DREPT PROCESUAL CIVIL

Capitolul I
Normele de procedură civilă

Normele de procedură civilă sunt cuprinse în Codul de procedură civilă, dar

şi în anumite legi speciale, precum: Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, legi care
reglementează sau dezvoltă anumite aspecte prevăzute de Codul de procedură
civilă.
Secţiunea 1
Clasificarea normelor de procedură civilă
1. Clasificarea normelor de procedură civilă
Normele de procedură civilă pot fi clasificate după mai multe criterii, printre
cele mai semnificative fiind: obiectul reglementării, sfera raporturilor sociale care
intră sub incidenţa normelor procesuale, precum şi caracterul conduitei pe care o
prescriu.
1.1 În funcţie de obiectul reglementării în literatura de specialitate se face
distincţia între următoarele categorii de norme: norme de organizare
judecătorească, norme de competenţă, norme de procedură propriu-zise şi norme de
executare silită.Normele de competenţă reglementează atribuţiile instanţelor
judecătoreşti. Ele pot fi subclasificate în:
- norme de competenţă generală;
- norme de competenţă materială sau de atribuţiune;
- norme de competenţă teritorială (aceste norme la rândul lor se clasifică în:
norme de competenţă teritorială de drept comun, norme de competenţă teritorială
alternativă, norme de competenţă teritorială exclusivă sau excepţională şi norme de
competenţă teritorială convenţională sau facultativă).
1.2 În funcţie de caracterul conduitei pe care o prescriu normele de
procedură civilă se pot clasifica în norme imperative, şi norme dispozitive.

1
 1.3 În funcţie de sfera de aplicare a normelor, normele de procedură civilă se
clasifică în norme generale şi norme speciale.
Normele generale sunt acelea care pot fi aplicate în principiu în orice materie
.Normele speciale sunt acele norme care se aplică numai în anumite materii.
Clasificarea normelor de procedură civilă în norme generale şi speciale
prezintă importanţă practică în cazul în care pentru aceeaşi materie supusă
reglementării ar exista concurs între normele generale şi normele speciale. Într-o
asemenea situaţie în doctrină se consideră că trebuie urmate în mod necesar
anumite reguli.
Secţiunea a 2-a
Aplicarea în timp a normelor de procedură civilă
2. Aplicarea în timp a normelor de procedură civilă
Actele şi faptele care intervin între intrarea în vigoare a legii şi abrogarea
acesteia vor fi supuse legii respective.
Legea procedurală nu are putere retroactivă. Principiul neretroactivităţii
legii este consacrat atât de dispoziţiile Codului civil, cât şi de prevederile art. 15 alin.
(2) din Constituţie.
Legile de organizare judecătorească sunt de aplicaţie imediată.
Legile de competenţă sunt şi ele de aplicaţie imediată, dar ultraactivitatea
legii vechi a fost uneori admisă.
Legile de procedură propriu-zise sunt de aplicaţie imediată, dar se observă
că particularităţi intervin în materia probelor.
Legile referitoare la executarea silită sunt şi ele de aplicaţie imediată.
Capitolul II
Consideraţii generale privind procesul civil
Secţiunea 1
Definiţia şi structura procesului civil
1. Definiţia procesului civil
Procesul civil constituie activitatea desfăşurată în condiţiile legii de către
instanţa de judecată, părţi, dar şi alţi participanţi în scopul valorificării drepturilor
sau intereselor legitime.

2
 2. Structura procesului civil
De regulă, procesul civil cuprinde două faze:
- faza judecăţii propriu-zise;
- faza executării silite.
Fiecare dintre aceste faze cuprinde mai multe etape.
Secţiunea a 2-a
Principiile care guvernează procesul civil
3. Principiile care guvernează procesul civil
Principiile sunt reguli de ordine publică ce reglementează desfăşurarea
activităţii procesuale.
Unele dintre principiile care guvernează procesul civil sunt aplicabile
întregului sistem de drept (de pildă principiul legalităţii), altele sunt incidente mai
multor ramuri de drept (de exemplu principiul publicităţii), iar altele guvernează
doar procesul civil (spre exemplu principiul disponibilităţii).
Aceste principii sunt prevăzute de acte normative interne precum:
Constituţia României, Legea de organizare judiciară 304/2004, Legea referitoare la
statutul magistraţilor 303/2004 şi Codul de procedură civilă, alte principii
procesuale sunt consacrate în documente internaţionale, cum ar fi: Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile
Civile şi Politice, Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale.
Principiile care guvernează procesul civil sunt considerate a fi: principiul
independenţei judecătorilor, principiul inamovibilităţii judecătorilor, principiul
legalităţii, principiul exercitării cu bună-credinţă a drepturilor procesuale,
principiul rolului activ al instanţei, principiul controlului judiciar, principiul
liberului acces la justiţie, principiul colegialităţii instanţei, principiul egalităţii
părţilor în faţa justiţiei, principiul dreptului la apărare, principiul gratuităţii
justiţiei, principiul contradictorialităţii, principiul imutabilităţii litigiului, principiul
disponibilităţii, principiul publicităţii şi oralităţii, principiul nemijlocirii şi
continuităţii dezbaterilor, principiul folosirii limbii române în justiţie .
Capitolul III

3
 Instanţele judecătoreşti
Secţiunea 1
Categorii de instanţe
1. Categorii de instanţe
Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 republicată
privind organizarea judiciară, instanţele judecătoreşti instanţele judecătoreşti prin
care se înfăptuieşte justiţia în România sunt: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate, instanţele militare şi
judecătoriile.
Tribunalele specializate se pot organiza pentru soluţionarea cauzelor civile,
cauzelor penale, cauzelor comerciale, cauzelor cu minori şi de familie, cauzelor de
contencios administrativ şi fiscal, cauzelor privind conflicte de muncă şi asigurări
sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi
fluviale sau pentru alte materii.
Secţiunea a 2-a
Compunerea şi constituirea instanţei
2. Compunerea şi constituirea instanţei
Sintagma compunerea instanţei desemnează alcătuirea instanţei cu numărul
de judecători prevăzut de lege. În acest sens dispoziţiile art. 54 alin. (1) din Legea
nr. 304/2004 de organizare judiciară stabilesc că pricinile deferite prin lege în
competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului si curţii de apel se judecă
în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de
muncă şi de asigurări sociale.
În ceea ce priveşte apelurile şi recursurile dispoziţiile art. 54 alin. (2) Legii
304/2004 prevăd că la judecata în apel completul trebuie format din 2 judecători, iar
la judecata în recurs completul trebuie să fie alcătuit din 3 judecători, exceptând
situaţiile în care dispoziţiile legale prevăd altfel.
La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie completul de judecată este alcătuit
dintr-un număr de 3 judecători ai aceleiaşi secţii [art. 31 alin. (1) din Legea nr.
304/2004]. Se observă că aici funcţionează pentru judecarea anumitor cauze şi un
Complet de 9 judecători şi Secţiile Unite.

4
 Expresia constituirea instanţei semnifică alcătuirea completului de judecată
cu toate organele şi persoanele prevăzute de lege. Astfel, din acest complet mai
trebuie să facă parte alături de judecători şi grefierul, magistratul-asistent la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul, dar şi asistenţii judiciari la cauzele care
vizează conflictele de muncă şi asigurări sociale.
Capitolul IV
Statutul magistratului
Termenul de magistraţi îi desemnează atât pe judecători, cât şi pe procurori .
Secţiunea 1
Independenţa magistraţilor. Inamovibilitatea judecătorilor şi stabilitatea
procurorilor
1. Independenţa magistraţilor. Inamovibilitatea judecătorilor şi stabilitatea
procurorilor
Independenţa judecătorilor reprezintă nu doar o garanţie a imparţialităţii
judecătorilor, ci şi un principiu important în desfăşurarea procesului civil.
Aceeaşi independenţă este trăsătura care trebuie să caracterizeze şi
activitatea procurorilor conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.
În desfăşurarea activităţii lor judecătorii numiţi de Preşedintele României
beneficiază de inamovibilitate, în condiţiile legii [art. 125 alin. (1) din Constituţie].
Judecătorii stagiari se bucură de stabilitate [art. 21 alin. (3) din Legea nr. 303/2004].
Inamovibilitatea este o garanţie legală a independenţei şi imparţialităţii
judecătorilor. Practic, graţie acesteia judecătorii învestiţi în funcţie nu mai pot fi
revocaţi, transferaţi, suspendaţi, sancţionaţi sau promovaţi decât în condiţiile
prevăzute de lege.
Procurorii numiţi de Preşedintele României beneficiază de stabilitate [art. 3
alin. (2) din Legea nr. 303 din 2004].

