“CRED DOAMNE AJUTA NECREDINTEI MELE”

DRUM CATRE DUMNEZEU

IASI-2009

1
2
 Draga X,

Ce as putea sa ii scriu unui bun prieten? Pot incepe prin a-ti multumi ca existi,pentru
faptul ca te am aproape si pentru toate clipele petrecute impreuna. De ce iti ofer aceasta
“carte”? Poate te gandesti ca incerc sa iti schimb modul de gandire. Nu. Ceea ce imi
propun este sa iti prezint in urmatoarele randuri cele mai chinuitoare intrebari ale tineretii
mele care si-au gasit raspuns in urma a numeroase carti citite. Inca de mic copil aveam
intrebari care depaseau prin natura lor imanenta acestei lumi. Una dintre cele mai
frecvente si care,de altfel,m-a calauzit si in adolescenta a fost: “Ce sau cine a existat
inainte de Dumnezeu?”
La un moment dat incepusem sa cred ca nici macar El nu exista pentru ca mintea mea nu
gasea nici un suport rational care sa-I ateste existenta. In acea perioada imi era practic
imposibil de a avea o parere discursiva referitor la Cel pe care il consideram “rod al
imaginatiei omenesti”. Totusi nu cazusem in ateism,dar eram la granita acestuia. A urmat
indiferentismul,dar nici asta nu mi-a adus liniste in suflet. Intrebarile ma bantuiau si nu-
mi dadeau pace. “Daca totusi exista Dumnezeu? Oare este viata dupa moarte sau o data
cu “stingerea” noastra ne desfiintam atat trupeste cat si sufleteste? Daca Dumnezeu exista
cine dintre noi poate spune ca Il cunoaste? Exista o religie adevarata sau toate prezinta
acelasi lucru doar dintr-un punct de vedere diferit?”
In acele clipe nu puteam sa imi raspund la nici una dintre aceste intrebari. De fapt chiar
ma enervau pentru ca odata cu trecerea anilor ele se inmulteau.Si timpul trecea...pana
cand intr-o zi am citit o carte despre stiinta si religie,si atunci parca s-a rupt ceva in
mine,am realizat cat de obtuza era mintea mea,cate adevaruri le trecusem cu vederea
pentru ca nu aveam pe nimeni care sa mi le faca cunoscute. Si apoi am mai citit o carte de
religie. Si inca una. Cu cat citeam mai mult,cu atat ma trezeam “ancorat” intr-un univers
atat de profund si de complex incat pot sa-ti spun ca nici astazi nu i-am dat de capat. Ceea
ce consideram inainte simpla superstitie,acum mi se revela ca adevar imuabil. Treptat am
reusit sa strabat labirintul nestiintei si al ignorantei in care ma autoclaustrasem de ani de
zile. Nu ma “inarmasem” decat cu sinceritate si cu dorinta de a gasi adevarul. Nu pot
spune ca eu cunosc adevarul,cat mai ales faptul ca Adevarul (Dumnezeu) m-a cunoscut
mai intai pe mine. Vorba aceea din Biblie :” Nu m-ai fi gasit daca nu te-as fi aflat Eu mai
intai”.
Ceea ce vei citi in continuare,de-a lungul acestei lucrari iti va sfida ratiunea. Ti-o va
provoca la gandire si analiza. Nu iti cer sa crezi ceea ce vei citi,daca vei citi (ai toata
libertatea sa nu o faci). Iti cer doar sa fii sincer cu tine insuti. Lasa-ti mintea sa lucreze si
deschide-ti inima. In spatele acestei lucrari se afla zeci de carti si de articole citite si
comentate. Iti ofer ceea ce mie mi-a adus libertatea launtrica.
Indiferent daca o vei citi sau nu,daca vei crede sau nu,vei ramane acelasi Marius alaturi
de care am petrecut ani frumosi impreuna si de care sunt mandru sa spun ca-mi este
prieten.

Cu respect,

DG
9 Octombrie 2009

3
4
 Drum catre Dumnezeu

Fiecare cultura isi are proprii Dumnezei. Vechile populatii agrare aveau Dumnezei ai
fertilitatii,grecii si romanii aveau panteonul,iudaismul ,crestinismul si islamismul au
fiecare Dumnezeul lor.In toate timpurile si in toate locurile,oamenii au crezut ca exista
ceva mai mult decat lumea materiala din jurul nostru.
Credinta intr-un Dumnezeu sau mai multi este o componenta fireasca a lumii care ne
inconjoara. Se pare ca exista un element comun tuturor experientelor spirituale umane
care ne determina sa cautam ceva transcedental,pe care sa ne construim vietile,sa ne
punem intrebarea daca Dumnezeu exista? Si sa raspundem,cel putin intr-un anumit sens
ca El exista.
Faptul ca asa de multe societati au ajuns in mod independent la credinte religioase
necesita o explicatie. Este oare o coincidenta? Sau religia reprezinta un mecanism de
aparare psihologica impotriva vicisitudinilor vietii?
Unii oameni au crezut ca raspunsul la aceste intrebari va fi totdeauna inaccesibil
noua,altii au crezut nu numai ca stiu raspunsul,dar si ca il pot argumenta in fata altora ca
al lor este cel corect.
Acest studiu explica unele dintre argumentele filosofice ce sunt oferite ca dovezi ale
existentei lui Dumnezeu,si anumite argumente istorice care atesta ca Dumnezeu a venit
pe pamant in persoana Mantuitorului nostru Iisus Hristos.
Nici unul dintre aceste argumente nu este de necontestat,dovada sta faptul ca multi
filosofi le-au si respins.De cealalta parte sunt si oameni care le-au aparat precum
Platon,Anselm,Leibniz,Descartes etc.,si fiecare dintre ele este aparat si de filosofi
contemporani. Ceea ce isi propune acest studiu este de a explica aceste argumente intr-un
mod obiectiv si de a trage concluziile de rigoare in cazul in care acestea sunt corecte.
Depinde numai de dvs daca acceptati sau nu argumentele si concluziile lor.
Ca o prefata a argumentelor se poate spune ca existenta lui Dumnezeu poate fi observata
si prin universala conceptie religioasa a umanitatii. Acest argument este numit
“argumentul istoric”. El isi are bazele in observarea instinctelor noastre,fiecare creatura
fiind innascuta cu un instict pentru mancare,deoarece mancarea sustine viata,si fiecare
dintre noi interactionam cu ceilalti deoarece comunitatea si prietenia ne permit sa ducem
o viata placuta. In general vorbind,daca avem o dorinta pentru ceva,atunci acel ceva
exista si este bun pentru noi. Instinctul natural de a privi dincolo de materie,arata ca s-ar
putea sa existe Cineva transcendent,asupra caruia sa tindem.
Acest instinct,conform “argumentului istoric” arata ca Dumnezeu exista.
Totusi,cum poate fi demonstrata existenta lui Dumnezeu?
Argumentele privind existenta lui Dumnezeu sunt de multe forme,unele istorice,altele
filosofice: argumentul ontologic,argumentul cosmologic,argumentul teleologic (al
finalitatii),argumentul moral. Daca dovedirea existentei lui Dumnezeu poate fi
facuta,atunci cred ca acestea sunt argumentele necesare.

5
Chiar daca Dumnezeu exista si-I poate fi demonstrata existenta,atunci care dintre
variatele conceptii despre Dumnezeu este cea adevarata? Sa fie oare cea a zeilor
fertilitatii,sau ai panteonului roman,sau poate dumnezeul iudeo-crestin?
Imi vin in minte vorbele lui Petre Tutea : “ Cand ne raportam la Unitatea Divina,mai
multe adevaruri inseamna nici un adevar.” Fiecare dintre argumnetele filosofice,daca
sunt corecte,reprezinta o anumita conceptie despre Dumnezeu. Argumentul ontologic de
exemplu,sugereaza existenta unei fiinte perfecte,argumentul cosmologic sugereaza
existenta unui Creator. La finalul acestui studiu se va putea observa o imagine a naturii
adevarate a lui Dumnezeu,care poate fi comparata cu imaginile dumnezeului oricarei
religii.

Poti demonstra existenta lui Dumnezeu?

Inainte de a raspunde la aceasta intrebare,trebuie sa diferentiem 5 intrebari care adesea

sunt confundate.
Prima intrebare este daca ceva exista sau nu. Un lucru poate exista fara ca noi sa stim de
el.
A doua intrebare este daca stim ca exista.(Pentru a raspunde afirmativ la aceats intrebare
trebuie ca prima sa fie considerata adevarata.).
A treia intrebare este daca avem vreun motiv pentru cunostinta noastra. Se poate sa stim
anumite lucruri fara insa a le putea explica si altora. Multi oameni cred ca Dumnezeu
exista pur si simplu.
A patra intrebare este daca aceasta cunostinta se datoreaza unei dovezi.
A cincea intrebare este daca aceste dovezi sunt de natura stiintifica.

Putem raspunde afirmativ primelor 4 dinitre ele privind existenta lui Dumnezeu,dar nu si
la a cincea. Dumnezeu exista,stim asta,putem da motive pentru existenta Lui,motive
sustinute de dovezi,dar nu stiintifice.

Inainte de a trece la argumentarea existentei lui Dumnezeu vom prezenta in urmatoarele

randuri o expunere privind natura adevarului.

6
Natura adevarului

Exista doua puncte de vedere diferite de a vedea adevarul. Acestea se intalnesc sub forma
de adevar relativ si de adevar absolut. Ceea ce vom demonstra in continuare e ca adevarul
nu poate fi intalnit decat sub forma de adevar absolut. Cuvintele “relativ” si “adevar” sunt
termeni contradictorii si deci imposibili de a sta unul langa celalalt.

Cateva scurte definitii : Adevarul reprezinta situatia in care lucrurile sunt ceea ce sunt
Adevarul relativ afirma ca lucrile sunt uneori adevarate.
Adevarul absolut spune ca lucrurile sunt intotdeauna adevarate.

Pledoaria adevarului relativ

Adevarul relativ considera ca ceea ce e adevarat uneori,in anumite locuri si cu anumite

persoane,nu e necesar adevarat tot timpul,in toate locurile si pentru toate persoanele.
Astfel adevarul este relativ in functie de timp,spatiu si oameni.

Privind timpul, relativistii cred ca ceea ce a fost adevarat candva nu trebuie sa fie
neaparat adevarat si acum. De exemplu afirmatia”Ronald Raegan este presedintele
S.U.A.” a fost adevarata in 1985,dar nu si acum. Sau,afirmatia “Oamenii antici credeau
ca soarele se invarte in jurul pamantului” a fost adevarata atunci ,dar nu si acum.

Privind spatiul, relativistii cred ca ceea ce e adevarat aici nu trebuie sa fie in mod necesar
adevarat si acolo. De exemplu,daca stau in fata ta si iti spun: “ Stiloul se afla in dreapta
cartii”,acesta poate fi adevarat de aici,dar nu si de acolo. Perspectiva,afirma relativistii
schimba adevarul. Astfel adevarul despre Dumnezeu poate lua forme diferite in Est fata
de Vest din punctul de vedere al perspectivei.

Privind persoanele, relativistii afirma ca ceea ce e adevarat pentru mine nu trebuie sa fie
adevarat si pentru tine. De exemplu,daca spun: “ Imi e cald” sau “Mi-e rau”,aceasta s-ar
putea sa nu fie adevarat si pentru tine. Astfel adevarul variaza in functie de persoana.

Probleme privind relativismul

Daca adevarul ar fi relativ,atunci ar avea loc niste conditii contradictorii,ceea ce este
imposibil. Ar fi ca si cum am exprima :” Toate stilourile scriu cu pasta albastra” si “
Unele stilouri scriu cu pasta rosie”. Aceasta e o contradictie si astfel cel putin una dintre
aceste afirmatii trebuie sa fie falsa. Daca noi doi afirmam propozitii
contradictorii,atunci nu exista decat 3 posibilitati: sau eu ma insel,sau tu te inseli
sau ne inselam amandoi. Dar nu putem avea amandoi dreptate.
Daca relativismul ar fi adevarat,atunci nu am putea invata niciodata deoarece totul
poate fi adevarat,chiar daca e fals. De asemenea,cineva nu ar sti niciodata daca ceva e
gresit doar daca exista un adevar absolut functie de care sa fie raportata opinia lui.

7
Pledoaria adevarului absolut

Adevarul absolut afirma ca ceea ce a fost adevarat candva,in anumite locuri si cu anumite
persoane,este adevarat in toate timpurile si in toate locurile si cu toti oamenii. Astfel
adevarul se raporteaza functie de timp,spatiu si oameni. Si,asa cum vom vedea
argumentele adevarului absolut inlatura existenta relativismului.

Privind timpul, ceea ce e adevarat atunci este adevarat si acum. De exemplu afirmatia “
Ronald Raegan este presedintele S.U.A.” spusa in 1985 e adevarata si acum. E absolut
adevarat pentru totdeauna ca Raegan a fost presedinte in 1985. De asemenea,daca anticii
credeau ca soarele se invarte in jurul pamantului,atunci e adevarat acum si pe vecie ca
anticii credeau acest lucru.

