Sunteți pe pagina 1din 47

Arhitectura sistemelor informatice specifice

organizaţiilor ce desfăşoară activităţi în domeniul


transporturilor.
Arhitectura ITS la nivel naţional

1. Cerinţe utilizator
2. Tipuri de arhitecturi ITS
2.1. Arhitectura funcţională
2.2. Arhitectura logică
2.3. Arhitectura fizică
2.4. Arhitectura organizaţională
2.5. Arhitectura de comunicaţie
2.6. Arhitectura de referinţă
3. Arhitectura ITS la nivel naţional
1. Cerinţe utilizator
• Primul pas în elaborarea arhitecturii sistemelor informatice
este selectarea şi acordarea de priorităţi serviciilor utilizator.

• În procesul de dezvoltare a arhitecturii specifice organizaţiilor


ce desfăşoară activităţi în domeniul transporturilor (ITS) trebuie
să fie implicaţi, pe bază de consens, toţi utilizatorii, furnizorii de
servicii, utilizatorii de servicii şi alte grupuri de agenţi economici
ţintă ceea ce este foarte important pentru dezvoltarea şi
operarea cu succes pe termen lung a sistemelor de tip ITS.

• Consensul este orientat spre determinarea cerinţelor


funcţionale şi specificarea unui concept de operare, care
descrie cine furnizează şi cine primeşte un anumit
serviciu/anumite servicii ITS, precum şi relaţiile sau
interacţiunile dintre furnizori, în scopul sprijinirii livrării
serviciului.
• Este probabil ca, la nivel de ţară sau regiune, să existe
diferenţe între modurile de stabilire ale serviciilor ITS. Există
grupări de agenţi economici ţintă în jurul unui anumit domeniu
sau pe zone de competenţe şi responsabilităţi.

• Fiecare grup de interese are propriile sale obiective politice,


care sunt legate de obiectivele mai generale de îmbunătăţire a
siguranţei, eficienţei, calităţii mediului şi altele.

• Urmărind principiul prezentat în figura 1: „Politica de selectare a


serviciilor ITS", fiecare grup de interese analizează propriile
obiective politice şi defineşte serviciul/serviciile ITS care sprijină
obiectivele politice definite.
Fig. 1. Politica de selectare a serviciilor ITS
• Operatorii unei reţele de drumuri pot aborda aspecte referitoare
la controlul fluxului pe rampa de acces în scopul menţinerii
unui flux de trafic calm în reţea. Un efect secundar poate fi
producerea de cozi lungi de vehicule pe drumurile
înconjurătoare şi pe rampă.

• Dacă acest efect se produce, se iau măsuri care să asigure că


reţeaua de drumuri înconjurătoare nu se va bloca având
prioritate vehiculele destinate transportului public şi cele cu un
grad mare de încărcare care aşteaptă să intre pe rampă.

• Prin negocieri şi ajungere la un consens, pot fi dezvoltate în


comun un set de servicii ITS bazate pe cerinţele funcţionale
corespunzătoare, în cadrul unui proces de grup. Deoarece
conducerile şi reprezentanţii grupurilor de agenţi economici
ţintă urmăresc obiective politice când selectează servicii
utilizator oferite de ITS, ca un prim pas în dezvoltarea
arhitecturii de sistem, arhitectura reprezintă o expresie tehnică
a politicilor de transport.
• Figura 2 - „Schiţa unei arhitecturi ITS" prezintă grafic
interacţiunile la nivel înalt dintre trei centre de management şi
poliţie, pentru oferirea unui management al transportului
multimodal şi a serviciilor de urgenţă.
• Figura reliefează necesitatea de a se avea în vedere atât
sistemele organizaţiilor de sine stătătoare, cât şi interopera-
bilitatea multiorganizaţională. Aceste tipuri de diagrame pot fi
utilizate pentru a se descrie scopul şi natura fiecărei interfeţe
indicate.
• Soluţia de operare este clară din punct de vedere intuitiv, dar
nu oferă detalii privind serviciile ITS specifice care trebuie
furnizate, responsabilităţile, organizaţiilor implicate şi
informaţiile care trebuie furnizate utilizatorilor finali precum şi
între organizaţii.
• Din momentul în care au fost alese serviciile ITS, soluţia de
operare poate fi specificată în cel mai mic detaliu, luând în
considerare responsabilităţile privind furnizarea acestor servicii.
Fig. 2. Schiţa unei arhitecturi ITS
2. Tipuri de arhitecturi ITS

• Arhitectura ITS reuneşte elemente izolate şi discrete de


cunoştinţe astfel încât să creeze un model şi să identifice
relaţiile şi diferenţele reprezentând o bază pentru acţiunile
următoare de realizare a ITS.