Secţiunea a 2-a
Incompatibilităţi şi interdicţii
2. Incompatibilităţi şi interdicţii

5
 În vederea realizării unei justiţii independente şi imparţiale, prin dispoziţiile
Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor s-au instituit o serie
de incompatibilităţi şi interdicţii.
În doctrină se apreciază că incompatibilităţile sunt măsuri de protecţie a
judecătorului care constau în imposibilitatea acestuia de a mai îndeplini,
concomitent, şi alte funcţii sau sarcini.
Interdicţiile reies din dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.
Dar interdicţii şi incompatibilităţi sunt reglementate şi de dispoziţiile Legii
nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţie.
La aceste interdicţii s-a exprimat în doctrină ideea că trebuie adăugate şi
anumite incapacităţi cu caracter general, precum cele referitoare la interdicţia
judecătorului de a fi cesionar al unui drept litigios (art. 1309 C. civ.), sau cu caracter
particular, adică privind un proces determinat, precum recuzarea sau strămutarea.
Capitolul V
Acţiunea civilă

Secţiunea 1
Conceptul de acţiune civilă şi trăsăturile acesteia

1. Conceptul de acţiune civilă

Valorificarea drepturilor şi intereselor legitime legitime ale persoanelor fizice
şi juridice se realizează prin exercitarea acţiunii civile.
În literatura de specialitate acţiunea civilă a fost definită ca fiind ansamblul
mijloacelor procesuale prin care poate fi solicitat şi asigurat concursul unui organ
jurisdicţional în vederea recunoaşterii sau realizării unui drept sau interes –
nesocotit, contestat sau încălcat – fie prin afirmarea dreptului subiectiv preexistent
sau constituirea unei situaţii juridice noi, fie prin plata unei despăgubiri sau şi prin
plata unei asemenea despăgubiri.
2. Trăsăturile acţiunii civile
Printre trăsăturile acţiunii civile se remarcă următoarele:
- acţiunea civilă este indisolubil ataşată dreptului subiectiv;

6
 - acţiunea civilă implică posibilitatea sesizării de către
titularul unui drept sau interes legitim a unui organ
jurisdicţional, dar şi obligativitatea acestuia, potrivit
competenţelor sale, de a se pronunţa asupra situaţiei
juridice determinate care a fost dedusă judecăţii;

- acţiunea civilă, aparţinând doar titularului dreptului sau

interesului încălcat, în principiu, poate fi exercitată doar de
acesta.
Secţiunea a 2-a
Categorii de acţiuni civile

3. Categorii de acţiuni civile

Acţiunile civile au fost clasificate după mai multe criterii, în doctrină au fost
considerate ca fiind semnificative următoarele:

a) după natura şi obiectul dreptului exercitat, se apreciază că

acţiunile pot fi: acţiuni patrimoniale şi acţiuni extrapatrimoniale; acţiuni mobiliare
şi acţiuni imobiliare; acţiuni personale şi acţiuni reale; acţiuni petitorii şi acţiuni
posesorii;
b) în funcţie de scopul urmărit de reclamant şi natura soluţiei instanţei, în
literatura juridică de specialitate se distinge între: acţiunile în realizarea dreptului,
acţiunile în constatare şi acţiunile în constituire sau în transformare de drepturi.
Acţiunile în constatare pot fi la rândul lor: acţiuni declaratorii, interogatorii
şi provocatorii;
c) după calea procedurală aleasă de parte pentru valorificarea dreptului său,
în literatura de specialitate acţiunile se divid în: acţiuni principale, acţiuni
incidentale şi acţiuni accesorii;
Secţiunea a 3-a
Elementele acţiunii civile

4. Elementele acţiunii civile

Acţiunea civilă necesită pentru a exista trei elemente: subiecte, obiect şi
cauză.

7
 Subiectele acţiunii civile sunt: titularul dreptului sau interesului legitim
încălcat sau contestat şi cel care este considerat că l-a împiedicat pe titular în
exercitarea acestuia.
Obiectul acţiunii civile este considerat a fi protecţia unui drept sau interes
care nu se pot realiza decât prin accesul la justiţie.
Cauza acţiunii civile este scopul urmărit de persoana care exercită acţiunea
pentru a invoca anumite pretenţii sau pentru a se apăra.
Secţiunea a 4-a
Exercitarea acţiunii civile

5. Accesul la justiţie şi sesizarea instanţei

Dispoziţiile art. 21 din Constituţia României consacră accesul liber la justiţie
al fiecărei persoane pentru valorificarea pretenţiilor sale.
Exercitarea acţiunii civile necesită introducerea unei cereri în justiţie.
Această cerere este, de regulă, cererea de chemare în judecată prin care este
învestită instanţa de judecată cu soluţionarea litigiului. Pe lângă această cerere,
părţile mai pot formula şi cereri incidentale (sau incidente) sau cereri accesorii.
Cererile incidentale pot fi clasificate în: cereri adiţionale (sau modificatoare),
cereri reconvenţionale, cererile de intervenţie voluntară şi cererile de intervenţie
forţată.
6. Condiţiile de exercitare a acţiunii civile
Prin expresia condiţii de exercitare a acţiunii civile în literatura de
specialitate se înţeleg condiţiile în absenţa cărora acţiunea nu produce efectele
urmărite.
Sunt considerate ca fiind condiţii de exercitare a acţiunii civile următoarele:
afirmarea unui drept subiectiv, interesul, capacitatea procesuală şi calitatea
procesuală.
Secţiunea a 5-a
Mijloacele de acţiune ale pârâtului

7. Mijloacele de acţiune ale pârâtului

8
 În sens larg, prin mijloace de acţiune ale pârâtului se înţeleg posibilele lui
forme de manifestare în proces.
Aceste forme sunt:
- mărturisirea;
- achiesarea;
- excepţiile procesuale;
- renunţarea – ca modalitate de înlăturare a decăderii;
- renunţarea la dreptul de a invoca excepţia de nulitate
relativă, confirmarea sau acoperirea nulităţii relative a
actului de procedură;
- apărările de fond;
- cererea reconvenţională.
7.1 Mărturisirea
7.1.1 Reglementarea mărturisirii şi definiţia acesteia
Mărturisirea este prevăzută de dispoziţiile art. 1204-1206 C. civ., iar
interogatoriul, ca mijloc prin care se poate obţine mărturisirea este reglementat de
art. 218-225 C. proc. civ.
În doctrină se consideră că mărturisirea constă în recunoaşterea faptului
sau a exactitudinii lui de către cel împotriva căruia s-a alegat un fapt, recunoaştere
care va putea fi opusă autorului ei.
7.1.2 Formele mărturisirii
Având în vedere locul în care aceasta este efectuată se consideră că
mărturisirea poate fi judiciară şi extrajudiciară.
În literatura de specialitate se consideră că după conţinutului acesteia, mărturisirea
judiciară provocată poate fi: simplă, calificată şi complexă.
7.2 Achiesarea
7.2.1 Definiţia achiesării
În literatura de specialitate achiesarea a fost definită ca fiind actul de
dispoziţie prin care pârâtul recunoaşte pretenţiile reclamantului sau aderă la
hotărârea pronunţată împotriva sa.
7.2.2 Formele achiesării

9
 Din cele menţionate mai sus reiese că achiesarea poate fi:

- la pretenţiile celeilalte părţi;

