Ce este devianţa?

„Devianţa poate fi definită drept non-conformism faţă de un set dat de norme, care
sunt acceptate de un număr seminficativ de oameni, în cadrul unei comunităţi sau a unei
societăţi.”[1]

Comportamentele normale din punct de vedere social ale membrilor unei societăţi
sunt dictate de cultura de apartenenţă, care modelează aşa numitul sociotip ca element
psiho-socio-cultural comun, constituit într-o normă compatibilă cu stilul de viaţă al
societaţii respective. Individul manifestă puternice tendinţe de adeziune la normele şi
valorile grupului ca rezultat al socializării, făcând din ele un etalon al propriului
comportament. La rândul ei societatea apreciază indivizii după acest etalon, asteptându-se
ca ei să se comporte în moduri predictibile, conforme cu modelul cultural şi normativ.
Tendinţa comportamentului de a fi în concordanţă cu normele şi cu aşteptările grupului se
denumeşte conformitate. Aceasta se deosebeşte de conformism care constă în acceptarea
mecanică a normelor şi valorilor grupului, împotriva convingerilor proprii ale individului.
„Opusul stării de conformitate este nonconformitatea, sau devianţa, care se poate defini
ca fiind lipsa de adeziune la modelul normativ şi axiologic al grupului, manifestându-se
printr-un comportament „atipic” care încalcă prescripţiile normative şi violeaza cerinţele
instituţionale.”[2]

[1] Giddens, Anthony, Sociologie, Editura All, Bucureşti, 2000, pg. 189;
[2] Rădulescu, Sorin, Piticariu, Mircea, Devianţa comportamentală şi boala psihică, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, pg. 9.
Fie că devianţa provine dintr-o încalcare a legalităţii, fie dintr-un atentat la bunele
moravuri, ea pare să fie în majoritatea cazurilor opera unor persoane provenite din
păturile inferioare ale societăţii. Criminologia şi sociologia de inspiraţie marxistă şi-au
stabilit misiunea de a explica mecanismele care conferă acest aspect aparent implacabil
distribuţiei sociale a delincvenţei. A fost deci avansată o ipoteza: devianţa este o formă de
descalificare care justifică practicile ce doresc să „civilizeze”, să moralizeze sau să
reprime clasele dominante.
Aplicând principiile interpretării marxiste, Spitzer consideră că devianţa este reflexul
inegalităţii: ea sălaşluieşte în sânul raporturilor sociale proprii modului de producţie
capitalist. În cadrul unei societăti divizate în clase, antagoniste, statut, prin violenţa
exercitată de aparatele de represiune pe care le foloseşte, îndeplineşte o funcţie: de a
garanta perpetuarea hegemoniei clasei dominante. Pentru a realiza această funcţie, o serie
de instituţii sunt mobilizate, chemându-i constant pe cei aserviţi la ordinea legitima, fie în
mod formal ( justiţia, poliţia, medicina, psihiatria etc. ), fie difuz ( familia, biserica, mass-
media, şcoala, etc. ). Teoria adaugă că aceste forme diferite de control vizează reducerea
contradicţiilor care submineaza iremediabil sistemul şi îl sortesc dispariţiei. Din această
perspectivă, devianţa este un fenomen a cărui definiţie serveşte o voinţă deliberată de a
izola o categorie de populaţie specifică de refractări faţă de ordine, pentru a ostraciza şi
pedepsi nesupunerea.
„Pentru sociolog, devianţa nu este soara unui individ, ci cea a unui ansamblu de
persoane puse în aceeaşi situaţie. Această situaţie poate fi percepută în două feluri: static
( ceea ce face analiza cantitativă identificând ansamblul respectiv de persoane pe baza
factorilor sociali ) sau dinamic ( ceea ce urmăresc teoriile comprehensive privind situaţia
din punctul de vedere al practicilor care o constituie ). În a doua abordare, devianţa se
aseamănă cu o formă a experienţei umane, cu un mod de viaţă în interiorul căruia
persoanele îşi înscriu o parte mai mare sau mai mică a activităţii lor.”[1]
Psihiatria tradiţională identifică adeseori fenomenul de devianţa la nivelul unei adaptări deficitare a
individului la exigenţele vieţii familiale şi sociale cu noţiunea de anormalitate. A. Porot a observat faptul că
termenul de anormalitate se aplică indivizilor ale căror resurse intelectuale, echilibru psihic şi
comportament obişnuit scapă măsurii si regulilor comune.