• Arhitectura ITS exprimă un sistem în mai multe moduri datorită


diferitelor viziuni asupra acestuia.

• Tipurile de arhitecturi prin care sunt exprimate aceste viziuni


diferite sunt prezentate în continuare.
2.1. Arhitectura funcţională

• O arhitectură funcţională defineşte şi descrie


funcţionalităţile ce trebuie incluse într-un sistem astfel încât să
fie satisfăcute cerinţele utilizatorilor.

• La cel mai înalt nivel de prezentare al unei arhitecturi


funcţionale aceasta este formată dintr-un număr de domenii
funcţionale.

• Fiecare domeniu este identificat printr-un nume şi un număr.

• Funcţionalitatea fiecărui domeniu este prezentată prin funcţii.

• Există două tipuri de funcţii şi anume:


- Funcţii de nivel înalt;
- Funcţii de nivel inferior
- Funcţii de nivel înalt
• Funcţiile de nivel înalt sunt funcţii foarte complexe. Pentru ca
funcţionalitatea lor să fie înţeleasă mai uşor, aceste funcţii sunt
divizate în funcţii de nivel inferior.

• Unele dintre acestea pot fi la rândul lor funcţii de nivel înalt


având un oarecare grad de complexitate sau funcţii de nivel
inferior, aşa cum se prezintă în continuare.

• Descrierea funcţiei de nivel înalt constă dintr-o descriere


generală şi o listă cu funcţiile componente.

• Funcţiile de nivel înalt rareori satisfac direct necesităţile


utilizatorilor prin ele însele, dar întotdeauna satisfac aceste
necesităţi prin intermediul funcţiilor de nivel inferior ce le
compun.
- Funcţii de nivel inferior
• Funcţiile de nivel inferior sunt funcţii a căror funcţionalitate
poate fi descrisă fără a fi necesară o subdivizare în funcţii de
nivel inferior.

• In consecinţă, ele reprezintă, în fiecare domeniu, nivelul inferior


al funcţionalităţii.

• Descrierea funcţiei conţine o descriere generală, fluxul


informaţional şi cerinţele funcţionale detaliate. Acestea din
urmă furnizează detalii referitoare la ce fac efectiv aceste
funcţii.

• La fel ca şi domeniile funcţionale, fiecare funcţie are propriul


nume. Acest nume este o expresie a ceea ce face şi conţine un
„verb" în denumire. Astfel, o funcţie cu numele „administrează
vehiculele de urgenţă" va oferi acea funcţionalitate ce permite
managementul operării vehiculelor de urgenţă.
• Domeniile funcţionale sau funcţiile de nivel înalt pot include
depozite de date (baze de date). Ele sunt folosite pentru a
păstra datele utilizate de mai multe funcţii de nivel înalt dintr-un
domeniu sau de funcţiile de nivel inferior dintr-o funcţie de nivel
înalt. Depozitele de date au un nume şi sunt numerotate.

• Fiecare depozit de date va avea facilităţile de management


corespunzătoare ca de exemplu controlul citirii/scrierii, crearea
jurnalelor, salvarea de siguranţă (back-up) etc. Aceste facilităţi
trebuie totodată să acopere toate necesităţile de comunicaţie,
mai ales dacă depozitul de date este folosit de funcţii pe care
arhitectura fizică le-a plasat în alt loc.

• In multe cazuri, fluxurile de date care cer ca datele să fie


furnizate de depozitele de date (bazele de date) sau care
confirmă că datele au fost scrise în depozitul de date, nu sunt
vizibile, deşi se presupune că aceste fluxuri există şi sunt
folosite.
• Înlănţuirea funcţiilor se face prin intermediul fluxurilor de date.
Acestea permit transmiterea datelor de la o funcţie la alta.

• Terminalul reprezintă interfaţa dintre arhitectura şi mediul


exterior asigurând fluxul de date de la mediu exterior spre
arhitectura sistemului şi de la aceasta către mediu exterior.

• Un terminal poate fi o entitate umană, un sistem sau o


entitate fizică de la care pot fi obţinute date, cum ar fi starea
vremii sau starea drumului. Atât entităţile umane cât şi
sistemele pot face parte din organizaţii sau autorităţi publice ce
contribuie, într-un anumit mod, la furnizarea serviciilor ITS.
• Pentru simplificarea unor diagrame de fluxuri de date (DFD -
Data Flow Diagrams), relaţia între două funcţii poate fi
reprezentată printr-un singur flux de date.

