Reintegrarea Sociala A Persoanelor Eliberate Din Detentie....

CUPRINS
Introducere............................................................pag. 3
Capitolul 1 Aspecte ale reintegrării sociale a persoanelor eliberate din
detenţie..................................................................pag. 7
1.1 Rolul instituţiilor de stat în reintegrarea socială a persoanelor eliberate din
detenţie..............................................................pag. 7
1.2 Angajarea în cîmpul muncii a persoanelor eliberate din
detenţie ..........................................................................pag. 17
1.3 Rolul familiei, comunităţii şi organizaţiilor obşteşti în reintegrarea socială a
persoanelor eliberate din detenţie......................pag. 41
1.4 Reintegrarea socială a minorilor eliberaţi din detenţie...................pag. 58
Capitolul II Supravegherea persoanelor eliberate din detenţie.............pag. 65

2.1 Noţiuni generale de supraveghere…………………………………pag. 65
2.2 Evidenţa şi supravegherea persoanelor eliberate din detenţie. Aspecte practice
şi comparate………………………………………………………………..pag. 69
Concluzii şi recomandări……………………………………………….pag. 84
Bibliografie…………………………………………………………….pag. 87
2
INTRODUCERE
Socializarea persoanelor eliberate din detenţie sau asistenţa post-penală
vizează sensul valoric al societăţii. Scopul oricărei societăţi este de a-şi menţine
echilibrul, ordinea socială şi normativă. Acest deziderat se poate atinge prin
funcţionarea optimă a elementelor structurii sociale, a grupurilor, colectivităţilor.
De aceea reintegrarea socială a persoanelor eliberate din detenţie - unul din
efectele procesului socializării, reprezintă un proces fundamental care presupune
acomodarea, adică soluţionarea conflictelor existente între aspiraţii şi atitudini
comportamentale între indivizi.
Actualitatea temei reintegrării sociale şi supravegherii infractorilor părţi
-componente ale aceluiaşi proces de combatere a infracţionalităţii şi construirii
unei societăţi normale, bazate pe integrare, este una deosebită în Republica
Moldova, în special în cotextul integrării europene şi a implementării Planului
comun de acţiuni UE-Republica Moldova. În scopul modernizării şi eficientizării
sistemului de justiţie penală, în Republica Moldova se perfecţionează cadrul
normativ şi instituţional care să permită intervenţia psihosocială profesionistă a
specialiştilor în domeniul reintegrării sociale a persoanelor liberate din locurile de
detenţie, precum şi supravegherea lor după eliberare. Remarcăm că mulţi
specialişti ce activează în instituţii responsabile de integrarea socială a ex-
deţinuţilor nu sunt suficient documentaţi în această problemă.
Datele Ministerului Justiţiei şi Ministerului Afacerilor Interne demonstrează
cu prisosinţă necesitatea schimbării de optică a politicii penale din Republica
Moldova cu accent pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a persoanelor
eliberate din locurile de detenţie, schimbare clar reflectată de experienţa practică
susţinută de evoluţia legislativă în domeniu. De asemenea, rezultă clar rolul activ şi
responsabil pe care şi-l asumă sistemul justiţiei în domeniul reintegrării sociale a
persoanelor liberate din locurile de detenţie, atât la nivelul reformei penale, cât şi
la nivelul implementării principalelor direcţii de acţiune. Este de remarcat că
dezvoltarea mecanismelor reintegrării sociale a persoanelor liberate din locurile de
3
detenţie se datorează într-o mare măsură suportului diverselor guverne europene
care au oferit asistenţă tehnică şi logistică Ministerului Justiţiei, Ministerului
Afacerilor Interne şi reprezentanţilor societăţii civile.
Teza de faţă şi-a propus ca scop să reflecte şi să analizeze situaţia actuală în
domeniul reintegrării sociale a persoanelor eliberate din locurile de detenţie,
precum şi a supravegherii lor după eliberare, reieşind din normele europene privind
drepturile omului. Rolul acestei analize este de a evidenţia în mod particular
amploarea şi complexitatea activităţilor de asistenţă psihosocială post-penală
desfăşurate în cadrul serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere a
persoanelor liberate din locurile de detenţie în parteneriat cu instituţiile publice şi
societatea civilă.
Pentru atingerea scopului mai sus formulat, ne-am propus atingerea
următoarelor obiective:
a) Estimarea condiţiilor, programelor şi necesităţilor actuale în domeniul
reintegrării sociale a persoanelor liberate din locurile de detenţie în comunităţile
Republicii Moldova,
b) Formularea de opţiuni şi alternative reale pentru eficienţizarea procesului de
reintegrare socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie,
c) Evaluarea efectelor şi impactul realizat prin punerea în aplicare a unui nou
mecanism de reintegrare socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie în
comunităţile Republicii Moldova,
d) Analiza procesului de inserţie profesională a persoanelor integrate,
e) Analiza rolului organelor de stat, al societăţii civile în procesul reintegrării
sociale a persoanelor eliberate din detenţie,
f) Examinarea procedurilor de supraveghere post-detenţie a persoanelor
eliberate din detenţie, inclusiv a celor eliberate sub probaţiune.
În procesul cercetării am constatat că procesul de reintegrare socială a
persoanelor eliberate din locurile de detenţie nu este abordat ca un proces complex.
De asemenea, s-a identificat că nu este dezvoltat un ciclu asistenţialal persoanelor
4
liberate din locurile de detenţie, care ar permite integrarea aspectelor asistenţiale
particulare prestate de diverse instituţii/structuri sociale pentru această categorie de
beneficiari.
Din păcate, în prezent nu există un mecanism reglementat juridic de
supraveghere a persoanelor eliberate din detenţie, astfel încît, prin consiliere şi
asistenţă, să fie prevenită săvîrşirea repetată de către ei a unor infracţiuni grave.
Unicele mecanisme de supraveghere – anchilozate în timp, sunt cele de
supraveghere penală a persoanelor eliberate din detenţie în regimul probaţiunii. La
analiza acestui mecanism ne vom şi referi în cele ce urmează, încercînd a propune
o analiză exhaustivă şi multisectorială a ceea ce înseamnă supraveghere a
persoanelor eliberate din detenţie.
În sensul celor prezentate mai sus se cristalizează ceea ce specialiştii
denumesc asistenţă post-penală, oferită de către serviciile de reintegrare, în baza
unei cereri exprese din partea persoanelor liberate condiţionat, a persoanelor
graţiate prin lege sau a minorilor a căror măsură educativă a fost înlăturată.
Realizarea scopurilor şi obiectivelor propuse de noi mai sus ar fi imposibile
în lipsa unei baze documentare şi bibliografice adecvate. În acest context, am
utilizat atît acte normative naţionale1, cît şi internaţionale,2 precum şi rapoarte ale
instituţiilor de specialitate.3
Literatura de specialitate a permis o abordare interdisciplinară, juridică şi
sociologică, a problemelor cercetate. Astfel, am menţiona literatura de analiză
juridică4, de analiză sociologică şi psihologică a problemelor persoanelor eliberate
1
Codul de executare a sancţiunilor de drept penal al Republicii Moldova, Legea nr. 1524-XII, din 22.06.1993,
publicată în Monitorul Oficial nr.1/1, din 30.01.1994 ; Codul de procedură penală al Republicii Moldova, publicat în
Monitorul Oficial nr. 104-110, din 07.06.2003 ; Codul penal al Republicii Moldova din 1961, adoptat prin Legea din
24 martie 1961, publicat în Veştile, 1961, nr.10 ; Codul penal al Republicii Moldova, publicat în Monitorul Oficial
nr. 128-129, din 13.09.2002 ; Constituţia Republicii Moldova, Adoptată la 29.07.1994, MO nr. 001 din 18.08.1994.
2
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului , adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, la 10 decembrie
1948 ; Recomandarea Consiliului Europei nr. (92) 16, referitoare la Regulile Europene asupra sancţiunilor aplicate
în comunitate; Rezoluţia 45/112 din 1998 - Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei juvenile
(Principiile de la Riyadh)
3
Piaţa muncii în Republica Moldova în anul 2003. Raportul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, Chişinău,
2004.
4
Barbăneagră A., Berliba V., Gheorghiţa M., Carpov T., Borodac A., Ulianovschi X. şi alţii, Codul penal al
Republicii Moldova, Comentariu, Chişinău, 2003 ; Barbu Gabriel-Silviu, Şerban Alexandru, Drept execuţional
penal, Bucureşti, 2005 ; Bârgău M., Criminologie, Partea generală, Academia “Ştefan cel Mare” a MAI, Chişinău,
5
din detenţie,5 precum şi cea care tratează unele aspecte specifice ale activităţii post-
instituţionale în ceea ce priveşte persoanele eliberate din detenţie,6 cum ar fi rolul
familiei, al agenţilor economici, precum şi trăsăturile specifice ale reintegrării
sociale şi supravegherii în perioada de tranziţie. Am apelat şi la resurse electronice,
cum ar fi site-ul Ministerului Justiţiei al Republicii Moldova www.justice.gov.md,
de unde am putut prelua importante şi preţioase informaţii privind legislaţia
naţioanlă la zi în domeniul ales de noi spre cercetare.
Lucrarea este alcătuită din două capitole, după cum urmează:
1. Aspecte ale reintegrării sociale a persoanelor eliberate din detenţie,
în care am tratat problemele rolului organelor de stat, ale fundaţiilor de

caritate, ale business-ului, familiei, în reintegrarea socială post-detenţie.
Am abordat problema reinserţiei sociale a minorilor. Nu am trecut cu
vedere rolul angajării în cîmpul muncii a persoanelor eliberate din
detenţie.
2. Supravegherea post-detenţie a persoanelor eliberate. Aici am abordat
unele noţinuni generale de supraveghere a infractorilor şi persoanelor

2005 ; Corcenco Alina, Principiul de individualizare la aplicarea pedepsei, Revista Naţională de Drept, nr. 5/2002,
Chişinău ; Costache Gheorghe, Penologie, Craiova, 2005 ; Dobrinoiu V., Pascu I., Lazăr V.,. Nistorenu Gh, Molnar
I., Boroi Al., Drept penal, Partea generală, Bucureşti, 1992; Dolea I., Probleme şi perspective privind alternativele
detenţiei, „Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, 2001, nr. 5 ; Ursu N., Codul penal, Comentat şi
adnotat, Chişinău, 2005.
5
Athanasiu A.A., Elemente de psihologie medicală, Bucureşti, 1982 ; Benescu O., Unele consideraţii privind locul
şi rolul comunităţii în reinserţia socială a foştilor infractori.- în: Integrarea socială postpenală a infractorilor între
realitate şi perspective. Materialele conferinţei desfăşurate la universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti, 1999 ;
Buciuceanu Mariana, Aspecte ale procesului de resocializare a minorilor şi tinerilor delincvenţi.-în Asistenţa socială
şi justiţia juvenilă: modalităţi de integrare şi cooperare. Culegere de articole elaborate în baza comunicărilor la
Conferinţa ştiinţifică din 22 aprilie 2005 (coordonator Bulgaru Maria), Chişinău, 2005 ; Ghidul consilierului de
probaţiune (editat de Institutul de Reforme Penale), Chişinău, 2004 ; Durnescu Ioan - coordonator, Manualul
consilierului de reintegrare socială şi supraveghere, Craiova, 2003 ; Institutul de Reforme Penale, Raport: evaluarea
necesităţilor în domeniul reintegrării sociale a persoanelor liberate din detenţie, Chişinău, 2007 ; Milicenco Stela,
Integrarea socioprofesională a persoanelor care şi-au ispăşit pedeapsa.-în: Asistenţa socială şi justiţia juvenilă:
modalităţi de integrare şi cooperare. Culegere de articole elaborate în baza comunicărilor la Conferinţa ştiinţifică din
22 aprilie 2005 (coordonator Bulgaru Maria), Chişinău, 2005
6
Preda F. R., Perspectiva reintegrării sociale a foştilor infractori în viziunea agenţilor economici. – în: Integrarea
socială postpenală a infractorilor între realitate şi perspective. Materialele conferinţei desfăşurate la universitatea
„Spiru Haret”, Bucureşti, 1999; Gorici A.N., Familia-factor de reuşită a integrării sociale postpenale (studiu de
caz).– în: Integrarea socială postpenală a infractorilor între realitate şi perspective. Materialele conferinţei
desfăşurate la universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti, 1999; Brezeanu Ortansa - coordonator, Particularităţi ale
criminalităţii în perioada de tranziţie, Bucureşti, 1999.
6
eliberate din detenţie, precum şi considerente practice în context:
elaborarea unui plan de supraveghere, colaborarea între oficiile de
executare şi poliţie în domeniul eficientizării activităţii de supraveghere,
etc.
7
CAPITOLUL 1
ASPECTE ALE REINTEGRĂRII SOCIALE A PERSOANELOR
ELIBERATE DIN DETENŢIE
1.1 Rolul instituţiilor de stat în reintegrarea socială a persoanelor eliberate
din detenţie
1.1.1 Consideraţii generale
Conţinutul procesului de reintegrare şi recuperare, practic, nu poate depăşi
nivelul actual de educaţie, cultură, aspiraţii şi civilizaţie al întregii societăţi.
Finalitatea spre care se tinde, adică aceea ca deţinutul să traversezepedeapsa
fără a i se altera personalitatea şi comportamentul, iar la liberare să-şi manifeste
opţiunea de a duce o viaţă în respect faţă de lege şi normele morale, constituie
astăzi o problemă a modelului de educaţie în societate, iar soluţionarea ei nu stă
doar în faţa sistemului penitenciar, ci şi a întregii societăţii.
Este mai bine să previi decât să pedepseşti. Acest dicton, vechi şi înţelept, se
adresează şi subiecţilor, structurilor şi substructurilor instituţionale implicate în
activitatea de reeducare a individului. Menţionăm că doctrina criminologiei de
tratament conţine o evidentă contradicţie vis-à-vis de această activitate. Abordând
problema reintegrării persoanelor deviante şi efectuând diverse studii, specialiştii
străini (V.Fox, Peter Lejins, Michèle-Laure Rassat ş.a.) se pronunţă împotriva
metodelor general folosite de tratare a infractorilor, argumentându-şi poziţia prin
insuficienţa cunoştinţelor ştiinţifice în domeniul dat. Cu toate acestea, trebuie să
ţinem cont de faptul că cel care săvârşeşte o infracţiune, oricât de gravă ar fi
aceasta, nu este şi nu poate fi considerat în genere ca irecuperabil şi situat în afara
procesului educativ, ci, dimpotrivă, trebuie implicat cu mai mulă amploare în acest
proces. Problema capătă o intensitate aparte când ne raportăm la recuperarea
delincvenţilor minori şi tineri.7
7
Buciuceanu Mariana, Aspecte ale procesului de resocializare a minorilor şi tinerilor delincvenţi.-în Asistenţa
socială şi justiţia juvenilă: modalităţi de integrare şi cooperare. Culegere de articole elaborate în baza
comunicărilor la Conferinţa ştiinţifică din 22 aprilie 2005 (coordonator Bulgaru Maria), Chişinău, 2005, pag. 170
8
În literatura de specialitate se arată că eficienţa procesului de resocializare
este determinată de o multitudine de factori, generali şi particulari. Totodată,
factorii generali se determină în raport cu situaţia social-economică din ţară
(realizarea dreptului la muncă, asigurarea cu locuinţă, primirea unui ajutor social),
iar factorii particulari, specifici – în raport cu situaţia prezentă a sistemului
corecţional-penal. Nu este nevoie de o comparaţie amplă cu situaţia celorlalte ţări
pentru a realiza faptul că metodele corecţionale utilizate în societatea noastră nu
ajung la rezultatele dorite. În ce prieşte elementele de bază ale procesului de
reeducare – educaţia prin muncă şi instruirea generală – ele sunt atât de formale şi
sărace, încât pot atenua, pentru toată viaţa, dorinţa de a munci cinstit sau a învăţa.
Mai concret ne vom opri asupra componentei integrare socială a minorilor eliberaţi
din penitenciare în subcapitolul 1.4 al prezentei teze.
Ex-deţinuţii, fiind consideraţi persoane defavorizate, au nevoie de ajutor din
partea instituţiilor statale, centrale sau locale, pentru integrarea mai rapidă în
societate, inclusiv pe piaţa muncii. În acelaşi timp, instituţiile respective,
conştientizând faptul că persoanele liberate din detenţie ar putea comite alte
infracţiuni, în cazul în care acestea nu au nici o susţinere din partea statului, ar
trebui să se implice mai mult, prin acordarea ajutorului necesar pentru persoanele
respective. Important este de a identifica instituţiile în care persoanele liberate din
detenţie au mai multă încredere şi de la care aşteaptă ajutorul necesar.
În afară de acestea, există unele persoane care consideră că de integrarea pe
piaţa muncii ar trebui să se preocupe şi conducerea instituţiilor penitenciare.
Bineînţeles, pentru susţinerea persoanelor liberate din detenţie este nevoie de
dezvoltat mai multe servicii pe piaţa muncii care ar contribui substanţial la
ocuparea persoanelor respective.
Din numărul total al respondenţilor, 48,1% consideră că serviciile de
consiliere profesională sunt cele mai importante pe piaţa muncii. E ceva firesc, în
condiţiile în care persoanele date sunt fără meserie. 34,8% din cei chestionaţi
9
consideră serviciile de mediere a locurilor de muncă cele mai importante pe piaţa
muncii, iar 25,1% - serviciile de consultanţă psihologică.8
Serviciile de consiliere profesională pot fi dezvoltate pe piaţa muncii sub
diferite forme. Persoanele liberate din detenţie, participante la sondaj au menţionat
mai multe tipuri de servicii necesare pentru a îmbunătăţi situaţia acestora pe piaţa
muncii.
Serviciile de consiliere profesională trebuie dezvoltate de instituţii abilitate
să presteze astfel de servicii şi, în acelaşi timp. să fie cunoscute de persoanele
liberate din detenţie pentru a facilita accesul la serviciile respective. Cei mai mulţi
din respondenţi consideră că serviciile de consiliere profesională trebuie prestate
de agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă.
Un alt tip de servicii, la fel de importante pe piaţa muncii, sunt serviciile de
mediere a locurilor de muncă. Prin dezvoltarea acestor servicii, foştii deţinuţi îşi
vor spori şansele de încadrare mai rapidă în câmpul muncii datorită cunoştinţelor
pe care le vor acumula. Serviciile de mediere a locurilor de muncă sunt prestate
sub diferite forme. O bună parte din respondenţi consideră că au nevoie de servicii
de informare privind locurile de muncă vacante.9
La fel ca şi în cazul serviciilor de consiliere profesională, serviciile de
mediere a locurilor de muncă trebuie să fie realizate de anumite instituţii
specializate, dar, în acelaşi timp, cunoscute de persoanele liberate din detenţie.
Potrivit sondajului, majoritatea persoanelor chestionate consideră că serviciile de
mediere a locurilor de muncă trebuie să fie prestate de agenţiile teritoriale pentru
ocuparea forţei de muncă.
Serviciile de consultanţă psihologică pe piaţa muncii fac parte din
multitudinea de servicii considerate necesare pe piaţa muncii şi care vin în ajutorul
persoanelor defavorizate de pe piaţa muncii. în condiţiile în care o perioadă mai
îndelungată de timp persoana nu reuşeşte să se integreze pe piaţa muncii, serviciile
de consultanţă psihologică sunt necesare pentru a scoate persoana dată din starea
8
IRP, Raport: evaluarea necesităţilor în domeniul reintegrării sociale a persoanelor liberate din detenţie, Chişinău,
2007, pag. 43
9
Brezeanu Ortansa - coordonator, Particularităţi ale criminalităţii în perioada de tranziţie, Bucureşti, 1999, pag. 45
10
de depresie. La fel, serviciile de consultanţă psihologică sunt necesare şi pentru
persoanele care sunt deja angajate în câmpul muncii. Potrivit sondajului serviciile
de consultanţă psihologică trebuie dezvoltate sub diferite forme.10
Serviciile de consultanţă psihologică trebuie prestate de specialiştii în
domeniu care activează în anumite instituţii specializate. Participanţii la sondaj au
menţionat că serviciile de consultanţă psihologică trebuie prestate de instituţiile
specializate - 50,0%. 11
Ajutorul pe care persoanele liberate din detenţie îl solicită din partea statului
este diferit, în funcţie de problemele cu care se confruntă fiecare persoană în parte
şi de ceea ce aceasta doreşte să realizeze.
Cei mai mulţi din respondenţi solicită ajutor din partea statului în vederea
obţinerii unei anumite meseni ce i-ar permite practicarea unei activităţi - 33,8%. O
altă problemă pe care persoanele eliberate din detenţie doresc s-o rezolve cu
ajutorul statului constă în acordarea spaţiului locativ. 27,7% din respondenţi
consideră că principalul impediment pentru integrarea pe piaţa muncii îl constituie
lipsa spaţiului locativ. De aceea, ei doresc sprijin din partea statului în vederea
obţinerii spaţiului locativ. 23,3% din cei chestionaţi consideră că dacă statul ar
impune anumite cote de angajare pentru agenţii economici, ei se vor integra mai
rapid pe piaţa muncii. 15,2% din respondenţi doresc obţinerea creditului
preferenţial de la stat, moment specific pentru categoria de persoane liberate din
detenţie care doresc iniţierea propriei afaceri.12
La ieşirea din penitenciar, majoritatea deţinuţilor primesc indemnizaţia unică
(1200 lei). Considerăm că această modalitate de ajutor material este puţin eficientă
deoarece o bună parte dintre cei din detenţie lucrează şi au sume acumulate la
contul de peculiu.
10
IRP, Raport: evaluarea necesităţilor în domeniul reintegrării sociale a persoanelor liberate din detenţie,
Chişinău, 2007, pag. 45
11
Idem
12
Idem
11
Eficient ar fi ca aceste surse să fie direcţionale la soluţionarea problemelor
deţinuţilor aflaţi în dificultate.13
în reintegrarea deţinuţilor ar trebui să intervină societatea civilă. Din păcate
asociaţiile care se ocupă de acest lucru sunt prea puţine şi nu satisfac decât în mica
măsură nevoile deţinuţilor. Organizaţiile non-guvernamentale care încearcă să
ofere soluţii pentru reabilitarea socială a persoanelor liberate din penitenciare sunt
în număr extrem de redus la noi în ţară, şi ele lucrează în special cu deţinuţii,
lăsând înafară informarea şi educarea populaţiei.
Punctul de pornire în reintegrarea fostului deţinut în societate este acela că nj
trebuie realizat mai mult control decât strictul necesar şi ca fostul infractor să fie
susţinut şi motivat să trăiască o viaţă fără infracţiuni prin ajutorul acordat în
dezvoltarea lui personală, socială, profesională şi educaţională: control şi securitate
contra sprijin şi motivare. Este bine de a oferi foştilor deţinuţi mai mult sprijin
neîntrerupt şi eficient, grijă Şi servicii pentru reabilitare. Sarcina principală este de
a creşte siguranţa publică şi de 9 promova binele comun prin avansarea,
recunoaşterea şi utilizarea sancţiunilor şi masurilor comunitare, în felul acesta
reducând nivelul recidivei. Prevenirea recidivei este punctul central, o dată cu
integrarea/reintegrarea socială a celor care au intrat în conflict cu legea penală. Un
alt scop pentru o reintegrare mai buna a persoanelor eliberate din locurile de
detenţie este de a furniza asistenţă foştilor deţinuţi şi familiilor acestora în Perioada
custodială, prin munca apropiată cu serviciile penitenciare facilitând utilizata
detenţiei bazate ne romunitate şi deţinuţilor. Un alt scop este: informarea,
încurajarea şi implicarea comunităţii în rezolvarea problemelor asociate cu
infracţionafitatea. Principalele două ţinte sunt: protecţia societăţii prin acţiuni de
evitare a recidivei şi iniţiative care să conducă infractorii către o viaţă decentă.
Pentru o reintegrare mai uşoară în societate este necesar ca fostul deţinut să
cunoască şi să înveţe regulile societăţii care tot nu sunt suficiente din motiv că este
necesară înţelegerea şi respectarea legilor. Fiecare trebuie să înţeleagă că a respecta
13
Chişinău, 2007, loc. cit.
12
legile nu este uşor, dar este absolut necesar dacă vrea să trăiască printre ceilalţi
oameni şj să nu fie pedepsit. Orice deţinut trebuie să înţeleagă că societatea
încearcă să realizeze o împărţire dreaptă a bunurilor, a locurilor de muncă, a
posibilităţilor de educaţie, a premiilor, a banilor. Depinde de tine să îţi construieşti
o viaţă frumoasă învăţând, muncind, punând în valoare talentele. Oamenii se
deosebesc unii faţă de alţii. Fiecare are anumite capacităţi, aptitudini, talente.
Acestea nu sunt însă suficiente. Este nevoie de muncă şi perseverenţă pentru a
ajunge la succes,14
În vederea acordării sprijinului practic de care condamnaţii au nevoie după
liberare, serviciile au încheiat numeroase protocoale de colaborare cu instituţii şi
organizaţii locale, cum ar fi: agenţiile de formare şi de ocupare a forţei de muncă,
primăriile, serviciile sociale, direcţiile de protecţie a drepturilor copiilor etc.
Serviciile de reintegrare socială şi supraveghere sunt, de asemenea, competente să
ofere servicii de asistenţă, consiliere, programe de resocializare şi de pregătire în
vederea liberării pentru deţinuţi. Toate aceste programe se desfăşoară în baza unor
acorduri de colaborare între servicii şi penitenciare.
Dacă se examinează sarcinile serviciilor ce lucrează cu persoanele liberate
din locurile de detenţie pentru o reintegrare mai eficientă, pot fi identificate
principalele:
• specialiştii să ofere autorităţilor judiciare şi altora informaţii de calitate şi
evaluări care să-i asiste în individualizarea pedepsei sau în adoptarea altor
decizii;
• să ofere infractorilor, pe baza metodelor de asistenţă socială, suport practic,
financiar, social şi psihologic;
• să prevină recidiva în sensul cel mai larg, prin dezvoltarea încrederii în sine
şi auto-controlului, dar şi prin consolidarea abilităţilor de a funcţiona în
context social;
14
Chişinău, 2007, loc.cit.
13
• să contribuie la siguranţa publică prin încurajarea infractorilor de a deveni
membrii corecţi ai societăţii, prin supravegherea şi monitorizarea acestora în
vederea reducerii recidivei şi prin dezvoltarea acelor abilităţi care pot
contribui la integrarea/reintegrarea socială a infractorilor şi la un stil de viaţă
pozitiv;
• să identifice şi să dezvolte acele calităţi personale sau resurse sociale care
pot susţine reintegrarea cu succes în societate şi pot conduce la construirea
unor strategii de viaţă pozitive;
• să asiste deţinuţii şi să îi pregătească pentru liberare;
• să asigure asistenţă postpenală a deţinuţilor liberaţi;
• să ofere asistenţă familiilor infractorilor pentru a menţine şi îmbunătăţi
relaţia acestora cu infractorul în vederea eliminării obstacolelor în calea
reintegrării sociale;
• să organizeze medierea între victimă şi infractor;
• să protejeze comunitatea prin soluţionarea efectivă a conflictelor.
Ţinând cont de faptul că comportamentul infracţional este determinat de
numeroşi factori particulari şi sociali, în rezolvarea problemei de resocializare şi
reintegrare a condamnaţilor în fiecare caz este necesar un tratament diferenţiat,
individual, prin aplicarea celor mai eficiente forme şi metode de lucru. în acest
scop trebuie studiate personalitatea şi istoria dezvoltării sale criminale, identificate
motivele şi factorii, care l-au împiedicat sâ respecte legea, determinate
particularităţile ei psihologice.
Persoanele care s-au aflat în detenţie o perioadă îndelungată de timp nu
întotdeauna se pot orienta corect în libertate. Dar dacă se iau în calcul restricţiile de
regim în penitenciare, reglementarea întregii vieţi şi termenele mari de pedeapsă,
comportamentul normal şi orientarea condamnatului devine problematică. Sarcina
principală a unor asemenea acţiuni este de a descoperi capacităţile şi posibilităţile
condamnaţilor, de a le stimula iniţiativa.
14
1.1.2 Probleme identificate în contextul îndeplinirii de către organele de stat a
rolului de reintegrare socială a infractorilor
În contextul asistenţei oferite de către stat persoanelor eliberate din detenţie,
am putea identifica următoarele probleme principale :
1. Numărul redus de personal al secţiilor penale implicat în activităţi de
evidenţă şi supraveghere;
2. Imposibilitatea acordării serviciilor de asistenţa şi consiliere pentru
persoanele liberate din locurile de detenţie de către specialiştii secţiilor