[1] Ogien, Albert, Sociologia devianţei, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pg. 163.

Importanţa familiei în adoptarea unui

compotament deviant
Familia reprezintă cadrul principal în interiorul căruia, prin intermediul procesului
de socializare, indivizii işi însuşesc primele noţiuni cu privire la datorie, responsabilitate,
interdicţie, marcând dezvoltarea unei structuri generalizate a constiinţei morale şi
juridice. Delincvenţa, de pilda, apare ca rezultat al dezorganizării familiei, al descreşterii
rolului socializării pozitive şi al creşterii influenţei socializării negative ( prin intermediul
anturajului), al frustrărilor afective ale minorului, al diminuării autorităţii parentale.
Dezagregarea unitaţii structurale şi funcţionale a familiei aşa cum apare descrisă
de către sociologii occidentali, are o serie de implicaţii negative asupra individului,
favorizând creşterea fenomenului de devianţă şi amplificarea comportamentului
patologic.
Concluziile cercetătorilor efectuate sunt încă contradictorii, indicând că familia
singură nu poate opera ca variabilă în cauzalitatea bolilor psihice. Analizele arată că, de
exemplu, copii răsfăţaţi excesiv de mamele lor sunt mai predispuşi către schizofrenie
decât alţii. Alte studii arată dimpotrivă că frustrarea afectivă este cea care favorizează
tendinţa de contractare a unor boli psihice. Majoritatea cercetărilor sunt însa de acord
că afecţiunea parentală favorizează procesul de socializare şi comportamentul normal,
deoarece suprimă necesitatea de a recurge la mijloace de sancţiune şi modeleaza copilului
aptitudinea de a evita transgresiunea normelor sociale.
W. C.Becker observa că cei mai echilibraţi copii din punct de vedere comportamental
sunt cei ai căror părinţi exercită o autoritate moderată într-un context afectiv. Fenomenul
de devianţă şi comportament patologic nu pot fi explicate totuşi de către indicatori izolaţi
ai constelaţiei „familiale”, fiind necesar a lua în considerare ansamblul factorilor sociali,
culturali, biologici şi psihologici care condiţionează şi structurează viata de
familie.
În pofida evidenţei oferite de influenţa contextului familial asupra genezei bolilor
psihice, până de curând, psihiatria clinică analiza aceasta influenţă doar din punctul de
vedere al eredităţii, excluzând dinamica vieţii familiale. Creşterea interesului psihiatrilor
asupra faptului că familia este cea mai semnificativă forţă socială în dezvoltarea
personalităţii şi un agent potenţial al tulburărilor psihice, a generat în ultimul deceniu
deschiderea mai largă a psihiatriei către cercetarea sociologică şi antropologică.
În general, factorii utilizaţi pentru a explica influenţa cadrului familial asupra dobândirii
de către copil a unor atitudini conforme cu aşteptările sunt de natură, în primul rând,
psihologică. Din cercetarea întreprinsă de soţii Glueck, înţelegem constituirea
personalităţii ca reacţie la solicitările parentale al căror obiect este. În acest tip de
cercetare, variabilele reţinute pentru a evalua reuşita acţiunii educative sunt cele care
măsoară relaţia dintre integrare socială şi devianţă: mărimea familiei, munca mamei in
afara căminului, gradul de atenţie al părinţilor fată de copii, nivelul de afectivitate,
frecventarea lăcaselor de cult, frecvenţa şcoalară, participarea la asociaţii sau la mişcări
specifice tinerilor etc. Se remarcă uşor că aceste variabile sunt deduse dintr-o concepţie
ideală de familie, despre funcţionarea sa şi despre locul pe care ea îl ocupa în
reproducerea ordinii sociale.