• Diagramele de fluxuri de date prezintă modul în care


funcţionalitatea fiecărui domeniu este divizată în funcţii de nivel
înalt şi funcţii de nivel inferior.

• Totodată, ele arată cum sunt legate, prin intermediul fluxurilor


de date, aceste funcţii unele cu altele şi la terminale.

• Când sunt folosite de mai multe funcţii, depozitele de date sunt


şi ele prezentate împreună cu fluxurile de date care le leagă la
funcţii.
2.2. Arhitectura logică
• Arhitectura logică prezintă procesele şi fluxul informaţional
dintre procese. In dezvoltarea arhitecturii logice sunt examinate
aspectele comune din cerinţele funcţionale ale diferitelor
servicii utilizator, astfel încât cerinţele comune pot fi grupate în
acelaşi set de procese.

• In figura 3: „O arhitectură logică naţională ITS", este prezentat


ca exemplu o arhitectură logică de nivel înalt.

• Săgeţile indică direcţiile fluxului de date care sunt necesare


pentru a efectua serviciile selectate.

• Cercurile reprezintă grupuri de procese care sunt prezentate


mult mai detaliat pe nivelurile inferioare ale arhitecturii logice.
Pe nivelurile cele mai de jos, cercurile descriu prelucrarea de
date şi algoritmul necesare pentru detectarea automată a
incidentelor.
Fig. 3. O arhitectură logică naţională ITS
• In arhitectura logică grupurile de procese prezentate prin
cercuri nu implică nici o alocare a responsabilităţilor
organizaţionale, dar ele indică faptul că funcţia specificată
trebuie să fie efectuată şi să interacţioneze cu alte funcţii.

• Rolul important al arhitecturii logice este să descrie modul în


care sistemul tratează anomaliile.

• Pentru siguranţă trebuie avute în vedere toate tipurile de


deficienţe şi trebuie descrişi paşii logici privind apariţia unei
degradări în condiţiile în care apar anomalii respectând soluţia
definită pentru operarea sistemului.
2.3. Arhitectura fizică
• Arhitectura fizică, orientată pe proiectarea sistemului,
distribuie procesele definite de arhitectura logică în subsisteme
fizice, pe baza specificaţiilor proceselor funcţionale şi a locului
unde trebuie efectuate funcţiile.

• Arhitectura fizică distribuie procesele în subsisteme fizice,


luând în considerare responsabilităţile instituţionale. O schemă
de nivel înalt a unei arhitecturi fizice naţionale este prezentată
în figura 4: „O arhitectură fizică naţională ITS".

• Fiecare ţară sau regiune trebuie să stabilească propriile sale


necesităţi şi cerinţe utilizator în momentul începerii elaborării
unei arhitecturi ITS naţionale sau regionale. Anumite cerinţe
locale pot diferi de la o ţară sau regiune la alta.
Fig. 4. O arhitectura fizică naţională ITS
• O arhitectură fizică defineşte şi descrie modul în care
componentele arhitecturii funcţionale pot fi grupate, pentru a
forma entităţi fizice. Principalele caracteristici ale acestor
entităţi sunt, în primul rând, faptul că ele furnizează unul sau
mai multe dintre serviciile ce sunt cerute de către necesităţile
utilizatorilor iar, în al doilea rând, faptul că ele pot fi create.

• Acest proces de creare poate implica entităţi fizice, cum ar fi


structuri amplasate pe drum şi diferite forme de echipamente,
entităţi care nu sunt fizice, cum ar fi software, sau combinaţii
ale celor două. In arhitectura fizică ITS aceste entităţi fizice sunt
numite „sisteme etalon".

• Toate „sistemele etalon" pot fi compuse din două sau mai multe
subsisteme. Un subsistem execută una sau mai multe sarcini
definite şi poate fi oferit ca un produs comercial. Fiecare
subsistem poate fi compus din una sau mai multe părţi ale
arhitecturii funcţionale (funcţii şi depozite de date) şi poate
comunica cu alte subsisteme şi cu unul sau mai multe
terminale. Aceste comunicaţii pot fi furnizate prin folosirea
fluxurilor fizice de date.
• Numărul de subsisteme dintr-un anumit „sistem
etalon" depinde de aria geografică ce trebuie
acoperită.