penale;
3. Lipsa personalului secţiei penale, specializat pentru activitatea de evidenţă,
supraveghere şi consiliere a minorilor aflaţi în termen de probă;
4. Lipsa cadrelor secţiei penale de specialitate în domeniul asistenţei sociale şi
psihologie;
5. Spaţiu şi dotări inadecvate activităţilor de asistenţă, consiliere şi
supraveghere a persoanelor liberate din locurile de detenţie;
6. Cumularea funcţiilor specialistului secţiei penale cu alte atribuţii din cadrul
oficiului de executare;
7. Înştiinţările privind liberarea persoanelor din detenţie nu conţin informaţii
privind comportamentul persoanei în perioada detenţiei;
8. Instituţiile penitenciare nu solicită informaţii referitoare la condiţiile în care
urmează să se întoarcă persoanele liberate din locul de detenţie;
9. În dosarul personal lipseşte fişa de identificare a nevoilor beneficiarului;
10.Activităţile de supraveghere adeseori sunt limitate la simple activităţi de
evidenţă curentă a persoanelor;
11. Activităţi de asistenţă şi consiliere nu se desfăşoară cu beneficiari;15
12.Legislaţia Republicii Moldova nu conţine reglementări clare referitoare la

acordarea de asistenţă şi consiliere a persoanelor liberare din locurile de
detenţie;
15
15
13.Nu poate fi asigurat principiul confidenţialităţii discuţiilor cu beneficiariii;
14.În activităţile de evidenţă şi supraveghere nu sunt implicaţi voluntari;
15.Nu sunt stabilite parteneriate cu instituţiile prestatoare de servicii din
comunitate;
16.Lipsa bazei metodologice de desfăşurare a activităţilor de profilaxie cu
persoanele
17.liberate din locurile de detenţie;
18.Neperfectarea Buletinelor de identitate din lipsa vizei de domiciliu;
19.Persistă blocaje de cooperare între diversele segmente ale executivului, în
procesul de luare a deciziilor în interesul major al persoanelor aflate în
dificultate;
20.Cadru normativ incomplet în domeniul reintegrării sociale a persoanelor
liberate din locurile de detenţie;
21.Prestării serviciilor de asistenţă socială la nivel teritorial, ca şi la nivelul
central,
22.rămâne confuză din cauza divizării responsabilităţilor între structurile şi
nivelurile autorităţilor administraţiei publice;
23.Lipsa reglementării exprese a reglementărilor referitoare la implicarea
Administraţiei publice locale la asitenţa persoanelor liberate din locurile de
detenţie;
24. Cantinele sociale şi centrele de găzduire sunt prezente doar în municipii;
25.Nu se organizează cursuri de calificare profesională speciale pentru

persoanele liberate din locurile de detenţie în toate centrele raionale;
26.În majoritatea cazurilor locurile de muncă oferite nu sunt acceptate;
27. Mecanism ineficient de implicare a persoanelor liberate din locurile de
detenţie la blucrări publice;16
16
Chişinău, 2007, pag. 54-55
16
28.Persoanele liberate din detenţie nu cunosc instituţiile administraţiei publice
centrale şi locale la care ar putea să se adreseze pentru a obţine un sprijin sau
au puţină încrederea în acestea că le-ar putea fi de ajutor;
29.Sănătatea precară a persoanelor liberate din detenţie;
30.Lipsa unei meserii sau a unei calificări;
31.Reticenţa din partea agenţilor economici privind angajarea persoanelor
deţinute;
32.Lipsa abilităţilor de muncă la persoanele liberate din locurile de detenţie;
33.Privarea de libertate pentru o perioadă mai îndelungată de timp conduce la
scăderea competenţei profesionale ;
34.Autorităţile publice locale se implică puţin în angajarea persoanelor liberate
din locurile de detenţie;
35.Probleme de discriminare salarială;
36. Restricţiona rea în obţinerea unor posturi mai înalte.17
1.2 Angajarea în cîmpul muncii a persoanelor eliberate din detenţie

1.2.1 Reintegrarea socială prin muncă. Principii generale şi prevederi ale
legislaţiei naţionale ale RM în domeniu
Cercetările privind rolul angajării în cîmpul muncii a infractorilor eliberaţi
din detenţie îi preocupă pe sociologii şi juriştii din întreaga lume de cîteva decenii.
În acest sens, este relevant studiul realizat de Eugene Heimler timp de 5 ani, în anii
’70 ai secolului al XX-lea, pe un eşantion de tineri şomeri, în rezultatul căruia a
fost elaborată „scala de funcţionare socială”. S-a constatat că cei care
„funcţionează” în societate au o trăsătură comună, şi anume: a satisfacţiei care
corespunde nivelului de frustrare căruia ei îi pot rezista. A fost contruită o scală
destinată a măsura relaţia dintre satisfacţia şi frustrarea pe care o persoană le simte
la un moment dat şi au fost identificate 5 domenii în care succesul şi eşecul au fost
exemplificate: muncă şi interese, securitate financiară, relaţii de prietenie şi relaţii
sociale, viaţa familială. De asemenea, au fost identificate 5 domenii în care
frustrarea blochează activitatea: depresia, alienarea sau sentimentul de persecuţie,
17
Ibidem, pag. 56-57
17
simptomele psihosomatice şi, în sfârşit, modalităţile de evadare (precum consumul
de alcool). Aplicarea scalei produce un scor pozitiv şi unul negativ. În urma
utilizării acestei scale se construieşte un plan de acţiuni şi o anumită perioadă
serviciile de probaţiune investesc resurse în această metodă de lucru, după care ea
este utilizată de acei practicieni care sunt motivaţi de credinţa că prin ea se reduce
infracţionaţitatea.18
În Republica Moldova, dată fiind acuta criză economică cu care se confruntă
ţara şi a lipsei locurilor de muncă, problema inserţiei profesionale a persoenelor
eliberate din detenţie este una deosebit de dificilă.
Persoanele eliberate din detenţie reprezintă o categorie de persoane ce
întâlneşte dificultăţi destul de mari în procesul de integrare în societate inclusiv pe
piaţa muncii.
Faptul e confirmat din următoarele informaţii, din numărul total de persoane
aflate în detenţie la 01 aprilie 2006:
2341 sau 35,5% se afiau pentru prima dată;
2182 sau 33,1% - pentru a doua oară;
1116 sau 16,9% - pentru a treia oară;
960 sau 14,5% se aflau pentru a patra oară şi mai mult.19
Aşadar, aproape 2/3 din numărul persoanelor condamnate se află pentru a
doua oară şi mai mult în instituţiile penitenciare. Aceasta demonstrează încă o dată
în plus că după liberarea din instituţiile penitenciare persoanele în cauză se
adaptează foarte greu la noul mediu, de cele mai multe ori nefiind ajutate de
instituţiile abilitate.
Lipsa ajutorului din partea instituţiilor abilitate în vederea resocializării
persoanelor liberate din detenţie, imposibilitatea de a se integra pe piaţa muncii, ca
rezultat al lipsei unei meserii sau calificări îi determină pe aceştia să comită alte
18
Milicenco Stela, Integrarea socioprofesională a persoanelor care şi-au ispăşit pedeapsa.-în: Asistenţa socială şi
justiţia juvenilă: modalităţi de integrare şi cooperare. Culegere de articole elaborate în baza comunicărilor la
Conferinţa ştiinţifică din 22 aprilie 2005 (coordonator Bulgaru Maria), Chişinău, 2005, pag. 172-175
19
18
infracţiuni cu scopul reîntoarcerii lor în instituţiile penitenciare. Revenirea în
instituţiile penitenciare reprezintă o soluţie pentru ei de a fi asiguraţi cu un adăpost
sau cu hrana necesară, chiar dacă sunt privaţi de libertate.
O altă caracteristică cu referire la persoanele aflate în detenţie se referă la
statutul social al acestora. în tabelul nr.1 este prezentată caracteristica după starea
socială a persoanelor aflate în detenţie.
Tabelul nr. 120
Potrivit tabelului nr 1, din numărul total al persoanelor aflate în detenţie,

