi se trece în paranteză cu semnul pozitiv eforturile
pozitive, obţinem relaţiile finale:
 F ⋅ x 2p p ⋅ x 3p 
EI z ϕ k = EI z ϕ 0 − ∑ M ⋅ x M + ∑ +∑ ; (9.9.2.11)
 2 6 
 M ⋅ x 2M F ⋅ x 3F p ⋅ x 4p 
EI z v k = EI z v 0 + EI z ϕ 0 x k − ∑ +∑ +∑ . (9.9.2.12)
 2 6 24 
Relaţiile (9.9.2.11) şi (9.9.2.12) reprezintă relaţiile de calcul pentru
deformaţiile grinzilor de rigiditate constantă, în oricare secţiune. Utilizarea lor
presupune cunoaşterea sau calculul deformaţiilor în origine. Calculul deformaţiilor în
origine se face cu acelaşi relaţii, impunând condiţiile de rezemare ale grinzii.

Aplicaţia MPO.1
Se cere să se calculeze rotaţia în secţiunea 1 şi săgeata în secţiunea 2, pentru
grinda de rigiditate constantă, Fig. MPO.1.

F= 4pl
p M = pl 2
EIz=ct.
1
0 3
2
l l l

Fig. MPO.1

Rezolvare:
11 9
Se calculează reacţiunile, obţinându-se: V1 = pl; V3 = pl.
4 4
Se alege originea în capătul din stânga al secţiunii transversale.
Sarcina distribuită se extinde pe întreg domeniul, aplicându-se două sarcini
distribuite egale şi de sens contrar, pe domeniile 1-2 şi 2-3, Fig. MPO.1.1.
F= 4pl
p EIz=ct. M = pl 2

l V1 l -p l V3
1 2 3

Fig. MPO.1.1
260 Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate

În originea 0, parametrii în origine, adică rotaţia ϕ0 şi săgeata v0 sunt


necunoscute. Pentru calculul acestora vom impune următoarele condiţii:
 x = l; v1 = 0
Pentru  . (MPO.1.1)
x = 3l; v 3 = 0
Condiţiile (MPO.1.1) se transcriu utilizând rel. (9.9.2.12):
 pl 4 
EI z v1 = EI z v 0 + EI z ϕ 0 l −  −  = 0 ;
 24 
 11 (2l )3 l3 (3l )4 + p (2l )4  = 0 ,
EI z v 3 = EI z v 0 + EI z ϕ 0 3l −  − pl − 4pl − p
 4 6 6 24 24 
pl 3 5pl 4
de unde rezultă: ϕ 0 = ; v0 = − .
6EI z 24EI z
Cunoscând parametrii în origine, deformaţiile necunoscute cerute în enunţ se
calculează aplicând rel. (9.9.2.11) şi (9.9.2.12), după cum urmează:
 pl 3  p l 3 pl 3 pl 3
EI z ϕ1 = EI z ϕ 0 −  −  = + = ;
 6  6 6 3
 11 (l )3 (2l )
4
(l )  7 pl 4
4

EI z v 2 = EI z v 0 + EI z ϕ 0 2l −  − pl −p +p =
4 6 24 24  24EI .
  z

§.9.9.3. Metoda grinzii conjugate sau metoda grinzii reciproce


(Metoda Mohr)

Metoda dublei integrări are dezavantajul că pentru fiecare tronson al grinzii,


este necesar să se determine 2 constante de integrare. Din acest motiv, la un număr mai
mare de tronsoane (ex 4 tronsoane, rezultă 8 constante de integrare) aplicarea acestei
metode devine greoaie.
În acest context s-au dezvoltat o serie de alte metode, care au la bază metoda
dublei integrări, la care se reduce numărul de constante de integrare, sau aceste
constante se elimină în întregime. Dintre aceste metode am prezentat în paragraful
anterior metoda parametrilor în origine, care are dezavantajul totuşi a cunoaşterii
parametrilor în origine.
În acest context a fost elaborată o altă metodă care are la bază metoda dublei
integrări dar care elimină complet dezavantajele legate de calcul constantelor de
integrare. Această metodă a fost elaborată de Mohr, şi este cunoscută sub denumirea de
metoda grinzii conjugate.
Dintre acestea de mare utilitate practică este metoda grinzii conjugate.
Încovoierea simplă 261