- la hotărârea pronunţată de instanţă.
7.3 Excepţiile procesuale
7.3.1 Definiţia excepţiilor procesuale
Excepţiile procesuale pot fi definite ca fiind mijlocul prin care partea
interesată, procurorul sau instanţa din oficiu invocă, în condiţiile dispoziţiilor legale,
fără a pune în discuţie fondul dreptului, anumite neregularităţi de procedură sau
lipsuri referitoare la dreptul material la acţiune având ca scop, după caz, declinarea
competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte, anularea sau respingerea
cererii.
7.3.2 Clasificarea excepţiilor procesuale
În doctrină excepţiile au fost clasificate după următoarele criterii: după
obiectul asupra căruia poartă, după efectul imediat pe care îl produc şi după
natura normei încălcate.
După obiectul asupra căruia poartă, excepţiile procesuale sunt excepţii de
procedură şi excepţii de fond. Aceste categorii de excepţii sunt consacrate legal de
dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
În funcţie de efectul imediat pe care îl produc, excepţiile procesuale se divid
în: excepţii dilatorii, declinatorii şi peremptorii sau dirimante.
În raport de natura normei încălcate, excepţiile procesuale pot fi grupate în
următoarele categorii: excepţii absolute şi excepţii relative.
Referitor la termenul în care excepţiile se pot invoca de părţi, de instanţa de
judecată, de procuror sau de intervenienţi, se observă că acesta va fi diferit în
raport de excepţia absolută sau relativă invocată.
7.3.3 Mijloacele prin care se pot invoca excepţiile procesuale
Excepţiile pot fi invocate prin mijloace precum: întâmpinarea, intervenţia
scrisă sau orală la prima zi de înfăţişare a potrivit dispoziţiilor art. 118 C. proc. civ.,
sau, în funcţie de situaţie, pe parcursul dezbaterilor, apel, recurs, contestaţie în
anulare obişnuită potrivit dispoziţiilor art. 317 C. proc. civ., contestaţie în anulare
specială în temeiul art. 318 C. pr. civ., revizuire în baza art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

10
 7.3.4 Procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale
În ceea ce priveşte ordinea de invocare a excepţiilor în
doctrină s-a precizat că trebuie avute în vedere regulile care reies din dispoziţiile
art. 137 alin. (1) C. pr. civ.
Instanţa de judecată se poate pronunţa asupra excepţiilor, după caz, printr-o
încheiere, sentinţă sau decizie.
7.4 Renunţarea – ca modalitate de înlăturare a decăderii
Decăderea (forcluziunea) este sancţiunea care constă în pierderea dreptului
de a exercita o cale de atac sau de a îndeplini un act de procedură, deoarece dreptul
nu a fost exercitat în durata stabilită de lege, cu excepţia situaţiei în care legea
prevede altfel sau dacă partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare
mai presus de voinţa ei.
Decăderea se poate invoca, după caz, pe cale de excepţie, prin apel sau prin
recurs.
Decăderea se poate invoca diferit, în funcţie de natura normei încălcate.
7.4.1 Condiţiile în care se poate renunţa la invocarea decăderii
În literatura de specialitate se consideră că partea îndreptăţită să invoce
sancţiunea decăderii poate renunţa la invocarea acesteia dacă sunt întrunite
anumite condiţii precum: renunţarea să provină de la o persoană cu capacitate
deplină de exerciţiu; termenul să se fi împlinit şi decăderea să se fi produs etc.
7.5 Renunţarea la dreptul de a invoca excepţia de nulitate relativă,
confirmarea sau acoperirea nulităţii relative a actului de procedură
Una dintre variatele sancţiuni care pot interveni în caz de nerespectare a
condiţiilor prevăzute de lege pentru validitatea actului este nulitatea.
Nulitatea actului de procedură constituie acea sancţiune care intervine în
cazul actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru
validitatea lui, lipsindu-l total sau parţial de efectele sale fireşti.
Sancţiunea în discuţie este absolută când norma încălcată are caracter
imperativ, şi relativă când norma nerespectată prezintă caracter dispozitiv.

11
 În doctrină se apreciază că se poate renunţa la invocarea excepţiei de
nulitate, respectiv poate fi acoperită sau confirmată cauza de nulitate, doar dacă
sunt întrunite anumite condiţii.
7.6 Apărările de fond
7.6.1 Definiţia apărărilor de fond
Apărările de fond se referă la fondul dreptului, pârâtul dorind să convingă
că cererea reclamantului nu este fondată în drept deoarece: dreptul pretins de
reclamant este inexistent, sau, deşi acest drept există, el nu are întinderea invocată
de reclamant, sau dreptul subiectiv nu mai există, acesta stingându-se printr-un
mijloc legal.
7.7 Cererea reconvenţională
7.7.1 Reglementarea cererii reconvenţionale, definiţia şi natura juridică a
acesteia
Aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 119 C. proc. civ.
Cererea reconvenţională poate fi definită ca acel mijloc prin care pârâtul nu
doar se apără împotriva pretenţiilor reclamantului, ci urmăreşte să-şi valorifice
propriile sale pretenţii faţă de acesta.
Cererea reconvenţională are o natură juridică mixtă.
7.7.2 Termenul în care se depune cererea reconvenţională
Dispoziţiile art. 119 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. reglementează expres
reconvenţională trebuie depusă odată cu întâmpinarea, iar dacă pârâtul nu este
obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare [alin. (3)].
7.7.3 Efectele cererii reconvenţionale
Cererea reconvenţională produce efecte semnificative precum: învestirea
instanţei şi punerea în întârziere etc.
Secţiunea a 6-a
Stăruinţa părţilor în judecată – condiţie de finalizare
a acţiunii civile

Uneori însă pe parcursul desfăşurării judecăţii pot interveni anumite

circumstanţe care pot împiedica finalizarea acţiunii. Aceste circumstanţe sunt
considerate a fi: renunţarea la judecată, renunţarea la dreptul invocat în justiţie,

12
tranzacţia, perimarea, decesul uneia dintre părţi, în situaţia în care acţiunea nu este
transmisibilă şi concilierea părţilor.
8. Desistarea
În doctrină s-a considerat că prin desistare se înţelege renunţarea de către
autorul ei la o situaţie juridică pe care el a creat-o sau de care s-ar fi putut prevala.
Desistarea poate îmbrăca forme variate precum:
- renunţarea reclamantului sau pârâtului la unul sau mai
multe acte procedurale determinate;
- renunţarea reclamantului la judecată;
- renunţarea reclamantului la însuşi dreptul dedus judecăţii.
8.1 Renunţarea la judecată
8.1.1 Reglementarea renunţării la judecată
Dispoziţiile Codului de procedură civilă dau posibilitatea reclamantului să
renunţe la judecată. Astfel, art. 246 alin. (1) C. proc. civ. dispune „reclamantul
poate să renunţe oricând la judecată”.
8.1.2 Formele renunţării la judecată
În literatura de specialitate se consideră că formele sub care se poate regăsi
sunt: renunţarea expresă şi renunţarea implicită. De asemenea, renunţarea poate fi
judiciară sau extrajudiciară.
8.1.3 Efectele renunţării la judecată
Renunţarea la judecată determină producerea de efecte retroactive. Astfel,
instanţa constatând prin încheiere dată fără drept de apel intervenirea renunţării
la judecată, încheie procesul şi stabileşte repunerea părţilor în situaţia anterioară
iniţierii procesului.
În anumite condiţii reclamantul va putea reînvesti instanţa printr-o nouă
cerere de chemare în judecată.
8.2 Renunţarea la dreptul dedus judecăţii
8.2.1 Reglementarea renunţării la dreptul dedus judecăţii şi definiţia acesteia
Renunţarea de către reclamant la dreptul invocat în justiţie este
reglementată de dispoziţiile art. 247 C. proc. civ.

13
 Această renunţare constituie actul procesual prin care reclamantul,
renunţând la dreptul său subiectiv invocat, înţelege ca astfel, irevocabil, să stingă
procesul.
8.2.2 Formele renunţării la dreptul dedus judecăţii
Dispoziţiile art. 247 alin. (3) C. proc. civ. instituie două forme ale renunţării:
renunţarea în şedinţă şi renunţarea prin înscris autentic.

