CURS 4 BAZELE ŞTIINŢEI MEDIULUI ŞM+IM+GM 1

METODE GENERALE UTILIZATE ÎN ŞTIINŢA MEDIULUI

Metodele, sunt definite ca şi “căi raţionale care permit cunoaşterea sau demonstrarea unui
adevăr ştiinţific” (Donisă, 1977). Metodele generale prezentate în continuare sunt considerate a fi
de bază în abordarea conoaşterii mediului înconjurător (Mac, 2003). Ele nu sunt abordate într-o
manieră exhaustivă în acest curs.
a). Metoda analizei permite cercetarea mediului înconjurător prin analiza structurală şi
funcţională a acestuia şi prin identificarea şi înţelegerea conexiunilor existente între componente.
Analiza mediului înconjurător presupune:
Analiza materială se bazează pe “descompunerea” sistemului în părţi componente, fiecare
din acestea fiind analizate separat (ex. analiza aerului sau a apei pentru determinarea gradului de
poluare; analiza solului etc).
Analiza mentală se realizează printr-o descompunere “gândită” a mediului, datorată
extremei complexităţi pe care acesta o are.
Analiza cartografică permite reprezentarea cartografică a fiecărui component din structura
mediului şi conduce, în final, la înţelegerea mecanismului de funcţionare şi a funcţiei pe care o are
fiecare component (abiotic, biotic şi antropic). Analiza cartografică (spaţială) facilitează, de
asemenea, examinarea repartiţiei spaţiale a proceselor şi fenomenelor din mediu. Pentru o mai bună
înţelegere a mecanismului de funcţionare a mediului este necesară şi o analiză funcţională, alături
de una ecologică, axată pe intercondiţionările existente între vieţuitoare şi mediul lor de viaţă.
b). Metoda sintezei ne conduce la reconstrucţia mentală a mediului descompus prin analiză,
fiind într-o relaţie dialectică cu metoda analizei. Metoda permite stabilirea locului şi importanţei
fiecărui component din mediul studiat.
c). Metoda dialectică reprezintă o cale de bază în cercetarea mediului înconjurător.
Importanţa metodei constă în faptul că ea oferă cadrul conceptual al înţelegerii raporturior
complexe dintre componentele mediului şi dezvoltarea acestora.
d). Metoda cartografică este o metodă specific geografică, utilizată atât în cercetare, cât şi
în reprezentarea rezultatelor acesteia.
Descrierea geografică a teritoriului şi reprezentarea lui pe hărţi au constituit cele mai
importante documente prin care oamenii din diferite timpuri, locuri şi civilizaţii au perceput spaţiul
specific în care ei trăiesc.
Evoluţia şi varietatea imaginilor geo-cartografice ale mediului sunt factori importanţi
pentru a înţelege cum oamenii au perceput realitatea schimbărilor din teren. Reprezentarea
componentelor mediului evidenţiază caracteristicile calitative şi cantitative, dar şi evoluţia şi
dinamica acestor schimbări.
Produsul final este harta environmentală (harta tematică de mediu), care prin caracterul
ei sintetic, facilitează sesizarea şi interpretarea relaţiilor spaţiale şi funcţionale dintre componentele
mediului din teritoriul studiat.
Realizarea exactă hărţilor environmentale se realizează şi cu ajutorul tehnicilor GIS
(Geographic Information System) şi de teledetecţie!
Remarcăm faptul că, în demersul asupra problemelor de mediu, un loc important îl are scara
geografică, respectiv nivelul scalar la care operăm. O caracteristică importantă a problemelor de
mediu este aceea că ele apar şi se amplifică odată cu scara geografică. Astfel, rezolvarea lor devine
mai dificilă şi mai scumpă odată cu creşterea scării geografice. Nivelul scalar la care operăm
depinde de scopul (finalitatea) cercetării (vezi tabelul) !.
Alegerea nivelului scalar trebuie făcută astfel ca faptele să poată fi reprezentate cartografic.
Mac, I. (1996), identifică, în analiza unor situaţii mediuale critice la nivel microscalar (aria Copşa
Mică), unităţi environmentale specifice, înţelese ca “spaţii care sunt obiective prin mijlocirea
agenţilor şi proceselor, caracteristice pentru anumite componente mediuale (spaţii morfologice,
spaţii hidrice, spaţii utilizate agricol etc)”.