Pentru prezentarea acestei metode, considerăm o grindă simplu rezemată, de


rigiditate constantă, încărcată cu o sarcină p(x), Fig. 9.9.3.1.a). Cunoaştem diagrama
momentului încovoietor dată de încărcarea p(x), Fig. 9.9.3.1.b).
Dorim să calculăm
rotaţia şi săgeata într-o anumită p(x)
secţiune x a grinzii.
Sunt cunoscute relaţiile 0 1
diferenţiale:
a)
dT dM
= − p (x ) ; = T , (9.9.3.1) EIz=ct.
dx dx x
sau: l
d 2 M dT
= = − p( x ) . (9.9.3.2) Miz(x)
dx 2 dx
De asemenea cunoaştem b)
Mi
ecuaţia diferenţială a fibrei
medii deformate:
d2v M (x) pf(x)= Miz(x)
2
=− i . (9.9.3.3)
dx EI
Vom considera o grindă de Grinda
c) conjugată
aceeaşi lungime cu grinda dată,
? ?
al cărui mod de rezemare îl
vom stabili de aşa manieră încât Tf(x)
să nu apară constante de Tf
integrare. Această nouă grindă
este numită grindă conjugată. Mif(x)
Grinda conjugată o încărcăm cu Mif
o sarcină fictivă dată de legea
de variaţie a momentului
încovoietor p f ( x ) = M i ( x ) ,
Fig. 9.9.3.1
Fig.9.9.3.1.c).
În mod analog pentru grinda conjugată se pot scrie relaţiile diferenţiale:
d 2 M if d Tf
= = − p f = − M i (x) ; (9.9.3.4)
dx 2 dx
Din rel. (9.9.3.3) şi (9.9.3.4), rezultă:
d2v d Tf d 2 M f
EI z 2 = − M i = = ;
dx dx dx 2
d2v 1 d 2Mf
= . (9.9.3.5)
dx 2 EI z dx 2
Din rel. (9.9.3.5), prin integrare rezultă:
262 Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate

dv 1 d Mf
= + C1 ; (9.9.3.6)
dx EI z dx
d Mf
= Tf . (9.9.3.7)
dx
Vom alege un astfel de reazem pentru grinda conjugată, încât C1 = 0.
Rezultă:
dv T
=ϕ= f . (9.9.3.8)
dx EI z
Conform relaţiei (9.9.3.8), rotaţia grinzii într-o anumită secţiune k este raportul
între forţa tăietoare fictivă din secţiunea respectivă şi rigiditatea la încovoiere,
Tf k
ϕk = . (9.9.3.9)
EI z
Printr-o nouă integrare a rel. (9.9.3.8) rezultă:
Mf
v= + C2 . (9.9.3.10)
EI z
În mod analog, vom alege modul de rezemare în aşa fel încât constanta C2 = 0.
Rezultă că săgeata într-o secţiune k a grinzii, este dată de relaţia
Mf k
vk = , (9.9.3.11)
EI z
adică săgeata în secţiunea k este dată de raportul dintre momentul fictiv al grinzii
conjugate în acea secţiune şi rigiditatea grinzii.
Să vedem cum stabilim modul de rezemare pentru grinda conjugată. Din
relaţiile (9.9.3.9) şi (9.9.3.11) rezultă:
 ϕ = 0 Tf = 0
  ⇒
 v = 0 Mf =0
 (9.9.3.12)
 ϕ ≠ 0 Tf ≠ 0
 ⇒
 Mf ≠0
 v ≠ 0

Rel. (9.9.3.12), indică corespondenţa dintre modul de rezemare a grinzii reale


cu modul de rezemare al grinzii conjugate, Tab.9.3.1, Tab.9.3.2.
Rezultă următoarele etape în aplicarea grinzii conjugate:
1) Se trasează diagrama momentului încovoietor pentru grinda dată. În acest sens
pentru a lucra cu diagrame cât mai simple, se recomandă utilizarea principiului
suprapunerii de efecte.
2) Se stabileşte grinda conjugată, în conformitate cu Tab.9.3.1, Tab.9.3.2.
Încovoierea simplă 263