• Posibilele localizări ale subsistemelor sunt


următoarele:

- Postul central
- Drumul
- Vehiculul
- Dispozitivul personal
- Dispozitivul pentru marfă
- Chioşcul de informare
- Postul central
• Postul central reprezintă punctul (nodul) folosit pentru
localizarea unor părţi ale sistemului pentru colectarea,
asamblarea şi administrarea stocării datelor de trafic, plăţii
taxelor, comenzilor pentru transportul de marfa şi/sau pentru
generarea măsurilor pentru managementul traficului sau a
instrucţiunilor de management al parcului de vehicule, cu sau
fără intervenţia omului; exemple: TCC (Traffic Control Centre -
Centrul de control al traficului), TIC (Traffic Information Centre -
Centrul de informare privind traficul) sau centrul de
management al parcului de maşini şi al transportului de mărfuri.

- Drumul
• Drumul reprezintă locul folosit pentru localizarea unor
componente ale sistemului pentru detectarea traficului,
vehiculelor sau pietonilor sau pentru colectarea taxelor şi/sau
generarea măsurilor de management al traficului şi/sau
furnizarea de informaţii şi comenzi către conducători şi/sau
pietoni.
- Vehiculul
• Vehiculul reprezintă mijlocul de transport care este capabil
să se deplaseze pe reţeaua de transport şi să transporte una
sau mai multe persoane (de exemplu: biciclete, motociclete,
automobile, vehicule pentru transport public) şi/sau mărfuri
(de exemplu: camionete, camioane şi alte forme de vehicule ce
pot transporta mărfuri pe drum).
- Dispozitivul personal
• Dispozitivul personal este un dispozitiv în care poate fi
instalată o componentă a sistemului, astfel încât să poată fi
uşor de folosit (şi posibil de cărat) de către călători, ca un
obiect personal.
- Dispozitivul pentru marfă
• Dispozitivul pentru marfa reprezintă un dispozitiv în care
poate fi instalată o componentă a sistemului şi care este parte
integrantă a unităţii de transport marfa, de exemplu: containerul
de marfa, trailerul sau corpul vehiculului.
- Chioşcul de informare
• Chioşcul de informare reprezintă un echipament amplasat, în
mod uzual, în locuri publice, în care poate fi instalată o parte a
sistemului, pentru a permite călătorilor un acces limitat şi
controlat la facilităţile sistemului.

• Aceste localizări trebuie privite generic. Ele au fost alese


deoarece sunt relevante pentru utilizarea efectivă a ITS.
Aceasta înseamnă că în aceeaşi localizare se pot afla mai
multe subsisteme.

• De exemplu, pot fi mai multe subsisteme într-o localizare


„centrală", deoarece subsistemele pot fi în locuri fizice diferite,
iar caracteristicile fluxurilor de date dintre ele trebuie
evidenţiate. Oricum un subsistem nu poate să acopere două
sau mai multe localizări generice diferite.
• Un subsistem poate fi împărţit în două sau mai multe module.
Fiecare modul va avea exact aceleaşi proprietăţi ca un
subsistem şi va avea propria sa identitate fizică.

• Principala diferenţă dintre module şi subsisteme o constituie


faptul că fiecare modul este proiectat să conţină o
funcţionalitate de la o singură arie a arhitecturii funcţionale.

• Un alt motiv pentru utilizarea modulelor este crearea


componentelor fizice ce conţin o grupare de funcţionalităţi
corelate logic.

• Modulele comunică unele cu altele (fie în cadrul aceluiaşi


subsistem, fie cu module din subsisteme diferite) folosind fluxuri
fizice de date.
• Fluxurile fizice de date furnizează legăturile de comunicaţii în
interiorul fiecărui „sistem etalon". Ele permit ca datele să fie
transmise între subsisteme, între module, între subsisteme şi
module, precum şi la/de la terminale.

• Ele pot avea în componenţă unul sau mai multe fluxuri


funcţionale de date. Fluxurile de date referitoare la terminal
asigură legăturile subsistemelor respectiv modulelor cu lumea
exterioară care este reprezentată de către terminale.

• Tipurile de entităţi care compun o arhitectură fizică sunt


împărţite în două grupe şi anume: componentele arhitecturii
funcţionale şi terminalele. Componentele arhitecturii funcţionale
sunt funcţiile, depozitele de date şi fluxurile de date.