aproape 48% îl constituie şomerii. Pierderea locului de muncă, perioada
îndelungată de aflare în şomaj, lipsa unui venit care le-ar asigura un minimum de
existenţă determină persoanele în cauză să comită anumite infracţiuni fără a sesiza
riscul la care se supun. Din umărul total al persoanelor aflate în detenţie, 6506
persoane sau 98,6% sunt persoane pte de muncă.
De cele mai multe ori, în instituţiile penitenciare ajung persoanele cu un
nivel redus e instruire. în tabelul nr. 2 este prezentată caracteristica după studii a
persoanelor flate în detenţie.21
Tabelul nr. 2
20
21
19
Din datele tabelului nr.2, observăm că persoanele cu studii gimnaziale şi cele
cu studii medii generale reprezintă categoriile cele mai mari de deţinuţi. La 01
aprilie 2006, 43,3% din numărul total de deţinuţi erau cu studii gimnaziale şi
41,1% din deţinuţi - cu studii medii generale. În total, aceste două categorii de
deţinuţi constituie 84,4%. Persoanele cu un nivel de studii redus sunt mai
predispuse la comiterea lor infracţiuni şi, totodată, sunt persoanele care întâmpină
mari dificultăţi privind igajarea în câmpul muncii datorita limitării competenţelor
profesionale. De aceea, te necesar un suport din partea instituţiilor guvernamentale
în ceea ce priveşte militarea angajării acestora în câmpul muncii. De cele mai
multe ori, persoanele eliberate din detenţie nu cunosc instituţiile administraţiei
publice centrale şi locale la re ar putea să se adreseze pentru a obţine un sprijin sau
au puţină încrederea în estea că le-ar putea fi de ajutor.
În tabelul nr. 3 este prezentată dinamica persoanelor liberate din detenţie
care au adresat după ajutor la ANOFM.22
22
20
Potrivit tabelului nr.3, în perioada 2000 - 2005 se observă o creştere
semnificativă a persoanelor liberate din detenţie care s-au adresat agenţiilor
teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă, de la 37 persoane în anul 2000 până la
1485 persoane în anul 2005. Deşi numărul foştilor deţinuţi care s-au adresat
agenţiilor teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă a fost într-o permanentă
creştere, posibilităţile de angajare în câmpul muncii au fost destul de limitate.
Aceasta se observă şi din tabelul de mai sus, în care, cu excepţia anului 2000,
persoanele liberate din detenţie şi angajate în câmpul muncii prin intermediul
agenţiifor teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă nu a depăşit 8,0%, în cel mai
bun caz. Dificultatea plasării în câmpul muncii a persoanelor liberate din detenţie
de către ANOFM este determinată de mai mulţi factori:
• sănătatea precară a persoanelor liberate din detenţie;
• lipsa unei meserii sau a unei calificări;
• reticenţa din partea agenţilor economici privind angajarea persoanelor
• deţinute;
• lipsa abilităţilor de muncă la persoanele în cauză etc.
Aşadar, persoanele liberate din detenţie reprezintă o categorie a persoanelor
defavorizate pe piaţa muncii care au nevoie de un suport moral şi material în ceea
ce priveşte posibilităţile de integrare a acestora pe piaţa muncii. în acest sens se
impune o implicare mai mare, atât din partea autorităţilor publice centrale, prin
elaborarea unor politici clare care ar facilita integrarea pe piaţa muncii a
persoanelor în cauză, cât şi a autorităţilor publice locale prin utilizarea unor pârghii
şi instrumente adecvate ce ar permite angajarea în câmpul muncii a persoanelor
liberate din detenţie.23
Analiza datelor statistice ne oferă posibilitatea de a face o apreciere cantitativă,
din exterior al categoriilor persoanelor defavorizate. Dar o importanţă mare are şi
studiul calitativ, din interiorul acestor categorii de persoane, pentru a afla cauzele,
împrejurările, motivele, nevoile, interesele, doleanţele lor. Pentru a cunoaşte mai
23
Brezeanu Ortansa - coordonator, Particularităţi ale criminalităţii în perioada de tranziţie, Bucureşti, 1999, loc.cit.
21
bine problemele acestora e nevoie de a comunica cu ei. Din aceste considerente
apare necesitatea de a realiza şi un studiu sociologic profund care este prezentat în
continuare.
Integrarea pe piaţa muncii a persoanelor eliberate din detenţie este destul de
dificilă, în primul rând, datorită faptului că persoanele în cauză sunt considerate de
către agenţii economici persoane cu probleme. În al doilea rând, privarea de
libertate pentru o perioadă mai îndelungată de timp conduce la scăderea
competenţei profesionale sau, o dată ce cunoştinţele şi abilităţile profesionale nu
sunt aplicate în practică, de nivelul de calificare al persoanelor date şi, ca urmare,
se află într-o situaţie de rioritate faţă de alte persoane. în al treilea rând, majoritatea
persoanelor liberate detenţie sunt persoane fără studii profesionale. Deci, acestea
nu pot pretinde la ieşene concretă pe piaţa muncii şi, de cele mai multe ori, acestea
se angajează ectorul informai al pieţei muncii pentru a desfăşura diferite activităţi
auxiliare. De menea, rezultatele sondajului ne demonstrează că aproximativ 53,1%
din persoanele chestionate nu deţin o meserie concretă. Din cei care deţin diplome
ce atestă o mită calificare 16,7% deţin calificarea de zidar / tencuitor, 10,1 % -
operator, 12,7% / tractorist, 13,8%, - tehnician, 5,8%-sudor, 5,1% - bucătar, 5,8%-
contabil / economist, 4,3% - lăcătuş, 2,9% -jurist, precum şi alte meserii.
De obicei, înainte de liberarea din detenţie, persoanele în cauză trebuie să ur-ze un
instructaj, efectuat de către personalul instituţiilor penitenciare, referitor la
iportamentul acestora în exterior şi informarea despre instituţiile la care trebuie să
idreseze pentru a primi ajutorul necesar. în urma efectuării sondajului, persoanele
stionate înainte de liberate au beneficiat de mai multă informaţie referitoare la:
itenţa şi activitatea agenţiei pentru ocuparea forţei de muncă, drepturile pentru
părea unui post de muncă, situaţia de pe piaţa muncii, activitatea autorităţilor
publice etc.
Din numărul persoanelor participante la sondaj, 48,1% nu au avut nici un loc
de îcă de când se află în libertate, 23,9% au avut un singur loc de muncă, 12,3%
-curi de muncă, 7,5% - 3 locuri de muncă şi 8,2% mai mult de 3 locuri de muncă.
22
Angajarea în câmpul muncii reprezintă, la etapa actuală, o problemă destul
de dificilă care se confruntă majoritatea persoanelor aflate în căutarea unui loc de
muncă. În acest fel, persoanele care nu au o meserie sau o anumită calificare,
precum sunt persoanele liberate din detenţie, se află într-o dificultate şi mai mare
comparativ cu persoanele care au studii ce atestă meseria sau nivelul de calificare.
Probabilitatea de a ocupa anumit post vacant de către persoanele eliberate din
detenţie este cu mult mai mică de celelalte categorii de persoane. Aceasta ne
demonstrează şi studiul realizat. Din numărul total al persoanelor liberate din
detenţie care au participat la sondaj, doar 28,4% sunt încadrate în câmpul muncii.
Cele mai multe din persoanele angajate activează în întreprinderi private -64,6%
din respondenţi, 25,6% activează în întreprinderi de stat iar 9,8% activează în alte
tipuri de întreprinderi. Domeniile de activitate a întreprinderile! în care activează
persoanele liberate din detenţie sunt diferite. 22,2% din persoanele chestionate
activează în întreprinderile industriale, 22,1% - în întreprinderile agricole, 21.0%-
în întreprinderile de construcţii, 11,1% în întreprinderile din transport, 16,0% în
întreprinderile comerciale şi 7,4% în sectorul bugetar. Durata de angajare la
ultimul loc de muncă este relativ mică. Cei mai mulţi din cei chestionaţi activează
la ultimul loc de muncă de mai puţin de un an de zile.
Majoritatea persoanelor liberate din detenţie s-au angajat individual în
câmpul muncii sau prin intermediul prietenilor sau rudelor. Relaţiile de rudenie sau
de prietenie ale persoanelor liberate din detenţie au avut un rol decisiv în angajarea
în câmpul muncii. Aceasta i-a şi determinat pe mulţi angajatori de a angaja astfel
de persoane. Pentru persoanele respective sunt mai puţin cunoscute modalităţile de
angajare prin intermediul anunţurilor publicate în mass-media sau prin intermediul
târgurilor locurilor de muncă. Cu toate că persoanele liberate din detenţie îşi pun
mari speranţe în autorităţile publice locale, acestea se implică mai puţin în
angajarea persoanelor date.24
24
Brezeanu Ortansa - coordonator, Particularităţi ale criminalităţii în perioada de tranziţie, Bucureşti, 1999, pag. 53-
54
23
Conform legislaţiei în vigoare a Republicii Moldova, angajarea în câmpul
muncii trebuie să finalizeze cu încheierea contractului individual de muncă între
angajat şi angajator. La momentul efectuării studiului, doar 36,6% din cei
chestionaţi au menţionat că au încheiat un contract individual de muncă cu
angajatorul, în timp ce 63,4% nu au făcut acest lucru. Din cei care au încheiat un
contract individual de muncă, clauzele care au fost stipulate în acesta se rezumau
la: mărimea salariului, condiţiile de muncă, durata zilei de muncă etc.
În afară de clauzele oficiale stipulate în contractul individual de muncă,
angajatorii, neoficial, pot înainta anumite cerinţe suplimentare faţă de angajaţi,
care contravin legislaţiei în vigoare şi care nu sunt menţionate în contractul
individual de muncă.
De obicei, acestea se referă la: munca prestată peste programul normal de
muncă - 28,8%, munca desfăşurată în zile de odihnă sau sărbătoare 28,8%,
neacordarea concediului corespunzător doleanţelor angajatului -21,4% şi
neacordarea salariului pe perioada de probă - 21,4%.
Luând în consideraţie faptul că persoanele liberate din detenţie sunt
considerate persoane cu probleme, angajatorii, neoficial, ar putea înainta anumite
clauze referitoare la comportamentul persoanelor respective. 20,0% din
respondenţi au menţionat că angajatorul a stabilit clauze diferite faţă de ceilalţi
angajaţi referitoare la comportamentul acestora, ceea ce ne demonstrează intenţiile
de discriminare provocate de angajator.
Există mai multe modalităţi de stabilire a salariului ia momentul angajării.
Potrivit sondajului, 51,7% din respondenţi au menţionat că salariul a fost stabilit de
către angajator, 37,9% - conform tarifelor oficiale de salarizare şi 10,3% - în urma
negocierilor dintre angajator şi angajat.
Ultima etapă a procesului de angajare constă în integrarea noului angajat la
locul de muncă. în cazul dat, managementul superior al organizaţiei trebuie să
întreprindă măsuri concrete ce ar facilita adaptarea noilor angajaţi la locul lor de
muncă. Potrivit sondajului, doar 36,6% din cei chestionaţi au menţionat că la
24
angajare au fost luate măsuri din partea angajatorului în vederea integrării mai
rapid eîn cîmpul muncii.
Aşadar, persoanele liberate din detenţie au anumite restricţii în ceea ce
priveşte obţinerea unor posturi mai înalte - 30,6% din respondenţi, după care
urmează supravegherea excesivă din partea superiorilor - 29,0%, probleme de
discriminare salarială -25,8% şi marginalizarea din partea colegilor- 14,5%.25
Perioada de timp pentru care persoana s-a aflat în detenţie are implicaţii
directe asupra vieţii profesionale a acesteia. Indiferent de durata de timp de
inactivitate cauzată de ispăşirea pedepsei, persoana în cauză are de suportat
anumite consecinţe. în primul rând, perioada de inactivitate conduce la
devalorizarea cunoştinţelor şi aptitudinilor profesionale, dacă persoana Ie-a avut
până la ispăşirea pedepsei, în sensul exercitării unei anumite meserii sau
profesiuni.
Din numărul total al persoanelor participante la sondaj, 64,6% din
respondenţi au fost încadraţi în câmpul muncii înainte de ispăşirea pedepsei, în
timp ce 35,4% - nu. Persoanele liberate din detenţie au încercat să se încadreze în
câmpul muncii. 69,2% din respondenţi au susţinut că au dorit să se angajeze în
câmpul muncii, în timp ce 30,8% nu au dorit acest lucru.26
Din numărul persoanelor chestionate care au dorit să se angajeze în câmpul
muncii, 16,6% au dorit să se angajeze la aceeaşi întreprindere unde au activat şi
până la ispăşirea pedepsei, iar 83,4% au încercat să se angajeze în alte organizaţii.
Numărul mare al persoanelor liberate din detenţie care nu au dorit să revină la
acelaşi loc de muncă care l-au avut până la ispăşirea pedepsei poate fi condiţionat
de refuzul întreprinderii de a mai angaja astfel de persoane sau din iniţiativa
persoanei date, datorită neîncrederii pe care ar putea-o avea foştii colegi faţă de
acesta. Cu toate acestea, doar 19,3% din cei care au dorit să se reangajeze la acelaşi
25
26
25
loc de muncă pe care l-au avut până la ispăşirea pedepsei au fost acceptaţi de către
întreprinderile respective.
Este cunoscut faptul că orice loc de muncă asigură, atât persoanei date, cât şi
familiei, un anumit venit necesar pentru întreţinere. Sau neangajarea în câmpul
muncii ar putea provoca persoanele respective la comiterea unor noi infracţiuni
soldate cu privaţiunea de libertate. Unele persoane doresc să se angajeze în câmpul
muncii cu scopul de a evita izolarea lor de restul lumii, considerându-se încă o
persoană utilă pentru societate.
În încercarea de a se angaja în câmpul muncii, persoanele liberate din
detenţie au întâmpinat mai multe dificultăţi. în primul rând, concurenţa destul de
mare pe piaţa muncii face ca persoanele în cauză să fie defavorizate în comparaţie
cu alte categorii, în al doilea rând, lipsa unei meserii sau profesiuni, ceea ce se
întâmplă la majoritatea persoanelor liberate din detenţie, le reduce considerabil
oportunitatea de angajare în câmpul muncii. în general, problemele cu care se
confruntă foştii deţinuţi în vederea angajării în câmpul muncii, sunt mai multe.
Lipsa unui loc de muncă oficial îi determină pe aceştia să realizeze diferite
activităţi, caracteristice economiei informale sau să desfăşoare activităţi periodice
peste hotare. Prin urmare, aceasta ne demonstrează faptul că persoanele date nu au
un venit stabil, însă au venituri ocazionale insuficiente pentru întreţinerea lor şi a
familiei.
Deşi activităţile ocazionale pe care persoanele în cauză le desfăşoară nu le
asigură un venit stabil de lungă durată, acestea nici nu doresc să se angajeze pentru
un salariu mai mic dar cu o stabilitate mai mare în timp. Majoritatea persoanelor
chestionate au susţinut că doresc să se angajeze în câmpul muncii doar pentru un
salariu mai mare de 1500 lei. Apare paradoxul, deoarece pentru a pretinde la un
astfel de salariu este necesar să deţii o anumită meserie sau profesiune, ceea ce mai
rar se întâlneşte la persoanele liberate din detenţie. Luând în consideraţie nivelele
salariilor practicate în diferite ramuri ale economiei naţionale, angajarea în câmpul
muncii pentru un salariu mai mare de 1500 lei a unei persoane fără studii
26
profesionale este aproape imposibilă. Aceasta ar putea să se întâmple cel mai mult
în sectorul informai. Cu toate acestea, există persoane care ar accepta şi un salariu
de minimum 500 lei, doar ca acesta să aibă o stabilitate în timp.27
O bună parte din cei eliberaţi din detenţie, participanţi la sondaj, nici nu au
încercat să se angajeze în câmpul muncii. Cauzele pentru care persoanele în cauză
nu au încercat să se angajeze în câmpul muncii sunt multiple. în primul rând, lipsa
meseriei îi decepţionează pe cei mai mulţi, apreciindu-şi şanseie de angajare la un
nivel foarte mic. în al doilea rând, frica de a fi respins demotivează şi mai mult
persoanele date de a căuta un loc de muncă. în al treilea rând, starea sănătăţii nu le
permite multor persoane de a mai desfăşura o anumită activitate. Sau, o bună parte
din cei liberaţi din detenţie sunt bolnavi de tuberculoză, care nu le permite să
desfăşoare activităţi ce necesită eforturi fizice. Pe de altă parte, angajatorul nu
doreşte să accepte astfel de persoane, deoarece s-ar putea îmbolnăvi şi ceilalţi
membri ai colectivului, cheltuielile acesteia fiind cu mult mai mari.
După cum se observă, 15,2% din respondenţi nu doresc să se angajeze în
câmpul muncii, deoarece doresc să-şi iniţieze propria afacere. însă iniţierea oricărei
afaceri impune asumarea anumitor riscuri şi, totodată, sunt necesare, pe lângă
sursele financiare, şi anumite cunoştinţe referitoare la afaceri care le-ar permite
administrarea mai eficientă a acesteia. Iniţierea şi dezvoltarea propriei afaceri este
foarte dificilă în condiţiile actuale, mai ales în cazul când nu ai vreun ajutor din
partea unei persoane terţe sau din partea statului. Pentru persoanele liberate din
detenţie, care doresc să iniţieze propria afacere există mai multe facilităţi.
După liberarea din detenţie persoanele în cauză trebuie să se adreseze
agenţiilor teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă în scopul obţinerii ajutorului
pentru integrarea mai rapidă în câmpul muncii. Luând în consideraţie faptul că
majoritatea celor liberaţi din detenţie nu au o calificare ce le-ar permite profesarea
unei activităţi, agenţia teritorială pentru ocuparea forţei de muncă ar constitui un
mijloc pentru găsirea unui loc de muncă vacant. în cazul în care angajarea acestor
27
27
persoane este dificilă, acestea pot fi înregistrate ca şomeri. Din numărul total al
persoanelor chestionate care s-au adresat agenţiilor teritoriale pentru ocuparea
forţei de muncă, 41,5% au fost înregistrate ca şomeri. Perioada pentru care
persoanele liberate din detenţie au fost înregistrate ca şomeri este diferită. 42,2%
au fost înregistraţi ca şomeri o perioadă de până la 6 luni, 35,3% - pe o perioadă de
6-12 luni şi 22,4% pentru o perioadă mai mare de 12 luni.28
În ajutorul persoanelor eliberate din detenţie vine Agenţia Naţională pentru
Ocuparea Forţei de Muncă şi subdiviziunile ei teritoriale.
Începând cu 22 august 2000 Agenţia Naţională acordă o indemnizaţie unică
pentru persoanele eliberate din locurile de detenţie, conform prevederilor Hotărârii
Guvernului Republicii Moldova nr. 871 din 22.08.2000 cu privire la aprobarea
Regulamentului privind modul de plată a indemnizaţiei unice pentru persoanele
eliberate din locurile de detenţie. De indemnizaţie unică beneficiază persoanele
care au fost eliberate şi s-au înregistrat la agenţia teritorială pentru ocuparea forţei
de muncă în termen de 3 luni calendaristice de la data eliberării din locurile de
detenţie. La cererea depusă de persoana respectivă în mod obligatoriu urmează a fi
anexate copia buletinului de identitate şi copia certificatului de eliberare din
locurile de detenţie. Indemnizaţia unică se stabileşte în mărime de 75 la sută din
salariul mediu pe economia naţională pentru anul precedent din mijloacele
bugetului de stat, alocate bugetului asigurărilor sociale de stat pentru achitarea ei.29
Astfel, în anul 2000 de această indemnizaţie au beneficiat 8 persoane, în
anul 2001 – 265 persoane, în anii 2002 şi 2003 au beneficiat, corespunzător, câte
496 persoane, în 2004 numărul beneficiarilor a crescut până la 1050 persoane, iar
mărimea acesteia constituie 827,85 lei.
Cu toate că, conform datelor statistice, anual sunt eliberaţi circa 1500-2000
deţinuţi, numărul beneficiarilor de indemnizaţia unică este relativ mic din cauză că:
28
29
Conferinţa ştiinţifică din 22 aprilie 2005 (coordonator Bulgaru Maria), Chişinău, 2005, pag. 181
28
• există persoane care la eliberare din penitenciar nu dispun de actul de identitate
(sau îl pierd) şi de domiciliu permanent, din care motiv nu se pot adresa la agenţiile
teritoriale;
• în Transnistria nu există agenţii pentru ocuparea forţei de muncă, iar autorităţile
transnistrene nu acordă asemenea indemnizaţii;
• din cauza barierelor psihologice, un număr mare de persoane eliberate din
detenţie nici nu se adresează la agenţii pentru a solicita indemnizaţia.
În conformitate cu art.16 din Legea privind ocuparea forţei de muncă şi
protecţia socială a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, nr.102-XV din
13 martie 2003, o responsabilitate a Agenţiei Naţionale este medierea muncii, prin
care se realizează comunicarea dintre angajatori şi persoanele aflate în căutarea
unui loc de muncă, în scopul corelării cererii cu oferta forţei de muncă. Serviciile
de mediere se acordă gratuit tuturor persoanelor care nu dispun sau care doresc să-
şi schimbe locul de muncă. În cazul Republicii Moldova ele constau în:
• difuzarea informaţiei privind locurile de muncă vacante, precum şi condiţiile de
ocupare a acestora. Această direcţie de activitate se concretizează în anunţarea
locurilor vacante în presa locală şi republicană, prin intermediul posturilor de radio
(spre exemplu, emisiunea radiofonică săptămânală „Piaţa forţei de muncă. Locurile
de muncă”), prin editarea buletinului informativ „Piaţa muncii”;
• organizarea serviciului medierii electronice în agenţiile din Chişinău, Bălţi şi din
raionul Cahul;
• desfăşurarea activităţilor de mediere prin aplicarea metodologiei asistenţiale
(interviu, consiliere, pretestarea candidaţilor în conformitate cu pregătirea,
abilităţile şi interesele acestora).30
Politicile sociale în domeniul şomajului presupun şi susţinerea materială a
persoanelor ce se află în căutarea unui loc de muncă prin acordarea indemnizaţiei
de şomaj. De menţionat că în anul 2003 a fost modificat esenţial sistemul naţional
30
Conferinţa ştiinţifică din 22 aprilie 2005 (coordonator Bulgaru Maria), Chişinău, 2005, pag. 181-182
29
de protecţie socială a şomerilor. Astfel, o dată cu implementarea noii legislaţii,
perioada de acordare a ajutorului de şomaj a crescut de la 9 luni până la 12 luni, iar
mărimea ajutorului de şomaj constituie 50-60% din salariul mediu pe economia
naţională pentru anul precedent şi nu se mai reduce la fiecare 3 luni, după cum
prevedea cadrul legislativ vechi. Conform noii legislaţii, perioada de acordare a
ajutorului de şomaj şi mărimea lui se stabileşte diferenţiat, în funcţie de stagiul de
cotizare al beneficiarului şi se acordă numai persoanelor care au contribuit la
bugetul asigurărilor sociale pe o perioadă de cel puţin 12 luni în ultimele 24 luni
anterior momentului înregistrării la oficiile forţei de muncă (schema 1). În anul
2003 de ajutor de şomaj au beneficiat 7.606 şomeri din cei 62.273 şomeri
înregistraţi, ceea ce constituie 12,22% (cu 40% mai puţin decât în anul 2002), din
cauză că indemnizaţia se acordă doar persoanelor asigurate în sistemul public de