8.2.3 Efectele renunţării la dreptul dedus judecăţii

În ceea ce priveşte efectele renunţării la dreptul dedus judecăţii, se remarcă
următoarele: instanţa se dezînvesteşte de soluţionarea litigiului; toate actele de
procedură efectuate în proces sunt desfiinţate.
9. Tranzacţia judiciară
9.1 Reglementarea tranzacţiei şi definiţia acesteia
Tranzacţia este reglementată de art. 1704-1717 C. civ. în materia
contractelor civile şi de art. 271-273 C. proc. civ. în ceea ce priveşte aspectele sale
procedurale.
Tranzacţia judiciară este un contract efectuat sub auspiciile justiţiei şi prin
care părţile, pe baza unor concesii reciproce, convin să pună capăt unui litigiu sau
să preîntâmpine declanşarea unui proces civil.
9.2 Efectele tranzacţiei judiciare
Instanţa de judecată se pronunţă asupra învoielii părţilor printr-o hotărâre
dată fără drept de apel, hotărâre denumită hotărâre de expedient. Se observă că
potrivit art. 272 alin. (1) înţelegerea părţilor prezentată în scris va constitui
dispozitivul hotărârii.
În doctrină efectele tranzacţiei sunt clasificate în efecte care se ataşează
convenţiei şi efecte care se ataşează hotărârii (de ex. hotărârea de expedient
constituie titlu executoriu).
10. Perimarea
10.1 Reglementarea perimării şi definiţia acesteia
Perimarea este reglementată de diapoziţiile art. 248-254 C. proc. civ.

14
 În literatura de specialitate perimarea a fost definită ca fiind acea sancţiune
procedurală care determină stingerea procesului în faza în care se găseşte, datorită
rămânerii lui în nelucrare, din vina părţii, un anumit timp (1 an în materie civilă, 6
luni în materie comercială) prevăzut de lege.

10.2 Condiţiile perimării

Condiţiile perimării reies din dispoziţiile art. 248 C. proc. civ.
Termenul de perimare este supus întreruperii şi suspendării în condiţiile
stabilite de prevederile Codului de procedură civilă.
10.3 Procedura perimării
Conform prevederilor art. 252 alin. (1) C. proc. civ. perimarea se constată
din oficiu sau la cererea părţii interesate.
Constatarea perimării se va efectua de către instanţa de judecată care a fost
sesizată cu soluţionarea cererii de chemare în judecată sau a căii de atac.
O altă modalitate de invocare a perimării este excepţia procesuală.
Actul prin care instanţa de judecată se pronunţă asupra perimării (încheiere
sau hotărâre) diferă în funcţie de soluţia pronunţată.
10.4 Efectele perimării
Perimarea determină efecte importante precum: stingerea retroactivă a
procesului civil în stadiul în care acesta se găseşte, repunerea părţilor în situaţia
anterioară învestirii etc.
11. Decesul uneia dintre părţi
În literatura de specialitate se consideră că decesul uneia dintre părţi
produce stingerea judecăţii în două situaţii:
- în cazul acţiunilor strict personale şi a drepturilor
netransmisibile;
- în cazul în care obiectul litigiului a dispărut ca urmare a
decesului părţii.
12. Concilierea părţilor
Din punct de vedere juridic concilierea a fost definită ca fiind o procedură
prealabilă care vizează soluţionarea pe cale amiabilă a unui litigiu, neîndeplinirea

15
acestei proceduri de către reclamant, în cazurile stabilite de lege fiind sancţionată de
către instanţa de judecată prin refuzarea înregistrării cererii de chemare în
judecată.
Concilierea se poate realiza la iniţiativa părţilor, dar şi la iniţiativa instanţei.
Capitolul VI
Actele de procedură şi termenele procedurale

Secţiunea 1
Conceptul de act de procedură şi clasificarea actelor procedurale

1. Conceptul de act de procedură

Actele de procedură sunt inerente desfăşurării oricărui proces civil.
În literatura de specialitate actul de procedură este definit ca fiind
manifestarea de voinţă sau operaţia juridică, în forma prevăzută de lege, efectuată
pentru declanşarea procesului civil şi în cadrul acestuia de către instanţa de
judecată sau ceilalţi participanţi la proces.
2. Clasificarea actelor procedurale
Varietatea actelor procedurale a determinat clasificarea acestora în funcţie
de mai multe criterii. Printre acestea se remarcă următoarele:
a) în funcţie de participanţii la procesul civil de la care provine actul de
procedură, există: acte efectuate de către instanţă, părţi, auxiliari ai justiţiei şi alţi
participanţi la proces;
b) după conţinutul lor, se apreciază că există: acte care exprimă o
manifestare de voinţă şi acte care constată o operaţie procedurală;

c) în funcţie de modul de efectuare, actele pot îmbrăca forma scrisă sau

orală.

Secţiunea a 2-a
Condiţiile generale ale actelor de procedură
şi conţinutul acestora

3. Condiţiile generale ale actelor de procedură

În literatura juridică de specialitate se consideră necesară distincţia dintre
condiţiile de fond şi cele de formă ale actelor de procedură.

16
 3.1 Condiţiile de fond ale actului juridic reies din dispoziţiile art. 948 C. civ.:
„Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sînt: 1. capacitatea de a
contracta; 2. consimţământul valabil al părţii care se obligă; 3. un obiect
determinat; 4. o cauză licită.”
3.2 Condiţiile de formă ale actelor de procedură sunt considerate a fi:
a) actele de procedură trebuie efectuate în scris;
b) actele de procedură trebuie întocmite în limba română precum dispun art.
128 alin. (1) din Constituţie;
c) actul de procedură se poate efectua într-o formă determinată.
4. Conţinutul actelor de procedură
Conform dispoziţiilor art. 82 C. proc. civ. orice act de procedură trebuie să
cuprindă următoarele menţiuni:
1. Arătarea instanţei căreia i se adresează;
2. Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi
sediul lor şi ale reprezentantului;
3. Obiectul cererii;
4. Semnătura.
Secţiunea a 3-a
Cererea de chemare în judecată

5. Cererea de chemare în judecată

5.1 Definiţia, reglementarea şi conţinutul cererii de chemare în judecată
În literatura de specialitate cererea de chemare în judecată este definită ca
fiind actul procedural prin care reclamantul, punând în mişcare acţiunea civilă şi,
totodată, de regulă, învestind instanţa cu soluţionarea acesteia, îşi formulează
pretenţiile faţă de cel chemat în judecată, solicitând concursul instanţei pentru
satisfacrerea acestora.
Conţinutul cererii de chemare în judecată este stabilit prin dispoziţiile art.
112 C. proc. civ.
Menţiunea referitoare la dată, la fel ca şi cea privitoare la instanţa căreia i se
adresează cererea nu este precizată expres de dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., dar

17
de conţinutul acesteia sunt legate consecinţe juridice importante precum operarea
prescripţiei extinctive.
5.2 Efectele cererii de chemare în judecată
Efectele cererii de chemare în judecată pot fi clasificate în două categorii:
efecte procedurale (precum învestirea instanţei cu soluţionarea litigiului) şi efecte
substanţiale (de ex.: punerea în întârziere a pârâtului, întreruperea prescripţiei sau
termenului pentru a acţiona).
Secţiunea a 4-a
Întâmpinarea

6. Întâmpinarea
6.1 Definiţia, reglementarea şi cuprinsul întâmpinării
Întâmpinarea este considerată a fi actul procesual prin care pârâtul, mai
înainte de dezbaterea orală a procesului, îşi poate formula excepţiile şi apărările sale
faţă de cererea reclamantului, precizând totodată şi mijloacele şi dovezile pe care ele
se sprijină.
Întâmpinarea este reglementată de dispoziţiile art. 115-118 C. proc. civ.
Aceasta trebuie să cuprindă elementele prevăzute de dispoziţiilor art. 115 C. proc.
civ.
6.2 Termenul de depunere al întâmpinării
Conform dispoziţiilor art. 1141 alin. (2) C. proc. civ. „Preşedintele va
dispune în acelaşi timp să se comunice pârâtului, o dată cu citaţia, copii de pe cerere
şi de pe înscrisuri, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar
întâmpinare cel mai târziu cu cinci zile înainte de termenul stabilit pentru
judecată”.
Secţiunea a 5-a
Nulitatea actului procedural

7. Conceptul de nulitate procedurală şi reglementarea acesteia

În literatura de drept procesual civil se apreciază că nulitatea reprezintă
acea sancţiune care suprimă, în măsura stabilită prin hotărâre judecătorească,
efectele actului juridic, potrivnice scopului urmărit de dispoziţiile legale referitoare
la condiţiile sale de validitate.