• Terminalele arhitecturii fizice pot fi aceleaşi ca cele ale


arhitecturii funcţionale. Deoarece arhitectura fizică este derivată
din arhitectura funcţională, ea trebuie să conţină, de asemenea,
interfeţele cu respectivele terminale. Ca urmare terminalele
arhitecturii fizice trebuie să aibă aceleaşi „funcţionalităţi" şi, prin
urmare, aceleaşi definiţii cu cele ale arhitecturii funcţionale.
2.4. Arhitectura organizaţională

• Responsabilitatea pentru implementarea sistemelor ITS trebuie


să fie împărţită între diferite organizaţii şi între diferite
departamente de management din cadrul acestor organizaţii, în
funcţie de scopuri şi cerinţe.

• Arhitecturile logice şi fizice trebuie să fie transpuse într-o


arhitectură organizatională care este relevantă pentru nivelul
local. Arhitectura organizatională este utilizată pentru
dezvoltarea şi explicarea responsabilităţilor şi a
interacţiunilor funcţionale dintre organizaţii publice, private
sau parteneriate public/privat.

• Arhitectura organizatională este dezvoltată prin asignarea


entităţilor locale din arhitectura logică unui model
organizaţional.

• Un model organizaţional poate evidenţia dimensiunile


geografice, financiare sau alte dimensiuni.
2.5. Arhitectura de comunicaţie
• O arhitectură de comunicaţie defineşte şi descrie mijloacele
care asigură schimbul de informaţii dintre diferitele părţi ale
sistemului.

• Acest schimb de informaţii este realizat folosind fluxurile fizice


de date descrise în arhitectura fizică.

• Arhitectura de comunicaţie defineşte şi descrie mijloacele


prin care sunt realizate fluxurile fizice de date pentru unele
dintre „sistemele etalon" din arhitectura fizică ITS.

• Descrierea şi definirea acestor mijloace de realizare a fluxurilor


fizice de date implică două elemente complementare.

• Primul element este asigurarea mijloacelor ce permit ca


datele să fie transferate de la un punct la altul şi siguranţa că
modul în care aceste date sunt transferate este corespunzător
pentru sistem în ceea ce priveşte costul, alterarea informaţiei şi
întârzierea ei.
• Cu alte cuvinte, problema este descrierea şi definirea
„canalelor de informaţii" ce sunt necesare pentru transferul
informaţiilor.

• Al doilea element este obţinerea siguranţei că informaţia


transmisă de la un capăt al „canalului de informaţii" este
interpretată fără erori la celălalt capăt, de recepţie, al canalului.

• Arhitectura de comunicaţii trebuie să rămână, pe cât este


posibil, independentă de tehnologie.

• Pentru realizarea acestui obiectiv, metodologia propusă în cele


ce urmează este caracterizarea şi analizarea fluxurilor fizice de
date ale celor mai reprezentative „sisteme etalon" din
arhitectura fizică ITS, pentru a fi satisfăcute cele mai
reprezentative necesităţi de comunicaţie ale diferitelor
interfeţe ale sistemului.
• Descrierea acestor necesităţi tipice de comunicaţii este prima
ţintă a arhitecturii de comunicaţie.

• Tehnologiile de comunicaţie se schimbă într-un ritm atât de


rapid încât nu este posibilă oferirea unei arhitecturi bazate pe
tehnologie care să fie valabilă pe termen lung. Totuşi,
descrierea generică a fluxurilor fizice de date tipice rămâne
valabilă atâta timp cât imaginea celor mai reprezentative
„sisteme etalon" nu se schimbă prea mult.

• Din acest motiv, aceasta va furniza o bază solidă pentru


analizarea elementelor legate de telecomunicaţii în sistemele
ITS în general.
• Alegerea modului de comunicaţie este deseori făcută prin
procese complexe şi după diferite etape de analiză. De fapt,
alegerea modului de comunicaţie are, de cele mai multe ori, un
mare impact asupra sistemului şi asupra eficienţei acestuia.

• In proiectarea unei arhitecturi de comunicaţie trebuie avute în


vedere câteva probleme importante:

– Primul aspect este satisfacerea necesităţilor sistemului întro


măsură cât mai mare.

– Al doilea aspect este includerea efectivă a soluţiei de


comunicaţie considerate într-un sistem existent. Intrebările
ce se pun sunt:
• cum să se integreze soluţiile de comunicaţie într-un cadru existent de
comunicaţie;
• cum să se obţină evoluţia acestui cadru existent sau cum să fie el
înlocuit.
• In acelaşi timp, este important să fie alese acele elemente ce
rămân viabile timp îndelungat. Aceasta înseamnă să existe
siguranţa că soluţia aleasă poate fi capabilă să se dezvolte
odată cu evoluţia sistemului, că va putea sprijini schimbările
care apar şi că poate fi schimbată cu uşurinţă cu o altă soluţie,
atunci când va deveni depăşită.