asigurări sociale, al căror număr este redus.31
În anul 2003 au beneficiat de indemnizaţie de şomaj 275 persoane eliberate
din locurile de detenţie, ceea ce reprezintă 4 la sută în structura totală a persoanelor
care au obţinut indemnizaţia.
Reieşind din aceste restricţii, s-a decis ca, începând cu 1 ianuarie 2005, să se
acorde alocaţia de integrare/reintegrare profesională unor categorii defavorizate,
care nu au contribuit la bugetul asigurărilor de stat, printre care în primul rând se
menţionează şi persoanele eliberate din detenţie. Alocaţia dată este o sumă fixă,
neimpozabilă, care se acordă pe o perioadă de cel mult 9 luni calendaristice şi
reprezintă 15 la sută din salariul mediu pe economia naţională pe anul precedent.
Schema 1
Perioada stagiului de cotizare, mărimea indemnizaţiei şi
durata de primire a acesteia:32
1. nu mai puţin de 1 an − până la 5 ani
31
Conferinţa ştiinţifică din 22 aprilie 2005 (coordonator Bulgaru Maria), Chişinău, 2005, loc. cit.
32
Piaţa muncii în Republica Moldova în anul 2003. Raportul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale. -Chişinău,
2004.
30
50% din salariul pe economie în anul precedent,
perioada de plată 6 luni calendaristice
2. 5 −10 ani
3. peste 10 ani
Finalizând, vom menţiona că actualmente realizarea măsurilor de reintegrare
socioprofesională a persoanelor care şi-au ispăşit pedeapsa, în special a tinerilor
infractori şi a celor aflaţi la prima abatere, poate fi considerată cea mai complexă
componentă, deoarece de reuşita ei depinde statutul social al persoanelor reîntoarse
în societate şi bunăstarea întregii societăţi.
1.2.2 Integrarea socială şi încadrarea în cîmpul muncii a infractorilor în viziunea
agenţilor economici
Noţiunea de executare a pedepsei la locul de muncă. Sub această denumire
este cunoscută o instituţie a dreptului penal care permite instanţei de judecată să
dispună ca pedeapsa închisorii, care nu depăşeşte 5 ani. aplicată pentru o
infracţiune care nu este foarte gravă, să se execute nu într-un loc de deţinere, aşa
cum se face în mod normal ci la locul de muncă. În unităţile economice sau
instituţiile publice, persoane juridice de drept public sau de drept privat, în anumite
condiţii, dacă scopul pedepsei poate fi realizat fără privare de libertate a
condamnatului. Dacă condamnatul, faţă de care s-a luat această măsură, îşi
îndeplineşte cu conştiinciozitate obligaţiile de muncă şi de bună conduită şi nu
săvârşeşte din nou o infracţiune, în condiţii care să atragă revocarea măsurii, la
expirarea duratei pedepsei aplicate, aceasta se consideră executată. In caz contrar,
măsura se revocă, iar condamnatul este pus să execute pedeapsa ori restul de
31
pedeapsă rămasă neexecutată, în condiţiile specifice pedepsei închisorii, adică în
penitenciar.33
Executarea pedepsei la locul de muncă apare deci ca o măsură de politică
penală vizând individualizarea pedepsei cu închisoarea sub aspectul efectuării
acesteia, prin substituirea executării pedepsei cu închisoarea în penitenciar cu
executarea ei în libertate, prin prestarea unei munci, în cadrul unei întreprinderi sau
instituţii, cit anumite privaţiuni destinate să asigure funcţia de constixingere a
pedepsei aplicate.
Prin conţinutul, funcţiile şi eficienţa sa, executarea pedepsei la locul de
muncă îndeplineşte un rol important în realizarea politicii penale în ţara noastră.
Această instituţie îmbină in mod judicios interesele apărării sociale cu interesele
individului infractor şi cu nevoile reeducării acestuia. Pe planul interesului general
al apărării sociale, executarea pedepsei la locul de muncă asigură o mai profundă şi
mai eficientă influenţă educativă a pedepsei, prin prestarea de către condamnat a
unei munci socialmente utile, sub supravegherea unităţii care îl acceptă şi îi ajută
să se reintegreze social. Se reduc, totodată, cheltuielile sociale legate de executarea
pedepsei în penitenciar. La rândul său, condamnatul are avantajul că nu este privai
de libertate, că nu este separat de familie si de mediul de muncă şi de viaţă de până
atunci, că are posibilitatea de a dovedi, prin fapte de muncă şi prin bună conduită,
că s-a îndreptat şi că nu va mai încălca regulile de convieţuire socială, ceea ce îi
poate atrage reintegrarea socială mai rapidă, redobândirea poziţiei sociale şi a
prestigiului de care se bucura înainte de săvârşirea infracţiunii.
Aceste avantaje multiple ale executării pedepsei la locul de muncă au fost
confirmate în practică, unde aplicarea acestei măsuri a dat bune rezultate.
Condiţiile de aplicare a executării pedepsei la locul de muncă sunt prevăzute
în Codul Penal şi privesc: a) durata pedepsei aplicate; b) infracţiunile pentru care
nu poate fi dispusă; c) acordul scris al unităţii; d) persoana condamnatului; e)
aprecierea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins fără privare de libertate.
33
„Spiru Haret”, Bucureşti, 1999, loc.cit.
32
a) Durata pedepsei. Pentru a putea fi executată la locul de muncă, pedeapsa
aplicată inculpatului trebuie să fie închisoarea de maximum 5 ani.
b) Infracţiuni pentru care pedeapsa nu poate fi executată la locul de muncă.
Legea prevede că executarea pedepsei la locui de muncă nu poate fi dispusă în
cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai
mare de 12 ani, precum şi în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă, viol,
şi tortură.
c) Persoana condamnatului. În legătură cu executarea pedepsei la locul de
muncă, persoana condamnatului interesează sub un dublu aspect:
al antecedentelor sale penale şi
al capacităţii de muncă.
d) Aprecierea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins fără privare de
libertate. Pe lângă îndeplinirea condiţiilor menţionate, pentru a se dispune
executarea pedepsei la locul de muncă este necesar ca instanţa judecătorească,
ţinând seama de gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost comisă, de
conduita profesională şi generală, ca şi de posibilităţile acestuia de reeducare, să
aprecieze că sunt suficiente temeiuri că scopul pedepsei poate fi atins fără privare
de libertate.
Pentru a ne putea da seama de percepţia pe care o au agenţii economici faţă
de o eventuală propunere de angajare venită din partea unei persoane liberate dintr-
un Penitenciar sau Centru de Reeducare, am apelat la un sondaj de opinie realizat
în România, în 1999, în rândul acestora (al agenţilor economici) reprezentaţi la
„Târgul locurilor de muncă", organizat de Agenţia Municipală pentru Ocupare şi
Formare Profesională Bucureşti, din subordinea Ministerului Muncii şi Protecţiei
Sociale, în perioada 24-25 martie 1999.34
L-a târg au participat aproximativ 60 de societăţi comerciale; dintre acestea,
90% sunt întreprinderi cu capital majoritar de stat restul fiind particulare. Numărul
total al locurilor de muncă oferite a fost de 3.000, din care: 162 posturi pentru
34
„Spiru Haret”, Bucureşti, 1999
33
saidii superioare. 559 posturi pentru studii medii; pentru muncitori calificaţi s-au
oferit peste 1639 posturi, iar pentru cei necalificaţi 336 posturi. Aceste date sunt
centralizate, deci. la nivelul Municipiului Bucureşti.35
Sondajul de opinie s-a realizat pe 80% din firmele prezente la târg şi a vizat
mai multe probleme. Astfel: la întrebarea ,Aţi angaja, la întreprinderea pe care o
reprezentaţi, foşti infractori?", peste 70% din interlocutori au răspuns negativ,
motivând că acest lucru ar reprezenta un risc mult prea mare. Dintre cei 30% care
au răspuns afirmativ, peste jumătate au specificat că ar angaja foşti infractori, dar
numai dacă aceştia ar fi recomandaţi de cineva care i-a avut în grijă şi care poate
garanta pentru comportamentul lor, iar angajarea s-ar face mai întâi de probă, pe
posturi ce incumbă o responsabilitate redusă.
Aşadar, se constată reticenţa uriaşă pe care o au agenţii economici în a angaja foşti
infractori.
Din punctul de vedere al structurii capitalului, firmele particulare exprimă în mai
mare măsură acest dezacord, acest refuz, faţă de firmele cu capital majoritar de
stat.
O altă întrebare a sondajului este: „Credeţi că sistemul de executare a unor
pedepse la locul de muncă, urmat de angajare este bun sau nu? Argumentaţi.
Peste 80% din respondenţi au răspuns că sistemul este bun, întrucât asigură
o rată scăzută a criminalităţii, iar întreţinerea deţinuţilor din punct de vedere
financiar, nu mai cade în sarcina bugetului de stat - deci, implicit a noastră . Restul
de 20% care au spus că sistemul nu este bun, au argumentat astfel: foştii infractori
aduşi la un loc cu ceilalţi angajaţi provoacă scandaluri,36certuri, continuă să comită
furturi şi alte infracţiuni, prestează o muncă de slabă calitate, concretizată într-un
număr mare de rebuturi etc.
35
„Spiru Haret”, Bucureşti, 1999, pag. 36
36
„Spiru Haret”, Bucureşti, 1999, pag. 37
34
Aproape toţi agenţii care reprezintă societăţi comerciale cu capital ele stat au
afirmat că mi s-ar opune reintroducerii obligativităţii pentru întreprindere de a
primi infractori pentru executarea pedepsei; în schimb însă. firmele care au capital
privat se opun (categoric) unei asemenea prevederi.
La întrebarea: „Care sunt criteriile de acceptare, respectiv, de respingere la
angegarea unui fost infractor, răspunsurile au fost următoarele:
• aproximativ 25% au afirmat că ar lua în considerare ia o eventuală angajare
de acest fel dacă individul respectiv este la prima condamnare;
• peste 40% din firme ar angaja aceste persoane, numai dacă s-ar dovedi foarte
buni meseriaşi, capacitate testată în perioada de probă;
• în fine, 30% din agenţii economici ar angaja foşti infractori, numai dacă
aceştia ar fi însoţiţi la angajare de o persoană (cadru didactic, instructor, maistru
ete.) care să garanteze, să răspundă pentru ei. sau dacă foştii infractori ar avea
asupra lor o scrisoare de recomandare (de caracterizare) de la locul unde au
executat pedeapsa care să precizeze comportamentul lor;
• 5% -alte opinii.
În ceea ce priveşte gradul de ocupare al locurilor de muncă oferite, prin
intermediul unui astfel de „Târg de locuri de muncă”, prin perspectiva anilor
trecuţi, s-a constatat a fi foarte scăzut, undeva în jurul valorii de 40-50%.
Motivul principal pentru acest fapt sunt salariile foarte mici. atât în sectorul
de stat, cât şi în sectorul particular; media salariului net oferit era în luna martie
1999 de 850.000 lei româneşti; deci, suficient pentru a-l face pe (eventualul) şomer
să renunţe la şomaj şi la o eventuală „muncă la negru" pentru o slujbă de 8 ore pe
zi şi prost plătită.37
Trebuie precizat că la data organizării „Târgului de locuri de muncă'', s-a
oferit un număr important de posturi chiar pe calificările cel mai des asigurate în
penitenciare si centre de reeducare: tâmplar, legumicultor, electrician, tinichigiu,
37
„Spiru Haret”, Bucureşti, 1999, pag. 37-38
35
frezor, bucătar, croitor-confecţioner şi altele. Cu toate acestea, posturile anterior
amintite, au rămas în proporţie foarte ridicată - neocupate.
Pentru a avea o imagine a dinamicii pieţei muncii, cercetătorul F.R. Preda
întreprins la sfârşitul lunii aprilie, 1999 o nouă investigaţie la Agenţia Municipală
Bucureşti pentru Ocupare şi Formare Profesională. Analizând structura posturilor
oferite, el a constatat din nou că cele mai multe sunt pzntru muncitori calificaţi
(845 posturi) si pentru cei necalificaţi (135 posturi). Se observă, de asemenea,
multe posturi vacante chiar pe meseriile şi calificările cel mai des însuşite în
penitenciare şi centre de reeducare.
Aşadar, demersul cercetătorului a vizat o tatonare în vederea definirii ofertei
locurilor de munca către foşti condamnaţi pentru a avea unele date în direcţia unor
observaţii cu privire la modul în care condamnaţii ar putea fi angajaţi în sectorul
public sau privat.
Se constată, în urma anchetei efectuate, că nu există nici la nivelul agenţilor
economici şi nici la nivelul Agenţiei pentru Ocupare şi Formare Profesională, un
program special conceput şi aplicat pentru sprijinirea şi angajarea foştilor
infractori.
Un sondaj similar a fost realizat de către Institutul de Reforme Penale în
Republica Moldova, în anul 2006.
Din numărul total al agenţilor economici participanţi la sondaj, doar 10,0%
au menţionat că au persoane angajate care s-au aflat în detenţie, însă numărul lor
este foarte mic. Majoritatea agenţilor economici participanţi la sondaj (68,8%) au
menţionat câ au angajate câte o persoană care s-a aflat în detenţie şi doar 2,7% au
angajate mai mult de 7 persoane, foşti deţinuţi.38
Motivele pentru care agenţii economici au angajat persoane care s-au aflat în
detenţie sunt diferite. Unii agenţi economici au angajat astfel de persoane din
simplul considerent că acestea nu prezintă un pericol pentru organizaţie, fără a face
vreo discriminare faţă de ceilalţi angajaţi. De asemenea, o bună parte din agenţii
38
36
economici participanţi la sondaj au angajat astfel de persoane la rugămintea
rudelor şi prietenilor acestora, asigurând câ persoanele date nu prezintă pericol
pentru organizaţie.
Cum e şi firesc, la momentul angajării este necesară încheierea unui contract
individual de muncă. în cazul dat, 77,0% din agenţii economici participanţi la
sondaj au menţionat că au încheiat un contract individual de muncă cu persoanele
care s-au aflat în detenţie, iar 23,0% nu au făcut acest lucru. 92,0% din agenţii
economici care au încheiat un contract individual de muncă susţin că acesta nu
diferă de contractele individuale de muncă încheiate cu ceilalţi angajaţi. Totuşi,
8,1% au menţionat că conţinutul contractelor individuale de muncă încheiate cu
persoanele date diferă de conţinutul contractelor individuale de muncă ale celorlalţi
angajaţi. Aceasta ne vorbeşte şi de o anumită discriminare faţă de persoanele date
din partea agenţilor economici.39
În mare parte, agenţii economici participanţi la sonaaj sunt satisfăcuţi de
activitatea pe care o desfăşoară persoanele care s-au aflat în detenţie. 53,0% sunt
mulţumiţi de activitatea desfăşurată de persoanele respective, 43,0% sunt relativ
mulţumite şi doar 4,0% sunt foarte mulţumite de persoanele respective.
în mare parte, agenţii economici nu doresc să angajeze persoane care s-au aflat în
detenţie. Doar 35,0% din agenţii economici chestionaţi ar accepta să angajeze
persoane care s-au aflat în detenţie, în timp ce 65,0% nu doresc să angajeze astfel
de persoane. Motivele pentru care agenţii economici nu doresc să angajeze
persoane care s-au aflat în detenţie sunt variate.
Aşadar, 35,9% din agenţii economici chestionaţi nu doresc să angajeze
persoane liberate din detenţie deoarece, în opinia lor, acestea reprezintă un pericol
pentru organizaţie. 24,9% cred că persoanele date ar putea influenţa
comportamentul celorlalţi angajaţi, destabilizând, astfel, climatul social din
organizaţie. 23,3% nu ar angaja astfel de persoane datorită lipsei
profesionalismului. Aceasta o confirmă şi datele statistice, deoarece din numărul
39
37
total de deţinuţi la moment peste 80% au doar studii medii generale sau studii
gimnaziale. 15,9% nu ar angaja astfel de persoane, deoarece angajaţii actuali nu ar
dori acest lucru.40
De altfel, angajaţii economici nu prea ar accepta sâ angajeze persoane care s-
au aflat în detenţie chiar dacă instituţiile guvernamentale le-ar impune acest lucru.
52,0% din agenţii economici ar accepta să angajeze persoane care s-au aflat în
detenţie numai dacă statul le-ar impune acest lucru, în timp ce 48,0% nu ar
accepta, chiar dacă ar fi impuşi de către stat să facă acest lucru.41
În condiţiile în care întreprinderea şi-ar reduce activitatea, primii pe lista
disponibilizării sunt angajaţii fără experienţă, angajaţii aflaţi la pensie şi angajaţii
care s-au aflat în detenţie.
Aşadar, cel mai muit agenţii economici doiesc ca auiuntaţile publice iocdie să se
implice în asigurarea persoanelor respective cu spaţiu locativ - 44,3%. De
asemenea, 3Ste necesară instruirea profesională înainte de liberarea din detenţie în
vederea obţi-lerii unei anumite calificări care ar facilita angajarea acestora în
câmpul muncii. De fapt, 34,1% din agenţii economici participanţi la sondaj au
menţionat că autorităţile publice ocale ar trebui să acorde sprijinul necesar în
vederea instruirii profesionale a acestor persoane. 21,6% din agenţii economici
chestionaţi solicită asigurarea asistenţei sociale sentru categoriile date de persoane.
Probleme în angajarea în cîmpul muncii a persoanelor eliberate din detenţie:
• Nu se organizează cursuri de calificare profesională special pentru
persoanele liberate din locurile de detenţie în toate centrele raionale;
• În majoritatea cazurilor locurile de muncă oferite nu sunt acceptate;
• Mecanism ineficient de implicare a persoanelor liberate din locurile de
detenţie la lucrări publice;
40
41
Idem
38
• Persoanele liberate din detenţie nu cunosc instituţiile administraţiei publice
centrale şi locale la care ar putea să se adreseze pentru a obţine un sprijin sau
au puţină încrederea în acestea că le-ar putea fi de ajutor;
• Sănătatea precară a persoanelor liberate din detenţie;
• Lipsa unei meserii sau a unei calificări;
• Reticenţa din partea agenţilor economici privind angajarea persoanelor
deţinute;
• Lipsa abilităţilor de muncă la persoanele liberate din locurile de detenţie;
• Privarea de libertate pentru o perioadă mai îndelungată de timp conduce la
scăderea competenţei profesionale;
• Autorităţile publice locale se implică puţin în angajarea persoanelor liberate
din locurile de detenţie;
• Persoanele liberate din locurile de detenţie, preponderent, nu au încheiate
contracte individuale de muncă cu angajatorul,
• În afară de clauzele oficiale stipulate în contractul individual de muncă,
angajatorii, neoficial, pot înainta anumite cerinţe suplimentare faţă de
angajaţi, care contravin legislaţiei în vigoare şi care nu sunt menţionate în
contractul individual de muncă;
• Probleme de discriminare salarială;
• Restricţionarea în obţinerea unor posturi mai înalte;
• Supravegherea excesivă din partea superiorilor;
• Marginalizarea / izolarea de către colegi;
• Majoritatea persoanelor liberate din locurile de detenţie nu doresc să se
angajeze pentru un salariu mai mic, dar cu o stabilitate mai mare în timp.42
Nici la nivelul Ministerului Protecţiei Sociale nu există programe clare,
coerente şi eficiente pentru combaterea şomajului în rândul foştilor infractori.
42
39
În momentul de faţă, există mai multe firme particulare care asigura
consultanţă gratuită pentru şomeri, dar nici una dintre acestea nu are în obiectul său
de activitate prevăzut special consilierea profesională pentru foştii infractori.
Se constată, aşadar, o lipsă aproape totală a instituţiilor specializate pentru
integrarea socială şi profesională a fostului infractor. Nu există programe coerente
care să ofere soluţii fezabile pentru această categorie.
Legătura dintre cei care au asigurat deţinerea şi eventualul angajator nu numai că
nu există, dar este şi foarte greu de realizat, atunci când se doreşte expres acest
lucru.
Faţa de problemele ridicate mai sus, sugerăm următoarele soluţii de
rezolvare:
a) Ar trebui introdus de urgenţă un program special, coordonat M.P.S.F.C. care
să asigure supravegherea infractorilor după ieşirea din penitenciar. Programul ar
trebui, de asemenea, să faciliteze legătura dintre locul de deţinere şi principalii
angajatori, pentru a le putea oferi acestora informaţii cât mai precise şi sigure
despre eventualii doritori de locuri de muncă din rândul foştilor condamnaţi.
b) O altă sugestie pe care o facem se referă la acordarea de credite cu dobândă
avantajoasă pentru întreprinderile mici şi mijlocii care au cel puţin 5-10% din
personal angajat din rândul foştilor infractori.
c) Susţinerea financiară a unui astfel de angajat din partea statului, pe o
perioadă determinată de timp de la angajarea sa, ar încuraja agenţii economici să
recruteze astfel de personal.
d) De asemenea, scutirea de plata unei cote din impozitul pe profit sau pe
dividende, în cazul angajării foştilor infractori, ar determina firmele să opereze
pentru această alegere.
e) Cunoaşterea criteriilor de angajare i-ar face pe cei interesaţi (în speţă pe
foştii infractori) să-şi pună în evidenţă şi să-şi valorifice calităţile şi calificările în
vederea ocupării unui loc de muncă.
40
f) O altă propunere priveşte combaterea cauzelor care duc Ia producerea
fenomenelor infracţionale. Astfel, datele statistice au evidenţiat faptul că
majoritatea infractorilor prezintă carenţe educaţionale grave; de aceea, se
recomandă o politică mai hotărâtă în domeniul învăţământului, care să asigure o
instrucţie mai eficientă şi, implicit, o diminuare a fenomenului infracţional. Astfel,
numărul indivizilor care fac obiectul studiilor şi programelor de reintegrare socială
şi profesională ar scădea considerabil.43
1.3 Rolul familiei, comunităţii şi organizaţiilor obşteşti şi bisericii, în
reintegrarea socială a persoanelor eliberate din detenţie
1.3.1 Rolul familiei în reintegrarea socială a persoanelor eliberate din detenţie
Juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi
obligaţii care-şi au originea în acte juridice precum: căsătoria, înfierea, rudenia sau
în raporturi asimilate relaţiilor de familie.
Din punct de vedere sociologic, familia desemnează grupul social fundamental,
care asigură menţinerea continuităţii biologice a societăţii prin procreare, îngrijirea
şi educarea copiilor, precum şi menţinerea continuităţii culturale prin transmiterea
către descendenţi a limbii, obiceiurilor, modurilor de conduită.
Familia îndeplineşte funcţii fundamentale în raporturile cu individul şi cu
societatea. în orice societate, familia reprezintă factorul primordial socializării şi
integrării sociale a indivizilor, cadrul fundamental în interiorul căruia sunt
satisfăcute trebuinţele membrilor săi.
Vorbim despre familie socială, din punct de vedere sociologic, şi despre
familie legală, din punct de vedere juridic. Considerăm că, din punctul de vedere al
integrării şi reintegrării sociale, al prevenirii recidivei, mai importantă este familia
socială pentru că, în cadrul acesteia este mult mai probabil să fie prezent acel