1
 Scara Magnitudinea Procese Tip de mediu
Nivel local 3-30 km Dezvoltare locală, poluare „in Mediu de viaţă, mediu
situ”, accidente locale ambiental, mediu local
Nivel regional 30-3000 km Degradarea terenurilor, Mediu regional
deşertificare, defrişări, ploi acide
Nivel global peste 30.000 km Deprecierea stratului de ozon, Mediu global
insuficienţa apei potabile,
reducerea biodiversităţii

Tabel 1. Reprezentarea schematică a relaţiilor dintre problemele de mediu şi scara geografică

În acest fel, realizarea unor hărţi environmentale de prognoză facilitează procesul de

planning teritorial şi environmental la nivel local, regional şi global.
f). Metoda modelării este o metodă care poate fi utilizată în cercetarea mediului deoarece
permite descrierea şi analiza complexului de relaţii existente între componentele umane şi cele
naturale la diferite nivele de abordare (global, regional, local). Modelarea geografică poate fi
materială şi ideală.
Modelarea ideală reprezintă o construcţie mentală a unui model schematizat al mediului
înconjurător. Construirea modelelor ca şi “imagini simplificate ale realităţii”, va conduce la
aflarea relaţiilor funcţionale din structura mediului. În modelarea mediului se pot utiliza
următoarele tipuri de modele:
- modele matematice, care permit analiza cantitativă şi calitativă a proceselor şi
fenomenelor; avantajul acestor modele constă în transpunerea într-o forma concisă a datelor şi
informaţiilor despre mediul înconjurător; - modele sistemice, ca scheme logice care să reprezinte
structura mediului, să identifice elementele componente, fluxurile, acţiunile dintre acestea etc; -
modele predictive; modele grafice etc.
Modelele utilizate au un caracter integrat şi ele evoluează în funcţie de dezvoltarea rapidă a
tehnologiei informaţionale şi strâns corelate cu creşterea cunoaşterii ştiinţifice. În consecinţă, o serie
de modele mai recente sunt utilizate în studiul unor subiecte cu caracter global sau regional (ex.
acidifierea, schimbarea climei etc), aplicându-se, de obicei, pentru cadrul formulei „presiune-
stare-impact-răspuns dintre sistemul economic, social şi environmental” (UNEP, 2000).
g). Metoda comparativă, permite descoperirea unor relaţii cauzale şi a unor legităţi, pe
baza comparării diverselor procese şi probleme de mediu. Comparaţia este utilă în analiza relaţiilor
existente între potentialul mediului şi exploatarea acestuia.
h). Metoda anchetei, permite culegerea de informaţii (chestionare) despre mediu, de la
persoanele care locuiesc într-un teritoriu dat. Obţinerea informaţiilor se realizează cu ajutorul unui
chestionar ce conţine un pachet de întrebări structurate, adresate subiecţilor, şi care se constituie în
potenţiali indicatori ai unor procese şi fenomene environmentale. Ancheta poate fi directă (orală)
sau indirectă (în scris) şi facilitează clarificarea unora din problemele cercetate în teren.
i). Metoda inductivă, este o metodă de studiere a proceselor şi fenomenelor concrete prin
cunoaşterea elementelor comune ale acestora şi prin sintetizarea lor treptată. Această metodă este
frecvent utilizată deoarece calea cunoaşterii pleacă de la particular şi ajunge la general, iar prin
aceasta, la descoperirea legilor generale care guvernează mediul.
j). Metoda deductivă conduce, prin prisma cunoaşterii de la general la particular şi pe
baza legilor cunoscute, la pătrunderea în esenţa fenomenelor concrete, particulare şi la explicarea
acestora. Metoda deductivă constituie o unitate dialectică împreună cu cea inductivă, deoarece
inducţia pe baza generalizărilor efectuate, permite deducţiei cunoaşterea particularului.