18
 Nulitatea actelor de procedură este reglementată expres de dispoziţiile art.
105-108 C. proc. civ.
8. Cazurile nulităţii actelor de procedură
Dispoziţiile art. 105 C. proc. civ. reglementează expres două cazuri de
nulitate a actelor de procedură:
1) Îndeplinirea actului de procedură de către un judecător necompetent;
2) Îndeplinirea actului de procedură cu nerespectarea formelor legale sau de
către un funcţionar necompetent.
9. Clasificarea nulităţilor procedurale şi regimul juridic al acestora
Această clasificare este semnificativă deoarece ea dă posibilitatea cunoaşterii
regimului juridic al nulităţilor.
Nulităţile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii unele dintre acestea
fiind stabilite de dispoziţiile Codului de procedură civilă, altele de către doctrină.
Printre aceste criterii se remarcă următoarele:
- în funcţie de întinderea efectelor nulităţilor, acestea pot fi: nulităţi proprii
şi derivate;
- în raport de natura condiţiilor a căror nerespectare determină ineficienţa
actului procedural, nulităţile pot fi: intrinseci şi extrinseci.
În literatura juridică s-a efectuat şi clasificarea sancţiunii în discuţie în:
nulităţi de fond şi de formă.
Dar cea mai importantă clasificare este aceea care diferenţiază categoria
nulităţilor absolute de nulităţile relative. Această clasificare are în vedere finalitatea
sancţiunii stabilite de către legiuitor.
Divizarea nulităţilor în nulităţi absolute şi nulităţi relative are semnificaţie
mai ales sub aspectul regimului juridic aplicabil nulităţilor.
10. Mijloacele prin care poate fi invocată nulitatea şi soluţia instanţei asupra
nulităţii
Nulitatea actului procedural poate fi invocată fie pe calea excepţiei nulităţii,
fie pe calea apelului, a recursului, a contestaţiei în anulare, a revizuirii sau a
contestaţiei la executare.

19
 Instanţa se va pronunţa asupra nulităţii după caz, printr-o încheiere,
hotărâre, sentinţă sau decizie.
11. Efectele nulităţii actului procedural
Constatarea sau pronunţarea nulităţii actului procedural de către instanţa de
judecată produce anumite efecte precum: invalidarea actului procedural anulat,
nulitatea actelor ulterioare dacă acestea nu pot avea o existenţă independentă etc.
Secţiunea a 6-a
Comunicarea actelor de procedură
12. Definirea termenilor de comunicare şi citaţie
Aspectele referitoare la citaţii şi la comunicarea actelor de procedură se
regăsesc în art. 85-100 C. proc. civ.
Comunicarea este considerată formalitatea care are ca şi scop
încunoştinţarea destinatarului despre actul de procedură.
În ceea ce priveşte citaţia, aceasta reprezintă actul de procedură prin care
instanţa informează părţile în vederea înfăţişării acestora în faţa ei pentru a
prezenta lămuririle necesare şi pentru a-şi susţine interesele.
13. Citaţia
Aceasta cuprinde două părţi: citaţia propriu-zisă care este înmânată
persoanei citate şi dovada de înmânare sau procesul-verbal încheiat de cel care a
predat citaţia, parte care rămâne la rămâne la dosar.
Citaţia trebuie să cuprindă elementele prevăzute de art. 88 alin. (1) C. proc.
civ.
Partea a doua a citaţiei, adică procesul-verbal este obligatoriu să cuprindă
menţiunile prevăzute de art. 100 alin. (1) C. proc. civ.
Referitor la termenul de înmânare al citaţiei art. 89 alin. (1) C. proc. civ.
prevede că citaţia, sub sancţiunea nulităţii, trebuie înmânată părţii cu cel puţin cinci
zile înainte de termenul fixat de judecată.
14. Aspecte privind comunicarea citaţiei şi a celorlalte acte de procedură
În ceea ce priveşte organul prin care se efectuează comunicarea actelor
menţionate, dispoziţiile art. 86 C. proc. civ. prevăd că cererile şi toate actele de
procedură se comunică din oficiu, prin poştă, prin agenţii procedurali ai instanţei

20
 sau orice alt salariat al acesteia, dar şi agenţii sau salariaţii altor instanţe în ale
căror circumscripţii se găseşte persoana care este destinatarul citaţiei.
Referitor la locul comunicării dispoziţiile art. 90 alin. (1) C. proc. civ.
stabilesc regula potrivit căreia înmânarea citaţiei şi a celorlalte acte de procedură se
efectuează, după caz, la domiciliul sau la reşedinţa celui citat.
În cazul în care cel citat deţine o aşezare agricolă, comercială, industrială sau
profesională în altă parte, înmânarea se poate efectua şi la locul acelei aşezări.
Comunicarea trebuie să se facă nemijlocit destinatarului actului procedural.
În acest sens se remarcă următoarele situaţii posibile:

• Comunicarea unei persoane fizice domiciliată în România;

• Comunicarea unei persoane care nu are domiciliul au reşedinţa

cunoscută;

• Situaţii speciale de citare a unei persoane fizice;

• Citarea persoanelor morale (juridice) de drept privat;

• Citarea anumitor persoane juridice de drept public.

Secţiunea a 7-a
Noţiunea de termen procedural.
Trăsăturile termenelor procedurale şi clasificarea acestora

15. Noţiunea de termen procedural

Acesta reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinit un
act de procedură sau în care este interzisă efectuarea actului.
16. Clasificarea termenelor procedurale
Termenele procedurale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii.
Printre acestea se remarcă următoarele:

- după sursa lor termenele pot fi: termene legale, termene

judecătoreşti, şi termene convenţionale

- în funcţie de caracterul lor sau potrivit cu scopul lor

termenele sunt clasificate în: termene imperative, care la

21
 rândul lor pot fi: onerative, şi prohibitive; şi termene de
recomandare;

- după efectul pe care îl produc sau după sancţiunea lor

există: termene absolute şi termene relative.
Secţiunea a 8-a
Calculul termenelor procedurale.
Întreruperea şi suspendarea acestora
17. Calculul termenelor procedurale
Modul de calcul al termenelor ore, săptămâni, luni, trimestru, semestru sau
ani este prevăzut de art. 101 C. proc. civ.
Legiuitorul a decis că termenele încep să curgă de la data comunicării actelor
de procedură, dacă legea nu dispune altfel [art. 102 alin. (1) C. proc. civ.].
În literatura de specialitate, pornindu-se de la prevederile Codului de
procedură civilă, se discută despre anumite situaţii de echipolenţă sau echivalenţă
referitoare la curgerea termenului. Acestea sunt situaţii, expres şi limitativ
prevăzute de lege, în care se aplică principiul echipolenţei sau echivalenţei, în sensul
că actul procedural de comunicare a hotărârii se înlocuieşte cu altul.
18. Întreruperea şi suspendarea termenelor procedurale
Prin întreruperea termenului de procedură se înţelege ştergerea perioadei
care a curs înainte de apariţia cauzei de întrerupere şi începerea unei noi perioade,
de regulă considerate a face parte din acelaşi termen, după încetarea cauzei de
întrerupere.
Printre cauzele de întrerupere pot fi reţinute cele prevăzute de art. 103 alin.
(1) C. proc. civ.; de art. 285 alin. (1) C. proc. civ.
Suspendarea termenului de procedură desemnează modificarea cursului
acestui termen prin oprirea curgerii lui pe perioada anumitor situaţii limitativ
prevăzute de lege, la sfârşitul cărora termenul îşi reia cursul, luându-se în calcul şi
timpul consumat anterior suspendării.
Sunt considerate cauze de suspendare de ex. cele reglementate de art. 250 C.
proc. civ.
Secţiunea a 9-a
Decăderea şi repunerea în termen