Privind spatiul, ceea ce e adevarat aici, e adevarat oriunde. De exemplu,daca stiloul se

afla in dreapta cartii de aici,atunci e de asemeni absolut adevarat de acolo sau oriunde ca
stiloul se afla in partea dreapta a cartii de aici. Perspectiva nu schimba adevarul. Ceea ce
e adevarat, e adevarat indiferent de perspectiva oricui. Perspectiva este asemenea unor
persoane care urmaresc un meci de fotbal prin ochiurile de sarma ale unui gard.
Perspectiva lor poate fi diferita,dar adevarul ramane acelasi.

Privind persoanele, ceea ce e adevarat pentru mine e adevarat pentru toata lumea. Daca
mie imi este cald,sau mi-e rau,atunci e adevarat pentru oricine ca mie imi e cald,chiar
daca tie iti este frig.

Neintelegeri privind absolutismul

A afirma ca adevarul este absolut nu inseamna a sustine cunoasterea oricarui adevar. E

doar afirmarea ca ceea ce e adevarat,este adevarat la modul absolut. Cunoasterea
adevarului este uneori ceva foarte diferit decat adevarul insasi. De exemplu este
absolut adevarat ca eu pot sa cred ca 2 si cu 2 fac 5. Este adevarat pentru oricine ca eu
cred asa ceva,dar asta nu inseamna ca ceea ce cred eu este si adevarat.
Timpul si spatiul sunt inseparabile functie de adevar. De exemplu,a afirma ca Raegan
este (sau a fost) presedinte nu implica sustinerea unui adevar,daca nu e implicat timpul si
locul. Daca nici timpul si nici spatiul nu sunt evocate atunci aceasta afirmatie nu este nici
adevarata si nici falsa,de vreme ce nici o sustinere nu s-a facaut despre un anumit timp si
spatiu.
Chiar daca adevarul este de neschimbat,asta nu inseamna ca nu poate exista un adevar
nou. Vechile adevaruri nu se pot schimba,dar noile adevaruri pot deveni realitate. Un
adevar este nou,atunci cand o noua conditie este descrisa cu acuratete. De exemplu,daca 1
Ianuarie 2050 soseste,va fi adevarat pentru prima oara atunci cand te vei trezi in
dimineata zilei de 1 Ianuarie 2050 si spui “ Acum e 1 Ianuarie 2050”. Nu a fost niciodata
adevarat inainte,dar va fi adevarat pe vecie de acum in colo. E un nou adevar. Tot ceea ce
se intampla e adevar nou,si e absolut adevarat ca s-a intamplat.

8
Stiind acum ca adevarul este absolut ne punem intrebarea: “ Cum putem verifica ideea
cuiva de a vedea daca e adevarata sau nu?” Daca cineva ar fi sa sugereze ceva ca fiind
adevarat,cum ne putem da seama de aceasta idee ca fiind adevarata sau falsa? In
continuare vom prezenta cateva teste de determinare a adevarului

Agnosticismul

Adevarul nu poate fi cunoscut.

Cuvantul agnosticism provine din grecescul a (nu) gnosis (a sti). Agnosticii afirma ca nu
putem cunoaste nimic cu siguranta. Putem patrunde aparentele dar nu si profunzimile.
Astfel adevarul este conectat la cunoastere. Agnosticii sugereaza ca adevarul e o sinteza
care sufera permanent schimbari a ceea ce observam a fi adevarat.

Probleme privind agnosticismul

Este contradictoriu cu el insusi. Priviti care e principala problema a agnosticismului:

Daca adevarul nu poate fi cunoscut,atunci afirmatia “Adevarul nu poate fi

cunoscut” nu poate fi cunoscuta.

Agnosticismul este un adogmatism. Ceva trebuie sa fie cunoscut despre orice pentru a sti
ca nimic nu poate fi cunoscut despre nimic. Cineva nu poate spune ca “ceva nu este” doar
daca cunoaste ceva despre acel “ceva”. Daca nu as sti nimic despre el atunci nu mi-ar
mai fi venit in minte acel raspuns. De exemplu,daca afirm “ Nu stiu nimic despre Uglats”
atunci fie 1. cuvantul Uglat nu are nici o semnificatie pentru mine caz in care nu am facut
nici o afirmatie,sau 2. cuvantul are o semnificatie,chiar daca l-am inventat,caz in care
cunosc ceva despre el.
Alt exemplu : este ilogic a afirma ca “Nu stiu nimic despre calculatoare”. Daca,cu
adevarat,nu as sti nimic despre ele atunci nu as putea integra acest cuvant in propozitie.

E adevarat ca informatia si cunoasterea reprezinta o sinteza a ceea ce observam,dar

adevarul nu este. Doar pentru ca informatia noastra despre adevar se schimba,nu
inseamna ca si adevarul sufera schimbari.Agnosticii fac clasica greseala de a confunda
adevarul cu informatia,cu cunoasterea. Deoarece in mare masura sunt umnisti,ei vad
adevarul ca fiind legat indisolubil de om,astfel ca pentru ei adevarul si cunoasterea merg
impreuna.

9
Scepticismul

Adevarul trebuie intotdeauna pus la indoiala.

Scepticismul e o ruda apropiata agnosticismului. Scepticii considera ca judecata trebuie

intotdeauna suspendata. Motivul il constituie faptul ca informatiile noastre vin prin
intermediul senzatiilor si ideilor mintii noastre,dar mintea invata bazandu-se pe
obiceiuri,care trebuie tot timpul puse la indoiala.

Probleme privind scepticismul

Daca adevarul trebuie pus la indoiala,atunci afirmatia “Adevarul trebuie pus la

indoiala”,trebuie pusa la indoiala.
Cu alte cuvinte:
Un adevarat sceptic trebuie sa fie sceptic si despre scepticismul lui.
E adevarat ca noi obtinem informatiile si cunoasterea prin intermediul obiceiurilor
sociale,dar ceea ce mintea nu reuseste sa invete din obiceiuri si traditii reprezinta
capacitatea de a gandi rational. Toti oamenii cunosc ca A ≠ -A,astfel ca un lucru si opusul
lui nu pot fi amandoua adevarate. Cu alte cuvinte,logica constituie baza corecta a gandirii
omenesti.
De exemplu,diferitele culturi pot asocia conotatii diferite a ceea ce o “sotie”
reprezinta,dar nimeni nu crede ca aceeasi femeie este si nu este sotia lui in acelasi timp.

Fideismul

Adevarul trebuie crezut.

Exista 2 forme ale acestui sistem:

1. Modul liberal presupune ca adevarul este testat in viata fiecaruia,dar nu de
ratiunea umana. Este un adevar personal. Legea noncontradictiei (A≠-A)
reprezinta o bariera care nu se aplica adevarului spiritual,religios. “Adevarul
religios necesita un “salt” de credinta” (Kierkegaard si Barth).
2. Forma populara si conservativa care afirma ca toti trebuie in cele din urma sa ne
centram ideiile pe credinta. In cele din urma nu exista vreo dovada pentru nimic.
De exemplu,musulmanii accepta Coranul prin credinta,crestinii accepta Biblia
prin credinta

Astfel de persoane cred ca daca cineva ar cunoaste pe Dumnezeu prin intermediul

ratiunii,atunci harul ar fi negat. Credinta singura reprezinta calea catre Dumnezeu.
De exemplu : “Cineva s-ar putea indoi ca Biblia e cuvantul lui Dumnezeu; eu am ales sa
o cred. Dar tu? “

10
Probleme privind fideismul

Un astfel de “credincios” trebuie intrebat daca exista vreo justificare pentru credinta lui.
Daca nici un motiv nu e dat,atunci nu e demn de crezut. Daca cineva face o justificare si
ofera un motiv pentru a crede,atunci acela nu se incadreaza in aceasta categorie.
Daca putem,pur si simplu,crede fara nici o justifcare atunci fiecare dintre noi poate crede
intr-un nonsens,caci oricum toate sunt adevarate atata timp cat sunt crezute. Acesti
oameni se confrunta cu contradictiile adevarurilor lor. Daca Biblia e adevarata pentru ca e
crezuta,la fel e si Coranul si Gita. Daca adevarul e determinat doar de credinta,atunci
nu exista nici o diferenta intre sens si nonsens,intre sanatare si nebunie sau realitate
si mitologie.
Credinta nu este un salt in intuneric. Credinta se bazeaza pe o decizie rationala care
se extinde dincolo de ce este observabil,dar nu si-n contradictie cu el. Eu cred ca
Biblia este adevarata deoarece tot ceea ce pot verifica in ea este demonstrabil. Astfel,am
credinta in ea chiar daca nu pot verifica totul. Daca ea ar fi presarata cu erori sau
contradictii si mituri,atunci nu ar fi demna de credinta mea.
Eu personal pot sa spun ca inima mea nu se poate bucura de ceea ce nu pot sa accept cu
mintea mea. Inima si capul meu au fost create pentru a conlucra si a crede impreuna in
armonie. Hristos ne-a poruncit astfel “ sa iubesti pe Domnul,Dumnezeul tau,cu toata
inima ta,cu tot sufletul tau,si cu tot cugetul tau” (Matei 23:27). Atunci cand Iiisus Hristos
si apostolii i-au chemat pe oameni sa vina la credinta,aceasta nu a fost o “credinta
oarba”,ci mai degraba “o credinta inteligenta”. Apostolul Pavel a spus: “Stiu in cine am
crezut” (2 Timotei 1:12). Iisus a spus: “Veti cunoaste (nicidecum “veti ignora”)
adevarul,si adevarl va va face liberi” (Ioan 8:32).

Experientialismul

Adevarul trebuie supus experientei.

Experientialistii cred ca tot ceea ce cunoastem,cunoastem din experienta. Chiar si

gandirea reprezinta o experienta intelectuala. De vreme ce totul implica o stare de
constienta a cuiva asupra unei persoane sau lucru,se afirma ca experienta reprezinta
unicul test in determinarea adevarului. Constiita cuiva despre ceva este mai importanta
decat conceptul lui privind acel lucru. De exemplu,daca nu am avea nici o constiinta
despre Dumnezeu,atunci nu am avea nici un concept valid despre El. Experienta
reprezinta suportul pe care tot adevarul trebuie construit. Nu exista expresii pline de
inteles, cu exceptia celora care-si au radacinile in experienta
De exemplu, afirmatia ca “Dumnezeu locuieste in inimile noastre”. Dumnezeu e de
nedescris.Cuvintele nu pot capta starea launtrica spirituala. Dumnezeu poate fi
simtit,supus experientei personale,dar nu si exprimat. Cuvintele fiind limitate nu pot
exprima adevarul ultim.

11
Probleme privind experientialismul
Experientele nu sunt nici adevarate si nici false. Experientele nu se justifica pe ele
insele. Ele sunt neutre si pot fi interpretate intr-o multitudine de cai.
De exemplu,o persoana poate considera convertirea cuiva ca fiind revarsarea harului
Dumnezeiesc peste acea persoana. Totusi un ateu poate crede ca acelasi eveniment
reprezinta doar un proces de natura psihologica.

Constituie o greseala majora a vorbi despre o experienta “adevarata”. Adevarul si

experienta apartin unor categorii diferite.

Evidentialism

Adevarul trebuie sa fie plasat sub incidenta realitatii.

Evidentialismul afirma urmatoarele 4 lucruri:

1. Adevarul trebuie bazat in mod empiric pe fapte sau evenimente si nu pe idei sau
teorii,altfel nefiind bazat deloc. De exemplu: “Eu sunt din Iasi. Dovedeste-mi”
reprezinta o afirmatie tipica pentru evidentialism.
2. Faptele stau prin ele insele intr-un mediu aparte de cadrul diferitelor puncte de
vedere.
3. Nu toate faptele pot fi interpretate intr-o varietate de moduri. Unele lucruri
vorbesc despre ele insele. De exemplu, un ceas totdeauna necesita un ceasornicar.
4. Adevarul trebuie sa fie observabil,obiectiv si general. Observatiile private si
subiective nu sunt evidente.

Probleme privind evidentialismul

Nici un fapt nu produce vreun inteles. Intelesurile necesita in totdeauna un context.
Astfel,atunci cand contextul se schimba si intelesul se schimba.
De exemplu, “heisnowhere” se poate citi “he is now here” sau “ he is no where”.
Faptele si evenimentele au un inteles doar atunci cand sunt interpretate in lumina
unor anumite puncte de vedere.
Sa consideram de exemplu subiectul miracolelor:
Teismul afirma ca ele reprezinta dovezi ale existentei lui Dumnezeu.
Ateismul spune ca ele sunt rodul sansei.
Panteismul considera ca ele constituie o eruptie neobisnuita a Fortei.

In concluzie se poate afirma ca faptele nu vorbesc despre ele insele.

12
Pragmatismul

Adevarul trebuie sa fie practic.