Tab.9.3.1
Grinda
reală

ϕ≠0 ϕ≠0 ϕ≠0


ϕ=0 v=0
v≠0 v=0
v=0

Grinda
conjugată

Tf ≠ 0 Tf ≠ 0
Tf = 0 Tf ≠ 0 Mf = 0 Mf = 0
Mf = 0 Mf ≠ 0

Tab.9.3.2
Grinda
reală

ϕ≠0 ϕ≠0 ϕ≠0 ϕ≠0 ϕ≠0 ϕ≠0 ϕ≠0


v≠0 v =0 v =0 v ≠ 0 v =0 v =0 v ≠ 0

Grinda
conjugată

Tf ≠ 0 Tf ≠ 0 Tf ≠ 0
Mf ≠ 0 Mf = 0 Mf = 0 Tf ≠ 0 Tf ≠ 0 Tf ≠ 0 Tf ≠ 0
Mf ≠ 0 Mf = 0 Mf = 0 M f ≠ 0

3) Se încarcă grinda conjugată cu o sarcină fictivă dată de legea de variaţie a


momentului încovoietor, Mi.
Orientarea sarcinii fictive pe grinda conjugată se face în funcţie semnul
momentului încovoietor:
264 Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate

Pentru moment încovoietor pozitiv sarcina fictivă se aplică de sus în jos, iar
pentru moment încovoietor negativ, se aplică de jos în sus.
M i > 0 ⇒ p f ↓

M i < 0 ⇒ p f ↑
4) Pentru calculul deformaţiilor într-o anumită secţiune k se calculează forţa
tăietoare fictivă Tfk şi momentul fictiv Mfk, după care se aplică rel. (9.9.3.9)
pentru ϕk şi (9.9.3.11) pentru vk.

Notă: Metoda grinzii conjugate este o metodă grafo-analitică. În aplicarea acestei


metode pentru suprafeţele care intervin în diagramele de eforturi se folosesc relaţii
cunoscute pentru arii şi poziţia centrelor de greutate, Anexa3.

Aplicaţia MGC.1.
Pentru grinda de rigiditate constantă,
EIz=ct. , încărcată cu o forţă concentrată,
se cere să se calculeze rotaţia şi săgeata F
în capătul liber, ϕ0 = ?; v0 = ?, Fig. EIz=ct.
MGC.1.a). a)
Rezolvare:
Tf l
ϕ0 = ; 0

EI z Fl b)
Miz
1 1
Tf = − F l ⋅ l = − F l 2 ; Fl 2
0
2 2 Ω=
2
Fl2
ϕ0 = − . Fl
2 EI z Grinda c)
conjugată
M f0
v0 = 2
l
EI z 3
3
2 F l3 Fl
Mf = Ω ⋅ l= ; v0 = .
0
3 3 3 EI z Fig. MGC. 1

§.9.9.4. Metoda grinzii conjugate aplicată la grinzile de rigiditate variabilă în


trepte

Am considerat rigiditatea constantă pentru grinzile la care s-au calculat deformaţiile în


cazul metodei parametrilor în origine şi în cazul grinzii conjugate. Dorim să aplicăm metoda
grinzii conjugate în cazul grinzilor cu rigiditatea variabilă în trepte. Metodologia de lucru o vom
exemplifica pentru o grindă din două tronsoane, Fig.9.9.4.1.
Încovoierea simplă 265

Se cunoaşte ecuaţia
F
d2v M i (x)
diferenţială: 2 = − . EIz 2EIz
dx EI z a)
Dacă înmulţim şi împărţim l l
membrul drept cu o rigiditate de
referinţă I0, ecuaţia diferenţială 2Fl b)
devine: Miz
d2v M (x) I 0 1 I
=− i =− Mi 0
dx 2 EI z I 0 EI 0 Iz
I 2 Fl
Notăm: M i 0 = M i red , (9.9.4.1)