22
 19. Decăderea
Instituţia decăderii a fost prezentată sumar la tematica referitoare la
mijloacele de acţiune ale pârâtului. Din această cauză în cele ce urmează voi trata
doar anumite aspecte neprezentate anterior, urmând a reitera doar acele aspecte
strict necesare pentru conturarea acestei instituţii.
Sancţiunea decăderii intervine în cazul în care nu este respectat termenul
imperativ onerativ, etapa procesuală sau un anumit moment procesual sau ordinea
prevăzută de lege pentru îndeplinirea actelor de procedură.
În literatura de specialitate, pornindu-se de la dispoziţiile art. 103 alin. (1) C.
proc. civ., decăderea (forcluziunea) este definită ca fiind sancţiunea care constă în
pierderea dreptului de a exercita o cale de atac sau de a îndeplini un act de
procedură, deoarece dreptul nu a fost exercitat în durata stabilită de lege, cu
excepţia situaţiei în care legea prevede altfel sau dacă partea dovedeşte că a fost
împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Decăderea se poate invoca pe cale de excepţie, prin apel sau prin
recurs.Persoanele care pot invoca decăderea diferă în funcţie de natura normei
încălcate.
În ceea ce priveşte termenul în care trebuie invocată decăderea se observă că
şi acesta depinde de natura normei încălcate: în cazul în care norma nerespectată
prezintă caracter imperativ, decăderea se poate invoca oricând pe parcursul
procesului; dacă norma încălcată este dispozitivă, sancţiunea în discuţie poate fi
invocată numai la primul termen de judecată imediat următor datei la care partea a
cunoscut motivul decăderii.
Printre efectele sancţiunii decăderii se remarcă: stingerea drepturilor
procedurale subsevente sesizării instanţei de judecată; anularea actului de
procedură îndeplinit după expirarea termenului prevăzut de lege sau stabilit de
către judecător.
Constatând decăderea, instanţa se pronunţă cu privire la aceasta printr-o
încheiere.
20. Repunerea în termen

23
 Conform dispoziţiilor art. 103 C. proc. civ. neexercitarea unei căi de atac şi
neîndeplinirea unui act de procedură în durata stabilită de lege determină
intervenţia decăderii, cu excepţia situaţiei în care legea prevede altfel sau dacă
partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Se mai precizează că în această din urmă situaţie, actul de procedură trebuie
îndeplinit în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării şi că în acelaşi termen
trebuie menţionate şi motivele împiedicării.
Pornindu-se de la aceste prevederi, în doctrină şi în jurisprudenţă s-a
instituit instituţia repunerii în termen.
Pentru ca repunerea în termen să fie dispusă de către instanţa competentă
trebuie îndeplinite cumulativ anumite condiţii.
Asupra cererii de repunere în termen instanţa se pronunţă, după caz, printr-
o încheiere sau printr-o hotărâre.
Capitolul VII
Competenţa instanţelor judecătoreşti

Secţiunea 1
Noţiunea de competenţă şi formele acesteia

1. Noţiunea de competenţă şi formele acesteia

În limbajul juridic competenţa desemnează capacitatea unei instanţe
judecătoreşti sau a unui organ jurisdicţional de a soluţiona anumite cereri sau
litigii. În acest sens, raportat la prerogativele jurisdicţionale ale autorităţilor
judecătoreşti, în doctrină se utilizează expresia competenţă jurisdicţională.
Competenţa jurisdicţională cuprinde două forme: competenţa materială şi
competenţa teritorială.
Competenţa teritorială, la rândul său, se clasifică în:

- competenţă teritorială de drept comun reglementată de

dispoziţiile art. 5 C. proc. civ. şi art. 7 alin. (1) C. proc. civ.;

- competenţă teritorială alternativă care este instituită prin

dispoziţiile art. 12, iar cazurile în care se întâlneşte sunt

24
 prevăzute de art. 6, 7 alin. (2) şi (3), 8, 9, 10, 11 C. proc.
civ.;

- competenţă teritorială exclusivă sau excepţională care se

regăseşte în art. 13-16 C. proc. civ.;

- competenţă teritorială convenţională sau facultativă care

permite părţilor să stabilească, prin acordul lor, instanţa
care va soluţiona eventualul litigiu dintre ele.
La acestea se adaugă, dar separat de clasificarea anterioară, competenţa
generală. Aceasta diferenţiază prerogativele instanţelor judecătoreşti de cele ale
altor autorităţi publice.
În funcţie de natura normelor referitoare la competenţă, competenţa se
clasifică în: competenţă absolută sau competenţă relativă.
În ceea ce priveşte caracterul normelor referitoare la competenţă se observă
că, aşa cum reiese din cele menţionate anterior, competenţa generală, competenţa
materială şi competenţa de atribuţiune, dar şi competenţa teritorială exclusivă au
caracter imperativ. Normele de competenţă teritorială de drept comun, competenţă
teritorială alternativă şi competenţă teritorială convenţională sau facultativă
prezintă caracter dispozitiv.
2. Principiile care guvernează competenţa
Din dispoziţiile legale referitoare la procesul civil reies o serie de principii
aplicabile în materie de competenţă. Printre acestea se remarcă: competenţa
instanţelor este aceeaşi pentru toţi; competenţa instanţelor este determinată prin
lege; instanţa îşi desfăşoară activitatea procesuală numai în circumscripţia sa
teritorială; judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei; conflictele de
competenţă se soluţionează în interiorul sistemului instanţelor judecătoreşti.

Secţiunea a 2-a
Competenţa generală

3. Expresia de competenţă generală

25
 Prin competenţă generală se înţelege delimitarea atribuţiilor instanţelor
judecătoreşti de cele ale altor autorităţi publice.
Conform prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 republicată
privind organizarea judiciară, instanţele judecătoreşti prin care se înfăptuieşte
justiţia în România sunt: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel,
tribunalele, tribunalele specializate, instanţele militare şi judecătoriile.
4. Materiile în care se întâlneşte competenţa generală
Există anumite litigii de natură diferită care se soluţionează de către alte
organe decât instanţele judecătoreşti. În acest sens, în literatura de specialitate se
discută următoarele situaţii: competenţa în materia controlului de
constituţionalitate, competenţa în materia contenciosului administrativ, competenţa
în materie succesorală, competenţa în cazul conflictelor de muncă, competenţa în
materie de arbitraj, competenţa în materia protecţiei copilului etc.
Secţiunea a 3-a
Competenţa materială (de atribuţiune)
5. Sintagma de competenţă materială
Competenţa materială (de atribuţiune) semnifică acea formă a competenţei
prin care se delimitează atribuţiile instanţelor judecătoreşti pe verticală, între
instanţele judecătoreşti de grade diferite.
Competenţa de atribuţiune este numită şi ratione materiae.
Sediul legal al competenţei materiale se regăseşte în chiar primele articole ale
Codului de procedură civilă.

5.1 Competenţa materială a judecătoriilor

Competenţa judecătoriei este reglementată de art. 1 C. proc. civ.
Judecătoriile Constanţa şi Galaţi au competenţă materială exclusivă în
materie maritimă şi fluvială.
5.2 Competenţa materială a tribunalului
Această instanţă poate soluţiona litigiile ca instanţă de fond, ca instanţă de
control judiciar (apel şi recurs) şi ca instanţă competentă să soluţioneze cereri în
diverse materii prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură civilă sau de legi
speciale.