Pragmatismul afirma urmatoarele lucruri:

1. “Religia nu trebuie judecata dupa radacinile sale (sursele sale) ci duoa fructele ei
(rezultatele ei) “. William Jones
2. Modul de testare al adevarului: “Este productiv pentru viata oamenilor?”
3. Nu experienta individuala determina adevarul ci experientele castigate de-a lungul
timpului.

Probleme privind pragmatismul

Succesul nu reprezinta adevarul. Rezultatele nu stabilesc ceea ce este adevarat ci doar
rezultanta unei munci. Acestea pot fi accidentale sau chiar rele. De exemplu,o fabrica isi
poate creste profitul prin suplimentarea orelor de munca dar neplatirea muncitorilor
pentru respectivele ore. Chiar daca rezultatul este unul pozitiv,ceea ce conteaza,de
fapt,este ca s-a realizat in detrimentul oamenilor. Adevarul este mai mult decat ceva
profitabil. Nu am putea determina niciodata adevarul la curtea de justitie daca am
spune oamenilor sa jure “pe ceea ce e profitabil si numai profitabil,asa sa ne ajute
experientele viitoare.”
Din punctul de vedere al pragmatismului,diferitele puncte de vedere sunt la fel de
egale,atata timp cat sunt practice.

13
Argumente privind existenta lui Dumnezeu

Argumentul ontologic

Argumentul ontologic demonstreaza existenta lui Dumnezeu bazandu-se in intregime pe

ratiune. Conform acestui argument,nu e nevoie de cunostinte profunde pentru a
demonstra existenta lui Dumnezeu,in schimb bazandu-ne pe logica.
Exista anumite lucruri despre care putem spune sunt adevarate sau false fara a le cerceta
amanuntit. De exemplu,afirmatia ca exista un triungi patrat,sau ca inaltimea cuiva este
mai mare de 1,85 m si in acelasi timp mai mica de 1,60 m. Nu exista nici un motiv de a
cauta triunghiuri patrate,sau persoane inalte si scunde in alcelasi timp,pentru ca stim ca
acestea nu exista.
Argumentul ontologic sugereaza ca ideea inexistentei lui Dumnezeu e la fel de absurda ca
si cea a triunghiului patrat. Conform acestui argument,putem spune ca afirmatia ca
Dumnezeu nu exista este falsa fara a intra in detalii. Asa cum stiind ce inseamna un
triunghi,fiind convinsi ca nu poate exista unul cu patru laturi,asa si ideea ca stiind ce
inseamna Dumnezeu,face evidenta afirmatia ca inexistenta Lui este imposibila.
Afirmatia ca Dumnezeu nu exista se contrazice pe sine insasi.

Definitia lui Dumnezeu include existenta si perfectiunea

Exista multe lucruri pe care cineva trebuie sa le detiba pentru a fi numit Dumnezeu. De
exemplu,ar trebui sa fie atotputernic,deoarece o parte din ceea ce este Dumnezeirea este
atotputernicia. O alta parte o constituie perfectiunea.etc. Aceasta este “cheita” din spatele
argumentului ontologic.

Dumnezeu este ceea ce nu poate fi conceput mai mare decat este

Daca cineva este perfect,atunci n-ar putea sa fie mai bun decat este,nu poate fi nimic mai
bun decat perfectiunea. Aceasta inseamna ca daca ceva sau cineva este perfect,atunci este
imposibil de a ne imagina ca poate fi mai bun decat este.
Daca credem ca Dumnezeu exista ca fiinta perfecta,si perfectiunea,sa tinem minte,este o
parte din conceptul de Dumnezeu-atunci trebuie sa acceptam ca Dumnezeu nu poate fi
mai bun decat este deja.

14
Ateii sunt,deci,confuzi

Daca ar fi sa ne gandim la Dumnezeu ca neexistand,atunci am putea fi capabili de a ni-L

imagina existand,deci mai bun decat este,astfel ca un Dumnezeu care exista e cu
siguranta mai bun decat unul care nu exista. A ne gandi la Dumnezeu ca
neexistand,este,de a ne gandi la un Dumnezeu imperfect,deoarece un Dumnezeu care nu
exista poate fi mai bun decat este.
Ideea unui Dumnezeu imperfect,asa cum am mai spus-o, e la fel de absurda ca si
existenta triunghiului patrat,perfectiunea fiind parte din Dumnezeu, asa cum 3 laturi e
parte din ceea ce reprezinta triunghiul. Neexistenta lui Dumnezeu este astfel imposibila.

Ce demonstreaza acest argument?

Exista mai multe obiectii aduse argumentului ontologic,unele considerate decisive. Daca
argumentul ontologic reuseste sa se justifice in fata lor atunci el implica exista unui
Dumnezeu perfect..

Obiectii aduse argumentului ontologic

1.Obiectia lui Gaunilo adusa argumentului ontologic:Insula perfecta

Cel dintai critic al argumentului ontologic a fost contemporan cu autorul

argumentului(Anselm), calugarul catolic Gaunilo de Marmoutier. Gaunilo nu a identificat
vreo greseala in rationamentul argumentului,dar a specificat ca trebuie sa fie ceva gresit
pentru ca daca nu e atunci sa-i folosim logica pentru a demonstra lucruri despre care nu
avem nici un motiv sa credem ca-s adevarate.
De exemplu,Gaunilo a spus ca este psoibil de a realiza un argument de forma identica cu
argumentul ontologic,care pretine sa demonstreze existenta unei insule perfecte: insula
perfecta trebuie sa existe,caci daca nu exista atunci este posibil sa concepem o insula mai
buna decat insula despre care nu poate fi conceputa mai buna decat exista,ceea ce e
absurd.
Daca argumentul ontologic este corect,atunci,conform lui Gaunilo,argumentul despre
existenta insulei perfecte e la fel de corect. Cele doua argumente au aceeasi forma
logica,asa ca ele stau sa cad impreuna. Argumentul pentru existenta insulei perfecte este
insa eronat,nu avem nici un motiv sa credem ca insula perfecta exista. In cazul in care nu
se poate arata greseala argumentului lui Gaunilo,atunci va trebui sa abandonam
argumentul ontologic despre existenta lui Dumnezeu.

15
Raspuns

Obiectia lui Gaunilo adusa argumentului ontologic a fost supusa criticii la mai multe
nivele. O problema consta in ideea insulei perfecte.
O insula perfecta se presupune ca este aceea care abunda in palmieri luxurianti si plaje de
o frumusete sublima. Cu cat o insula detine mai multe din aceste elemente,cu atat devine
mai buna.
Se pare insa ca nu exista nici o limita maxima a numarului de palmieri si de plaje pe care
insula sa le aiba pentru a fi perfecta,astfel incat pentru fiecare noua insula imaginata de
noi putem adauga inca un palmier si inca o plaja,astfel ea fiind mai buna decat anterioara
s.a.m.d.
Se pare ca nu exista acea insula despre care nici o insula mai mare decat ea sa nu poata fi
conceputa. Din acest punct de vedere conceptul de insula perfecta este incoerent,nu poate
exista asa ceva.
Conceptul de Dumnezeu perfect,pe de alta parte,nu este incoerent. Puterea,cunostintele si
alte calitati ale lui Dumnezeu,toate nu au limite peste care sa poata trece cineva. Este
astfel o diferenta intre argumentul lui Gaunilo despre existenta insulei perfecte si
argumentul ontologic despre existenta lui Dumnezeu.

16
Argumentul cosmologic

Argumentul cosmologic sau argumentul primei cauze are la baza lui legea cauzalitatii si a
efectului,astfel ca pornind de aici ajunge a demonstra existenta unui Creator,necauzat
insa de nimeni si nimic.
Universul consta dintr-o serie de evenimente ancorate in timp intr-un lung lant cauzal.
Fiecare dintre aceste evenimente este cauza evenimentului care urmeaza dupa el,fiind la
randul sau cauzat de un eveniment anterior. Lumea care este,se datoreaza lumii care a
fost,care la randul ei a fost datoreata uneia din`naintea ei,si tot asa.
Daca urmarim aceasta serie de evenimente inapoi in timp,atunci ce descoperim? Se pare
ca sunt doar 2 raspunsuri la aceasta intrebare: fie ajungem la un prim eveniment,si anume
cauza initiala a existentei universului,fie nu exista nici un eveniment initial,nici o cauza
prima,lantul cauzal mergand la infinit. Argumentul primei cauze spune ca cea de-a doua
afirmatie nu este posibila,ca trecutul nu poate sa se intoarca la infinit,fara a avea o cauza.
Argumentul sugestioneaza ca daca universul are un inceput,atunci trebuie sa existe cineva
asu ceva din afara care l-a adus la existenta,din nimic.
Aceasta fiinta din afara universului este Dumnezeu.

Este imposibil de a traversa o serie infinita de evenimente

Daca ar trebui sa numar descrescator de la infinit la zero,incepand cu infinit minus zero,si

continuand pana ajung la inifinit minus infinit,acesta din urma fiind egal cu zero,ti-ai da
seama ca aceasta afirmatie este falsa. Asa cum este imposibil sa numeri descrescator de la
infinit la zero,la fel de imposibil este sa numeri de la zero la infinit.
Daca as incepe sa numar descrescator de la infinit, as continua la nesfarsit si tot nu as
termina. Astfel afirmatia ca aceasta operatie poate fi realizata este falsa,aceasta din cauza
ca este imposibil de a traversa o serie infinita.

Trecutul nu poate fi infinit

Ideea ca universul are un trecut infinit e la fel de problematica cu cea a numaratorii

inverse de la infinit la zero,despre care am vazut ca e falsa. Faptul ca traim in prezent
arata ca trecutul nu este nelimitat. Universul are un inceput. Urmatoatoare intrebare este
daca universul a aparut brusc din nimic,sau sub actiunea unei cauze. Stim ca nimic din
ceea ce exista nu exista fara o cauza care sa-l preceada,nimic nu vine din nimic. Pentru
ca ceva sau cineva sa vina la existenta trebuie ca alt element sa existe deja pentru a-i da
existenta. Faptul ca universul a inceput sa existe implica ideea ca cineva L-a adus la
existenta,ca universul are un Creator.

17
Prima cauza trebuie sa fie necauzata,eterna

Daca acest Creator este o fiinta la fel ca si universul,o fiinta care exista in timp si astfel
care a venit la existenta,atunci trebuie ca si ea sa fi fost creata de altcineva. Nimic nu
vine din nimic,nici chiar Dumnezeu. Aceasta fraza ne spune ca prima cauza a
universului trebuie ca niciodata sa nu fi venit la existenta din neexistenta,adica sa fi fost o
perioada cand nu era.
Creatorul trebuie sa existe in afara timpului,fiind o Fiinta care nu are nici inceput nici
sfarsit.

Ce demonstreaza argumentul cosmologic?

Sunt cateva obiectii aduse acestui argument,dar daca in final el va fi corect,atunci el

mentioneaza ca Dumnezeu transcede timpul.Combinat cu argumentul ontologic va
rezulta existenta unui Creator perfect si etern.

Obiectii aduse argumentului cosmologic

1.Cine L-a creat pe Dumnezeu?

Criticii argumentului primei cauze adreseaza des aceasta intrebare. Aceasta intrebare se
presupune ca ar fi o dilema pentru teisti. Daca acestia din urma recunosc ca Dumnezeu
are si El un Creator,atunci nu lui Dumnezeu trebuie sa ne inchinam ci Creatorului Lui.
Dar cine L-a creat pe Creatorul Lui Dumnezeu? Daca exista astfel un sir infinit de
creatori,atunci nu exista un prim creator,nu exista o cazuza prima a universului,deci nu
exista Dumnezeu. Daca teistii spun ca Dumnezeu nu are un Creator,ca El este o cauza
necauzata de nimeni,atunci universul ar putea fi necauzat.

Raspuns: acesta obiectie e mai slaba decat pare la prima vedere. De fapt,ea se bazeaza pe
o simpla neintelegere a argumentului primei cauze. Daca argumentul cosmologic este
argumentul care sustine ca totul are o cauza,deci si universul are o cauza,si ca astfel
Dumnezeu exista,atunci intrebarea “Cine L-a creat pe Dumnezeu” ar fi intr-adevar o
problema. Dar totusi nu acesta este rationamentul argumentului. El arata ca totul are un
inceput datorat unei prime cauze,astfel ca teistii pot raspunde linistiti la aceasta
intrebare: “Nimeni”,fara a compromite integritatea argumentului.

18
Pozitia teistilor este ca tot ceea ce incepe sa existe are o cauza

Daca cineva vine la existenta,atunci trebuie sa existe altcineva care sa-l fi adus la
existenta. Nimic nu vine din nimic. Dumnezeu,totusi,spre deosebire de univers, nu a
inceput niciodata sa existe. Dumnezeu este etern. El exista in afara timpului si nu are un
inceput sau un sfarsit. Teistii pot astfel admite ca existenta necauzata este posibila in
cazul lui Dumnezeu,fara a fi fortati sa o admita si in cazul universului.