Metode de consiliere a tinerilor devianţi

Problema centrală a adolescenţilor devianţi rămâne dificultatea de adaptare şi

integrare şcolară/socială. De aceea, în vederea reintegrării, demersurile consilierului
trebuie să se orienteze către metode menite să echilibreze şi să optimizeze personalitatea
clientului său. Există deja o serie de metode clasice: stingerea comportamentelor
indezirabile, modelarea, antrenamentul asertiv, tehnica reacţiei aversive prin sancţiune,
metoda contractuală.
Stingerea comportamentelor nedorite: Dorind să iasă în evidenţă în grupul de
covârstnici, puberul adoptă adesea comportamente şocante. Consilierul, profesorii şi
părinţii, prin acord comun, trebuie să încurajeze numai acele conduite dezirabile, evitând
să dea atenţie celor ostentative sau agresive. Observând că acestea din urmă nu mai
produc efectul scontat, copilul va renunţa la ele. Stingerea parcurge trei etape: iniţial
comportamentele indezirabile se intensifică, pentru ca apoi să slăbească treptat din cauza
lipsei de întărire, iar în final comportamentul este uitat şi înlocuit.
Modelarea se bazează pe puterea exemplului. În anturajul copilului se află persoane
care, prin forţa lor charismatică, îl determină să le imite comportamentul. Esenţa metodei
constă în dislocarea unor conduite negative dobândite prin imitaţie şi plasarea copilului
sub influenţa unor modele demne de urmat (consilier, părinţi, profesori, colegi).
Antrenamentul asertiv vizează învingerea dificultăţilor de interrelaţionare ale unora
dintre elevi. Trebuie sa se apeleze la diferite procedee, astfel încât copilul să dobândească
deprinderi de relaţionare şi comunicare, mai întâi în familie, apoi în clasă şi ulterior în
societate.
Tehnica aversivă presupune utilizarea sancţiunilor pentru a amenda comportamentele
nedorite. Pentru a reuşi, este nevoie de asentimentul copilului şi de motivaţia lui
intrinsecă de a se debarasa de aspectele neplăcute ale personalităţii, păstrând, prin
întărire, numai pe cele socialmente aprobate.
 Metoda contractuală este din ce în ce mai des utilizată în consiliere. Copilul deviant
renunţă prin contract la conduitele sale reprobabile, primind o recompensă ori de câte ori
şi-a putut controla comportamentul în sens pozitiv, realizând astfel, scopul planificat în
înţelegere cu consilierul.
Familia reprezinta prima si cea mai importanta institutie sociala cu rol deosebit în
educarea copilului. Rolul ei ca factor socializator a fost pe larg analizat în literatura de
specialitate, dar aici vom prezenta câteva concluzii recente, oferite de cercetarile
sociologice si pedagogice românesti în legatura cu factorii de risc familial care determina
aparitia si structurarea devierilor comportamentale la copii. Actiunea acestor factori
impune astazi, mai mult ca oricând, cresterea responsabilitatii familiei în activitatea
educativa în vederea integrarii eficiente a copilului în viata sociala si cooperarea familiei
cu scoala si cu celelalte institutii sociale educative pentru reusita acestei activitati.
Familia ofera copilului sentimentul de siguranta si securitate sociala necesar formarii si
emanciparii personalitati acestuia. Dobândirea lui, se realizeaza în anumite conditii:
protectia împotriva agresiunilor venite din afara, satisfacerea trebuintelor elementare ale
copilului, coerenta si stabilitatea cadrului de dezvoltare familiala, sentimentul de a fi
acceptat de ai sai ca membru al familiei, nevoia de a fi iubit sau de i se accepta
caracteristicile individuale, de a avea posibilitatea de actiune si afirmare libera a
personalitatii în vederea dobândirii experientei personale. Toate acestea sunt imposibil de
realizat în afara unui mediu familial echilibrat si cald, care sa asigure functia de
securizare afectiva si de socializare individualizata a copilului. Experienta pedagogica ne
îndeamna sa afirmam ca nu întotdeauna familiile constientizeaza rolul educativ pe care îl
au în asigurarea sentimentului de securitate afectiva si sociala necesar dezvoltarii normale
a copiilor, în general, si a adolescentilor, în special. Acesta reprezinta unul dintre
principalii factori de risc familial care favorizeaza aparitia devierilor comportamentale la
elevi.
Statutul familiei în sistemul social actual, comporta semnale îngrijoratoare de degradare
calitativa, de diminuare a rolului educativ ca urmare a instabilitatii crescânde a cuplului, a