26
 Litigiile pe care tribunalele le judecă în primă instanţă , ca instanţe de apel şi
ca instanţe de recurs sunt prevăzute de art. 2 C. proc. civ.
Competenţa tribunalului se regăseşte şi în legi speciale. De exemplu,
conform art. 61 alin. (3) din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei,
cererile prevăzute de această lege sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază
teritorială se află domiciliul adoptatului.
5.3 Competenţa materială a curţilor de apel
Din prevederile art. 3 C. proc. civ. rezultă că instanţele numite curţi de apel
se pot prezenta, după caz, întruna din următoarele ipostaze: primul rând, ca prime
instanţe, apoi ca instanţe de apel, de asemenea, dar ele se pot înfăţişa şi ca instanţe
de recurs.
Litigiile pe care curţile de apel le judecă în primă instanţă , ca instanţe de
apel şi ca instanţe de recurs sunt prevăzute de art. 3 C. proc. Civ
5.4 Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa supremă conform dispoziţiilor
din Legea nr. 304/2004.
Competenţa acestei instanţe este cuprinsă în art. 4 din Codul de procedură
civilă. Aceasta poate soluţiona recursul, recursul în interesul legii şi cererile
formulate în alte materii date prin lege în competenţa sa.

Secţiunea a 4-a
Competenţa teritorială
6. Expresia de competenţă teritorială
Prin competenţă teritorială se înţelege acea formă de competenţă care
delimitează atribuţiile instanţelor judecătoreşti pe plan orizontal, între instanţele de
judecată de acelaşi grad.
Aşa cum precizam anterior, competenţa teritorială, la rândul său, se clasifică
în:
- competenţa teritorială de drept comun reglementată de
dispoziţiile art. 5 C. proc. civ.;

27
 - competenţa teritorială alternativă care este instituită prin
dispoziţiile art. 12, iar cazurile în care se întâlneşte sunt
prevăzute de art. 6-11 C. proc. civ.;
- competenţa teritorială exclusivă sau excepţională care se
regăseşte în art. 13-16 C. proc. civ.;
- competenţa teritorială convenţională sau facultativă.

6.1 Competenţa teritorială de drept comun

Expresia competenţă teritorială de drept comun vizează regula conform
căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanţei de la domiciliul
pârâtului.
Această regulă este reglementată de dispoziţiile art. 5 teza I C. proc. civ. prin
norme dispozitive.
Pentru persoanele juridice de drept privat dispoziţiile art. 7 alin. (1) C. proc.
civ. instituie prin norme cu caracter dispozitiv obligaţia reclamantului de a se
adresa instanţei în a cărei rază teritorială se află sediul principal al acesteia.
6.2 Competenţa teritorială alternativă
Prin sintagma competenţă teritorială alternativă se înţelege acea formă de
competenţă teritorială care dă posibilitatea reclamantului să aleagă între două sau
mai multe instanţe deopotrivă competente.
Cazurile de competenţă teritorială alternativă se regăsesc în art. 6, 7 alin. (2)
şi (3), 8, 9, 10, 11 C. proc. civ.
6.3 Competenţa teritorială exclusivă sau excepţională
Competenţa teritorială exclusivă sau excepţională este acea formă de
competenţă care determină capacitatea unei instanţe judecătoreşti de a soluţiona în
exclusivitate anumite cauze civile.
Aceasta este reglementată prin norme imperative de art. 13-16 C. proc. civ.
6.4 Competenţa teritorială convenţională
Competenţa teritorială convenţională permite părţilor să stabilească, prin
acordul lor, instanţa care va soluţiona eventualul litigiu dintre ele.
Această formă de competenţă teritorială reiese din art. 19 C. proc. civ.

28
 Secţiunea a 5-a
Aspecte privind cuprinderea şi extinderea competenţei instanţei

7. Cuprinderea competenţei instanţei

Expresia cuprinderea competenţei instanţei se referă la aspectele procesuale
asupra cărora instanţa se mai poate pronunţa în plus faţă de cererea de chemare în
judecată. Din acestă perspectivă se discută în literatura de specialitate despre
aplicarea în procesul civil a următoarelor principii: judecătorul acţiunii este şi
judecătorul excepţiei; chestiunile prejudiciale; judecătorul acţiunii este şi
judecătorul incidentelor procedurale; judecătorul acţiunii este şi judecătorul
cererilor incidentale.
8. Extinderea competenţei instanţei
Prin extinderea competenţei instanţei se înţelege prorogarea acestei
competenţei acesteia şi asupra unor cereri care în mod normal nu ar fi de
competenţa sa.
După sursa ei se consideră că prorogarea poate fi: legală, voluntară sau
facultativă şi judecătorească.
Secţiunea a 6-a
Incidente cu privire la competenţă
9. Excepţia de necompetenţă
Aceasta este considerată mijlocul proceduaral prin care partea chemată în
faţa instanţei competente poate solicita acesteia să se desesizeze şi să trimită cauza
spre judecată la instanţa sau organul cu atribuţii jurisdicţionale competent.
Regimul juridec al acestei excepţii diferă în raport de caracterul normelor de
competenţă încălcate.
10. Litispendenţa şi conexitatea
Litispendenţa reiese din dispoziţiile art. 163 C. proc. civ. şi este situaţia care
rezultă din sesizarea mai multor instanţe cu judecarea aceleaşi cauze.
Conexitatea există în situaţia în care două sau mai multe instanţe deopotrivă
competente au fost învestite cu judecarea unor litigii diferite, dar între care există o
strânsă legătură de părţi, obiect şi cauză.
Ambele incidente se pot invoca pe cale de excepţie.
Dacă excepţia este admisă, dosarul se va trimite instanţei care a fost mai întâi

29
învestită, iar în cazul când pricinile se află la judecata în faţa unor instanţe de grade
deosebite, la instanţa cu grad mai înalt. În situaţia în care respinge excepţia instanţa
va reţine cauza spre judecată.
11. Conflictele de competenţă
Având în vedere dispoziţiilor art. 20 C. proc. civ., prin conflict de competenţă
se înţelege acel incident referitor la competenţa instanţei determinat de faptul că
două sau mai multe instanţe se declară deopotrivă competente să judece aceeaşi
cauză (conflict pozitiv de competenţă) sau, dimpotrivă, două sau mai multe instanţe,
prin hotărâri irevocabile, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi
pricină (conflict negativ de competenţă).
Acest conflict se soluţionează ca regulă generală de către instanţa ierarhic
superioară celor aflate în conflict, chiar şi în cazul în care una dintre părţile
conflictului este un organ cu activitate jurisdicţională. Instanţa menţionată se
pronunţă printr-o hotărâre denumită regulator de competenţă.
Capitolul VIII
Participanţii la judecată

Secţiunea 1
Instanţa judecătorească
1. Instanţa judecătorească
În sens restrâns, în desfăşurarea activităţii de judecată privitoare la
soluţionarea litigiilor de drept comun, termenul instanţă desemnează o structură
internă a organului judecătoresc căreia i se atribuie, prin măsuri de administraţie
judiciară, soluţionarea unui litigiu determinat.
Principiul de compunere şi de funcţionare a instanţei de judecată este
colegialitatea instanţei.
1.1 Incidente cu privire la compunerea sau constituirea instanţei
Referitor la compunerea sau constituirea instanţei au fost reglementate
anumite incidente pentru a înlătura orice suspiciune cu privire la parţialitatea
instanţei. Aceste posibile incidente în procesul civil sunt: greşita compunere a
instanţei, incompatibilitatea, recuzarea, abţinerea şi strămutarea pricinii.
1.1.1 Greşita compunere a instanţei