2. Aceasta a doua obiectie are legatura cu anecedenta sa: oamenii de stiinta au observat
anumite evenimente care aparent nu au nici o cauza de aparitie,acestea fiind in exemplul
particulelor subatomice. Daca aceste particule nu au nici o cauza atunci de ce si universul
nu ar avea si el nici o cauza?

Raspuns: este important de amintit ca stiinta este provizorie. Ceea ce pare a fi un

eveniment necauzatpoate fi un eveniment a carei cauza este neobservata. Trebuie deci sa
nu ne pripim in a accepta ca existenta necazata este posibila datorita observatiilor
particuleor subatomice. Sa nu uitam ca era o vreme cand se credea ca Soarele se invarte
in jurul Pamantului si nu invers.

19
Argumentul teleologic (argumentul finalitatii)

Acest argument se bazeaza pe faptul ca pamantul este creat pentru a sustine viata. Este
destul sa ne aruncam privirile la noi insine sau la lumea din jurul nostru spre a ne
convinge de ordinea si finalitatea care domnesc pretutindeni.
Redam in continuare principalele caracteristici ale Pamantului in univers:
Viteza orbitala a Pamantului il mentine pe acesta exact la distanta optima de Soare,care
se afla in medie la 149.600.000 km. Daca ar fi mai aproape de Soare,ar fi prea cald;daca
ar fi mai departe,ar fi prea frig,iar viata nu ar putea exista. Viteza de rotatie a Pamantului
in jurul Soarelui este de 107.000 km/h,aproape 30 km/s,dar aceasta este exacat viteza care
il tine la aceeasi distanta fata de Soare. Daca s-ar micsora viteza,Pamantul s-ar apropia de
Soare si cu timpul ar deveni un desert,cum este Mercur,cea mai apropiata planeta de
Soare,unde temperatura depaseste 300 de grade. Daca si-ar mari viteza de rotatie,s-ar
departa de Soare si atunci ar deveni un desert de gheata cum este planeta Pluton,unde
temperatura este de aproape 185 de grade sub zero. La fiecare 24 de ore,Pamantul
efectueaza o miscare de rotatie in jurul axei sale,care determina alternativ si cu
regularitate aparitia zilelor si a noptilor.Daca nu s-ar roti,o parte din suprafata Pamantului
ar ramane in permanenta in intuneric,fara viata,iar cealalta parte,expusa mereu Soarelui ar
deveni un desert fierbinte.
Axa de inclinatie a Pamantului este de 23,5 grade fata de Soare,deci deviat spre
stanga,cum de altfel intregul nostru univers este deviat spre stanga: aminoacizii esentiali
vietii,toti,sunt levogiri,inima noastra este deviata spre stanga,fluidul vital manat de
curentul electromagnetic intra in corpul nostru prin partea stanga. Fara aceasta inclinatie
a Pamantului nu ar aparea anotimpurile,clima ar fi aceeasi pe tot timpul anului,iar daca ar
fi mai inclinat,iernile ar fi foarte reci si verile foarte fierbinti.
Atmosfera Pamantului este unica si extraordinara,ea nu se gaseste pe nici o planeta din
sistemul nostru solar. Oxigenul contine 21% din volumul aerului pe care il respiram;fara
el oamenii si animalele ar muri in cateva minute. O concentratie mai mare de oxigen ar
provoca moartea,deoarece oxigenul este toxic cand este pur si este inspirat mai mult
timp,iar materialele combustible s-ar apride instantaneu;pentru a nu se intampla
aceasta,oxigenul este in atmosfera in amestec cu alte gaze,mai ales cu azotul care contine
78% din volumul atmosferei.
Bioxidul de carbon reprezinta mai putin de 1%,dar fara el viata vegetala ar inceta,plantele
il asimileaza in procesul de fotosinteza pentru a forma oxigenul. O proportie mai mare ar
fi nociva pentru om si animale,iar o proportie mai mica ar fi insuficienta.
Atmosfera formeaza un scut de circa 20 de km deasupra Pamantului unde se afla un strat
subtire de ozon in lipsa caruia razele Soarelui ultraviolete ar distruge viata pe Pamant.
Atmosfera ne apara si de bombardamentele de meteoriti,fiind si un foarte bun izolator
termic,mentinand caldura de la Soare. Pamantul contine imense cantitati de apa
indispensabile vietii.

Ordinea si finalitatea lumii nu pot fi produsul materiei sau al intamplarii,deoarece materia

este lipsita de cugetare si intamplare.Trebuie deci sa existe Cineva mai presus de
lume,un infinit de intelept randuitor,si acesta este Dumnezeu.

20
Ce demonstreaza argumentul teleologic?

Daca se va dovedi corect in urma analizei celei mai importante critici care I se
aduce,atunci acest argument demonstreaza existenta unui Creator care are un scop precis
in alcatuirea universului si a vietii.

Obiectie adusa argumentului teleologic

1. Cea mai importanta dintre obiectii este cea a teoriei evolutiei a lui Darwin,care credea
ca intreaga viata care exista astazi pe Pamant se datoreaza unui indelung proces de
evolutie,in care cel mai puternic triumfa,o adevarata lege a junglei.
Cartile de biologie sunt structurate si astazi pe doctrina evolutionista,ea fiind de altfel
acceptata in marile cercuri ale lumii stiintifice. Daca reuseste sa inlature existenta
unui anume scop in alcatuirea lumii,in general,si a omului,in special,aceasta teorie il
propulseaza pe Dumnezeu in afara analelor istorice,reusind sa-I nege existenta.

Raspuns: In continuare vom reda doar o infima parte din uriasele baze de date
antievolutionsiste,ramanand ca dvs sa decideti ce credeti: o asa zisa teorie care nu are
acoperire in stiinta sau teoria creationsta.

21
Originea universului-Care sunt ultimele teorii?

Cand e vorba de originea universului,teoria Bing-Bang este inca principala ipoteza

stiintifica. Conform acestei teorii universul a aparut acum 13-20 miliarde de ani in urma
in urma unei explozii (sau expansiuni) unei “mingi” care a impanzit
spatiul,timpul,materia si energie in toate directiile. Totul a pornit de la acel “punct” de
densitate infinita,cunoscuta si sub numele de “singularitate”. Acest ”punct” ce exista in
afara timpului si a spatiului a aparut de nicaieri,fara nici un motiv,doar pentru a
exploda la un moment dat. Dupa o perioada de aproximativ 10 miliarde de ani,acest
spatiu nou creat a evoluat intr-un sistem extraordinar de stele,galaxii si planete,aici
incluzand si pamantul nostru.

Iata ce cred oamenii de stiinta despre originea universului:

NASA: “Universul a aparut undeva intre 10-20 mld de ani in urma unei explozii de
natura cosmica,care a imprastiat materia in toate directiile”.

Universitatea din Michigan : “Aproximativ 15 mld de ani in urma,o puternica explozie a

declansat expansiunea universului. Aceasta explozie e cunoscuta sub denumirea de Bing-
Bang. In acel moment intreaga cantitate de materie si energie era continuta intr-un singur
punct. Ce e existat inainte de acest eveniment este complet necunoscut si e o problema de
pura speculatie.

PBS :”A fost o explozie initiala a unui atom primordial care continea in el intreaga
materie a universului”

In continuare vom spune cateva lucruri despre Big-Bang si vom arata de ce este imposibil
ca o aceasta teorie sa fie adevarata.

Big-Bang si evolutia stelara

Introducere

Priviti in jurul vostru. Exista nori,mari si munti,covoare de iarba,campii, pasarile canta in

copaci si animalele pasc pe pajisti. Atat la oras cat si la sate oamenii isi folosesc mintea
pentru a produce lucruri complexe. Pe timpul noptii stelele isi fac aparitia pe bolta
cereasca,doar in galaxia noastra numarul lor fiind de ordinul miliardelor.
Si totusi toate aceste lucruri sunt alcatuite din materie si energie. De unde a aparut totul?
Cum au luat nastere toate aceste lucruri minunate ale vietii si naturii?
Oamenii de stiinta evolutionisti spun ca totul provine din nimic. Da,din nimic.

Teoria Big-Bang este acceptata de majoritatea oamenilor de stiinta contemporani. Ea

afirma ca o mare cantitate de nimic s-a decis sa se stranga laolata si apoi sa explodeze

22
ducand la eliberare de hidrogen si heliu. Aceste gaze,se spune,ca au zburat prin spatiul
lipsit de forta de frecare (deoarece neexistand materia care sa le opreasca,astfel ca ele nu
au putut sa se opreasca ori sa-si incetineasca viteza) si in cele din urma au format
stelele,galaxiile,planetele su lunile. Totul suna atat de simplu,si totusi asa cum vom vedea
in continuare apartine domeniului science-fiction.

Despre ce este vorba

Conform acestei teorii, la inceput nu exista materia,ci doar nimicul. Apoi acest
nimic s-a condensat sub actiunea gravitatiei intr-un mic punct si apoi s-a decis sa
explodeze.
Acea explozie a produs protoni,neutroni si electroni care au zburat prin spatiul gol la
viteze uriase,deoarece nu exista materie in univers. Pe masura ce acesti
protoni,neutroni si electroni zburau cu viteze supersonice,combinandu-se unul cu
altul au format hidrogen si heliu. In mod treptat s-au format norii de gaze care apoi
s-au condensat dand nastere stelelor.
Aceste stele contineau doar elemente usoare (hidrogen si heliu). Apoi toate aceste stele au
explodat de mai multe ori. A fost nevoie de cel putin de 2 explozii ale fiecarei stele
pentru a produce elementele grele. Gamov descrie acest proces in termeni stiintifici:
Violand legile fizicii,nimicul “a fugit” din starea de vid la cel de un miez superdens,care
avea densitatea de 10 la puterea 94 gm/cm2 si o temperatura de peste 10 la puterea 39
grade. Asta inseamna o mare densitate si caldura pentru o uriasa “minge” de nimic!
(In special cand realizam ca este imposibil ca nimicul sa se incalzeasca).
De unde a aparut acest “miez superdens” ?. Gamov(unul din descoperitorii acestei teorii)
a raspuns ca este rezultatul unei “mari strangeri”,atunci cand nimicul s-a hotarat sa se
adune la un loc.Apoi cu un adevarat aplomb stiintific a numit acest miez de nimic “ylem”
(pronuntat “ee-lum”). Cu un asemenea nume multi oameni au crezut ca aceasta trebuie sa
fie un mare adevar stiintific de un anume fel.
Apoi tot acest nimic a explodat.

Sa analizam acum punct cu punct aceasta teorie. Teoria se afla intr-o clara violare a
legilor fizicii,a mecanicii celeste si a bunului simt. In continuare enumeram cateva motive
stiintifice care arata de ce teoria Big Bang este o inchipuire.

Explozia Big-Bang

1. Teoria Big-Bang este bazata pe extreme de natura teoretica. Poate arata bine
la nivelul calculelor matematice,dar asa ceva nu se poate intampla si in realitate.
O bucatica de nimic impachetata strans cu o alta pentru ca apoi sa explodeze
si sa formeze toata materia din univers.
2. Nimicul nu se poate strange la un loc.
3. Vidul nu are densitate. Se spune ca nimicul a devenit foarte dens si din cauza
asta a si explodat. Dar starea de vid total este opusa celei de densitate totala.
4. Nu exista nici o sursa de aprindere care sa fi dus la explozia nimicului. “Nu
era nici foc si nici chirbrit”. Nu a putut fi nici o explozie chimica,pentru ca nu

23
 existau elementele chimice. De asemeni nu a putu fi nici o explozie
nucleara,pentru ca nu existau atomii.
5. Nu xista nici un mod de a se extinde. Cum se poate afla in expansiune ceea ce
nu exista? Chiar daca acel vid magic s-ar fi putut cumva strange la un loc datorita
gravitatiei,ce a dus la cauzarea expansiunii acelui miez? “Gravitatia” care l-a dus
la un loc l-ar fi impiedicat sa expansioneze.
6. Nimicul nu poate produce caldura. Caldura intensa cauzata de explozia
nimicului se spune ca a dus la schimarea acestuia in protoni,neutroni si electroni.
Mai intai,un vid aflat in frigul extrem a spatiului nu poate produce caldura prin el
insusi. In al doilea rand,un vid nu se poate schimba in materie. In al treilea vid,nu
poate exista caldura fara o sursa de energie.
7. Nu exista suficienta antimaterie in univers. Aceasta constituie o mare problema
pentru oamenii de stiinta. Big Bang-ul trebuie sa fi produs cantitati egale de
materie pozitiva (materie) si de materie negativa (antimaterie),dar doar cantitati
mici de antimaterie exista. Trebuie sa exista atata antimaterie cat si materie-daca
Big Bang ar trebui sa fie plauzibil.
8. Antimateria rezultata in Big Bang ar fi distrus materia. Acesta e un fapt
cunoscut de toti oamenii de stiinta. De vreme ce acestea 2 sunt produse in
laborator,imediat intra in contact una cu cealalta si se anihileaza reciproc.