scaderii interesului si controlului parintilor fata de preocuparile copiilor, si a grijilor
materiale cotidiene pe care numeroase familii le au, fie din nevoia de supravietuire, fie
din goana dupa un câstig cât mai mare. Din punct de vedere sociologic, „familia
contemporana cunoaste un proces de eroziune structurala, de demisie de la functiile sale,
o degradare continua a autoritatii, implicit a calitatii mediului educativ specific (în primul
rând, prin slabirea controlului asupra copiilor si prin îngustarea registrului de influentare
a acestora)” . Ceea ce particularizeaza situatia din România este faptul ca unii dintre
actualii parinti crescuti în anii totalitarismului, sau deprins cu duplicitatea morala
specifica acelei epoci si au o comportare diferita în familie fata de societate. Factorii de
risc familial care contribuie la aparitia devierilor comportamentale au fost grupati de D.
Banciu, S. M. Radulescu si M. Voicu în trei categorii:
1. factori care privesc ansamblul si principalele tendinte de evolutie a conditiilor
economice si sociale;
2. factori care tin de structura familiei;
3. factori care privesc deficitul educativ al familiei(disfunctii,greseli ale parintilor).
Situatia economico-sociala precara a tot mai multor familii din România, care traiesc la
limita saraciei, poate predispune copiii la un comportament deviant. Este vorba de familii
cu venituri mici, cu parinti în somaj, cu spatiu locativ restrâns sau inadecvat, de familii
neadaptate/dezradacinate ca urmare a trecerii din mediul urban în cel rural sau invers, a
stramutarii în alta localitate sau familii temporar incomplete în care unul dintre parinti
sau ambii parinti se afla la munca în alte tari si ai caror copii se afla in grija bunicilor sau
a altor rude.
Numarul familiilor aflate în situatii defavorizate este destul de mare. Conditiile precare
de trai, marcate de nesiguranta zilei de mâine, creeaza tensiuni si certuri între parinti,
ceea ce lezeaza grav climatul afectiv familial. Copiii proveniti din familii dezorganizate
sau confruntate cu probleme economice dificile sunt tentati sa evadeze din caminul
familial si sa-si caute securitatea afectiva în grupul stradal, între prieteni de ocazie, în
medii microsociale dubioase, initiindu-se si angajându-se în aventuri ce pot lesne
degenera în acte antisociale(distrugeri de bunuri, furturi, batai, agresiune si tâlharie).
Carentele de structura familiala cel mai frecvent întâlnite în perioada actuala sunt
disocierile grupului familial (prin decesul unui parinte, divort, sau abandon familial),
abandonarea copiilor de catre parinti(în multe cazuri chiar de la nastere), adoptiile si
refacerea ulterioara a caminului si alte situati care lezeaza structura familiei. Aceste
cazuri comporta grave riscuri în educatia copiilor, fara însa ca tinerii crescuti în asemenea
familii sa ajunga inevitabil la comportamente deviante. W. J. Goode (mentionat de autorii
de mai sus) vorbind despre familiile dezorganizate, includea în rândul acestora pe lânga
familiile dezmembrate si familiile „în criza”(din care lipseste temporar un parinte –
închisoare sau internare de lunga durata) si unele familii formal complete, cu ambii
parinti prezenti sub acelasi acoperis, care însa sunt fie incomplet unite(sau nelegitime),
fie de tip „camin gol”(în care parintii nu comunica deloc unul cu celalalt), fie cu esec
marital datorat unor situatii exceptionale(retardare mintala a copilului, psihoze, boli
incurabile ale unui membru al familiei). La acestea se adauga, cu un plus de riscuri
educative, familiile cu disolutii totale(cu ambii parinti bolnavi cronici, alcoolici, moral
decazuti sau agresivi), în care deteriorarea relatiilor intrafamiliale si destabilizarea
functiilor familiei sunt procese ireversibile.
„Familiile din aceste categorii nu-si pot întemeia educatia copiilor pe forta si pe
complementaritatea aportului educativ al fiecaruia dintre parinti” .
În familiile slab închegate sau reconstituie (cu parinti aflati în concubinaj, vitregi,
adoptivi) pot aparea divergente între cei doi parinti, soldate cu certuri si tratamente
discriminatorii, preferentiale. Acestea pot sa apara si în familii normal închegate, între
parinti si bunici. În asemenea conditii copilul învata sa profite, sa speculeze în favoarea
sa ezitarile si neîntelegerile, cu repercusiuni în conduita sa, care îl predispun la duplicitate
morala si caracteriala, putând sa-i deschida drumul spre devianta.