30
 Acest incident se referă la alcătuirea instanţei într-un număr mai mic sau
mai mare de judecători decât cel prevăzut de lege.
Pe parcursul judecării cauzei în faţa primei instanţe, greşita compunere a
instanţei, datorită unui număr mai mic sau mai mare de judecători decât cel
prevăzut de Legea nr. 304/2004 se va invoca pe cale de excepţie.
1.1.2 Incompatibilitatea judecătorului
În sens restrâns, cu privire la un proces determinat, incompatibilitatea
reprezintă situaţia expres prevăzută de lege (art. 24 C. proc. civ.) când un judecător
nu poate lua parte la soluţionarea acelui proces.
Cazurile de incompatibilitate sunt cele menţionate de art. 24 C. proc. civ.
Regimul procedural al incompatibilităţii este identic, din punct de vedere al
persoanelor care o pot invoca şi al termenului de invocare, cu regimul juridic al
nulităţilor absolute.
Asupra excepţiei având ca obiect incompatibilitatea instanţa se pronunţă
prin încheiere.
1.1.3 Recuzarea
Aceasta este incidentul privitor la alcătuirea instanţei care conferă părţii
posibilitatea de a solicita îndepărtarea din completul de judecată a unuia sau mai
multor judecători, deoarece are suspiciuni cu privire la parţialitatea acestora.
Acest incident este prevăzut de art. 27-36 C. proc. civ.
Dispoziţiile legale menţionează expres şi limitativ cazurile în care se poate
recuza. Aceste cazuri sunt considerate a fi: afecţiunea, interesul personal, ura sau
vrăjmăşia, amorul propriu.
Pot fi recuzaţi de către părţi nu doar judecătorii, ci şi procurorii, magistraţii-
asistenţi şi grefierii.
Competentă să soluţioneze cererea de recuzare este instanţa sesizată cu
judecarea cererii principale.
Dacă propunerea de recuzare este admisă, judecătorul se va retrage de la
judecarea pricinii.
1.1.4 Abţinerea

31
 În temeiul dispoziţiilor art. 25 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul care care
cunoştinţă despre existenţa unui motiv de recuzare cu privire la persoana sa are
obligaţia de a-l informa pe şeful lui şi de a se abţine de la judecarea pricinii. Aşadar
abţinerea reprezintă o autorecuzare.
Abţinerea se propune de judecător şi se judecă potrivit normelor prevăzute
de art. 30-32 C. proc. civ.
Asupra abţinerii instanţa se pronunţă printr-o încheiere.
1.1.5 Strămutarea pricinii
Aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 37-40 C. proc. civ.
Strămutarea pricinii poate fi considerată aşadar acea instituţie procesuală
prin care o instanţă, competentă potrivit regulilor obişnuite de competenţă, va fi
desesizată de un litigiu, în profitul unei alte instanţe de acelaşi grad.
Cauzele strămutării sunt: rudenia sau afinitatea, bănuiala legitimă şi
siguranţa publică.
Competenţa de a soluţiona cererea de strămutare revine, după caz, fie
instanţei imediat superioare, fie Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Dispoziţiile art. 40 alin. (4) C. proc. civ. stabilesc că hotărârea asupra
strămutării, „nu este supusă nici unei căi de atac”.

Secţiunea a 2-a
Părţile în procesul civil

2. Drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor

Pe parcursul desfăşurării procesului civil părţile dobândesc diferite drepturi
şi obligaţii.
Anumite drepturi şi obligaţii sunt comune părţilor, altele aparţin doar uneia
dintre ele.
2.1 Drepturile procesuale comune părţilor
Printre cele mai semnificative sunt următoarele: dreptul la apărare; dreptul
de a dispune de soarta procesului; dreptul de a exercita căile de atac.
2.2 Obligaţiile procesuale comune părţilor

32
 Printre acestea se remarcă: îndeplinirea actelor de procedură în condiţiile, în
ordinea şi în temenele stabilite de lege sau de judecător şi exercitarea cu bună-
credinţă a drepturilor procedurale; probarea pretenţiilor şi a apărărilor.
2.3 Drepturile procesuale ale reclamantului
Dintre cele mai importante sunt: dreptul reclamantului de a sesiza instanţa;
dreptul reclamantului de a solicita, la prima zi de înfăţişare, un termen pentru
„întregirea sau modificarea cererii”, „precum şi pentru a propune noi dovezi”;
reclamantul poate să renunţe oricând la judecată în condiţiile art. 246, alin. 1 C.
proc. civ.

2.4 Obligaţiile procesuale ale reclamantului

Printre acestea se remarcă: îndatorirea reclamantului de a indica domiciliul
pârâtului; de a asigura pârâtului în condiţiile art. 113 alin. (1) C. proc. civ., o copie
de pe cererea sa de chemare în judecată, dar şi de pe înscrisurile cu care se face
dovada; cel care introduce cererea de chemare în judecată are şi obligaţia de a arăta
în cererea de chemare în judecată şi dovezile pe care se sprijină pretenţiile sale etc.
2.5 Drepturile procesuale ale pârâtului
Acestea reies din anumite forme de manifestare ale sale în procesul civil,
observându-se următoarele: pârâtul are dreptul, dar şi obligaţia, de a depune
întâmpinare la cererea de chemare în judecată; dacă pârâtul are pretenţii proprii
faţă de cele ale reclamantului, el poate depune cerere reconvenţională, etc
2.6 Obligaţiile procesuale ale pârâtului
În acest sens pot fi remarcate: obligaţia pârâtului de a depune întâmpinare
în condiţiile art. 118 C. proc. civ.; cererea reconvenţională trebuie depusă odată cu
întâmpinarea sau, cel mai târziu, la prima zi de înfăţişare etc.
3. Litisconsorţiul (coparticiparea procesuală)
În anumite procese există mai mulţi reclamanţi sau/şi pârâţi. Această situaţie
procesuală se numeşte litisconsorţiu sau coparticipare procesuală.
Coparticiparea procesuală se regăseşte în art. 47-48 C. proc. civ.
Litisconsorţiul este reglementat, în ceea ce priveşte condiţiile sale, de
dispoziţiile art. 47 C. proc. civ.

33
 Ca forme ale litisconsorţiului, în literatura de specialitate, semnificative au
fost considerate litisconsorţiul simplu şi litisconsorţiul necesar.
Referitor la regulile funcţionale ale coparticipării se remarcă principiul
divizibilităţii judecăţii în privinţa fiecăreia dintre persoanele aflate în litisconsorţiu,
principiu menţionat de dispoziţiile art. 48 alin. (1) C. proc. civ.: „Actele de
procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi sau pârâţi nu pot folosi,
nici păgubi celorlalţi”. Din aceste dispoziţii reies două principii:
- principiul relativităţii cererii;
- principiul relativităţii actelor de procedură.
Principiul divizibilităţii judecăţii prezintă anumite excepţii prevăzute de art.
48 alin. (2) C. proc. civ.
Secţiunea a 3-a
Procurorul în procesul civil
4. Procurorul - parte în procesul civil
Participarea procurorului la procesul civil este reglementată de dispoziţiile
art. 45 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că: „Ministerul Public poate porni
acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor
legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor”.
Procurorul în procesul civil este considerat a fi parte. În acest ssens se
observă că dispoziţiile art. 45 C. proc. civ., care menţionează formele de participare
a procurorului în procesul civil se regăsesc sub titlul I al procedurii contencioase,
intitulat Părţile.
Dar acesta nu este parte asemenea celorlalte părţi din procesul civil, el
având în procesul civil un statut distinct.
4.1 Formele participării procurorului în procesul civil
Conform dispoziţiilor art. 45 C. proc. civ. formele de participare a
procurorului în procesul civil sunt:
a) pornirea acţiunii civile;
b) participarea la judecarea procesului civil;
c) exercitarea, în condiţiile legii, a căilor de atac;
d) solicitarea punerii în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea
persoanelor menţionate de dispoziţiile art. 45 alin. (1) C. proc. civ.

34
 Secţiunea a 4-a
Consideraţii cu privire la participarea avocatului în procesul civil
5. Participarea avocatului în procesul civil
Asistenţa şi reprezentarea părţilor este desfăşurată în condiţiile legii de
procedură şi ale Legii 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
Profesia de avocat se exercită numai de membrii barourilor, iar baroul este
constituit din toţi avocaţii dintr-un judeţ sau din municipiul Bucureşti.
În procesul civil participarea avocatului se manifestă în special prin asistenţă
şi reprezentare.
5.1 Aspecte referitoare la asistenţă şi reprezentare
Precum dispun prevederile din Legea 51/1995 pentru organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat, activitatea avocatului se realizează prin consultaţii şi
cereri cu caracter juridic, asistenţă şi reprezentare juridică în faţa organelor de
jurisdicţie, de urmărire penală şi în faţa notarilor publici; apărarea, reprezentarea
cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor
fizice şi juridice în raporturile cu autorităţile publice, instituţiile şi cu orice persoană
română sau străină etc.

35