Am mentionat 8 motive pentru care materia nu se poate sa se fi format din cauza

asa zisului Big Bang. Dar,sa presupunem totusi,ce s-ar fi intamplat daca s-ar fi
format.

Particulele aflate in miscare

1. Nu exista nici o modalitate de a uni acele particule. Pe masura ce ele zboara de

la nivelul exploziei centrale,acestea s-ar fi indepartat una de cealalta si nu s-ar fi
apropiat.
2. Spatiul era lipsit de frecare,nefiind posibila incetinirea particulelor.
3. Particulele si-ar fi mentinut acelasi vector (viteza si directie) pentru
totdeauna. Presupunand ca particulele s-ar fi miscat in acest spatiu gol,totusi nu
exista nici o modalitate ca ele sa isi fi schimbat directia. Acestea nu au putut sa se
stranga laolalta si sa zboare una in jurul celeilalte.
4. Nu exista nici o modalitate de incetinire a particulelor. Acestea zboara la
viteze supersonice,si fiecare kilometru le-ar fi separat si mai mult una de cealalta.
5. Cum s-au format structurile atomice? Atomii,chiar si cei de hidrogen si heliu,
au o structura complexa. Nu exista nici o modalitate ca aceste particule care se

24
 distanteaza una de cealalta pe masoara ce zboara,ar fi putut sa se ara njeze in
strucurile atomice initiale.

Acum vom presupune ca,contrar legilor fizicii, 1. particulele in mod magic AU resit sa
se miste una spre cealalta si 2. particulele AU putut sa isi incetineasca si sa isi schimbe
directia formand atomi,pentru ca acestia sa dea nastere la nori de gaze .

1. Moleculele de gaz din spatiul cosmic sunt separate la mare distanta unele de
altele. Prin “gaz”, intelegem atomii de hidrogen si heliu. Tot gazul din spatiul
cosmic are o densitate atat de mica incat e mai redusa decat cea mai cea mai mica
presiune obtinuta in laboratoarele pamantesti de catre oamenii de stiinta.
2. Atat hidrogenul cat si heliul din cosmos nu au putut sa se stranga la un loc.
De fapt.nu exista nici un gaz pe pamant care sa se “ingramadeasca” cu un altul la
un loc,astfel ca atomii separati de hidrogen si heliu cu atat mai putin ar fi putut
face acest lucru si daca acest lucru nu a fost realizabil atunci nu au putut da
nastere stelelor. Ceata care o observam adeseori nu se strange sub forma unei
“mingi”.

Am analizat cateva dintre motivele pentru care este imposibil ca explozia Big Bang sa
se fi intamplat.

Originea vietii

Cand vine vorba de originea vietii,teoria evolutiei este inca fundatia “stiintifica” a lumii
moderne.Astfel se presupune ca viata organica a aparut materie anorganica exclusiv
pe cale naturala . Aceasta forma de viata initiala a evoluat apoi intr-o complexiate de
alte forme de viata printr-un proces natural si selectii la intamplare. Majoritatea teoriilor
stiintifice considera ca materia actionand la intamplare asupra materiei pentru o perioada
lunga de timp a creat tot ceea ce vedem in jurul nostru.

Stati putin!
De unde a aparut acel atom initial? Ce a dus la explozia lui? Cum aceasta explozie din
nimic a dus la ceea ce ne inconjoara? Stim ca exploziile provoaca dezordine si nu ordine.
Cum se poate ca simplitatea sa devina complexiate? De unde au aparut elementele
chimice? De unde au aparut legile matematicii si ale fizicii? Cum putem explica ordinea
care guverneaza universul,complexitatea sistemeleor solare,a galaxiilor a stelelor?
Cum se poate ca viata sa provina dintr-o piatra (materie anorganica)? Cum o pasare s-a
format dintr-o soparla? De ce nu mai vedem pasari formandu-se din soparle si in prezent?
De ce nimeni nu a putut observa pana acum o singura mutatie benefica? De unde a aparut
informatia genetica din ADN? Cum putem explica dezvoltarea la intamplare a ochiului
uman,a sistemului reproducator,al tractului digestiv,al creierului,inimii,plamanilor? De
unde au aparut dragostea,moralitatea,etica si emotiile? Se poate ca acestea sa fi evoluat

25
gradat si la intamplare in timp?

Tot ceea ce stiam,sau credeam ca stiu despre lumea inconjuratoare nu mai avea nici un
sens. Daca doream sa fiu cinstit cu mine insumi mi-am dat seama ca nu mai puteam sa
ma intorc la modul de gandire care-l avusesem pana atunci. Trebuia sa inaintez pe fagasul
faptelor demne de luat in seama….Dar,de unde sa incep?

Teoria evolutiei-Cum functioneaza cu adevarat?

Teoria evolutionista asa cum e descrisa in “schema” evolutiei are in vedere doar lantul
macroevolutiei dintre diferitele creaturi organice. Gandindu-ne putin descoperim cel
putin alte 5 stagii fundamentale ale evolutiei care ar fi trebuit sa existe anterior oricariei
forme de viata organica. De fapt,fiecare etapa este esentiala pentru urmatoarea pentru ca
teoria se fie functionabila.
Prima etapa este cea a “Evolutiei cosmice”-si anume ideea ca spatiul,timpul,materia si
energia au aparut brusc in urma unei explozii din nimic,ceea ce a constituit a fi nasterea
universului.
A doua etapa e cea a “Evolutiei stelare”. De vreme ce se considera ca in urma Bing-
Bnag-ului s-au produs doar Hidrogen ,Heliu si o varietate de particule subatomice,aceste
elemente au trebuit cumva sa se condenseze in stele printr-un anumit proces evolutionsit.
A treia etapa e cea a “Evolutiei chimice”De vreme ce la inceput exista doar H si He (si
probabli Li) trebuie ca in decursul miliardelor de ani sa se fi format si restul elementelor
chimice care le cunoastem astazi.
A patra etapa e cea a “Evolutiei planetare”. Elementele chimice se considera a fi
evoluat din stelele primordiale care in urma explozei lor au dus la formarea unor nori de
compusi chimic. Acesti nori de elemente chimice au format cumva sistemele solare,chiar
si al nostru.
A cincea etapa e cea a “Evolutiei organice” (cunoscuta si sub numele de aparitie
sponatana). Ipoteza e aceea ca planeta Pamant a inceput sa existe sub forma unei mase de
materie topita acum cateva miliarde de ani in urma. In timp s-a racit,transformandu-se in
piatra uscata. Apoi a plouat timp de cateva milioane de ani,formandu-se marile oceane. In
final,din aceasta supa primordiala (apa + piatra) a aparut viata si primele sisteme organice
ce se putea reproduce.

Bine,acum aveam mai multe intrebari ca oricand,dar macar reusisem sa realizez scita asa
zisului copac al evolutiei. Acum intervine cea de-a sasea faza a evolutiei si anume
“Macroevolutia”. Toate fiintele vii se presupune a avea un stramos comun,si anume un
organsm unicelular, “relativ” simplu,care a evoluat din materie anorganica. In
esenta,pasarile si bananele,pestii si florile,sunt toti din punct de vedere genetic inrudite.
Trebuie sa mai adaug ultima faza a etapei evolutiei,cea de-a saptea si anume “Micro
evolutia”. Micro evolutia e reprezentata de variatiile si diversele caractere exprimate in
soiuri de animale compatibile sexual. Exemplele include diferentele dintre variatele feluri

26
de cai,caini,pisici etc. Aceasta “variatie din cadrul unui gen” a fost ceea ce a observat
Darwin la mijlocul anilor 1800,si ceea ce observam si astazi.
Sa recapitulam deci…Teoria evolutionista pare a avea 7 etape distincte si intercalate,
asezate de stiinta in urmatoarea ordine:

Evolutia cosmica. Dezvolatera spatiului,timpului,materiei si energie din nimic.

Evolutia stelara. Dezvoltarea complexelor stelare din primele elemente haotice.

Evolutia chimica. Dezvolatrea tuturor elementelor chimice din primele 2 originare.

Evolutia planetara. Dezvolatrea sistemelor planetare prin imbinarea la intamplare a

elementelor cosmice.

Evolutia organica. Dezvoltarea vietii organice din materie anorganica.

Macro evolutia. Dezvoltarea unui gen de viata dintr-unul total diferit.

Micro evolutia. Dezvoltarea variatiilor din cadrul aceluiasi gen.

Interesant e faptul ca in cartile de stiinta si in documentarele televizate doar a 7-a

faza a evolutiei este mentionata,si anume micro evolutia. Primele 6 etape sunt doar
presupuse.

Stai putin. A inceput oare evolutia cu teoriile lui Darwin? Este oare totul trecut in cartile
lui referitor la evolutie? Am citit macar cartile lui? Se pare ca toata lumea isi aminteste
cate ceva din cartea lui Darwin “Originea speciilor”,dar cati dinre noi am citit-o cu
adevarat? Nu putem sustine o afirmatie fara a cunoaste contextul originii ei. Evolutia de
tip darwinian a fost prezentata(si inca este) in scoli ca fiind o realitate incontestabila,dar
nu aveam nici un motiv de a lua acele carti si de a citi ipotezele lor. Asa ca m-am hotarat
sa aprofundez teoria lui Darwin pentru a intelege mai bine originile vietii.

27
Charles Darwin si “Originea speciilor “

In 1831 Darwin s-a imbarcat pe vasul Beagle si a pornit intr-o calatorie timp de 5 ani de-a
lungul coastelor Braziliei si a Tarii de Foc,trecand in cele din urma pe la capul sudic si
urcand iarasi pana la insulele Galapagos. Pe cateva din isulele Galapagos Darwin a facut
o descoperire interesanta. A gasit acolo niste pitigoi care,dupa cat se parea,au apartinut la
origine unui singur gen,dar care,traind in insule despartite una de alta si nemaiavand
contact unul cu altul,au evoluat in alte rase sau chiar specii.Aceste variatii mici in
interiorul unei specii aparute probabil sub influenta imprejurarilor exterioare au trezit in
Darwin gandcuri tulburatoare. Daca pot surveni asemenea mici schimbari in cadrul unei
specii (e vorba de marimea ciocului la acei pitigoi),este oare posibil ca aparitia continua a
unopr asemenea mici variatii sa dea in cele din urma nastere la specii cu totul noi?
Aceste observatii ale lui au stat la baza aparitiei “Originei speciilor.

Munca sa a fost puternic influentata de cartea lui Sir Charles Leyll “Pricipiile geologiei”
(1830) si a lui Thomas Malthus “Un eseu despre principiul populatiei” .
“Originea speciilor” a fost publicata in 1859. In ea era relatat pricipiul prin care
primordialul organism unicelular ar fi evoluat treptat in toate speciile pe care le putem
observa azi,atat animale cat si plante-selectia naturala.Oricum 100 de ani mai tarziu
oamenii de stiinta au descpoerit lacune in teoria darwiniana. Selectia naturala e un proces
conservativ,nu un motiv de dezvoltare a complexitatii din simplitate.Ei au propus ca
selectia naturala impreuna cu mutatia genetica au permis dezvolaterea speciilor din
stramosul comun.(Totusi nici o mutatie benefica nu a fost observata pana in
prezent.Mutatiile sunt schimbari in zestrea ereditara,in urma carora aceasta nu se
imbunatateste niciodata. Prin mutatie,organismele fie se deformeaza,fie se
distrug.Produsele de metabolism saracesc sau dispar,capacitatea viatala si fertilitatea se
micsoreaza. Sa ne gandim la urmarile exploziei atomice din Hiroshima si Nagasaki.
Radiatia nu numai ca a produs moartea multora,dar a avut influenta si asupra masei
erditare.Au fost nasteri de copii cu malformatii,dar nu supraoameni.Este imposibil sa
presupui ca evolutia poate fi intemeiata pe selectia naturala a unor asemenea mutatii noi
si intamplatoare.)

Dar ce se poate spune despre “stramosul comun” care sta la baza sistemului evolutionist?

De unde a aparut viata? Este evolutionismul cel mai bun raspuns stiintific?

28
Este evolutionsimul corect? Se poate ca timpul,sansa si procesele naturale chimice
sa fi dus la aparitia vietii? Multi oameni de stiinta moderni sunt materialisti. Pentru
ei criteriul suprem al adevarului il constituie materia. Acestia nu accepta existenta
fortelor spirituale sau supranaturale. Biologii care cred in materialism sunt de fapt
interesati de :
a. demonstrarea materialista a originii vietii
b. demonstrarea ca viata poate fi creata in laborator

Totusi exista si oameni de stiinta care nu imbratiseaza aceste idei. Biochimistul Arthur
Wilder Smith afirma: “Viata transcede materia,iar materia trebuie sa fie foarte bine
organizata pentru a mentine viata. Materialistii spun ca viata fiind alcatuita din
atomi,molecule si reactii chimice,este doar chimie si nimic altceva decat chimie. Daca
viata ar consta doar din chimie,atunci cea mai buna posibilitate de a intelege adevaratul ei
potential este de a ne uita la cateva dintre substantele necesare vietii. Vom putea observa
astfel ca nu este doar o problema de chimie.”
Primul creationsit a fost faimosul francez Pasteur care ne-a dat primele dovezi stiintifice
ca materia vie nu poate fi produsa din materie nevie(legea biogenezei). In timpul
Evului Mediu unii oameni credeau ca materia nevie poate duce la existenta celei vii
(“generare spontana”. Exista 2 ipoteze privind aparitia spontana a materiei vii: 1.
Heterogeneza-viata provine din materie organica moarta si 2. Abiogeneza-viata provine
din materie anorganica).