- Al treilea aspect, la fel de important, îl constituie


problema costurilor. Costurile sunt legate în principal de
achiziţia soluţiei, de migrarea de la o soluţie veche la una nouă,
de punerea în practică a soluţiei şi de înlocuirea soluţiei.

• Aceste costuri trebuie să fie avute în vedere nu numai din


punct de vedere al materialelor şi serviciilor, ci şi din punct de
vedere al personalului implicat în toate aceste faze. Acest
aspect este, de asemenea, foarte strâns legat de alegerile
privind implementarea.
• Standarde referitoare la comunicaţie sunt folosite de sistemele
de tip ITS. Recent, a avut loc o creştere explozivă în utilizarea
comunicaţiilor şi în alte sectoare, de exemplu în comerţul
electronic.
• Sistemele de tip ITS nu trebuie să-şi mai dezvolte propriile
standarde de comunicaţie, cu excepţia cazurilor în care este
sigură folosirea unei infrastructuri proprii (private).
• Dacă se doreşte utilizarea unor reţele de comunicaţii deja
existente (ca de exemplu, folosirea în comun a liniilor de
telecomunicaţii) atunci trebuie utilizate standarde stabilite de
alţii.
• Folosirea reţelelor de comunicaţii existente poate fi privită şi ca
o economie, deoarece îi scuteşte pe proprietarii de sisteme de
tip ITS şi/sau pe operatorii ITS de sarcina de a furniza şi
întreţine reţele proprii.
• Câteodată, aceste economii pot fi semnificative, deoarece
încărcarea canalului de comunicaţie (lăţimea benzii) impusă de
traficul de date ITS este mai mică decât cea impusă de alţi
utilizatori. Condiţia este, aşa cum a fost menţionat mai sus, ca
ITS să folosească standardele elaborate de către cei ce
folosesc lăţimile cele mai mari de bandă.
2.6. Arhitectura de referinţă

• Arhitectura de referinţă a sistemului de control şi informare în


transporturi este o arhitectură orientată pe obiect pentru
sistemele de tip ITS, dezvoltată de Organizaţia Internaţională
de Standardizare - Comitetul tehnic 204 (ISO TC 204) pentru
utilizare la nivel internaţional.

• Arhitectura de referinţă TICS (Transport Information and


Control System - Sistem de control şi informare în transporturi)
a ISO se bazează pe intrări de la toate arhitecturile regionale,
în special arhitectura naţională a Statelor Unite (US National
Architecture), marele proiect japonez (Japanese Grand Design)
şi arhitecturi elaborate în cadrul proiectelor CEN (Comitee
Europeen de Normalisation - Comitetul European de
Standardizare) şi DRIVE în Europa.
• Obiectivul este facilitarea dezvoltării armonioase şi
interoperabile, la nivel internaţional, a ITS prin intermediul unei
arhitecturi de referinţă comune. Deoarece această arhitectură
este o arhitectură de referinţă de bază ea nu poate fi utilizată la
nivel de detaliu atunci când se face referire la documentele de
intrare.

• Ea nu intenţionează să înlocuiască arhitecturile regionale, ci


mai curând să promoveze, la nivel internaţional, armonizarea
eforturilor care se depun privind arhitectura şi standardizarea.

• Arhitectura de referinţă este compatibilă cu arhitecturile


regionale existente dezvoltate cu metodologii alternative.

• Arhitectura de referinţă TICS este un model al sistemului


informatic şi al relaţiilor sale care sprijină managementul şi
executarea resurselor de transport rutier într-un mediu integrat.
Ea furnizează grupului de lucru, din cadrul comitetului tehnic
204, un cadru de referinţă uniform astfel încât acesta să
dezvolte standarde de tehnologie a informaţiei pentru domeniul
transporturilor.
• A fost aleasă o abordare orientată pe obiect bazată pe
tendinţele actuale ale tehnologiei informaţiei.

• Arhitectura de referinţă TICS este exprimată utilizând


modelarea vizuală pentru sisteme orientate pe obiect şi bazate
pe componente specificate în limbajul unificat de modelare
(UML - Unified Modelling Language).

• In cadrul contextului descrierii grafice UML, figura 5: „Caz de


utilizare la nivel înalt a arhitecturii de referinţă TICS" prezintă o
diagramă „Caz de utilizare" de nivel înalt a arhitecturii de
referinţă TICS.