mediu favorabil pentru cultivarea valorilor morale, culturale şi sociale. în cazul
familiei legale, legea impune drepturi şi obligaţii juridice membrilor ei, pe când în
cadrul familiei sociale acestea sunt întâlnite mai puţin sau nu sunt întâlnite deloc.
43
„Spiru Haret”, Bucureşti, 1999, pag. 39-40
41
În calitatea sa de grup social-omogen şi instituţie socială-juridică
fundamentală, familia reprezintă cadrul principal în interiorul căruia, prin
intermediul procesului de socializare indivizii îşi însuşesc primele noţiuni cu
privire la datorie, responsabilitate, interdicţie, marcând dezvoltarea unei structuri
generalizate a conştiinţei morale şi juridice.
Familia îndeplineşte, pentru individ şi pentru societate, o serie de funcţii
semnificative. Astfel, putem menţiona:
1. Funcţii biologice şi de reprezentare-constand în satisfacerea cerinţelor şi
necesităţilor sexuale ale partenerilor cuplului conjugal şi asigurarea necesităţilor
igenico-sanitare de dezvoltare normală a tuturor membrilor familiei;
2. Funcţii pedagogico-eduaitive-vizânâ asigurarea educaţiei individului în
cadrul familiei, socializarea în vederea integrării în societate;
3. Funcţii de solidaritate familială - incluzând ajutorul bazat pe
sentimentul de dragoste şi de respect între membrii familiei, mai ales, în
momentele grele pe care le întâmpină orice famili;
4. Funcţii economice-realizate prin acumularea unor venituri pentru
întreg grupul familia;
5. Funcţii de reprezentare-potrivii Codului familiei „oricare dintre soţi,
exercitând singur acest drept este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ".
Potrivit art. 2 din Codul familiei „Relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi
afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin
moral şi material".44
Integrarea socială este un proces social fundamental, caracterizat de o serie
de particularităţi care, la rândul lor, variază de la o societate la alta, de la un nivel
de organizare socială la altul. După unii autori, integrarea socială presupune
acomodare, adică soluţionarea conflictelor existente între diferite aspiraţii şi
atitudini comportamentale, între indivizi, clase, putându-se realiza prin dominare,
compromis, conciliere sau conversiune.
44
Gorici A.N., Familia-factor de reuşită a integrării sociale postpenale (studiu de caz).– în: Integrarea socială
postpenală a infractorilor între realitate şi perspective. Materialele conferinţei desfăşurate la universitatea „Spiru
Haret”, Bucureşti, 1999, pag. 41
42
Integrarea socială a unui individ, care a stat izolat de societate o perioadă de
timp, se realizează mai greu, dar cu ajutorul familiei, consider că are un grad de
reuşită mai mare decât a unui individ care doreşte să se integreze în societate, dar
este lipsit de ajutorul familiei. în sociologia şi criminologia americană problema
integrării sociale este tratată ca o parte a teniei ordinii sociale.
Resocializarea ca proces de reorientare, stă la baza reintegrării în viaţa
socială a indivizilor care au promovat comportamente criminale. Resocializarea
este un mijloc de control social aplicat în instituţii specializate şi urmăreşte
reorientarea şi remodelarea personalităţii individului deviant, reeducarea lui în
consens cu normele de conduită acceptate de societate.
În procesul de resocializare un rol important revine mediului familial care,
prin mijloace specifice, poate asigura individului noi raporturi sociale, noi modele
de comportament, ruperea cu faptele delincvente anterior săvârşite şi reorientarea
spre scopuri dorite şi permise de societate.
Pentru a arăta rolul familiei în integrarea socială a indivizilor, care au
săvârşit infracţiuni, am apelat la două studii de caz, pe care le voi prezenta în cele
ce urmează:45
Cazul nr. l
I. Date personale;
1. Numele şi prenumele: MC.
2. Vârsta: 34 ani.
3. Infracţiunea: viol.
4. Condamnarea: 3 ani din care a executat 2 ani.
II. Situaţia familiala:
1. Tata: decedat.
2. Mama: 8 clase.
III. Situaţia personală:
45
43
1. Căsătorit: soţia - casnică.
2. Copii: 2 băieţi minori.
3. Nivelul şcolar şi de pregătire: 8 clase şi 3 ani profesională.
4. Ocupaţia: zugrav.
IV. Modul de integrare în societate după executarea pedepsei:
Cu ajutorul familiei şi al prietenilor, s-a integrat bine în societate. De la
eliberarea sa din penitenciar au trecut 2 ani, perioadă în care şi-a găsit serviciu.
Pentru a observa care a fost aportul familiei în integrarea sa în societate,
subiectul a fost de acord să răspundă la unele întrebări:
Î.1.: Ce aţi aşteptat să facâ familia pentru a vă integra în societate mai uşor ?
R.1.: In primul rând aşteptam ca familia să mă ierte pentru fapta comisă. în
special soţia, să mă înţeleagă pentru că, în timpul comiterii faptei eram sub
influenţa alcoolului şi nu ştiam ce fac. Mai doream ca familia să mă ajute să
depăşesc acest moment şi să mă integrez mai repede în rândul lor. Mă aşteptam ca
cei doi copii să nu mă urască pentru ceea ce am făcut, şi să înveţe^din greşelile
mele.
Î.2.: în ce măsură a răspuns familia aşteptărilor dumneavoastră?
R.2.: Integrarea în familie a avut Ioc foarte uşor. întreaga familie m-a ajutat
şi m-a susţinut. Toate aşteptările mele mi-au fost realizate.
Î.3.: Familia a mai făcut referire la fapta comisă ?
R.3.: Nu. Atât eu, cât şi familia mea încercăm să uităm ceea ce am făcut.
Aceasta face parte din trecutul meu, iar eu doresc să-mi ajut familia, să am un
serviciu bun cu care să-mi întreţin familia.
Î.4.: Ce mai puteţi să-mi spuneţi despre familia dv.?
R.4.: Vreau să mulţumesc familiei pentru că m-a sprijinit şi m-a ajutat să
trec peste momentele grele. Dacă familia nu m-ar fi ajutat nu ştiu dacă aş fi putut
să trec peste greşeala mea. îi mulţumesc soţiei şi mamei mele pentru că au avut
grijă de copii în lipsa mea.
44
Pentru a observa cum a reacţionat soţia cu privire la fapta comisă i s-au
adresat câteva întrebări:46
Î. 1.: Ce v-a determinat să-l ajutaţi pe soţul dv. după ieşirea din penitenciar ?
R.1.: Am încercat sa-1 iert şi să uit ceea ce a tăcut pentru că este tatăl
copiilor mei, iar ei au nevoie de el. Mi-a spus că era beat când a făcut acea prostie
şi mi-a promis că nu va mai face.
Î.2.: Dacă va mai săvârşi alte fapte ilegale îl veţi mai sprijini?
R.2.: Nu cred că voi mai putea să trec încă o dată prin ce am trecut. Şi nu
cred că este bine ca cei doi copii ai mei să fie în preajma lui.
Cazul nr. 2
I. Date personale:
1. Numele şi prenumele: I.M.
2. Vârsta: 39 ani.
3. Infracţiunea: încăierare.
4. Condamnarea: 2 ani din care a executat 1 an şi 5 luni.
II. Situaţia familială:
l. Tata: 7clase.
2. Mama: 4 clase.
III. Situaţia personală:
1. Căsătorit: soţia- muncitoare.
2. Copii: 3 copii minori.
3. Nivelul şcolar şi de pregătire: 8 clase.
4. Ocupaţia: muncitor.
IV. Modul de integrare în societate după executarea pedepsei:
Cu ajutorul soţiei a reuşit să-şi găsească un loc de muncă, dar în schimb, părinţii
şi copiii l-au îndepărtai şi nu au o părere bună despre el.47
46
47
45
Subiectul a fost de acord să răspundă la câteva întrebări:
Î. 1.: Ce aţi aşteptat să facă familia pentru a vă integra în societate mai uşor?
R.1.: Aşteptam ca întreaga familie să mă ajute şi să mă primească în rândul
lor. Copiii să mă respecte şi să nu mă considere un infractor. Doream ca părinţii
mei să nu mă alunge de acasă şi să mă ajute ca să-mi găsesc un serviciu.
Î.2.: Ce v-aţi dori ca familia să facă pe viitor?
R.2.: Mi-aş dori ca familia mea să mă ieite pentru ceea ce am tăcut şi să fim
cu toţii împreună. Aş vrea ca copiii mei să mă considere tot tatăl lor, să mă
iubească, să mă înţeleagă şi să nu mă mai judece pentru cele întâmplate.48
Din analiza răspunsurilor subiecţilor şi cuantificând într-un fel opiniile
acestora, reiese următoarele:
Subiectul nr. 1:
Aşteptări: - înţelegere şi iertare din partea familiei pentru fapta comisă;
- sprijin moral şi afecţiune;
- acceptare de către familie, ca membru deplin al acesteia.
Familia i-a oferit: - accepiare şi iertare:
- sprijin moral şi material:
- grijă faţă de copiii subiectului.
Concluzii parţiale: - De observat că aşteptările subiectului se îndreptau spre
nevoi de natură moral-afectivă.
- Familia răspunde aşteptărilor moral-afective ale subiectului,
oferind. în plus, suport material.
La subiectul nr. 2
Aşteptări: - înţelegere şi iertare;
- sprijin moral;
- acceptare de către părinţi şi copii;
Familia i-a oferit: - acceptare şi iertare;
- sprijin moral şi material, dar oferite numai de soţie.
48
46
Concluzie parţială: - aşteptările subiectului nr. 2 sunt identice cu cele ale
subiectului nr. 1;
- aşteptările moral-afective ale subiectului sunt îndeplinite parţial,
doar de către soţie.
Din confruntarea aşteptărilor subiecţilor cu ceea ce au oferit cele două familii
reiese că:
1.- La baza integrării familiale, ca premisă a reintegrării sociale, stau în primul
rând factori de natură morală, afectiv-emoţionali.
2.- La primul caz, toate aşteptările i-au fost îndeplinite; de aici, presupunem că
reintegrarea a avut loc şi datorită sprijinului întregii familii.
3.- La cel de-al doilea caz, aşteptările subiectului s-au îndeplinit doar din partea
soţiei.49
Concluzii privind rolul familiei în reintegrarea socială a persoanelor eliberate
din detenţie:
Plecând de la concluziile mai sus formulate, ne permitem a avansa şi o
ipoteză legată de viitorul parcurs social al subiectului nr.2: dacă răspunsul familiei
la nevoile şi aşteptările psiho-afective şi emoţionale ale fostului condamnat este
parţial, atunci probabilitatea recidivei acesteia este mai mare.
49
47
1.3.2 Rolul comunităţii în reintegrarea socială a persoanelor eliberate din detenţie
Societatea actuală se confruntă din ce în ce mai mult cu dificultăţile
cotidiene, marile probleme legate de economia în tranziţie, rata şomajului în
continuă creştere, scăderea nivelului de trai care. în mare măsura, concură,
împreună cu alţi factori, la creşterea necontrolată a ratei criminalităţii.
Făcând parte integrantă din comunitatea noastră care, de cele mai multe ori.
îi tratează cu indiferenţă şi tinde să-i marginalizeze. foştii infractori se confruntă şi
ei cu problema reintegrării sociale.
Dacă sunt ajutaţi sau nu de comunitatea din care fac parte sau dacă aceasta este
aptă pentru a le acorda un sprijin real - sunt unele dintre întrebările la care am dorit
să găsim un răspuns prin cercetarea de teren ale cărei concluzii le vom preciza în
comunicarea de faţă.
Investigaţia în cauză a avut la bază aplicarea unui chestionar pe un
eşantion de 150 de subiecţi care provin din 3 zone ale României (municipiul
Bucureşti, judeţul Buzău - oraşul Râmnicu Sărat şi judeţul Galaţi - municipiul
Galaţi) – câte 50 din fiecare zonă -, având vârsta cuprinsă între 18 şi 70 de ani
(30% între 20 şi 30 de ani, 40% între 35 şi 45 de ani şi 10% între 50 şi 70 de ani).
Persoanele în cauză provin din medii sociale diferite (10% sunt pensionari), iar în
ceea ce priveşte pregătirea şcolară 55% dintre subiecţii investigaţi au studii medii
şi 45% studii superioare.
Din cei 150 de subiecţi, 30 - câte 10 din fiecare judeţ -sunt întreprinzători
mici şi mijlocii, deci oameni implicaţi direct în procesul de integrare socială
postpenală a foştilor infractori.
Precizând faptul că informaţiile culese prin chestionar au fost mult mai largi,
în continuare, ne vom opri doar la câteva dintre aspectele cele mai importante ce
ne-au fost furnizate.
Astfel, prin răspunsul dat la prima întrebare („dacă un fost infractor este pus
în imposibilitate de a se reintegra în societate şi dacă dv. aţi putea, cum l-aţi
ajuta?"), peste 80% din subiecţii intervievaţi şi-au afirmat disponibilitatea de a
48
ajuta un fost infractor în imposibilitate de a se reintegra social. Cei mai mulţi dintre
aceştia consideră, însă, că ajutorul pe care ar fi în măsură să îl ofere este (har de
ordin moral, spiritual sau pentru obţinerea. Când este vorba de un ajutor concret,
real, doar 35% dintre ei s-ar implica direct; ceilalţi transferă în sarcina unui organ
competent sau în cea a statului o asemenea responsabilitate. Sugestia în această
direcţie este răspunsul unui subiect, potrivit căruia: „Cândsocietatea, familia,
instituţiile publice, biserica şi alţi factori, vor face, dacă nu totul, măcar ceva, dar
concret, real pentru aceşti oameni, semeni de-ai noştri, atunci vom avea speranţa că
aceştia nu vor mai fi răni pe trupul unei societăţi bolnave".50
Pe aceeaşi linie de gândire putem încadra şi răspunsurile date la întrebarea
privitoare la soluţiile ce se pot găsi pentru a preveni recidiva şi marginalizarea
foştilor condamnat?": 45% dintre interlocutori susţin ideea intervenţiei statului prin
oferirea de locuri de muncă, pentru a-i determina pe foştii infractori să renunţe la
comiterea de noi infracţiuni, pe când 33% consideră ca fiind necesară înfiinţarea
unor organizaţii neguvernamentale care să se ocupe în mod special de reinserţia
foştilor condamnaţi, prevenind astfel recidiva.51
Criminalii, violatorii, hoţii, patentaţii există cu sau fără voia noastră, iar ei,
din păcate, sfârşesc prin a ajunge iar acolo de unde au plecat. Reţinerea de a oferi
ajutorul necesar celor aflaţi în discuţie se datorează tocmai neîncrederii manifestate
în infractori.
Privitor la acest fapt, peste 37% din subiecţi consideră că ar fi afectaţi dacă
un infractor, în funcţie de fapta comisă le-ar deveni coleg în activitatea
profesională. Deşi peste 60% consideră insignifiant acest lucru, totuşi, posibilitatea
recidivei rămâne o problemă nerezolvată de care se lovesc mulţi dintre membri
comunităţii.52
50
Benescu O., Unele consideraţii privind locul şi rolul comunităţii în reinserţia socială a foştilor infractori.- în:
Integrarea socială postpenală a infractorilor între realitate şi perspective. Materialele conferinţei desfăşurate la
universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti, 1999, pag. 15
51
Idem
52
universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti, 1999, pag. 15-16
49
în demersul nostru am abordat, după cum au specificat încă de la început, un
număr de 30 de subiecţi din rândul întreprinzătorilor mici şi mijlocii. La întrebarea
adresată acestora dacă ar fi de acord să angajeze un fost condamnat, răspunsurile
sunt egal distribuite pentru „DA" şi „NU".
Cei care răspund afirmativ îşi motivează alegerea prin dorinţa de a acorda ,/* doua
şansă1 celui în cauză, concretizată de 60% dintre ei prin aceea că ar fi de acord să
le ofere un loc de muncă. Cei care răspund negativ se tem de recidivă, de o virtuală
infracţiune al cărei subiect ar fi ei înşişi. Dintre celelalte persoane investigate,
altele decât întreprinzătorii care au răspuns la întrebarea dacă ar avea vreo
importanţă motivul pentru care o persoană a fost condamnată în situaţia în care ar
deveni colegi de activitate, în proporţie de 60% au răspuns că nu i-ar deranja acest
lucru.53
La întrebarea „Ce părere aveţi faţă de indiferenţa manifestată de societate în
ceea ce priveşte pe foştii condamnaţi; sunteţi de acord cu această atitudine ?", 80%
dintre cei chestionaţi au răspuns că nu sunt de acord- Rostul de 20% din persoanele
care au răspuns afirmativ şi-au motivai răspunsul prin faptul că foştii condamnaţi
sunt irecuperabili sau că aceştia, prin atitudinea ostilă, sunt un potenţial pericol
pentru societate.
Răspunsurile date la o altă întrebare prin care se solicită persoanelor
investigate soluţii pentru prevenirea recidivei şi a marginalizării foştilor infractori
sunt mai nuanţate. Unii consideră că este de datoria organelor competente să
supravegheze activitatea fostului infractor după ieşirea din penitenciar; alţii
optează pentru sprijinirea acestuia de către toţi membri societăţii. Cei mai mulţi
(55% din eşantion) atribuie un rol major penitenciarului care, în opinia lor, ar
trebui să modeleze personalitatea condamnatului, să-i anihileze pornirile
infracţionale şi să-l pregătească cu mai mult interes pentru viaţa postdetenţie,
inclusiv printr-o reconversie profesională. In acest sens, unul dintre subiecţi
sugerează chiar o regăndire a sistemului de organizare a penitenciarelor,
regulamentele de ordine interioară a acestora trebuie să fie opera participării
53
Idem
50
componentelor din domenii diferite (psihologie, pedagogie, sociologie, judiciar,
militar), iar, pe de altă parte, se impune înfiinţarea unor cabinete socio-psihologice,
care să ofere sprijinul psihologic necesar reeducării şi îndrumării deţinuţilor.
Aceasta pentru ca foştii deţinuţi să nu mai rămână ca răni pe trupul unei
societăţi bolnave, iar munca prestată pe perioada detenţiei trebuie să fie percepută
ca un act util şi nu punitiv. Acest din urmă tip de răspunsuri vizează, însă. scopul
pedepsei astfel cum se desprinde el din prevederile Codului Penal dar în
reproşurile generate de creşterea recidivei şi nu opţiunea pentru executarea
pedepsei în penitenciar - opţiune care, concretizată în răspunsurile date la
întrebarea privind utilitatea detenţiei într-o astfel de instituţie - nu depăşesc 40 de
procente. Suntem de părere că şi o asemenea proporţie este mare dacă se reţine
faptul că prin întrebarea din chestionar li s-a atras atenţia ca în răspunsurile date să
ţină seama şi de faptul că penitenciarele fiind instituţii bugetare sunt întreţinute de
comunitate.54
Se pare că întrebarea, dacă este necesar sau normal ca societatea să izoleze
persoanele care au fost condamnate, a fost receptată mai mult sub raportul riscului
pe care-1 prezintă pentru societate nucleul dur al criminalităţii (infracţiuni săvârşite
cu violenţă, criminalitatea organizată etc.) care, mediatizat excesiv, impresionează
mai mult, amplificând astfel sentimentul de frică şi insecuritate, din moment ce
doar 20% din subiecţi au optat pentru izolarea infractorului. Acest procent coincide
cu cel al subiecţilor care consideră indiferenţa statului ca justificată pentru
infractorii periculoşi şi irecuperabili.
O altă întrebare plasează subiectul chestionat în postura unui virtual infractor
deţinut într-un penitenciar.
Cerându-le opinia privitoare la tratamentul la care s-ar aştepta să-i supună
comunitatea după executarea pedepsei, doar 15% dintre persoanele chestionate
acceptă ideea unui tratament dur din partea acesteia - ceilalţi şi-ar dori o egalitate
54
51
în drepturi, dar nu legală, ci morala, „dreptul de a mă trata ca pe un om normal" -
avea să răspundă unul din subiecţii chestionaţi.
În privinţa caicelor fenomenului infracţional, în general, şi a recidivei, în
special, 60% dintre persoanele chestionate au relevat lipsa de instrucţie a
infractorului, permisivitatea sistemului legislativ, toleranţa prea mare din partea
societăţii, anturajele nocive în care pătrund viitorii infractori, neînţelegerea corectă,
în spiritul normelor de conduită moral-civică, a ideii de libertate şi. nu în ultimul
rând. sărăcia şi lipsa unor perspective de redresare economică.
La întrebarea „O credeţi că ar trebui făcut de către noi toţi penfru reducerea
numărului de infractori 80% din subiecţi au pus pe primul plan educaţia, ca
fenomen social complex, care situea/ă omul în poziţia de subiect şi obiect al
cunoaşterii. Cei chestionaţi au mărturisit necesitatea îmbunătăţirii educaţiei în
familie, şcoală, ca şi cea moral-religioasci cu accent mai mare pe respectarea
legilor în vigoare şi, nu în ultimul rând, pe relansarea ce va duce la ridicarea
nivelului de trai al populaţiei şi, implicit, al prevenirii fenomenului.55
În accepţiunea persoanelor chestionate, educaţia trebuie avută în vedere în
două privinţe:
- educaţia preinfracţională, asigurată sistematic şi dirijată, de către familie sau
prin şcoală;
- educaţia post-detenţie, asigurată sistematic de societate. Acest din urmă
aspect este mai puţin concret pentru subiect, neexistând o certitudine în privinţa
modalităţilor de reeducare a celor ce au fost condamnaţi.
Informaţiile furnizate de investigaţia în speţă, pun în evidenţă aspecte
interesante ale procesului de reintegrare postpenală a foştilor infractori - proces ce
se desfăşoară pe fondul crizei pe care o traversează societatea românească (lipsa
locurilor de muncă, nivelul redus de trai, rata ridicată a şomajului, inflaţia în
continuă creştere etc.) şi a creşterii fenomenului criminalităţii cu toate efectele sale
55
52
negative, inclusiv sentimentul de insecuritate socială pe care acesta 1-a indus în
comunitatea umană.
În acest context general, foştii infractori sunt priviţi, în genere, prin prisma
efectelor formelor grave de manifestare a criminalităţii.
Deşi există anumite rezerve, faţă de evoluţia celor care au executat o
pedeapsă cu privare de libertate, se observă, totuşi, o deschidere a membrilor
comunităţii şi spre receptarea corectă a problemelor cu care aceştia se confruntă la
revenirea lor în societate.
De altfel, este şi foarte greu să vorbim de integrare socială postpenală,
trebuie să existe înţelegere din partea comunităţii, când asemenea activitate nu este
instituţionalizată pe profilul actualului sistem social - după ce vechiul sistem a fost
îndepărtat ca fiind necorespunzător. Aceasta şi explică, cel puţin în parte, opiniile
subiecţilor investigaţi de a plasa răspunsurile, în general, organelor de stat sau
unora dintre factorii de control social implicaţi.
Considerăm, de aceea, că a venit timpul ca vechiul sistem de reglementare a
reinserţiei sociale să fie înlocuit - sunt suficienţi 10 ani de gândire - cu unul care să
corespundă posibilităţilor pe care le poate oferi economia de piaţă.56
În acelaşi sens, ar trebui să se implice şi organizaţiile neguvernamentale
(fundaţii, asociaţii etc), mergându-se până la special izajea unora dintre ele, mai
ales cele care-şi zic umanitare, pentru buna integrare postpenală. Este timpul ca
societatea să aibă pregătite instrumentele necesare de intervenţie, de sprijin moral,
intelectual, chiar sprijin material dacă situaţia este şubredă din acest punct de
vedere. Considerăm că tinerii trebuie trataţi cu un grad mai mare de afectivitate, să
fie atraşi, nu respinşi pentru că aroganţa în asemenea cazuri poate avea efecte
nedorite pentru cel care are nevoie de ajutor.
1.3.3 Rolul organizaţiilor obşteşti şi a bisericii în reintegrarea socială a
persoanelor eliberate din detenţie
56
53
În ultimii ani a fost ajustat cadrul legal al cooperării între sectorul public şi