Generatia spontana

Sistemele de evolutie darwinian si neo-darwinian se concentreaza numai asupra

mecanismelor prin care s-au format organismele unele din altele in decursul milioaneleor
de ani. Totusi,teoria evolutiei nu poate trata acest prim organism care a aparut la
intamplare in asa-zisa “planeta primitiva” prin “generare spontana”.
Fara un impuls extern,aparitia spontana este singura explicatie pentru existenta primului
organism pe Pamant. Acest concept are radacini adanci in istorie. Putem aminti aici pe
Anaximander,un filosof grec ce a trait in sec 6 I.Hr.,care a afirmat ca viata a luat nastere
din noroi expus la lumina solara.Desi teoria darwiniana s-a concentrat pe mecansimul
evolutionist al oragnismelor,a amintit ca viata originara probabil ca a aparut “intr-un mic
iaz” unde razele solare actionau asupra sarurilor organice. In 1920 oamenii de stiinta
Oparin si Haldane au imbunatatit aceasta teorie afirmand ca razele uv actionau aupra unei
atmosfere primitive cu apa,amoniac si metan ceea ce a dus la formarea unei “supe diluate
si fierbinti” ce a stat la baza vietii.Pe masura ce am continuat sa citesc,am descoperit un
lucru interesant,si anume faptul ca pe cand secolul 20 prin stiinta si tehnologia de care a

29
dispus a inlaturat nevoia filosofica pentru orice lucru metafizic,sec 21 cu mult mai
avansat decat cel anterior realizeaza ca lcururile nu pot fi explicate tot timpul numai prin
prisma proceselor fizice.
Ceva nu era in ordine aici-oameni de stiinta de pe intreg
mapamondul(ateisti,agnostici,teisti) declarau ca aparitia spontana era negata inca de
acum 100 de ani (George Wald, "The Origin of Life," Scientific American”) De fapt
oamenii de stiinta evolutionisti au inceput sa analizeze daca este posibil ca un organism
unicelular,o bacterie de exemplu,sa apara din combinarea la intamplare a aminoaciziilor.
Harold Morowitz,un renumit fizician de la Universitatea Yale,autorul cartii “Originea
vietii celulare” (1993),a declarat ca sansele de aparitie a organismului primordial prin
generare sponatana sunt de 10 la puterea 100 de miliarde.
Sir Fred Hoyle,un popular agnostic care a scris cartea “Evolutia din spatiu” (1981),a
afirmat ca asemenea sanse sunt de 10 la puterea 40.000 (sanse la fel de mari ca si
probabilitatea unei tornade de a trece printr-un depozit de fieraraie si sa ansambleze un
Boeing 747.)
Francis Crick,un ateist si co-descoperitor al structurii ADN-ului in 1953,numeste viata
“aproape un miracol”. El nu a putut rationa implicatiile metafizice ale descoperirii
structurii ADN-ului asa ca a propus teoria “sporilor interstelari” din 1970.
Totusi,materialistii presupun ca viata s-a ivit in mod spontan undeva in “supa
primordiala” a Pamantului primitiv,supa ce continea absolut nici o urma de viata in ea,ci
doar minerale si substante chimice existente in fiintele vii. Deoarece oxigenul din
atmosfera ar fi dus la distrugerea tuturor posibilitatilor ca viata sa fi aparut datorata unor
procese naturale,evolutionsitii au presupus in mod gresit ca atmosfera initiala nu continea
oxigen ( In acest sens nu exista nici o dovada stiintifica ca Pamantul ar fi avut vreodata o
atmosfera lipsita de oxigen asa cum pretind evolutionsitii. Cele mai vechi roci terestre
contin nenumarate probe ce arata ca ele s-au format intr-un mediu cu o atmosfera ce avea
in structura ei oxigen).Pe de alta parte,daca atmosfera primordiala nu continea
oxigen,cum este posibil sa fi supravietuit intaiul organism,stiind ca oxigenul constituie o
parte componenta a suportului vital.
Acestia,totodata,au presupus ca atmosfera trebuia sa fi continut anumite ingrediente
precum amoniac,hidrogen,vapori de apa si metan. Oricum,este bine cunoscut faptul ca
aranjand aceste “ingrediente” nu se creeaza viata. Din acest motiv,materialistii au
considerat ca inca ceva era necesar-descarcarile electrice (Variate susrse energetice au
fost folosite in incercarea de a se crea viata din diferite amestecuri chimice,aici incluzand
curentul electric,radiatiile UV,scanteile electrice. Nici una dintre ele nu au putut duce la
aparitia vietii).

Oameni de stiinta incercand sa creeza viata

Dr. Stanley Miller si Sidney Fox au fost 2 dintre primii oameni de stiinta care au incercat
prin experimente de laborator sa demonstreze ca viata ar fi putut aparea spontan. Ei au
realizat un aparat ce continea metan,amoniac si vapori de apa,dar fara oxigen. In acest
amestec ei au declansat niste scantei electrice pentru a simula fulgerele. Care a fost
rezultatul? Bineinteles ca viata nu a fost creata,in schimb electricitatea a dus la
combinarea catorva atomi in aminoacizi. Celebra experienta a lui Miller este folosita de
evolutionisti ca argument pentru aparitia spontana a vietii. Se considera in mod gresit ca

30
aminoacizii si alte substante organice ar reprezenta materie vie. In dexul din 1998 gasim
definitia: Aminoacid-substanta specifica materiei vii,care se caracterizeaza prin prezenta
in aceeasi molecula a unei functii acide si a unei functii bazice si care intra in compozitia
proteinelor.”
In realitate,aminoacizii nu sunt substante specifice materiei vii. Faptul ca au fost obtinuti
in laborator fara utilizarea organismelor vii,arata tocmai acest lucru. Aminoacizii intra in
componenta vietuitoarelor,dar viata nu se reduce la existenta aminoacizilor. Substantele
organice sunt componente ale vietuitoarelor;ele nu au viata.

In continuare vom prezenta inca un argument care dovedete ca experimentul lui Miller a
esuat. Amestecul de aminoacizi si alte substante chimice produse nu sunt de ajuns pentru
a crea viata. Pentru a arata acest lucru vom vorbi putin despre stereochimia (ramura a
chimiei care se ocupa cu studiul asezarii in spatiu a atomilor unei molecule) unui
aminoacid. Un aminoacid poate avea din punct de vedere chimic o orientare de dreapta si
de stanga. Aceste 2 forme sunt identice ca si numar de atomi,dar opuse in aranjarea
tridimensionala a lor. (acest lucru se refera la izomeri)

Astfel,toate formele de viata folosesc aminoacizii care apartin exclusiv formei de

stanga. Nici o singura fiinta vie nu poate avea o combinatie intre cele 2 forme.
Adaugand un singur aminoacid de dreapta unui lant de stanga duce la distrugerea
intregului lant. Atunci cand aminoacizii sunt sintetizati in laborator exista
totdeauna un amestec in proportie de 50% dintre aminoacizii de dreapata si cei de
stanga.

Totusi viata necesita mai mult decat aminoacizi. Sa amintim aici proteinele si ADN

Proteinele

Proteinele sunt macromolecule informationale,cu sevente specifice de aminoacizi. Ele

sunt componente chimice ale organismelor vii,cu cel mai inalt grad de complexitate si de
varietate moleculara.

Functiile proteineor:intra in structura tuturor celulelor,contribuind la cresterea si refacerea

lor; unele proteine membranare au rol de transport; prin participarea lor la formarea unor
enzime intervin in desfasurarea tuturor proceselor vitale;intra in structura unor hormoni si
neurotransmitatori;intervin in procesele de aparare a organismului impotriva
microbilor,participand la formarea anticorpilor;protejeaza organismul de actiunea toxica
a unor substante,transformandu-le in produsi lipsiti de nocivitate;in anumite situatii
proteinele pot fi utilizate de organism drept sursa de energie

31
Strucura proteinelor

Pentru indeplinirea acestor functii,proteinele au o structura speciala (sub aspect geometric

si electronic).Distingem 4 niveluri structurale: primar,secundar,tertiar si cuaternar.
1. Structura primara se defineste prin succesiunea aminoacilor.Ea este programata
genetic. Ordinea aminoacilor este esentiala. O inlocuire a unui aminoacid cu altul
poate modifica proprietatile proteinei. Modificarile foarte mici ale informatiei
genetice pot avea consecinte grave. Simpla intamplare nu poate explica aceasta
ordine. Numarul mare de aminoacizi dintr-un lant proteic face ca probabilitatea
sintezei intamplatoare sa fie foarte mica. Insulina are 51 de aminoacizi,ribonucleoza
are 124,mioglobina 153,tripsinogenul229,gama globuluina are 1320 de aminoacizi.
2. Structura secundara defineste forma spatiala a catenei si legaturile slabe din catena.
3. Structura tertiara se obtine prin replierea catenelor macromoleculare in forma cea mai
stabila din punct de vedere termodinamic.
4. Structura cuaternara. Multe proteine sunt alcatuite din mai multe lanturi polipeptidice.
Strucura cuaternara defineste natura,numarul si modul de asociere a subunitatilor.

Molecula de ADN

ADN-ulte o macromolecula de acid dezoxiribonucleic,formata din 2 lanturi de

nucleotide,continand informatia genetica codificata. O nucleotida este constituita dintr-o
baza azotata,un zahar (dezoxiriboza) si un radical fosforic.
Fiecare componenta are un rol bine stabilit:
-bazele azotate (A,T,C,G) au rol informational
-zaharul pozitioneaza baza azotata
-radicalul fosforic permite legarea unitatilor pentru formarea unui lant molecular.

ADN contine 4 baze azotate: Adenina (A),Guanina (G), Timina (T), Citozina (G).
Structura speciala a acestora permite doar legaturi: A=T (legatura dubla), GC (legatura
tripla).
In felul acesta,adeninei dintr-o catena ii va corespunde totdeauna timina de pe cealalta
catena,iar guaninei ii va corespunde intotdeauna citozina. Astfel o catena este replica
celeilalte.
Perechile de baze azotate,care sunt hidrofobe,sunt plasate spre centrul dublu helixului.
Aceasta mareste stabilitatea macromoleculei de and in solutie.
Lungimea conturului de and dintr-o singura celula umana este de aproximativ 2m. Pentru
ca o molecula de and sa incapa in spatiul nuclear,stramt,materialul genetic se organizeaza
corespunzator,un rol important revenind histonelor,proteine bazice,cu masa moleculara

32
mica,asociate AND-ului. In felul acesta o molecula de 2m incape,prin rasuciri in jurul
histonelor si suprarasuciri in spatiul nuclear cu diametrul de 0,1 nm.
Am prezentat doar cateva aspecte generale referitoare la and,pentru a intelege ca este o
structura functionala complexa cu subunitati bine randuite pentru indeplinirea unui rol
precis:pastrarea si transmiterea informatiei genetice.
Oamenii de stiinta evolutionisti nu pot explica:
-originea informatiei genetice
- structura bazelor azotate ca permit doar legaturi A-T,G-C
- existenta histnelor pentru “impachetarea” and-ului in nucleu

Pentru a intelege mai bine natura AND-ului vom vorbi in continuare despre informatie.

1.Informatia este capacitatea unui mesaj de a inlatura o nederminare atunci cand este
descifrat. Intre informatie si nedetrminare exista o legatura stransa,informatia dovedindu-
se a fi informatie in adevaratul sens al cuvantului atunci si numai atunci cand ea inlatura
o anumita nedeterminare. Cu cat nedeterminarea de la inceputul experimentului este mai
mare,cu atat este mai mare informatia ce se obtine dupa efectuarea experimentului.
De exemplu,stim ca o urna contine doar 2 bile albe. Daca cineva ne spune ca s-a extras o
bila alba,nu ne da nici o informatie referitoare la culoarea bilei.Stim ca bila extrasa e alba.
Se transmite un mesaj dar nu primim informatie. Extragerea unei bile albe este un
eveniment sigur,iar informatia data de un eveniment sigur este zero.
Sa presupunem acum ca urna contine o bila alba si una neagra. Daca cineva ne spune ca
bila extrasa este alba,ne da o informatie,deoarece ne spune ceva ce nu cunoasteam. Initial
exista o nedetrminare: se va extrage o bila alba sau o bila neagra. Informatia primita
inlatura aceasta nedeterminare. Stim acum ca bila extrasa e alba.
Consideram acum o urna cu 20 de bile numerotate 1,2,3,…20.Nedeterminarea este mult
mai mare: se poate extrage bila1,sau 2…sau bila 20.Daca cineva ne spune ca s-a extras
bila 15,ne da o informatie mare,prin inlaturarea acelei mari nedeterminari initiale.