• Diagrama „Caz de utilizare" descrie graniţele arhitecturii, agenţii


economici externi şi serviciile furnizate.
Fig. 5. Caz de utilizare la nivel înalt a arhitecturii de referinţă TICS
3. Arhitectura ITS la nivel naţional

• Scopul central al realizării cu succes a unui ITS la nivel


naţional este stabilirea unei arhitecturi ITS unificate. Dacă
arhitectura este proiectată cu minuţiozitate, ea va asigura
dezvoltarea unui sistem compatibil la nivel naţional, care să
conecteze toate modurile de transport.

• Arhitectura încurajează realizarea de standarde naţionale,


pentru a promova călătoriile între oraşe şi mişcarea mărfurilor
la nivel naţional, împiedicând în acelaşi timp zonele locale sau
regionale să dezvolte implementări ITS incompatibile.

• Arhitectura naţională ITS permite agenţilor economici ţintă să


adopte elemente ITS într-o manieră şi într-un cadru de timp
ales de ei, permiţând ca aceste elemente să fie livrate de mai
mulţi furnizori şi servind ca bază pentru standarde care pot
reduce eforturile depuse de grupurile de agenţi economici ţintă,
pot accelera procesul de introducere a produselor şi serviciilor
ITS şi pot reduce riscurile întâmpinate de sectorul privat în
dezvoltarea acestor produse şi servicii.
• Recunoscând necesitatea unui „program ITS orientat spre
arhitecturi de sistem", Departamentul Apărării al Statelor Unite
(USDOT - United States Department of Transportation) a iniţiat
un program naţional pentru dezvoltarea unei arhitecturi ITS
(National ITS Architecture Development Program).

• USDOT a selectat echipele care să elaboreze arhitecturi


alternative, pe bază de contract, pentru un orizont de planificare
întins pe o durată de 20 de ani (1992 - 2012).

• Prima fază a început în septembrie 1993 cu patru echipe


conduse de Hughes Aircraft, IBM-Loral, Rockwell International
şi Westinghouse Electric aflate în competiţie pentru elaborarea
celei mai bune arhitecturi.

• Faza a Il-a a început în februarie 1995 cu două echipe


selectate, Loral şi Rockwell International care au lucrat
împreună pentru a îmbina şi a perfecţiona arhitecturile lor în
scopul elaborării unui standard naţional.
• Arhitectura ITS naţională furnizează o structură comună
pentru proiectarea sistemelor de tip ITS.

• Ea defineşte cadrul în care se pot dezvolta diferitele moduri de


abordare ale proiectării sistemelor ITS, fiecare dintre acestea
fiind croit pentru rezolvarea necesităţilor regionale specifice,
menţinând în acelaşi timp beneficiile unei arhitecturi comune în
cadrul sistemelor actuale şi cele planificate.

• Arhitectura ITS naţională defineşte funcţiile (de exemplu,


controlul semnalelor de trafic, managementul autostrăzilor
sau managementul incidentelor) ce trebuie să fie îndeplinite
de către componente sau subsisteme, locul în care se găsesc
aceste funcţii (de exemplu, la marginea drumului, în centrul de
management al traficului sau în vehicul), interfeţele şi fluxurile
de informaţii dintre subsisteme, precum şi cerinţele de
comunicaţii pentru fluxurile de informaţii (de exemplu,
comunicaţii prin cablu sau radio).
• Există beneficii specifice ce pot fi obţinute, în comunitatea
transporturilor, printr-o aplicare informată a metodologiei
arhitecturii ITS naţionale, a bazei de cunoştinţe şi a
instrumentelor, astfel:

1) Arhitectura ITS naţională poate aduce beneficii pe


termen scurt - economisirea de timp şi bani în dezvoltarea
unui proiect, de la faza de concepere până la implementarea
acestuia, deoarece:

- furnizează un punct de pornire pentru dezvoltarea


cerinţelor funcţionale şi a specificaţiilor sistemului;

- realizează corelaţia între necesităţi şi probleme pentru


serviciile ce trebuie să fie efectuate, prin aceasta asigurând,
pentru un proiect, posibilitatea de urmărire a necesităţilor
generale de transport;
- furnizează o perspectivă pentru identificarea serviciilor şi
funcţionalităţilor care nu au fost luate în considerare iniţial,
necesare în mod curent şi care sunt posibile. Astfel, se
furnizează o listă a capacităţilor viitoare, ce pot fi planificate de
acum, ca o anticipare a necesităţilor viitoare (de exemplu, se
poate planifica, pentru un furnizor de informaţii, distribuirea
informaţiilor de trafic sau de alt tip la diverşi abonaţi);