2
 MEDIUL ÎNCONJURĂTOR - DIRECŢII DE ABORDARE

Introducere. Cauzele şi consecinţele problemelor de mediu, prin complexitatea lor

îngreunează, în mod evident, elaborarea unor strategii şi modalităţi de abordare şi cercetare. În
general, ele apar ca un rezultat al acţiunii combinate a proceselor umane şi naturale. În consecinţă,
cunoaşterea mediului înconjurător se conturează ca o ştiinţă multi- şi interdisciplinară (“megaştiinţă
a schimbărilor globale” sau ca “ştiinţă a mediului”). De altfel, într-o accepţiune mai recentă privind
abordarea mediului înconjurător, cercetarea mediului se realizează sub trei aspecte (Mac, 2003):
a). Existenţa unei baze ştiinţifice comune, respectiv a interdisciplinarităţii.
b). Necesitatea unei schimbări a priorităţilor între disciplina ştiinţifică specifică şi baza
ştiinţifică comună cu alte discipline.
c). Apariţia de noi specializări ştiinţifice în cadrul studiilor de mediu.
După Al. Roşu şi Irina Ungureanu (1977), cercetarea mediului înconjurător trebuie să se
axeze pe patru nivele, deşi referirile autorilor sunt îndreptate către peisaj şi nu neapărat către mediu
înconjurător. Aceste nivele sunt următoarele:
a). nivelul spaţial, în care accentul să fie pus pe organizarea spaţiului şi a structurii sale, cu
toate problemele ce derivă din aceasta;
b). nivelul funcţional, cu referire specială asupra funcţionalităţii şi implicit a dinamicii
acestuia;
c). nivelul tipologic, cu evidenţierea clară a tipurilor de mediu şi a trăsăturilor şi
comportamentelor specifice fiecăruia în parte;
d). nivelul de prognoză, bazat pe stabilirea unor scenarii posibile de viitor, conform cărora
mediul poate evolua.
E. Vespremeanu (1980) utilizează noţiunea de sistem T.C.M. (testarea calităţii mediului
înconjurător), care se axează pe următoarele aspecte:
• identificarea stării iniţiale a mediului înconjurător, care stă la baza potenţialului productiv, a
capacităţii de suport, a plasticităţii şi pretabilităţii lui;
• identificarea formelor presiunii umane şi evaluarea intensităţii acesteia;
• evaluarea calităţii mediului înconjurător la momentul respectiv;
• prognoza evoluţiei ulterioare a calităţii mediului înconjurător pentru optimizarea utilizării
resurselor pe diferite perioade de timp.
O viziune recentă asupra cunoaşterii mediului (Mac, 1996, 2003), pune accentul pe
următoarele direcţii de cercetare:
a). analitică, axată pe analiza componentelor structurale (abiotice, biotice, antropice);
b). teritorială, prin studierea a ceea ce rezultă concret în teritoriu, în urma
combinării şi conlucrării componentelor de mediu;
c). cronologică, prin urmărirea manierei de evoluţie şi dezvoltare în timp a mediului
înconjurător;
d). integrată, în virtutea conlucrării dintre componentele mediului .
Caracterul integrat al cercetării trebuie să vizeze, după părerea noastră, probleme de
metodologie, de scară spaţio-temporală şi de finalitate (scopul acesteia) şi implicit să ofere
aspecte noi de natură teoretică, metodologică şi fenomenologică.
2. Direcţiile de abordare a mediului înconjurător. În momentul de faţă, abordarea
mediului înconjurător este axată pe trei direcţii majore reieşite din teoria şi practica
environmentală actuală: 1. cunoaşterea mediului înconjurător; 2. evaluarea şi monitoringul
environmental; 3. managementul şi planificarea environmentală (politici, programe, proiecte,
planuri de mediu).
1. Cunoaşterea integrată a mediului înconjurător este influenţată de conţinutul şi
semnificaţia conceptului care nuanţează şi diversifică direcţiile de cercetare (direcţia de abordare
pragmatică/inginerească, tehnică, de monitorizare, ştiinţifică etc). Cauzele şi consecinţele
problemelor şi schimbărilor environmentale sunt complexe şi necesită elaborarea şi implementarea
unor strategii şi direcţii de cercetare adaptate contextului.