Aplicatie apologetica
Sinteza proteinelor in organismele vii se realizeaza pe baza informatiei genetice din
and.Codificand 20 de aminoacizi,ADN-ul ofera o mare informatie,deoarece inlatura o
mare nedeterminare.

2.In aceasta lume informatia se pastreaza pe un suport material,dar are o anumita

independenta. De exemplu,acelasi text poate fi copiat de pe o hartie pe alta,fara sa-si
schimbe intelesul. Suportul s-a schimbat dar informatia a ramas aceeasi. Ea este
invariabila. In stiinta este recunoscut faptul ca informatia este independenta de energia
consumata pentru transiterea ei,avand un anumit caracter specific.
Savantul american Norbert Weinner spunea ca informatia nu e nici materie
(substanta),nici energie.
Preluam din 2 exemple:

33
-profesorul nu pierde informatiile pe care le preda elevilor sai
-profesorul poate preda aceeasi lectie vorbind mai tare sau mai incet.
Primul exemplu arata ca informatia nu se supune unei legi de conservare,asa cum se
supune materia. Al doilea exemplu arata ca,desi,transmiterea unei informatii presupune
existenta unui minim de enrgie,informatia nu depinde de valoarea energiei.

Aplicatie apologetica
Din cele prezentate rezulta ca informatia nu se reduce nici la substanta,nici la energie,nici
la ansamblul lor;deci nu se reduce la materie,cum gresit considera materialistii. O pagina
scrisa nu se reduce la ansamblul format din hartie si cerneala. Continutul scrierii nu este
determinat nici de energia folosita pentru scriere.
Biologii au studiat ADN-ul (suportul informatiei)dar nu au reusit sa explice de unde
provine informatia inscrisa in ADN.

3.Pentru realizarea unui pahar de sticla este necesara o informatie referitoare la forma.
Prin spargerea paharului (in urma unui eveniment intamplator) se pierde tocmai aceasta
informatie. Topind cioburile obtinem un “bloc” de sticla nu un pahar. Evenimentele
naturale,intamplatoare duc la micsorarea informatiei. Prin fenomene intamplatoare
nu se poate explica transformarea cioburilor in pahar.

Aplicatie apologetica
Matematicianul si specialistul Marcel Paul Schutzenberger,specialist in teoria
informatiei,foloseste exemplul unui aparat electric. Un astfel de aparat nu este o simpla
colectie de piese,ci este o imbinare realizata conform unui proiect,deci unei informatii
existente inainte de aparat. Dar un ochi are o strucura mult mai complexa decat un aparat
electric realizat de om.Pentru obtinerea unui ochi este necesara mai multa informatie.
Biologii atei nu pot explica sursa acestei informatii,deoarece ei nu recunosc existenta
Creatorului.

Sansa de a se forma o proteina,pana si una simpla (e impropriu spus simpla) chiar daca ar
exista compusi intr-un amestec ideal,intr-o atmosfera ideala si intr-un timp de 100 de
miliarde de ani este de 1/10 la puterea 67. Matematicienii sunt de acord ca din punct de
vedere statistic,orice sansa mai mica de 1/10 la puterea 50 are o probabilitate de
intamplare egala cu 0 (Matematicianul Emil Borel afirma : “Evenimentele a caror
probabilitate e foarte mica nu se intampla niciodata” – “Elemente de teorie a
probabilitatii”-).

Ajungem astfel la concluzia marelui savant Nicolae Paulescu : “Ideea de Dumnezeu este
o notiune fundamentala,fara de care stiinta cade in absurd.”

34
Vom cita in continuare din opera marelui om de stiinta Phillip E. Johnson un articol
intitulat “ Ce este darwinismul?”

CE ESTE DARWINISM-UL?

Phillip E. Johnson

Există un serial de televiziune foarte popular [în SUA, n. red.] initulat “Jeopardy” în care
ordinea obişnuită a lucrurilor este inversată. În loc de a li se adresa intrebări,
participanţilor li se dau răspunsuri pe baza cărora ei vor formula intrebările. Acest format
al emisunii sugerează o intuiţie din partea invitaţilor, intuiţie care poate fi aplicată şi în
cazul legii, al ştiintei şi bineînţeles aproape în fiecare domeniu. Cel mai important lucru
nu este de a cunoaşte toate raspunsurile, cat întrebările la care trebuie să se răspundă.

Această intuiţie reprezintă punctul meu de plecare în cercetarea evoluţiei darwiniene şi

relaţia ei cu creaţia, deoarece darwnismul este răspunsul la foarte multe întrebari. Pentru
început, teoria darwiniană ne spune că se poate dezvolta o anumită cantitate a diversitaţii
formelor de viaţă, de vreme ce avem diferite tipuri de organisme complexe deja existente.

Astfel, dacă o mica populaţie de păsari migrează pe o insulă izolată şi in timp nu mai
dezvoltă contacte cu altele, evoluează totuşi în alte genuri sau chiar specii. Aceste variaţii
mici în interiorul unei specii sau al unui gen , apărute probabil sub influenţa
împrejurărilor exterioare au trezit în Darwin ganduri tulburătoare. Dacă pot surveni
asemenea mici schimbari în cadrul unei specii, este oare posibil ca ele să dea în cele din
urmă naştere la specii cu totul noi?

Biologii evolutionişti nu se mulţumesc doar la a explica în ce fel aceste variaţii au avut

loc. Ei aspiră la a raspunde unei întrebări şi mai importante: cum organisme complexe
precum păsarile, florile şi oamenii au apărut “de la început”, prin Creaţie. Răspunsul
darwinian la această a doua intrebare este că acea fortă creativă care a “produs” animalele
şi plantele atat de complexe dintr-o singură celulă predecesoare tuturor organismelor vii
în timp de ere geologice este de fapt aceeaşi fortă care acţionează sub mecanismul
producerii variaţiilor in cazul florilor, insectelor, animalelor domestice chiar sub ochii
noştri. Conform afirmaţiilor lui Ernst Mayr, vicarul tuturor darwiniştilor in viaţă
“evoluţia transpecifică (macroevoluţia) nu e nimic altceva decat o extrapolare şi
magnificare a evenimentelor care au loc în interiorul unei populaţii sau al unei specii. ”

35
Din acest punct de vedere, evoluţia neo-darwiniană este o doctrină filosofică lipsită de
probe empirice, încat succesorul lui Mayr la Harvard, Stephen Jay Gould, s-a pronunţat
odată spunand că este “de-a dreptul moartă. ” Cum se face că ataţia oameni de ştiinţa şi
intelectuali, care se mandresc cu empirismul lor si cu o minte deschisa tuturor parerilor,
continuă a accepta teorii atat de lipsite de dovezi si a le considera “intamplări ştiinţifice”?

Răspunsul la această întrebare se află in definirea – pe care o vom face in continuare - a 5

cuvinte cheie: CREAŢIONISM, EVOLUŢIONISM, ŞTIINŢĂ, RELIGIE ŞI
ADEVAR. Odată ce vom inţelege modalitatea in care aceşti termeni sunt folosiţi in
discursul evoluţionist, ascendenţa continuă a neo-darwinismului nu va mai reprezenta un
mister şi nu va mai trebui sa fim induşi în eroare de afirmaţii conform cărora această
teorie (evoluţionistă) este argumentată de “probe copleşitoare”. Trebuie sa fac precizarea
încă de la inceput că folosirea cuvintelor în mod clar nu e o activitate inocentă pentru unii
dintre noi, şi ca există interese mult mai mari în acest domeniu care prosperă doar prin
folosirea ambiguităţii şi a confuziei. Cei care insistă să definească termenii în mod clar
pot fi priviţi cu suspiciune şi ostilitate, putand fi acuzaţi că ar fi inamici ai ştiinţei. Dar să
acceptăm acest risc si să începem prin definirea acestor termeni de care am vorbit mai
sus.

CREAŢIONISM inseamnă, pur si simplu, “credinţa în creaţie”. În folosirea darwinistă,

care domină nu doar literatura ştiinţifică ci pană şi media, creaţionistul este o persoană
care ia cuvintele Carţii Facerii (Genezei) din Biblie drept adevărate într-un sens cu totul
literal. Pamantul a fost creat într-o singură săptamană, în zile de cate 24 de ore fiecare şi
nu mai mult de 10. 000 de ani în urmă; schimbările geologice s-au produs datorită
poptopului; nu au existat inovaţii majore in formele de viaţă de la crearea lor. Este o temă
importantă in propaganda darwinistă afirmaţia cum că “persoanele care au oricare dubii
cu privire la darwinism sunt creaţioniştii, care nu fac altceva decat sa contrazică
evidenţele clare ale ştiinţei în schimbul păstrarii concepţiilor religioase”. Dacă procesul
creaţiei a durat o singura saptamană sau miliarde de ani nu are nici o importanţă din
punctul de vedere filosofic sau teologic. Creaţia, prin procese gradate timp de ere
geologice, ar putea da naştere la probleme de interpretare biblică, dar nu lezează
principiile religiei teiste.

Creaţia, din acest punct de vedere - conform electoratului american din 1991 - este crezul
a peste 87% din locuitorii acestei ţari. Dacă Dumnezeu ne-a adus la existenţă cu un
anumit scop, atunci lucrul cel mai important este cel al cunoaşterii lui Dumnezeu şi a
ceea ce vrea El de la noi.

Este astfel creaţia, din acest punct de vedere, consecventă evoluţionismului? Raspunsul
este un NU absolut, atunci cand evoluţia este înţeleasă în sensul darwinian. Pentru
darwinisti evoluţia înseamnă evoluţie naturală, deoarece, pentru ei, ştiinţa trebuie sa
presupună că universul este un sistem închis ce constă doar in cauzalitate şi efect, sistem
ce nu poate fi niciodată influenţat de cineva din afară, cum ar fi Dumnezeu - de exemplu.

La inceput, o explozie a materiei a creat cosmosul şi în mod indirect evoluţia prin procese
naturale a creat tot ceea ce a urmat. Din punct de vedere filosofic, se poate trage

36
concluzia ca încă de la început nici un scop inteligent nu a ghidat evoluţia. Dacă
inteligenţa există astazi, este doar din cauza că aceasta a evoluat prin intermediul
proceselor naturale lipsite de un scop anume.

O teorie materialistă a evoluţiei trebuie in mod inerent sa invoce 2 tipuri de procese.

Pentru inceput, teoria trebuie să se bazeze pe şansă, deoarece doar aceasta mai ramane
atunci cand excludem orice principiu raţional sau un scop anume. Teoriile care invocă
doar şansa nu sunt, oricum, credibile. Ceea ce fiecare dintre noi stim e ca organismele vii
sunt de o complexitate extraordinară, cu mult peste cea a unui calculator sau a unui avion.
Teoria care spune că aceste entitaţi au apărut datorită şansei e cu mult mai puţin credibilă
celeia care presupune existenţa unui Creator. Pentru a-şi apăra crezul, darwinistii au
trebuit să caute probe care să ateste existenţa unor forte non-conştiente si fără scop, care
să fi dus la aparţia vieţii. Iar pentru aceasta, selecţia naturală e de departe cel mai
plauzibil candidat.

Dacă presupunem că mutaţiile genetice la întamplare au dus la crearea informaţiei

genetice de care e nevoie, să zicem, pentru a-i da un început de aripi unui mic mamifer, şi
dacă credem în continuare că fiecare pas micuţ în procesul crearii aripilor a oferit
animalului şansa de a supravieţui, atunci selecţia naturală s-a asigurat că această creatură
să poată fi capabila de reproducere. Daca mergem pe acest fir al logicii, credem că aripile
vor aparea conform unui plan al vreunui proiectant. Desigur, daca aripile, sau alte
imbunataţiri nu apar, teoria evolutionistă explică absenţa lor la fel de bine: muţatia dorită
nu s-a întamplat pentru că selecţia naturală a favorizat altceva. Nu exista nici o condiţie
pentru a confirma această speculaţie prin metode experimentale sau chiar fosiliere. Pentru
darwinişti este de ajuns doar sa îşi imagineze procesul prin care cred că s-a derulat
evoluţia, fară a fi însă capabili de şi-l demonstra.

Richard Dawkins numeşte procesul creării prin mutaţii şi selecţie naturală “ceasornicarul
cel orb” subliniind astfel existenţa unei forţe lipsite de sens în opoziţie cu “ceasornicarul”
teologiilor deiste. Aceasta forţă creatoare a “ceasornicarului orb” este suportată doar prin
desconsiderarea celui mai slab, aţa cum este exemplul faimoasei familii de molii din care
procentul de molii negre a crescut in perioada cand moliile albe erau mancate de către
păsarile care le puteau vedea din cauza copacilor cu scoarta închisa la culoare! Aceasta
poate arată că selecţia naturală poate face ceva, dar nu poate crea nimic din ceea ce deja
există.