cel privat de servicii sociale, deschizându-se, astfel, una dintre perspectivele
importante de dezvoltare a sistemului de protecţie socială. Având atât suportul
organizaţiilor occidentale, cât şi cel guvernamental, s-a dezvoltat rapid o reţea
amplă de ONG-uri cu obiective în domeniul social. Conform datelor Ministerului
Justiţiei, la 1 ianuarie 2006, în Republica Moldova au fost înregistrate 3156
organizaţii neguvernamentale naţionale şi internaţionale.57
Reţeaua ONG-urilor din Domeniul Social s-a constituit la 1 august 2002 şi
întruneşte la ora actuală circa 355 ONG-uri din ţară, constituită din 6 uniuni /
alianţe de ONG-uri pe domenii:
• Alianţa ONG-urilor din domeniul medico-social;
• Alianţa ONG-urilor din domeniul Protecţiei Persoanelor cu disabilităţi;
• Alianţa ONG-urilor active în domeniul Protecţiei Sociale a Copilului şi
Familiei;
• Alianţa ONG-urilor din domeniul Protecţiei Sociale a Persoanelor în Etate;
• Forul Organizaţiilor de Femei din Republica Moldova;
• Reţeaua ONG-urilor din Republica Moldova ce activează în domeniul
HIV/SIDA, ITS şi Narcomaniei.
ONG-urile şi-au îmbunătăţit imaginea atât la nivelul opiniei publice, cât şi la
nivelul autorităţilor. încrederea în succesul eventualelor colaborări a crescut
simţitor. Multe dintre acestea au acumulat o bogată experienţă şi un grad înalt de
competenţă, aspecte ce pot fi valorificate în dezvoltarea ulterioară a sectorului.
Până de curând colaborarea a fost în general punctuală, pe proiecte sau pe cazuri
specifice. Recent se tinde spre un parteneriat, spre un program comun, majoritatea
ONG-urilor active, funcţionale încheind sau fiind în curs de finalizare a unor
convenţii de colaborare cu DMPDC, dar şi cu Consiliile locale şi raionale, având
drept obiectiv prioritar realizarea unei baze de date comună.
57
www.justice.gov.md
54
Responsabilitatea principală în domeniul social trebuie să fie şi să rămână a
statului. Rolul statului în protecţia socială în general este fundamental. Rolul
ONG-urilor este unul complementar, fără să poată substitui însă rolul statului.
Rolul complementar se referă la preluarea unor probleme neacoperite de sistem,
iniţierea unor servicii pe o problematică socială nouă.
ONG-urile pot lucra în parteneriat cu statul, fac împreună proiecte, creează un
mecanism pe care îl implementează, după care, dacă mecanismul este dovedit util,
statul urmează să preia acel mecanism sau să-l ofere ONG-ului respectiv,
asigurându-i finanţarea, atât timp cât există acea problemă socială.
Pe de o parte, sectorul non-profit suplimentează oferta publică de servicii,
dar oferă, datorită flexibilităţii, posibilitatea dezvoltării unor servicii novatoare
care pot fi preluate ca model de sectorul public. Pe de altă parte, în condiţiile în
care sectorul public va dezvolta sistemul de servicii primare de asistenţă socială şi
va reorganiza serviciile specializate pentru copii, persoane cu handicap, vârstnici
etc., va fi necesară externalizarea unor servicii către instituţii private sau non-
profit.
Externalizarea serviciilor va fi posibilă în condiţiile în care ONG-urile au
acumulat experienţă în derularea serviciilor înalt specializate.
Sectorul neguvernamental poartă o amprentă pozitivă asupra evoluţiei spre
bine a lucrurilor în mai multe sectoare ale vieţii sociale. Evaluarea realizată
dovedeşte totuşi că mai puţine la număr sunt ONG-urile ce au în calitate de
beneficiari persoanele liberate din locurile de detenţie.
Organizaţia care prestează servicii juridice şi psiho-sociale din raionul
Ungheni este „Centrul de Justiţie Comunitară". Este o organizaţie necomercială,
neguvernamentală, constituită în formă organizatorico-juridică de instituţie
obştească. îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu Constituţia Republicii
Moldova.
55
Centrul activează în conformitate cu principiile libertăţii asocierii,
democraţiei, umanismului, egalităţii în drepturi a tuturor membrilor, colaborează
cu organele de stat, organizaţii neguvernamentale. Specialiştii din cadrul centrului:
Creează condiţii pentru reabilitarea socială şi psihologică a persoanelor libera te
din locurile de detenţie
• Acordă asistenţă persoanelor liberate din locurile de detenţie ;
• Se elaborează plan individual de intervenţie psiho-socială pentru reabilitare
şi reintegrare socială a persoanei liberate din locurile de detenţie ;
• Se acordă asistenţă psiho-socială persoanelor liberate din locurile de detenţie
de către psiholog şi asistent social;
• Se aplică programe de reabilitare şi de dezvoltare a abilităţilor sociale pentru
grupuri de clienţi ;
• Se acordă asistenţă pentru găsirea locului de muncă, continuarea studiilor,
pentru reîntoarcerea în familie, precum şi pentru rezolvarea altor probleme
sociale.
Organizaţia neguvernamentală care prestează servicii juridice şi psiho-sociale
din r-nul Călăraşi este Centrul Juridic de protecţie „Epitrop". Scopul centrului este
de a acorda servicii juridic efamiliilor aflate în situaţii de risc.
Angajaţii centrului au la evidenţă circa la 50 copii care erau predispuşi
infracţionalităţii şi care au săvârşit deja o infracţiune. Serviciile acordate au fost:
• Acţiune în judecată
• Consiiliere juridică gratuită
• Orientarea profesională
• Tutelă, curatelă
• Indemnizaţii de diferite tipuri
Tot în cadrul acestui centru au fost organizate tabere de vară timp de o lună
jumătate pentru minorii delicvenţi.
56
Există o organizaţie neguvernamentală în satul Scoreni „Civis", care este
frecventat de 51 copii diferiţi. Directorul şcolii din sat este managerul acestui
centru.
În satul Cojuşna activează centrul de plasament pentru copii în dificultate.
Obiectivul centrului de a acorda ajutor psihologic, juridic. Copiii locuiesc la
centru, dar frecventează şcoala din sat.
În Bălţi există centrul de zi „Drumul spre casă" care a implementat mai multe
programe pentru copiii ce sunt pe calea de a comite crime sau care deja au comis
crime. „Drumul spre casă" este un centru de plasament temporar pentru copiii
străzii.
În Cahul se organizează lucrul de prevenţie cu copiii în situaţie de risc (2 Centre
pentru copiii străzii, FIMIDA, Centrul „Contact").
În mun. Chişinău servicii de asistenţă juridică şi psiho-socială specializate
pentru persoane liberate din detenţie le întâlnim în cadrul activităţii organizaţiei
SlEDO, acestea fiind insuficiente pentru satisfacerea necesităţilor întregului
municipiu.58
Pentru asistenţa minorilor liberaţi din locurile de detenţie pot fi implicate
următoarele organizaţii prestatoare de servicii de asistenţă juridică şi psiho-socială:
Satisfacerea necesităţilor religioase este o prioritate a multor deţinuţi. în
toate regiunile în care s-a realizat misiunea de evaluare a necesităţilor în domeniul
reintegrării sociale a persoanele liberate din locurile de detenţie s-a constatat că ei
îşi pot satisface necesităţile religioase în dependenţă de valorile spirituale şi
concepţiile proprii. Nu există o evidenţă strictă a categoriilor de lăcaşe sfinte
vizitate de persoanele liberate din locurile de detenţie şi nici a cultelor religioase a
acestora. Această constatare este validă pentru zona de nord, centru şi sud. în toate
zonele nominalizate respondenţii au menţionat că accesul la literatura religioasă, în
special Biblia, este nelimitat şi orice ex-deţinut o poate accesa când doreşte.
58
Chişinău, 2007, loc.cit.
57
În toate regiunile unde s-a realizat evaluarea, există condiţii pentru a fi
satisfăcute necesităţile religioase, a avea acces la literatura religioasă, însă nu se
pune acentul pe activizarea lucrului respectiv cu această categorie de beneficiari.
Satisfacerea necesităţilor religioase se realizează în dependenţă de cerinţele
individuale. Fiecare ex-deţinut mergând la biserică are acces la Biblie, numai să fie
dorinţă din partea lui. Nici un cult religios nu stopează accesul la el, realizează
mese de binefacere atât biserica ortodoxă, cât şi alte religii. Mai des persoanele
liberate din locurile de detenţie merg la cultul Penticostal, unde sunt hrăniţi.
În unele localităţi se înregistrează experienţe de diminuare a delicventei
juvenile Prin intermediul religiei. Spre exemplu în raionul Călăraşi mai mult se
ţine legătura cu mănăstirile Hârjauca, Hârbovâţ, Reciula, Frumoasa. Unii copii
delicvenţi sunt plasaţi la diferite mănăstiri şi frecventează şcoala din localitate.
Asupra fiecărui minor se întăreşte un călugăr care are grijă de acest minor. Minorii
asistă ia slujbe religioase, liturghie S-au înregistrat rezultate pozitive ale educării
minorului în mănăstire.
În zona de centru persoanele liberate din locurile de detenţie vizitează
frecvent cultul penticostal, unde sunt hrăniţi. Baptiştii mai mult atrag persoanele
liberate din locurile de detenţie, iau în familie şi au grijă de copii delicvenţi, dau
pachete de sărbători. In această zonă persoanele liberate din locurile de detenţie
sunt atraşi mai frecvent de cultul penticostal, mănăstirea din oraşul Ungheni unde
pot munci şi unde sunt hrăniţi.
În Străşeni cultul penticostal are un centru „Maranata", care se ocupă de
copiii predispuşi infracţionalităţii. La acest centru există şi sală de calculatoare
pentru aşa categorie de copii. Biserica ortodoxă are centrul „Prometeu". După lecţii
toate categoriile de copii vin la centru, unde pot servi masa. Aici există cercul pe
interese: fetele pot învăţa să croşeteze, băieţii învaţă să cioplească în lemn. Sunt
duşi în excursie la diferite mănăstiri.59
1.4 Reintegrarea socială a minorilor eliberaţi din detenţie
59
Chişinău, 2007, loc.cit
58
În unanimitate se admite faptul că, din punct de vedere ştiinţific, educarea şi,
mai ales, reeducarea individului, trebuie să înceapă devreme. Astăzi, minorul
delincvent poate fi găsit destul de des în stradă fără „a beneficia” de tratament, nici
chiar de simplele măsuri de educaţie. La etapa actuală, activitatea instituţiilor care
au atribuţii directe faţă de minorii delincvenţi este orientată mai mult la
organizarea lucrului de prevenire şi doar foarte puţin spre activitatea de reeducare.
Crimele comise de minori în perioada aflării la evidenţă la organele de
poliţie au crescut cu 25%, fapt ce mărturiseşte despre ineficienţa lucrului
individual profilactic cu această categorie.60
Lacunele procesului de resocializare a minorilor şi tinerilor delincvenţi se
completează şi prin concluziile echipelor mobile de avocaţi, asistenţi sociali şi
psihologi din cadrul evaluărilor desfăşurate de către Institutul de Reforme Penale:
rata mărită a recidivei minorilor se datorează informaţiilor insuficiente acordate de
către organele judiciare cu privire la pedeapsa cu eliberarea condiţionată, iar ca
efect minorii nu conştientizează caracterul antisocial al faptei săvârşite şi riscul pe
care îl vor avea în cazul încălcării repetate a legii; lipsa unui cadru adecvat de
resocializare a minorilor în urma procesului de judecată (minorii fiind categorizaţi
şi marginalizaţi de către comunitate); absenţa unei persoane specializate care să-i
supervizeze pe parcursul ispăşirii pedepsei condiţionale. În condiţiile în care
problema „copiilor străzii” se accentuează şi riscă să creeze o anumită imagine a
ţării în exterior, este necesară o colaborare mai amplă între organele de poliţie şi
instituţiile de resort (inspectoratele şcolare, fundaţiile de tineret, Ministerul
Educaţiei61 etc.). Pe plan legislativ trebuie reorganizat şi sistemul de ocrotire a
minorilor adaptat realităţilor actuale.
60
Buciuceanu Mariana, Aspecte ale procesului de resocializare a minorilor şi tinerilor delincvenţi.-în: Asistenţa
61
Plauzibilă, în acest context, este colaborarea dintre Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Educaţiei în cadrul
căreia, la 23 martie 2004, a fost elaborat un plan comun de acţiuni privind combaterea criminalităţii juvenile, unde
ca sarcină prioritară este monitorizarea şi evaluarea situaţiei copiilor rămaşi fără supravegherea maturilor cu
acordarea asistenţei sociale.
59
În spatele activităţilor formal-reglementate ale instituţiilor specializate în
tratarea tinerilor delincvenţi găsim o fenomenologie umană diversă care uneori
ajută, alteori împiedică procesul de reeducare a minorilor. Între acestea, grav
afectată este imaginea şi experienţa minorilor cu „adultul”: mulţi minori provenind
din familii cu tensiuni acute între părinţi, fiind timp îndelungat martori ai unor
conduite la limita moralităţii din partea acestora, au suportat pedepse şi privaţiuni
arbitrare sau chiar au fost îndemnaţi să comită infracţiuni. Menţionăm că numai
cunoaşterea personalităţii minorilor nu este suficientă atâta timp cât influenţele
masive, câteodată hotărâtoare pentru destinul lor, vin din partea vieţii de grup, a
relaţiilor interpersonale ce se stabilesc între ei pe timpul executării măsurii.62
Întru realizarea reinserţiei sociale a minorilor reeducaţi şi pentru a se evita
recidivele, acţiunile de reeducare trebuie să se bazeze pe anumite principii
ştiinţifice, îndeosebi pe cele de nuanţă psihosociologică şi pedagogică, stipulate şi
în actele internaţionale de bază pentru activitatea procesului de resocializare:
• Principiul intervenţiei precoce, unul dintre principiile de bază, susţine ideea că un
delincvent ocazional sau un predelincvent poate fi reeducat mai uşor decât un
recidivist;
• Principiul individualizării măsurilor, acţiunilor şi metodelor de reeducare;
• Principiul coordonării şi continuităţii acţiunilor de reeducare şi de reinserţie
socială a minorilor şi tinerilor;
• Principiul continuării acţiunilor educative şi de sprijinire psihosocială şi
economică a minorilor şi tinerilor reeducaţi.63
Programele reeducative ce se desfăşoară în instituţiile speciale trebuie să ia
în considerare o mare diversitate de categorii de minori, astfel fiind posibilă
satisfacerea exigenţelor „principiului personalităţii” prevăzute de Regulile de la
Beijing, sancţiunile pentru orice minor delincvent fiind modelate conform
62
Basarab M., Răspunderea penală a minorilor, Studia Universitatis Babeş – Bolyai, Iurisprudenţia, 1, 1992, Cluj-
Napoca, pag. 103
63
60
gravităţii delictelor comise, circumstanţelor personale şi atitudinii relevate de
minor.
Metodele şi tehnicile de lucru cu minorii, pe lângă cele caracteristice
întregului proces de resocializare (educaţia prin muncă, munca educativă (morală,
juridică, religioasă), lucrul individual, instruirea generală, justiţia de restabilire),
sunt grupate uneori după scopul urmărit, toate împreună constituind un instrument
de intervenţie. Printre principalele tehnici utilizate în lucrul cu minorii −
autoevaluarea, consilierea; influenţa pozitivă; terapia cognitivă − este necesar a
statua o serie de modalităţi de recuperare a minorilor infractori bine determinate şi
argumentate, în activitatea de aplicare a cărora un loc aparte ocupă psihologul şi
asistentul social specializaţi în psihologie şi asistenţă penitenciară, dat fiind faptul
că anume ei ar putea oferi explicaţii şi rezolva problemele frecvente din mediul
impus.
În acest sens evidenţiem:
• O formă amplă de lucru − programul de terapie socială ce porneşte de la
cunoaşterea şi combaterea cauzelor generatoare şi favorizante a delincvenţei la
nivel macrosocial, psihosocial şi individual. În procesul de reeducare trebuie
inclusă şi formarea poziţiei sociale active − în condiţiile izolării, arta şi capacitatea
de a trăi se manifestă nu prin planificarea şi pregătirea unor evenimente importante
realizării unor scopuri, dar prin capacitatea de a trăi o zi fără neplăceri.64
• O direcţie de acţiune este realizarea unor expuneri şi dezbateridespre lume şi
viaţă, special concepute pentru minori. Se contează pe faptul că însuşirea lor de
către minorii delincvenţi va permite formarea mai rapidă a concepţiei morale
despre conduita de fiecare zi, după ce aceştia vor fi puşi în libertate. Trebuie să
menţionăm că această acţiune este în plină desfăşurare în şcolile speciale din
România şi Federaţia Rusă, temele fiind prevăzute în orele de activităţi
săptămânale.
64
În acest sens putem menţiona activitatea Institutului de Reforme Penale care în iunie 2004 a organizat un seminar
de instruire pentru psihologi şi asistenţi sociali „Pregătirea pentru liberare a deţinuţilor”, axat pe câteva direcţii
importante: dezvoltarea abilităţilor cognitive, sociale şi de rezolvare a problemelor, restructurarea cognitivă a
atitudinilor, valorilor şi convingerilor antisociale, dezvoltarea raţionamentului moral şi a responsabilităţii pentru
propriul comportament.
61
• Alte direcţii de acţiune: identificarea, construirea şi menţinerea relaţiilor
interpersonale pozitive între minorii din grupele formale. În acest proces trebuie să
fie antrenat tot personalul didactic, utilizându-se principiile sociometriei şi ale
testului corespunzător, precum şi caracteristicile psihosociale ale grupurilor mici,
accentuându-se astfel importanţa modelării raporturilor dintre minorii internaţi
pentru întregul proces reeducativ.
• Drept metodă de resocializare, care are succese mari în ţările dezvoltate, dar nu
cunoaşte o practică în ţara noastră, menţionăm metoda relaţiilor de grup. Ea se
bazează pe teoria asociaţiilor diferenţiale şi constă în punerea infractorului în
contact cu grupuri sociale care respectă legea, aplicându-se în general în perioada
de probaţiune sau de eliberare condiţională.65
O problemă cu aspecte practice reale şi imediate în analiza procesului de
resocializare este ilustrată prin limitele şi implicaţiile calităţii vieţii de detenţie
asupra resocializării infractorilor, precum şi corelaţia standardului de viaţă al
deţinuţilor din penitenciare cu normele internaţionale privind tratamentul
deţinuţilor. Criminologul german F.List a conchis: „Cu cât mai tânăr este
condamnatul privat la libertate, cu atât mai mare este probabilitatea că el va repeta
actul delincvent”. Altfel spus, cu cât mai devreme unii indivizi tineri ajung să fie
încarceraţi în instituţiile penitenciare, cu atât mai puternic şi intensiv ei absorb
moralitatea comunităţii deviante şi cu atât mai dificil este de a-i reîntoarce pe calea
unei vieţi normale. Un individ care a comis un delict şi pentru prima dată este
condamnat, dar care nu are înclinaţie spre activitate criminală, se adaptează la
situaţie devenind cu timpul un infractor cronic. Statistica arată că circa 80% dintre
cei condamnaţi a doua oară comit crime mult mai grave.66
65
comunicărilor la Conferinţa ştiinţifică din 22 aprilie 2005 (coordonator Bulgaru Maria), Chişinău, 2005, pag. 173-
174
66
62
Persoanele anterior judiciarizate comit aproape o treime din omoruri, o
pătrime din violuri şi mai mult de o treime din furturi. Penalistul A.Prins spunea:
„Sociabilitatea omului, resocializarea lui nu se învaţă închizându-l pe condamnat
în solitudinea şi formalismul închisorii”. Or, practica demonstrează că nu are rost
de a-i constrânge pe cei răi prin pedeapsă, dacă nu-i faci mai buni prin aceasta. În
acelaşi timp, se acceptă ideea că mediul penitenciar este incapabil de a influenţa
pozitiv personalitatea celor încarceraţi. Reuşita procesului de resocializare şi de
reinserţie socială depinde de capacitatea structurilor extrapenale nerepresive, de
aceea în literatura de specialitate se susţine cu insistenţă că activitatea de
reintegrare a minorilor şi tinerilor delincvenţi se realizează mai bine atunci când
reeducarea lor are loc în instituţii cu regim de semilibertate sau chiar sub forma
libertăţii, cu condiţia ca şi metodele de reeducare să fie elaborate în mod diferenţiat
şi individualizat, pe baza unei abordări interdisciplinare – juridice,
psihopedagogice şi sociologice.
Recuperarea socială a condamnaţilor rămâne scopul suprem al oricărui
sistem penal-executiv. Astăzi, foarte frecvent deţinuţii de toate categoriile fac
relatări de tipul: „viitorul este prea nesigur pentru a-mi face proiecte serioase” sau
„timpul pierdut nu-mi permite să mă mai fac om de treabă”. Lacunele resocializării
condamnaţilor prezintă un real pericol pentru interesele umanitare ale societăţii în
sfera securităţii umane şi impune o analiză şi prelucrare ştiinţifică a acestei
probleme. Gradul de elaborare a acesteia − atât în limitele juridice generale, cât şi
în cele procedural-penale în particular este insuficient. Devine tot mai evident
faptul că justiţia nu poate fi administrată în afara comunităţii pe care trebuie să o
servească. Instituţiile statale trebuie întotdeauna să se ocupe de toate nevoile
infractorului, fiind necesară implicarea comunităţii. Este important ca activitatea
serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere să se desfăşoare cu atragerea şi
implicarea comunităţii în procesul de reintegrare socială a persoanelor condamnate
la detenţie şi sancţiuni neprivative de libertate, prin aceasta cooperarea fiind
transformată în parteneriat cu societatea civilă. Astfel realizându-se un transfer
63
parţial nu doar al posibilităţii de acţiune, ci şi al responsabilităţii faţă de societatea
civilă, care devine un participant real în procesul de resocializare.
În cadrul procesului de resocializare, reinserţia socială a minorilor
delincvenţi poate fi considerată cea mai complexă componentă, deoarece de reuşita
acesteia depinde statutul social al tânărului redat societăţii.67
Actualmente, realizarea reintegrării sociale pentru infractorii tinerii şi cei
aflaţi la prima abatere reprezintă cheia progresului şi competenţei în justiţia penală.
Este necesară unirea eforturilor specialiştilor jurişti, psihologi, pedagogi, asistenţi
sociali, sociologi, pentru a elabora programe viabile de recuperare socială a unui
număr cât mai mare de delincvenţi, iar instituţiile speciale de reeducare cu o
activitate bine concepută să devină „un loc unde se renaşte”. Astăzi, problema
„readaptării” tinde să fie completată cu tema mult mai difuză a „readaptării
sistemului execuţional-penal” la ritmurile şi orizonturile teoretice actuale.68
67
Basarab M., Răspunderea penală a minorilor, Studia Universitatis Babeş – Bolyai, Iurisprudenţia, 1, 1992, Cluj-
Napoca, pag. 108
68
64
CAPITOLUL 2
SUPRAVEGHEREA PERSOANELOR ELIBERATE DIN
DETENŢIE
2.1 Noţiuni generale de supraveghere
Supravegherea persoanelor eliberate din detenţie este o componentă de bază