3
 Există în acest context mai multe direcţii de abordare a sistemului environmental:
a) direcţia cunoaşterii ştiinţifice, care este bazată pe experiment, analiză, modelare şi
conceptualizare a componentelor şi problemelor de mediu;
b) direcţia cunoaşterii pragmatice (inginerească), care axată pe elaborarea, susţinerea şi
implementarea strategiilor şi instrumentelor practice de inginerie şi protecţie a componentelor
de mediu;
c) direcţia de planificare environmentală, care înglobează o bună parte din direcţiile precedente şi
care adaugă acestora procesul de luare a deciziei privind implementarea politicilor, planurilor,
proiectelor şi programelor environmentale;
d) direcţia filosofică şi etică, ce oferă o sferă largă de interpretări asupra relaţiei dintre societatea
umană şi mediul înconjurător;
e) direcţia participării publice (non-instituţională), care se grefează pe activitatea, participarea şi
implicarea în rezolvarea problemelor de mediu a actorilor şi organismelor non-guvernamentale,
persoane fizice, comunităţi locale etc;
f) direcţia legislativ-normativă, care stabileşte legile, regulamentele, directivele, normele şi
normativele şi care încadrează juridic mediul înconjurător (legislaţia de mediu);
g) direcţia politică (decizională), ce susţine, amplifică şi nuanţează politicile, planurile şi
programele care vizează protecţia sistemului environmental şi îmbunătăţirea trăsăturilor lui.
Procesul de cunoaştere a mediului impune oamenilor de ştiinţă, politicienilor,
planificatorilor şi practicienilor găsirea de soluţii pe termen scurt, mediu şi lung la problemele
mediului înconjurător şi ale dezvoltării socio-economice.
Aceste probleme trebuie să vizeze (Mac, 2003):
• Educaţia environmentală continuă şi generală la nivel şcolar, public (instituţional şi liber) şi
academic (formarea experţilor în domeniul mediului înconjurător).
• Susţinerea cercetării ştiinţifice în domeniul mediului prin transferul de obiective de la
nivelele locale, la cele regionale şi chiar globale. Fundamentarea politicilor şi strategiilor de
mediu îşi au temeiul în datele ştiinţifice, tehnice şi economice.
• Restructurarea activităţilor de producţie (agricolă, industrială) şi consum prin reducerea
consumului de capital natural în favoarea investirii inteligenţei umane. Fenomenul impune o
orientare a tuturor organismelor (guvernamentale şi non-guvernamentale) către o nouă viziune a
modului de a gândi şi realiza producţia de bunuri dar şi a consumului acestora.
Punctele de vedere prezentate încearcă să surprindă într-un mod general manifestarea
problemelor de mediu într-un teritoriu.
Caracterul integrat al cercetării trebuie să vizeze probleme de metodologie, de scară
spaţio-temporală şi de finalitate (scop) şi să ofere noutăţi de natură teoretică, metodologică şi
fenomenologică.
2. Evaluarea şi monitoringul environmental se constituie în a doua categorie de direcţii
majore de abordare a problemelor de mediu. În cele mai multe din cazuri, evaluarea este
prospectivă şi orientată către identificarea problemelor potenţiale şi stările de mediu trecute.
Procesul de evaluare vizează componentele de mediu (abiotice, biotice şi antropice) şi
impactul asupra mediului (generat de procese şi fenomene naturale şi de activităţi umane). În
general, orice activitate de evaluare este însoţită de o activitate de monitorizare a stării sau
componentei de mediu (ex. evaluarea calităţii apei este însoţită de monitorizarea surselor de poluare
a apei etc).
3. Managementul şi planificarea mediului. Cunoaşterea, evaluarea şi monitoringul
mediului înconjurător sunt completate de către managementul şi planificarea acestuia. Aceste din
urmă acţiuni orientând interesul practic către stabilirea acelor programe, politici, proiecte şi planuri
care sunt necesare pentru rezolvarea problemelor de mediu apărute la diferite nivele spaţio-
temporale şi în diferite sectoare ale economiei umane.
Managementul şi planificarea de mediu caută să îmbunătăţească şi să protejeze calitatea
mediului înconjurător în raport cu comunităţile umane şi activităţile antropice dintr-un teritoriu prin