- ilustrează eficienţa ce poate fi câştigată prin eliminarea


implementărilor redundante de funcţii similare;

- oferă o listă extinsă a organizaţiilor de transport (prin


realizarea corelaţiei dintre funcţiile pe care le execută acestea,
cu numele subsistemelor corespunzătoare din arhitectura ITS
naţională) cu care ar trebui să discute o organizaţie, în timpul
planificării iniţiale a unei implementări;
- defineşte tipul de informaţii ce trebuie partajate de aceste
organizaţii. Organizaţia poate folosi aceste informaţii ca o listă
de verificare în planificarea proiectului şi în discuţiile cu
celelalte grupuri ţintă, pentru a arăta cum pot participa acestea
la partajarea informaţiilor;

- reprezintă un bun punct de plecare sau model pentru


dezvoltarea arhitecturii care va direcţiona proiectarea unui
anumit proiect. Pornind de la arhitectura ITS naţională se pot
înlătura funcţiile şi fluxurile de informaţii ce nu sunt potrivite şi
apoi se pot include modificări sau suplimentări, pentru
satisfacerea cerinţelor şi consideraţiilor specifice locale;

- identifică interfeţele şi schimburile de date ce trebuie să


fie incluse (de exemplu schimburi de date între subsistemele de
management al traficului şi cele amplasate de-a lungul
drumului);
- ajută la reducerea necesităţii unor schimbări costisitoare
într-o fază târzie a procesului de proiectare şi implementare;

- furnizează estimări aproximative ale costurilor pentru un


spectru larg de echipamente şi servicii ITS, ce pot fi folosite la
calcularea costurilor iniţiale ale proiectului;

- furnizează o verificare a produsului de către contractorul


proiectării (dacă contractorului i se cere să demonstreze
folosirea arhitecturii naţionale ITS şi relaţia dintre aceasta şi
proiectarea oferită).
2) Utilizarea arhitecturii ITS naţionale şi standardelor ITS
va furniza, de asemenea, mari beneficii pe termen lung.
Acestea vor aduce un câştig atât la nivel naţional, cât şi
regional şi anume:

a) Interoperabilitate
• Arhitectura ITS naţională specifică standardele care sunt
necesare pentru asigurarea interoperabilităţii şi componentele
cărora li se adresează; de regulă aceste componente sunt de
tip interfaţă între componente de tipul prelucrare, memorare
date, comunicare, mediu extern.
• Soluţiile inovatoare utilizate în definirea arhitecturii pot contribui
la dezvoltarea standardelor existente suport pentru asigurarea
interoperabilităţii între componente sau între sisteme.
• Utilizarea interfeţelor standard va asigura, la nivel naţional şi
regional, interoperabilitatea şi interschimbabilitatea sistemelor
şi dispozitivelor utilizate în managementul călătoriilor prin
intermediul sistemelor ITS.
b) Competiţie mai bună
• Prin solicitarea utilizării de standarde deschise, se va putea
răspunde cerinţelor arhitecturii de către mai mulţi
vânzători/furnizori care respectă standardele.

• Totodată, pot fi obţinute sprijin şi actualizări din mai multe


surse, evitându-se problema blocării la o singură sursă,
implicând creşterea competiţiei.

c) Posibilitatea de extindere viitoare


• Prin proiectarea într-un cadru comun şi utilizarea unor
standarde deschise, se poate crea un mediu care integrează
sistemele ITS vechi cu sistemele ITS noi şi se permite
adăugarea unor funcţii noi, atunci când acest lucru este dorit
sau este necesar.
d) Costuri mai mici

• Costurile pe termen lung ale dezvoltării se vor diminua prin


economiile tăcute datorită echipamentului şi produselor ITS
gata fabricate şi a competiţiei dintre mai mulţi furnizori.

e) Integrare mai bună într-un sistem de transport

• Natura deschisă şi structura arhitecturii naţionale ITS şi


utilizarea unor componente care să respecte standardele vor
facilita integrarea componentelor complexe ale
managementului traficului cu componentele altor sisteme de tip
ITS.

• O integrare mai bună a sistemelor proprii diverselor


organizaţii va permite o partajare efectivă a informaţiei şi o
utilizare mai eficientă a resurselor.