a ceea ce specialiştii numesc prevenire a infracţiunii. Anume supravegherea,
alături de asistenţa socială în reintegrare, constituie doi piloni de bază a combaterii
comportamentului infracţional şi a recidivei în cazul persoanelor aflate în conflict
cu legea.69
Se depun eforturi de supraveghere a persoanelor eliberate din locurile de
detenţie prin următoarele acţiuni:
- să se prezinte o dată în lună la oficiu, unde semnează angajament;
- să nu părăsească locul de trai fără înştiinţarea serviciului de executare a
pedepselor penale;
- să nu comită infracţiuni sau contravenţii administrative; să nu încalce
ordinea publică;
- să îndreptăţească încrederea acordată de instanţa de judecată.
Din păcate, în prezent nu există un mecanism reglementat juridic de
supraveghere a persoanelor eliberate din detenţie, astfel încît, prin consiliere şi
asistenţă, să fie prevenită săvîrşirea repetată de către ei a unor infracţiuni grave.
Unicele mecanisme de supraveghere – anchilozate în timp, sunt cele de
supraveghere penală a persoanelor eliberate din detenţie în regimul probaţiunii. La
analiza acestui mecanism ne vom şi referi în cele ce urmează, încercînd a propune
o analiză exhaustivă şi multisectorială a ceea ce înseamnă supraveghere a
persoanelor eliberate din detenţie.70
69
Corcenco Alina, Principiul de individualizare la aplicarea pedepsei, Revista Naţională de Drept, nr. 5/2002,
Chişinău, loc.cit.
70
Gheorghe Florian, Fenomenologie penitenciară, Bucureşti, 2003, pag. 68
65
Instituţiile de stat abilitate cu supravegherea sunt : oficiile de executare, în
colaborare cu comisariatele teritoariale de poliţie şi secţiile de evidenţă şi
documentare a populaţiei.71
Specialistul secţiei penale efectuează vizite la domiciliul condamnatului
pentru a verifica comportamentul acestuia. Acumulează informaţii, caracteristica
condamnatului de la domiciliu prin intermediul administraţiei publice locale şi
inspectorului de sector despre comportamentul la locul de trai al persoanei
eliberate din locurile de detenţie, care ulterior se anexează la materialele dosarului
personal al condamnatului. Dacă în termenul rămas neexecutat condamnatul
încalcă ordinea publică pentru care fapt i-a fost aplicată sancţiunea, sau se
eschivează cu precădere de la îndeplinirea obligaţiilor stabilite de instanţa de
judecată la propunerea oficiului de executare, instanţa poate pronunţa o încheiere
cu privire la anularea măsurii de liberare condiţionată de pedeapsă şi trimiterea
acestuia pentru a executa termenul de pedeapsă neexecutat, în locurile de detenţie.
La momentul actual activităţi de asistenţă şi consiliere a persoanelor aflate la
evidenţa oficiilor de executare nu se realizează. Având în vedere faptul că atât
legislaţia actuală şi instrucţiunile de activitate a specialiştilor secţiilor penale, cât şi
numărul acestora nu permite realizarea activităţilor de asistenţă şi consiliere.
Condamnaţii care se liberează din locurile de detenţie, trebuie să depăşească
un şir de obstacole de ordin social, economic şi psihologic. Odată cu ispăşirea
pedepsei, foştii deţinuţi întâmpină obstacole de ordin subiectiv şi obiectiv ce ţin de:
- excluderea socială din partea membrilor familiilor, rudelor, vecinilor,
angajatorilor;
- lipsa unui loc de muncă;
- lipsa spaţiului locativ;
- starea materială precară;
- lipsa buletinului de identitate;
- lipsa certificatului de naştere;
71
66
- abuz de băuturi alcoolice;
- refuză să se prezinte la timp la oficiul de executare;
La soluţionarea problemelor identificate la persoanele eliberate din detenţie,
oficiile de executare nu se implică în acest sens, nu au nici parteneriate încheiate
cu alte instituţii publice prestatoare de servicii.
Având în vedere spaţiul limitat al secţiilor penale, nu poate fi asigurat
principiul confidenţialităţii discuţiilor cu beneficiarii. în activităţile de evidenţă şi
supraveghere nu sunt implicaţi voluntari;
Din penitenciar persoana eliberată se prezintă la comisariatul teritorial de
poliţie, cu o adeverinţă referitor la faptul că el a executat pedeapsa în locurile de
detenţie. La solicitarea inspectorului de sector, persoana liberată se înregistrează în
registru şi se ia la evidenţă cu fişa de evidenţă profilactică. Dacă persoana liberată
din locurile de detenţie şi-a ispăşit pedeapsa şi nu mai creează probleme ce stă la
evidenţă un an de zile. Prin intermediul rudelor, prietenilor, se intervine pentru a-l
reintegra în societate.
Fiecare persoană are un dosar sau o fişă de evidenţă. Dosarul conţine;
- Actele ce conţin temei de luare la evidenţă
- Copia sentinţei de judecată
- Informaţie din instituţia penitenciară (ceea ce ţine de comportament)
- Informaţie despre ex-deţinut de la oficiul de executare
- Schema de rudenie
- Fişa dactiloscopică
- Caracteristici de la locul de trai
- Explicaţii din convorbiri cu rudele, prietenii
- Diverse informaţii de la locul de trai
- Este însemnată în dosar fiecare discuţie, vizită în familia persoanei eliberate
din locurile de detenţie.72
72
67
Biroul de evidenţă şi documentare a populaţiei prestează următoarele
servicii populaţiei:
- documentarea cetăţenilor Republicii Moldova de la naştere cu buletine de
identitate şi paşapoarte de plecare în străinătate până la vârsta de 10 ani, de la 10 la
16 ani, de la 16 la 25 ani, de la 25 la 45 ani, de la 45 ani;
- se perfectează actele la plecarea cu traiul permanent în alte ţări şi totodată
stabilirea cu traiul permanent în Republica Moldova timp de 3 luni şi în regim
urgent- o lună;
- se perfectează dosare pentru acordarea şi renunţarea cetăţeniei Republicii
Moldova pentru redobândirea cetăţeniei Republicii Moldova, pentru cei străini care
se stabilesc cu traiul permanent în Republica Moldova şi pleacă din republică;
- înregistrarea cetăţenilor străini care se află pe teritoriul Republicii Moldova;
- perfectarea actelor cetăţenilor străini şi apatrizi cu CR, CC, PC;
- perfectarea materialelor pentru repatriaţi care sunt cetăţeni ai Republicii
Moldova.
Probleme generale ale sistemului de supraveghere:
1. Numărul redus de personal al secţiilor penale implicat în activităţi de
evidenţă şi supraveghere;
2. Imposibilitatea acordării serviciilor de asistenţă şi consiliere pentru
persoanele eliberate din locurile de detenţie de către specialiştii secţiilor penale;
3. Lipsa personalului secţiei penale, specializat în activitatea de evidenţă,
supraveghere şi consiliere a minorilor aflaţi în termen de probă;
4. Lipsa cadrelor secţiei penale de specialitate în domeniul asistenţei sociale şi
psihologiei;
5. Spaţiu şi dotări inadecvate activităţilor de asistenţă, consiliere şi
supraveghere
a persoanelor eliberate din locurile de detenţie;
6. Cumularea funcţiilor specialistului secţiei penale cu alte atribuţii din cadrul
68
oficiului de executare;73
7. Înştiinţările privind liberarea persoanelor din detenţie nu conţin informaţii
privind comportamentul persoanei în perioada detenţiei;
8. Instituţiile penitenciare nu solicită informaţii referitoare la condiţiile în care
urmează să se întoarcă persoanele eliberate din locul de detenţie;
9. În dosarul personal lipseşte fişa de identificare a nevoilor beneficiarului;
10. Activităţile de supraveghere adeseori sunt limitate la simple activităţi de evi
denţă curentă a persoanelor;74
11. Activităţi de asistenţă şi consiliere nu se desfăşoară cu beneficiarii;
12. Legislaţia Republicii Moldova nu conţine reglementări clare referitoare la
acordarea de asistenţă şi consiliere a persoanelor eliberate din locurile de detenţie;
13. Nu poate fi asigurat principiul confidenţialităţii discuţiilor cu beneficiarii;
14. În activităţile de evidenţă şi supraveghere nu sunt implicaţi voluntari;
15. Nu sunt stabilite parteneriate cu instituţiile prestatoare de servicii din
comunitate;
16. Perceperea incorectă a activităţilor de lucru profilactic al inspectorului de
sector, persoana eliberată se înregistrează în registru şi se ia la evidenţă cu fişa de
evidenţă profilactică;
17. Lipsa bazei metodologice de desfăşurare a activităţilor de profilaxie cu
persoanele eliberate din locurile de detenţie;
18. Neperfectarea buletinelor de identitate din lipsa vizei de domiciliu.75
2.2 Evidenta si supravegherea persoanelor eliberate din detentie. Aspecte
practice şi comparate
2.2.1 Etapele şi planul supravegherii
Supravegherea persoanelor care au fost eliberate din detenţie sau - cu atît
mai mult – au primit pedepse neprivative de libertate este o componentă a
activităţii serviciilor de probaţiune.
73
Kalmthou Anton M. Van - coordonator, Reintegrarea şi supravegherea infractorilor în opt ţări europene,
Craiova, 2004, pag. 92-93
74
75
Ibidem, pag. 13
69
Termenul de supraveghere nu trebuie interpretat în sens strict, supravegherea
reprezentând un complex de activităţi care se află într-o strânsă
interdependenţă.
Menţinându-i în comunitate le oferim şansa de a-şi conştientiza faptele şi de
a-şi asuma responsabilitatea asupra actelor antisociale.
Acest lucru se poate realiza atât prin stabilirea unui plan de intervenţie cu
beneficiarul în funcţie de nevoile acestuia şi numai după ce i s-a tăcut o evaluare
corectă şi obiectivă a riscului de recidivă şi a riscului pentru public, cât şi prin
îndeplinirea obligaţiilor impuse de instanţa de judecată. Totodată, includerea sa
într-un program de dezvoltare comportamentală specific infracţiunii comise, în
funcţie de gravitatea acesteia şi de-riscul de recidivă îl va ajuta să-şi
îmbunătăţească comportamentul într-un mod pozitiv.76
Un alt lucru la fel de important eslc şi menţinerea legăturilor cu familia, cu
şcoala, cu locul de muncă, cu cluburi sportive, culturale, unde ar putea să-şi
petreacă timpul liber într-un mod constructiv etc.
Supravegherea propriu-zisă se realizează printr-o sene de activităţi pornind
de la observarea, până la contactul direct cu infractorul. De asemenea, aceasta se
poate realiza atât prin prezentarea infractorului la sediul serviciului de probaţiune
sau în alte locuri stabilite, căi şi prin efectuarea de controale inopinate la domiciliu,
ia locui de munca sau chiar în locurile şi mediile frecventate anterior de către
infractor, în care prezenţa acestuia a fost interzisă prin condiţiile stabilite de
instanţă.
Când instanţa de judecată hotărăşte încredinţarea persoanei care a încălcat
legea penală în supravegherea serviciului de probaţiune, consilierul de probaţiune
care a preluat cazul se ocupa de rezolvarea lui. Etapele supravegherii sunt:
• începe supravegherea;
• se identifică nevoile distincte ale beneficiarului;
• se întocmeşte planul de supraveghere;
76
Barbu Gabriel-Silviu, Şerban Alexandru, Drept execuţional penal, Bucureşti, 2005, loc.cit.
70
• se stabilesc date fixe când se va face consilierea individuală;
• punctualitatea întâlnirilor trebuie precizată de la prima şedinţăde consiliere;
• acţiunea efectivă pentru îndeplinirea obligaţiilor impuse de către instanţa de
judecată şi acoperirea nevoilor beneficiarului, incluzând şi neacceptarea de a
încălca condiţiile pe care le are de respectat şi care i-au fost aduse la
cunoştinţă la începutul perioadei de supraveghere - proces verbal ;77
• identificarea « nevoilor ascunse » - pe parcursul luciului efectiv cu
beneficiarul se mai pot găsi şi uite nevoi, neidentificate la începutul
intervenţiei:
• identificare a soluţiilor pentru acoperirea acestor nevoi;
• monitorizarea dalelor:
• evaluarea finală.78
În activitatea de supraveghere, consilierul responsabil de caz trebuie să
ţină o evidenţă clară şi obiectivă a evoluţiei beneficiarului, modificări ale
comportamentului acestuia.
Supravegherea persoanei eliberate din detenţie începe din momentul
părăsirii effective de către aceasta a locului de detenţie. La luarea hotărârii
instanţei de judecată setul serviciului de probaţiunc desemnează de îndată un
consilier de probaţiunc responsabil cu supravegherea executării obligaţiilor şi/sau a
măsurilor stabilite prin hotărârea judecătorească, în termen de cel mult 2 zile
lucratoare de la comunicarea hotărâri instanţei de judecată consilierul de
probaţiunc desemnat va organiza întâlnirea ci persoana primita în sarcină şi-i va
aduce la cunoştinţă obligaţiile şi/sau cu măsurile impuse de instanţă. Ca urmare a
acestei comunicări verbale condamnatul semnează un angajament.
Secţiile de probaţiune trebuie să se asigure că supravegherea în zona lor se
face conform acestui standard naţional, ţinându-se cont de orice ghid asociat
acestuia. Consilierul supraveghetor trebuie să întocmească un raport cuprinzând
detaliile perioadei în care infractorul s-a aflat sub supraveghere în comunitate.
77
Ghidul consilierului de probaţiune (editat de Institutul de Reforme Penale), Chişinău, 2004, pag. 97
78
Ibidem, pag. 100
71
De asemenea, indiferent dacă Serviciul de probat urne a încheiat acorduri de
colaborare eu instituţiile ce trebuie implicate în asislcnţa consilierea şi
supravegherea persoanei acesta le înştiinţează şi eventual dacă activităţile ce le
desfăşoară au tangenţă cu persoana condamnată, se solicită ea acestea să informeze
Serviciul.
Planul de supraveghere se va întocmi de către consilierul de probuţiune
responsabil de caz pentru întocmirea acestuia se poate solicita desemnarea unor
specialişti în vederea.
- evaluării profesioniste a nevoilor persoanei condamnate / minorilor;
- stabilirii unor metode adecvate de intervenţie în vederea satisfacerii
nev oilor criminogene identificate şi realizarea unui plan de intervenţie în vederea
reintegrării sociale a persoanei condamnate sau minorilor:
Acesta se va întocmi în concordanţă cu obligaţiile şi/sau măsurile stabilite
prin hotărârea judecătorească şi va ti adus la cunoştinţa persoanei supravegheate (i
se va înmâna o copie după aceasta facându-se menţiune într-un proces verbal
semnat de către consilier şi persoana supravegheată).
Este necesar ca acest plan de supraveghere să fie revizuit ori de câte ori este
necesar, pe parcursul perioadei de supraveghere, dar obligatoriu o data la 6 luni.79
Conţinutul planului de supraveghere:
I. Introducere
Planul de supraveghere va conţine în introducere:
a) numele, prenumele, data şi locul naşterii persoanei condamnate sau ale
minorului;
b) infracţiunea săvârşită şi numărul hotărârii instanţei de judecată;
c) sancţiunea aplicată şi măsurile şi/sau obligaţiile impuse de instanţa
de judecată;
d) perioada de supraveghere, menţionăndu-se data începerii şi încetării
acesteia;
79
Kalmthou Anton M. Van - coordonator, Reintegrarea şi supravegherea infractorilor în opt ţări europene, Craiova,
2004, pag. 101-102
72
e) numele şi prenumele consilierului de probaţiunc.
II. Nevoile sau problemele identificate ale persoanei condamnate / minorului
O evaluare primară a acestor nevoi se realizează şi în scopul întoc¬mirii
referatului presentenţial de evaluare psiho-socială solicitat de către instanţă; aşadar
la întocmirea planului de supraveghere trebuie să se realizeze o reevaluare a
acestor nevoi, ţinându-sc cont de evaluarea iniţială.80
Acest tip de evaluare se referă in principal la nevoile cnminogene. În scopul
realizării acestei evaluări este necesar:
• să se realizeze un ghid pentru evaluarea nevoilor care va trebui să fie cât mai
complet (să conţină aspecte legate de acele nevoi asociate în general cu
starea de infracţionalitate, pentru ca pe parcursul interviurilor să se identifice
care sunt acele nevoi care se regăsesc in cazul fiecărei persoane condamnate
sau minor);
• să se realizeze interviuri cu persoane semnificative pentru viaţa
persoanei;
• autoevaluări prin intermediul unor chestionare sau scale de
autoevaluare;
• poale fi folosita metoda observaţiei (se observă clientul în anumite situaţii
date);
• să se realizeze analiza unor documente (dosar personal, fisă psihologică, fişă
psiho-pedagogică, fişă medicală).81
III. Riscul săvârşirii din mm a unor infracţiuni / riscul de .i pune în pericol
siguranţa publică
Evaluarea riscului se referă la:
• evaluarea riscului de recidivă: predicţia probabilităţii de săvârşire a unei noi
infracţiuni:
• evaluarea riscului de periculozitate, predicţia probabilităţii ea o persoană să
săvârşească o nouă violenţă (verbală, fizică, sexuală) şi pentru cine prezintă
80
81
Gheorghe Florian, Fenomenologie penitenciară, Bucureşti, 2003, pag. 81
73
risc (pentru o anumită persoană, pentru anumite categorii de persoane în
general sau pentru siguranţa publică), liste infractorilor care au săvârşit
infracţiuni cu violenţă, de natură sexuală sau asupra unor fiinţe vulnerabile,
precum şi a celor eare au probleme de sănătate mintală sau la cele care au
comis infracţiuni cu violenţă la adresa autorităţilor;
• evaluarea riscului de sinucidere: persoanele care prezintă risc pentru propria
persoană se referă la acele persoane care au avut tentative de suicid sau cele
care prezintă depresii.82
Scăderea riscului de recidivă reprezintă principalul scop al muncii de
probaţiune.
IV. Natura şi frecvenţa întrevederilor dintre consilier şi persoana condamnată /
minor pe perioada supravegherii
Frecvenţa întrevederilor depinde de măsurile şi obligaţiile stabilite de
instanţă (în hotărârea judecătorească este precizat intervalul la care persoana
condamnată trebuie să se prezinte la Serviciul de probaţiune), dar consilierul
responsabil e acel care stabileşte întrevederile, care se pot desfăşura la sediul
Serviciului de probaţiune sau in alte locuri stabilite în funcţie de situaţie.
Consilierul poate avea întrevederi cu persoana condamnată şi la solicitarea
acesteia ţîn cazul în care trebuie să anunţe schimbarea domiciliului, reşedinţei sau
locuinţei, a locului de muncă, a deplasărilor, schimbarea locului de muncă.
Cu ocazia fiecărei întrevederi, consilierul responsabil de caz stabileşte în ce
măsură obiectivele planului de supraveghere sunt aduse la îndeplinire şi aduce la
cunoştinţă data următoarei întrevederi
V. Metodele utilizate pentru asi«urarc;i îndeplinirii obligaţiilor stabilite de
instanţa de judecată în sarcina persoanei supravegheate.
Aceste metode suni determinate în funcţie de:
• gradul de risc identificai;
• numărul şi natura mâlurilor şi sau obligaţiilor stabilite de instanţă;
• nevoile sau problemele identificate;
82
74
• durata supravegherii.83
În scopul asigurării îndeplinirii măsurilor stabilite de instanţa de judecata pol
ti utilizale următoarele metode:
- colaborarea cu familia, voluntarii comunitari, reprezentanţii societăţii civile,
organizaţii guvernamentale şi neguvernamcntale în vederea iniţierii şi derulării
unor programe de resocializare. Aceste programe se vor derula în scopul însuşirii
unor norme şi valori acceptate social, a însuşirii unor abilităţi sociale, rezolvarea
problemelor dependenţei de alcool sau droguri ş.a.;
• de asemenea, cu sprijinul acestora se pol identifica posibilităţi de obţinere a
unor spaţii de locuit sau a unor fonduri pentru asigurarea hranei;
• legătura permanentă cu persoane şi instituţii care ar putea furniza date utile
în vederea rezolvării unor probleme şi nevoi: identificarea unor locuri de muncă
disponibile, a unor cursuri şcolare precum şi a celor de calificare şi recalificare
profesională;
• vizite la domiciliu.
Planul de supraveghere va fi adus de îndată la cunoştinţă persoanei
supravegheate, căreia i se va înmâna o copie de pe acesta, facându-se o menţiune
într-un proces-verbal care va fi semnat de consilierul de probaţiune şi de persoana
supravegheată.
Fiecare plan de supraveghere va include un capitol distinct privind nevoile
sau problemele identificate ale persoanei supravegheate şi riscul săvârşirii din
nou a unor infracţiuni sau al punerii în pericol a siguranţei publice. La evaluarea
riscului se ţine seama şi de riscul de sinucidere sau de autovătămare. Evaluarea
riscului constituie o activitate permanentă, orice modificări intervenite fiind
consemnate în dosarul de supraveghere de către consilierul de probaţiune
responsabil de caz.
În cazul minorilor sancţionaţi cu măsura educativă a libertăţii supravegheate,
cărora li s-a impus obligaţia de a presta o activitate neremunerată într-o instituţie
83
75
de interes public, planul de supraveghere conţine descrierea activităţii, locul de
executare a acesteia şi programul de lucru al minorului.84
Planul de supraveghere trebuie să precizeze natura şi frecvenţa întrevederilor
dintre consilierul de pmhalmne şi persoana supravegheată, pe durata supravegherii.
în planul de supraveghere se vor menţiona metodele utilizate de consilierul de
prob:iliune pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor stabilite de instanţa de
judecata în sarcina persoanei supravegheate. Aceste metode se pot referi la
colaborarea cu familia, cu voluntarii comunitari si reprezentanţii societăţii civile,
precum şi cu organizaţiile guvernamentale şi neguvcrnanienlalc. În vederea iniţierii
şi derulării unor programe de resocializare, vizite la domiciliu, legătura permanenta
eu persoanele şi instituţiile care ar putea furniza date utile în vederea identificării.
după caz, a locurilor de muncă disponibile, a cursurilor şcolare, precum şi a celor
de calificare .sau recalificare profesională.
Metodele de supraveghere se determină în funcţie de gradul de risc identificat,
precum şi de numărul sau de natura masurilor şi. sau a obligaţiilor stabilite de
instanţa de judecată, de nevoile sau de problemele identificate ale persoanei
supravegheate şi de durata supravegherii.85
2.2.2 Reguli de supraveghere
Consilierul de probaţiune îi va solicita persoanei condamnate, la prima
întrevedere, informaţii referitoare la situaţia locativă, la situaţia sa financiară, locul
de muncă şi durata pentru care este angajată şi, după caz. la persoanele aflate în
îngrijirea sa on la persoanele în îngrijirea cărora aceasla se află.86
Consilierul de proba ţiu ne trebuie să verifice orice informaţii prin care pot ti
controlate mijloacele de existenţa ale condamnatului
În cazul în care condamnatul este obligai să desfăşoare o activitate sau să
urmeze un curs de învăţământ ori de calificare, consilierul de probaţiune verifică
nivelul instrucţiei şcolare sau al pregătirii profesionale, în vederea înscrierii
persoanei supravegheate la un curs corespunzător.
84
Bârgău M., Criminologie. Partea generală, Academia “Ştefan cel Mare” a MAI, Chişinău, 2005, loc.cit.
85
86
76
Consilierul de probaţiune responsabil de caz verifică periodic dacă persoana
supravegheată urmează cursurile de învăţământ sau de calificare.
În cazul în care persoana condamnată a fost obligată prin hotărâre
judecătorească să nu îşi schimbe domiciliul sau reşedinţa ori să nu depăşească
limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă, consilierul de
probaţiune responsabil de caz îi va pune în vedere aceasta condamnatului şi va
colabora cu organele de poliţie şi cu primăria din localitatea de domiciliu sau de
reşedinţă a persoanei supravegheate, care vor sesiza orice schimbare intervenită în
situaţia acesteia.
Consilierul de probaţiune trebuie să efectueze controale inopinate la
domiciliul sau la reşedinţa persoanei supravegheate pentru a constata starea de
fapt.
În cazul în care persoana condamnată este obligată să nu frecventeze
anumite locuri stabilite de instanţă consilierul de probaţiune verifică periodic şi ori
de câte ori este sesizat de alte persoane dacă persoana supravegheată respectă
interdicţia.
Consilierul de probaţiune responsabil de caz păstrează o legătură
permanentă cu reprezentanţi ai autorităţilor locale, ai organelor de poliţie, precum
şi eu orice persoane fizice şi juridice care ar putea oferi informaţii privind
frecventarea de către persoana supravegheată a locului supus interdicţiei.
Atunci când consilierul de probaţiune constată prezenţa persoanei
supravegheate în locul sau în locurile a căror frecventare i-a fost interzisă, îi
înmânează un avertisment scris, procedând la explicarea verbală a conţinutului
acestuia. În această situaţie se va încheia un proces-verbal semnat de consilierul de
probaţiune responsabil de caz şi de persoana supravegheată.87
Obligaţia este considerată ne îndeplinită atunci când, după înmănarea :t două
avertismente, consilierul de probaţiunc constată că persoana supravegheată este sau
a fosi prezentă în locul sau în locurile a căror frecventare i-a fost interzisă.
87
Ursu N., Codul penal, Comentat şi adnotat, Chişinău, 2005, loc.cit.
77
În cazul în care persoana condamnată are obligaţia de a nu intra in legătură
cu anumite persoane stabilite de instanţa de judecată consilierul de probaţiune
responsabil de caz trebuie să ia măsurile necesare in vederea identificării şi
contactării persoanelor care ar putea furniza informaţii relevante în cazul respectiv,
colaborând cu organele de poliţie şi cu alte instituţii însărcinate eu asigurarea
ordinii şi liniştii publice.88
Consilierul de probaţiune responsabil de ea, efectuează vizite inopinate la
domiciliul şi la locul de muncă ale persoanei supravegheate şi colaborează cu
familia acesteia în vederea respectării obligaţiei stabilite.
În cazul în care persoana condamnată este obligata sâ nu conducă nici un
vehicul sau anumite vehicule consilierul de probaţiune verifică modul de
respectare a acestei obligaţii.
Consilierul de probaţiune responsabil de caz păstrează o legătură permanentă
cu reprezentanţi ai organelor de poliţie, precum si eu orice persoane fizice şi
juridice care ar putea oferi informaţii privind îndeplinirea sau neîndeplinirea de
către persoana supravegheată a acestei obligaţii.
În cazul în care persoana condamnată este obligată să se supună unor măsuri
de control, tratament sau îngrijire, in special în scopul dezintoxicării, serviciul de
probaţiune identifică pe plan local unităţile sanitare, precum şi organizaţiile,
instituţiile sau specialiştii care desfăşoară programe de recuperare a toxicomanilor
sau alcoolicilor, în vederea includerii persoanei supravegheate în aceste programe.
Consilierul de probaţiune. cu ocazia întrevederilor cu persoana
supravegheată, precum şi prin legătura permanentă cu persoanele implicate în
tratarea acesteia verifică dacă persoana respectă programul de tratament sau de
îngrijire şi în ce măsură acesta este eficient, solicitând periodic în scris opinia
specialiştilor.
Cu ocazia fiecărei întrevederi consilierul de probaţiune stabileşte în ce
măsură obiectivele planului de supraveghere sunt aduse la îndeplinire şi aduce ia
cunoştinţă persoanei condamnate data următoarei întrevederi.
88
78
Persoana condamnată este obligată să anunţe în prealabil serviciul de
probaţiune în legătură cu orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă,
precum şi despre orice deplasare, comunicând noua adresă, numărul de telefon,
precum şi, după caz, data întoarcerii.
Persoana supravegheată anunţă în scris serviciului de probaţiune schimbarea
domiciliului, reşedinţei sau a locuinţei, cu excepţia cazurilor urgente, când
anunţarea se va tace mai întâi telefonic.
În cazul in care persoana supravegheată işi schimbă domiciliul, reşedinţa sau
locuinţa într-o localitate care nu se artă în competenţa serviciului de probaţiune
dosarul va ti transmis în termen de 3 zile lucrătoare serviciului de probaţiune
competent, anunţându-se de îndată instanţa de executare.89
Comunicarea se face numai în scris, precizau du-se motivele schimbării
locuim de munca, nouî loc de muncă al persoanei condamnate, natura muncii pe
caro n desfăşoară si descrierea activităţii, anexându-se documente justificative în
acest sens.
Consilierul de probaţiune este obligat să verifice autenticitatea acestor
informaţii prin contactarea unităţii angajatoare.
În ceea ce priveşte lucrul cu minorii, în funcţie de convenţile internaţionale,
măsurile luate trebuie să fie orientate către interesul superior al copilului.
Copiii să fie trataţi diferit faţă de adulţi, datorită faptului că ei nu pot lua
decizii asemenea unui adult şi ci trebuie trataţi cu maximă atenţie.
În cazul în care minorul este obligat să nu frecventeze anumite locuri
stabilite consilierul de probaţiune verifică periodic şi ori de câte ori esie sesizat de
alte persoane dacă minorul respectă interdicţia.
Consilierul de probaţiune responsabil de caz trebuie să păstreze o legătură
permanentă cu familia acestuia sau. după caz, cu persoana ori eu instituţia legal
însărcinată cu supravegherea minorului, cu reprezentanţi ai autorităţilor locale, ai
organelor de poliţie, precum şi cu orice persoane fizice sau juridice care ar putea
oferi informaţii privind frecventarea de către minora locului supus interdicţiei.
89
79
Atunci când consilierul de probaţiune constată prezenţa minorului în locui
sau în locurile a căror frecventare i-a fost interzisă, îi înmânează un avertisment
scris, procedând la explicarea verbală a conţinutului acestuia. În această situaţie se
va încheia un proces-verbal semnat de consilierul de probaţiune responsabil de el şi
de minor.
Atunci când, după înmânarea a două avertismente, consilierul de probaţiune
constată că minorul a fost prezent în locul sau în locurile a căror frecventare i-a
fost interzisă, înştiinţează de îndată şeful serviciului de probaţiune. Acesta din
urmă înştiinţează de îndată persoana sau persoanele cărora li s-a încredinţat
supravegherea minorului, precum şi instanţa de judecată.
În cazul în care minoral are obligaţia de a nu intra în legătură cu anumite
persoane stabilite de instanţa de judecată consilierul de probaţiune responsabil de
caz trebuie să ia măsurile necesare în vederea identificării şi contactării
persoanelor care ar putea furniza informaţii relevante în cazul respectiv,
colaborând cu familia acestuia sau, după caz, cu persoana ori cu instituţia legal
însărcinată cu supravegherea minorului, precum şi cu organele de poliţie şi cu alte
instituţii însărcinate cu asigurarea ordinii şi liniştii publice.90
Totodată consilierul de probaţiune responsabil de caz efectuează vizite
inopinate la domiciliu şi, după caz, la locul de muncă sau la şcoala la care învaţă
minorul şi colaborează eu familia acestuia în vederea respectării obligaţiei.
În cazul în care minorul nu îndeplineşte obligaţia impusă consilierul de
probaţiune responsabil de caz va înştiinţa de îndată şeful serviciului de probaţiune.
Acesta din urmă înştiinţează de îndată persoana sau persoanele cărora li s-a
încredinţat supravegherea minorului, precum şi instanţa de judecată.
În cazul în care minorul este obligat să presteze o activitate neremunerată
într-o instituţie de interes public stabilită de instanţă, serviciul de probaţiune
încheie în cel mai scurt timp un acord de colaborare cu instituţia de interes public
şi cu autoritatea publică interesată.
90
80
De asemenea, persoanei supravegheate i se pune în vedere că trebuie să
respecte regulile de conduită care se referă, în principal, la a nu avea un
comportament violent sau agresiv ori o atitudine nepotrivită sau un limbaj
necorespunzător, care ar putea prejudicia personalul serviciului de probaţiune.
precum şi alte persoane aflate sub supraveghere.
Consilierul de probaţiune responsabil de caz încunoştinţează persoana
supravegheată despre posibilitatea de a formula plângere la şeful serviciului în
cazul în care consideră că tratamentul aplicat de serviciul de probaţiune pe
perioada supravegherii este necorespunzător.
Ori de câte ori apreciază că este necesar, serviviul de probaţiune va solicita
autorităţilor competente desemnarea unor specialişti în vederea asistării întocmirii
şi derulării planului de supraveghere. Aceşti specialişti pot fi psihologi, sociologi,
cadre didactice, medici sau oricare alţi specialişti a căror opinie este considerată
necesară.
Cheia pentru atingerea scopurilor propuse în aeth itatea de supraveghere este
responsabilitatea întregului serviciu de probaţiune O bună colaborare între membrii
echipei, fiecare trebuie să vină cu cunoştinţele şi abilităţile lui. să se discute pe
cazurile aflate în supraveghere, problemele apărute, discuţii asupra întocmirii
planului de supraveghere ctc.
Acest lucru îmbunătăţeşte calitatea muncii serviciului respectiv.91
Pentru un serviciu de calitate şi pentru eficienţa lucrului cu beneficiarii,
trebuie să se ţină cont de următorii factori:
• gravitatea infracţiunii / infracţiunilor comise - de acest lucru depinde durata
programului, frecvenţa şedinţelor de lucru:
• dacă a mai fost supus altor program de supraveghere ordine de restricţie;
• riscul pentru public;
• nevoile distincte ale infractorului;
• dorinţa lui de a lua parte la un program de supraveghere;
91
81
• educaţie socială şi dezvoltare personală, se poate oferi ca voluntar pentnru
anumite activităţi care să-i poată dezvolta abilităţile personale;
• informaţii despre grupul-ţintă (cu cine putem colabora pentru a-i putea
acoperi nevoile, instituţii, organizaţii, persoane fizice, costul menţinerii lui în
comunitate, resurse) pentru ca programul de supraveghere să poată fi derulat;
• relaţia lui cu familia din care provine, cu rudele, cu prietenii (probleme
apărute, probleme care îi pot afecta comportamentul sau pot duce la
recidivă).
• încrederea în normele acceptate de societate, implicare în raport cu ceilalţi.
cum se relaţiouează cu cei de lângă ci, petrecerea timpului liber în mod util.92
Deciziile semnalează o perspectivă de schimbare şi de aceea trebuie sa le
dăm clienţilor oportunitatea de a-şi evalua propriile decizii luate şi să le arătăm
unde este nevoie să şi le îmbunătăţească, în cazul în care o persoană care are un
comportament anti-social nu acceptă responsabilitatea propriului comportament
sau nu înţelege ca acesta este inadecvat şi îi provoacă probleme, este puţin probabil
că schimbarea se va produce. Este important ca infractorul să ştie că supravegherea
în comunitate este o alternativă a pedepsei cu închisoarea, că are de respectat un
program, că trebuie să ducă la bun sfârşit o serie de activităţi care-l vor pregăti
pentru viaţa într-un mod pozitiv - conform cit normele acceptate de societate.
Odată finisat termenul de probă tuturor instituţiilor implicate în asistenţa,
consilierea şi supravegherea persoanei le este adus la cunoştinţă rezultatul lucrului
tuturor în vederea soluţionării problemelor psiho-sociale şi gradul de reintegrare
socială a persoanei.
92
82
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
Evaluarea necesităţilor în domeniul reintegrării sociale şi supraveghereii
post-detenţie a persoanelor liberate din locurile de detenţie în cadrul prezentei teze,
precum şi analiza literaturii de specialitate, ne-au permis să deducem un şir de
concluzii din care derivă logic planul de acţiuni pentru dezvoltarea unui sistem
eficient de reintegrare socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie din
Republica Moldova.
Rezultatele cercetătii, centrate pe analiza calitativă şi cantitativă a
necesităţilor în domeniul reintegrării sociale a persoanelor liberate din locurile de
detenţie, indică că în regiuni a demarat procesul de reintegrare socială a
persoanelor eliberate din locurile de detenţie, însă acest proces este subdezvoltat şi
necesită perfecţionare/dezvoltare. Structura existentă a serviciilor în domeniul
reintegrării sociale a persoanelor liberate din locurile de detenţie în regiunile
evaluate constă din diferite tipuri de instituţii cu responsabilităţi directe sau
tangenţiale axate pe reintegrarea socială a persoanelor liberate din locurile de
detenţie: Oficiul de executare, Administraţia Publică Locală, Agenţia teritorială
pentru ocuparea forţei de muncă, Direcţia raională/municipală pentru protecţia
drep turilor copilului, Comisariatul raional/municipal de Poliţie, Direcţia de
Sănătate Publică, Direcţia raională/municipală învăţământ, Tineret şi Sport,
Biserici şi culte religioase, Organizaţii neguvernamentale, Oficiul teritorial de
documentare a populaţiei.
Infrastructura existentă a serviciilor sociale poate satisface doar parţial cele
mai importante necesităţi ale persoanelor liberate din locurile de detenţie şi nu este
capabilă să soluţioneze problemele cele mai mari ale acestui grup social. Lipsesc
standardele definite pentru reintegrarea socială a persoanelor liberate din locurile
de detenţie. Acest fapt rezultă în responsabilităţile neclare ale prestatorilor
serviciilor de reintegrare socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie şi
drepturile neclare ale consumatorilor.93
93
Ursu N., Codul penal, Comentat şi adnotat, Chişinău, 2005
83
Nu există o bază de date complexă a persoanelor liberate din locurile de
deten ţie şi a prestatorilor de servicii de reintegrare socială a persoanelor liberate
din locurile de detenţie.
Nu sunt elaborate programele speciale de stat de reintegrare socială a
persoanelor liberate din locurile de detenţie, nu este creat un sistem de instruire
profesională a specialiştilor implicaţi în procesul de reintegrare socială a
persoanelor eliberate din locurile de detenţie, nu există definirea clară a
responsabilităţilor ministerelor în vederea reintegrării sociale a persoanelor liberate
din locurile de detenţie, în vederea implementării programelor externe de
reintegrare socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie.
Cercetările efectuate recent de către Institutul de Reforme Penale au
demonstrat că insuficienţa resurselor umane şi financiare au redus capacităţile APL
în oferirea serviciilor sociale pentru reintegrarea socială a persoanelor liberate din
locurile de detenţie.
Una din căile de soluţionare a problemei reintegrării sociale a persoanelor
eliberate din locurile de detenţie este angajarea specialiştilor cu studii specializate,
instruirea continuă a celor deja angajaţi, alocarea raţională a resurselor financiare
pentru persoanele liberate din locurile de detenţie din resursele financiare
existente.
O altă soluţie a problemei reintegrării sociale a persoanelor liberate din
locurile de detenţie o constituie fortificarea parteneriatului între APL, ONG-uri. în
acest context dezvoltarea planurilor comune de acţiune este cea mai bună
posibilitate în dezvoltarea parteneriatului cu scopul asigurării calităţii sistemului
reintegrării sociale a persoanelor liberate din locurile de detenţie.
Este important de a discuta posibilitatea de schimbare a mecanismului
financiar, de a aloca fonduri de la bugetul central la bugetul municipal - fonduri cu
destinaţie specială pentru activităţile de reintegrare socială a persoanelor liberate
din locurile de detenţie.
Este necesar de asigurat durabilitatea serviciilor de reintegrare socială a
84
persoanelor liberate din locurile de detenţie prin implicarea societăţii civile şi
donatorilor internaţionali; de a elabora mecanisme flexibile pentru finanţarea
acţiunilor de reintegrare socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie.
85
BIBLIOGRAFIE
1.Acte normative
1. Codul de executare a sancţiunilor de drept penal al Republicii Moldova,
Legea nr. 1524-XII, din 22.06.1993, publicată în Monitorul Oficial nr.1/1,
din 30.01.1994.
2. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, publicat în Monitorul
Oficial nr. 104-110, din 07.06.2003.
3. Codul penal al Republicii Moldova din 1961, adoptat prin Legea din 24
martie 1961, publicat în Veştile, 1961, nr.10.
4. Codul penal al Republicii Moldova, publicat în Monitorul Oficial nr. 128-
129, din 13.09.2002.
5. Constituţia Republicii Moldova, Adoptată la 29.07.1994, MO nr. 001 din
18.08.1994.
6. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului , adoptată de Adunarea Generală
a Naţiunilor Unite, la 10 decembrie 1948
7. Piaţa muncii în Republica Moldova în anul 2003. Raportul Ministerului
Muncii şi Protecţiei Sociale, Chişinău, 2004.
8. Recomandarea Consiliului Europei nr. (92) 16, referitoare la Regulile
Europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate
9. Rezoluţia 45/112 din 1998 - Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea
delincvenţei juvenile (Principiile de la Riyadh)
2. Lucrări de specialitate
1. Athanasiu A.A., Elemente de psihologie medicală, Bucureşti, 1982.
2. Barbăneagră A., Berliba V., Gheorghiţa M., Carpov T., Borodac A.,
Ulianovschi X. şi alţii, Codul penal al Republicii Moldova, Comentariu,
Chişinău, 2003.
3. Barbu Gabriel-Silviu, Şerban Alexandru, Drept execuţional penal, Bucureşti,
2005.
4. Bârgău M., Criminologie, Partea generală, Academia “Ştefan cel Mare” a
MAI, Chişinău, 2005
86
5. Basarab M., Răspunderea penală a minorilor, Studia Universitatis Babeş –
Bolyai, Iurisprudenţia, 1, 1992, Cluj-Napoca.
6. Benescu O., Unele consideraţii privind locul şi rolul comunităţii în reinserţia
socială a foştilor infractori.- în: Integrarea socială postpenală a infractorilor
între realitate şi perspective. Materialele conferinţei desfăşurate la
universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti, 1999.
7. Brezeanu Ortansa - coordonator, Particularităţi ale criminalităţii în perioada
de tranziţie, Bucureşti, 1999.
8. Buciuceanu Mariana, Aspecte ale procesului de resocializare a minorilor şi
tinerilor delincvenţi.-în Asistenţa socială şi justiţia juvenilă: modalităţi de
integrare şi cooperare. Culegere de articole elaborate în baza comunicărilor
la Conferinţa ştiinţifică din 22 aprilie 2005 (coordonator Bulgaru Maria),
Chişinău, 2005
9. Corcenco Alina, Principiul de individualizare la aplicarea pedepsei, Revista
Naţională de Drept, nr. 5/2002, Chişinău.
10.Costache Gheorghe, Penologie, Craiova, 2005.
11.Dobrinoiu V., Pascu I., Lazăr V.,. Nistorenu Gh, Molnar I., Boroi Al., Drept
penal, Partea generală, Bucureşti, 1992.
12.Dolea I., Probleme şi perspective privind alternativele detenţiei, „Analele
Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, 2001, nr. 5.
13.Durnescu Ioan - coordonator, Manualul consilierului de reintegrare socială şi
supraveghere, Craiova, 2003.
14.Gheorghe Florian, Fenomenologie penitenciară, Bucureşti, 2003.
15.Ghidul consilierului de probaţiune (editat de Institutul de Reforme Penale),
Chişinău, 2004.
16.Gorici A.N., Familia-factor de reuşită a integrării sociale postpenale (studiu
de caz).– în: Integrarea socială postpenală a infractorilor între realitate şi
perspective. Materialele conferinţei desfăşurate la universitatea „Spiru
Haret”, Bucureşti, 1999.
87
17.Institutul de Reforme Penale, Raport: evaluarea necesităţilor în domeniul
reintegrării sociale a persoanelor liberate din detenţie, Chişinău, 2007,
18.Kalmthou Anton M. Van - coordonator, Reintegrarea şi supravegherea
infractorilor în opt ţări europene, Craiova, 2004.
19. Milicenco Stela, Integrarea socioprofesională a persoanelor care şi-au ispăşit
pedeapsa.-în: Asistenţa socială şi justiţia juvenilă: modalităţi de integrare şi