4
acţiuni orientate către controlarea stării mediului şi segregarea acelor activităţi antropice care
dăunează componentelor de mediu.
Acţiunile de planificare sunt apărute în urma unor tradiţii ştiinţifice: ecologia aplicată;
planificarea de mediu; evaluarea impactului asupra mediului.
Planurile, programele, proiectele şi politicile environmentale sunt de natură interdisciplinară
la acestea aducându-şi contribuţia specialişti din planning, justiţie, teoria deciziei, economie,
geografie fizică, ecologie, eco-toxicologie, chimie etc.
Deseori, abordările utilizate în pregătirea şi derularea planificării environmentale sunt
realizate într-un context transdisciplinar. De exemplu, în realizarea unui proiect de realizare a unui
parc naţional, a unei scheme de reabilitare ori a unui plan de management forestier este necesară
înţelegerea felului în care mediul natural răspunde la manipularea umană propusă, ceea ce implică
cunoaşterea problematicii cu sprijinul multor domenii de interes.
Obiectivele şi strategiile managementului şi planificării de mediu sunt implementate
teritorial şi economic (ex. sistemele de management de mediu ISO 14000 şi EMAS) de către factorii
de decizie preocupaţi de rezolvarea problemelor de mediu (atât la nivelul unităţilor economice cât şi
la nivele teritoriale locale, regionale şi naţionale).
Consecinţele politicilor, programelor şi planurilor care vizează mediul acoperă un orizont de
timp îndelungat şi scopul lor implicit sau explicit este acela de armonizare a relaţiilor dintre
componenta umană, tehnologică şi calitatea mediului.
Fig. 1 Schema-cadru de abordare a raporturilor existente între evaluarea mediului
înconjurător, presiunile şi activităţile antropice şi problemele de mediu

Care este starea mediului înconjurător? (stabilitatea, fragilitate, declin)

ANALIZA MEDIULUI

Ce anume a cauzat actuala stare a mediului?

PRESIUNILE ANTROPICE, IMPACTURILE ANTROPICE

Care sunt cauzele/sursele acestor presiuni/impacte?

Activităţile umane
EVALUAREA MEDIULUI

Ce probleme de mediu relevante pot fi identificate şi ce este necesar pentru

rezolvarea lor?
Poluarea, degradarea estetică, sărăcia, deşertificarea ş.a.;
REABILITAREA, PLANIFICAREA ŞI RECONVERSIA MEDIULUI

Bibliografie selectivă:
1. Deac, C. Corpade, C., Muntean, O. L., Biriş, I., (2006), Abordări tematice în Ştiinţa
Mediului – Suport de seminar, 2006, UT Press, Cluj-Napoca.
2. Mac, I., (2000), Geografie generală, Ed. Europontic, Cluj-Napoca.
3. Mac, I., (2003), Ştiinţa Mediului, Ed. Europontic, Cluj-Napoca.