cooperare. Culegere de articole elaborate în baza comunicărilor la
Conferinţa ştiinţifică din 22 aprilie 2005 (coordonator Bulgaru Maria),
Chişinău, 2005
20.Preda F. R., Perspectiva reintegrării sociale a foştilor infractori în viziunea
agenţilor economici. – în: Integrarea socială postpenală a infractorilor între
realitate şi perspective. Materialele conferinţei desfăşurate la universitatea
„Spiru Haret”, Bucureşti, 1999
21.Ursu N., Codul penal, Comentat şi adnotat, Chişinău, 2005.
3. Resurse electronice
1. www.justice.gov.md
88

Reintegrarea Sociala A Persoanelor Eliberate Din Detentie....

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Reintegrarea Sociala A Persoanelor Eliberate Din Detentie....

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

Capitolul II Supravegherea persoanelor eliberate din detenţie.............pag. 65

în care am tratat problemele rolului organelor de stat, ale fundaţiilor de

unele noţinuni generale de supraveghere a infractorilor şi persoanelor

persoanele liberate din locurile de detenţie de către specialiştii secţiilor

12.Legislaţia Republicii Moldova nu conţine reglementări clare referitoare la

25.Nu se organizează cursuri de calificare profesională speciale pentru

detenţie la blucrări publice;16

1.2 Angajarea în cîmpul muncii a persoanelor eliberate din detenţie

Potrivit tabelului nr 1, din numărul total al persoanelor aflate în detenţie,

Supravegherea persoanelor eliberate din detenţie este o componentă de bază

pedeapsa.-în: Asistenţa socială şi justiţia juvenilă: modalităţi de integrare şi

S-ar putea să vă placă și