Premisa existenţei unui “ceasornicar orb” are originea in teoria filosofică după care
natura s-a creat pe sine insaţi. Se poate argumenta asupra detaliilor, dar dacă Dumnezeu
nu este luat în considerare, atunci ceva precum darwinismul trebuie să fie adevarat
indiferent de probele pe care le aduce.

Aceasta ne conduce la al treilea termen şi anume ŞTIINŢA. Deja am văzut cum

darwiniştii au presupus, ca prim principiu, că istoria cosmosului si a formelor sale de
viată este deplin explicabilă prin cauze naturaliste. Aceasta reflecta doctrina filosofica
numită naturalism ştiinţific, despre care se spune că este o consecintă a inerentei limitări
a ştiinţei. Dar ceea ce face naturalismul ştiinţific, este să transforme limitarile ştiinţei în

37
limitări ale realităţii, în vederea maximizarii puterii explicative a ştiinţei şi a
profesionistilor ei. Este, desigur, posibil de a studia organismele ştiinţific, dar plecand de
la premisa că ele au fost create de Dumnezeu, la fel cum oamenii de stiinta studiază
avioanele şi chiar operele de arta, fară a nega faptul că acestea au fost create de cineva.
Problema privind acceptarea rolului lui Dumnezeu în istorie nu duce la “încetarea
ştiinţei” ci doar la o recunoastere că exista Cineva în afara graniţelor ei naturale.

Cea de-a doua trasatură a naturalismului ştiinţific care este importantă scopului nostru,
este propriul lui set de regului privind critica şi înlocuirea unei paradigme. O paradigmă
este o teorie generală - precum teroria darwiniană evoluţionistă - care a primit acceptarea
întregii comunităţi ştiinţifice. Paradigma uneşte diversele specialităţi care formează o
comunitate ştiinţifică şi care îşi sprijină cercetarea în fiecare dintre ele. Astfel, zoologii,
botaniştii, geneticienii, biologii moleculari si paleontologii, toţi dintre aceştia au în vedere
în cazul cercetarii ştiinţifice, completarea cu detalii a paradigmei darwniniane. Daca un
biolog molecular vede un model aparent neutru de mutatii care nu are nici un efect asupra
unui organism, acesta trebuie să realizeze o legatura între această descoperire şi cererea
pardigmei care spune că seleţtia naturală ghidează evolutia. În acest fel, el poate postula o
suficientă cantitate de mutaţii invizibile adaptative, despre care crede că ar fi acumulate
prin selectie naturală. În mod similar, dacă un paleontolog descoperă o fosilă a unei noi
specii, dar care nu afectează arhiva fosilieră, acesta trebuie sa gasească diferite
“contorsionari” necesare demonstrării unui model de încremenire a schimbării prin
acumulări de micromutaţii.

Susţinerea acestei paradigme ar părea în alte contexte ca fiind o inşelăciune, aşa cum
Niles Eldrege a afirmat cu francheţe: “noi, paleontologii, am spus că istoria vieţii se
sprijină pe povestea schimbarii adaptative, în timp ce toate cunoştinţele arată că nu.”
Eldrege a explicat că aceasta neîntelegere a apărut datorită “convingerii că selecţia
naturală acţionează în natură dar şi cunoasterii modalităţiî în care aceasta acţionează.”

Asa cum mulţi oameni de ştiinţă au observat,că comunitatea ştiinţifică nu doreşte

abandonarea unei paradigme în schimbul alteia acceptabile. Acesta denotă că, oricat de
devastatoare ar părea, critica asupra evoluţiei e de fapt irelevantă susşinătorilor
evoluţionismului. De exemplu, se poate arata că existenţa oricarei puteri creatoare
evoluţioniste se află intre 2 puncte: slabă si neexistentă. Acest lucru e cat se poate de
adevarat, dar pentru darwinişti se adresează urmatoarea intrebare: dacă NU selecţia
naturală a realizat creaţia, atunci ce? “Dumnezeu” este în mod sigur un raspuns
inacceptabil, deoarece o astfel de fiinţă este necunoscută ştiinţei. Raspunsul “nu ştim”
este la fel de inacceptabil, deoarece pune ştiinţa în posibilitatea de a nu gasi un raspuns
originii vietii.

Paradigma lui Gould conform căreia neo-darwinismul e de fapt mort, nu are nici un efect
asupra crezului darwinist, sau chiar asupra lui Gould insuţi. Gould a a facut această
declaraţie în speranţa apariţiei unei noi ipoteze care să-i susţina teoria, bazată pe
speculaţiile macromutaţionale ale geneticianului Richard Goldschmit. Cand noua teorie
nu a venit asa cum era asteptată, alternativa e fie de a accepta teoria lui Ernst Mayer

38
privind neo-darwinismul, fie de a crede că procesele naturale nu pot fi inţelese în
totalitate din cauza complexitaţii lor. Acest lucru nu însemna nici o soluţie, de fapt.

Sa presupunem că vreau stiu dacă Dumnezeu a avut vreun rol în crearea organismelor vii.
Un răspuns tipic darwininist este: nu există nici un motiv pentru a invoca acţiunea
vreunei forte supranaturale, deoarece selecţia darwiniană a fost capabilă de acest lucru.
Pentru a evalua acest raspuns, trebuie sa ştiu dacă selecţia naturală are cu adevarat o fortă
creatoare asa cum ii este atribută. Nu este un raspuns suficient a spune că oamenii de
ştiinţă nu au nimic de oferit in schimbul ei (selecţiei naturale). Faptul că oamenii de
ştiinţa spun “nu ştim” nu îmi ofera nici o informaţie validă asupra a ce ştiu ei cu adevarat.

Nu susţin că oamenii de ştiinţă trebuie să-şi schimbe regulile şi să ignore paradigmele.

Tot ce vreau de la ei este să fie sinceri şi să recunoască faptul că ei susţin teoria
darwniană, deoarece preferă o ipoteză nesigură in schimbul nici uneia. Ceea ce fac in
schimb, este de a prezenta teoria evoluţionistă publicului ca un fapt ce trebuie acceptat de
fiecare fiinţă raţională.

Pentru creaţionişti, darwiniştii par destul de intoleranţi şi de dogmatici cand acestia

insista de a-şi propaga propria filosofie ca un monopol in şcoli şi în media. Bineînteles că
darwiniştii nu se simt vinovaţi. Din contră, ei se simt prost cand creaţioniştii doresc a-şi
face auzite propriile lor argumente. A prezenta evoluţia ca unica sursa de desfaşurare a
ciclului vieţii li se pare darwiniştilor a fi o “integrare a ştiinţei in educaţie”, în schimb a
prezenta şi cealalta teorie, a creaţioniştilor, ar insemna pentru ei …să asculte niste
fanatici! Profesorilor de colegiu le-a fost interzis sa vorbească impotriva evoluţionismului
în faţa studenţilor…

Pentru a explica această situaţie bizară trebuie să definim cel de-al 4-lea termen şi anume
RELIGIA.

Să presupunem că argumentele unui “sceptic” arată că probele privind creaţia biologică

prin selecţie naturală se află într-un puternic impas, şi date fiind aceste circumstanţe,
trebuie să luam în considerare dezvoltarea vieţii datorită unei forţe pre-existente şi care e
ghidata de un anumit scop. Pentru naturalişti, aceasta sugestie este “creaţionistă” şi deci
inacceptabilă deoarece invocă o entitate necunoscută ştiinţei. Ceea ce e şi mai rău e că ar
putea exista posibilitatea ca acest Creator să fi vorbit cu oamenii prin intermediul
profeţilor, persoane ce deţin informaţii adevărate despre Dumnezeu. Astfel de persoane
pot fi considerate rivale ştiinţei!

Din acest motiv, filosofia naturalistă, dorind să prevină această problemă a afirmat
urmatoarele: naturalismul este ştiinţa, iar teismul religie. Primul termen există în cadrul
cunoaşterii, iar cel de-al doilea în cel al credinţei. Diferenţa dintre aceştia este de o
importanţă extraordinară, deoarece numai informatia poate fi validă pentru oricine, in
schimb ce credinta este validă doar pentru credinciosi, şi nu trebuie niciodată să treacă
drept informaţie! Elevul care crede că 2 si cu 2 fac 5, sau ca apa nu e alcatuită din atomi
de hidrogen si oxigen, sau că teoria evoluţiei nu e corectă, nu exprimă un punct de vedere
minoritar. El poate fi ignorant, iar rolul ştiinţei este de a educa aceasta ignoranţa şi de a o

39
transforma în informaţii “valide”. Astfel, elevii sunt invaţati înca de la primele clase că
evoluţia este un fapt real, şi că odată cu trecerea timpului vor învaţa că evoluţia înseamnă
naturalism.

Pe scurt, propozitia că Dumnezeu a fost implicat în orice fel în procesul creaţiei e scoasă
din orice carte şi negată. Aceasta, deoarece evoluţia naturalistă este, prin definiţie, în
categoria informaţiilor ştiinţifice. Ceea ce contrazice informaţia este implicit fals sau
imaginar. Dumnezeu nu există pentru că nu există nici o informaţie care ar arăta acest
lucru. Acesta e motivul pentru care ştiinţa nu spune nimic despre Dumnezeu.

Cel de-al 5-lea şi ultim termen este ADEVĂRUL. Adevărul nu este un concept important
în filosofia naturalistă. Motivul este că adevărul relevă un absolut neschimbabil,în timp
ce ştiinţa este de natură dinamică. Viaţa, ca şi informaţiile, evoluează spre forme
superioare. Ce a fost informaţie în trecut, nu este neapărat şi în prezent, iar informaţiile
din viitor vor fi în mod sigur superioare celor de acum. Doar naturalismul prin sine însuşi
şi validitatea ştiinţei sunt adevăruri absolute. Nu poate exista nici un criteriu al adevărului
în afara ştiinţei, nici un dumnezeu la care sa avem acces.

Modalitatea de a întelege aceste lucruri se poate vedea şi în limbajul “religios” al

oamenilor de ştiinţă naturalişti. De exemplu, fizicianul Stephen Hawking şi-a încheiat
faimoasa carte “Rezumat al istoriei timpului” cu prezicerea că omul va ajunge într-o zi să
cunoască “mintea lui Dumnezeu”. Această afirmaţie a fost greşit inteleasă de anumiţi
prieteni ai mei, care credeau că Hawkins ar avea o atracţie către teism. De fapt, Hawkins
nu se referea la o forţă supranaturală, ci la posibilitatea ca informaţia ştiinţifică va ajunge
la un moment dat completă, deoarece va putea explica toate mişcările particulelor
materiale, in orice circumstantă.

Monopolul ştiinţei în domeniul cunoaşterii explică de de biologii evolutionşti nu găsesc

ca fiind normală întrebarea: “este teoria darwiniană adevarată?” Ei vor accepta cu
bucurie ca teoria este incompletă, şi că necesit cercetari suplimentare. Pentru ei
cunoasterea este prin definiţie cea mai apropiată aproximare a adevărului absolut ce ne
este accesibilă. A întreba dacă această cunoaştere (informaţie) este adevarată înseamnă a
devia de la subiect şi a nu inţelege “cum lucrează de fapt ştiinţa”.

Pana acum am descris categoriile metafizice prin care oamenii de ştiinţă naturalişti au
exclus dumnezeirea din discuţiile lor “raţionale”, asigurandu-se astfel că darwinismul
este ADEVĂRAT PRIN DEFINIŢIE. Nu e necesar de a explica de ce ateii găsesc acest
sistem de gandire agreabil. Ce e putin mai greu de înteles, cel puţin la început, este
puternicul suport pe care îl primeşte darwinismul din partea comunitaţii creştin-
academice. Încercările de a demasca falsitatea evoluţionismului sunt primite cu putin
entuziasm de multi profesori creştini de ştiinţă şi filosofie, chiar şi în instituţii despre care
se spune ca sunt conservatoare. Ţinand cont de faptul că darwinismul este naturalist şi
deci antagonist ideii că Dumnezeu ar fi avut vreun rol în istoria vietii, şi că joacă rolul
principal în asigurarea supremaţiei în lumea intelectuală, am putea presupune că
intelectualii creştini ar fi dornici de a descoperi punctele slabe ale acestuia. De fapt, cei

40
mai mulţi dintre profesorii creştini cred că darwnismul sau “evoluţia”, aşa cum o numesc
ei, este de neatins şi că poate din acest motiv consecvent credinţei creştine.

De fapt, darwnismul este de neatins atat timp cat lumea acceptă categoriile naturalismului
ştiinţific. Dacă ştiinţ are o autoritate exclusivă de a ne spune cum anume viaţa a fost
creată, şi dacă ştiinţa este naturalistă, şi dacă ştiinţa nu discreditează niciodată o
paradigmă fară a fi prezentată într-o alternativă naturalistă acceptabilă, atunci darwnismul
este de neînvins. Acelaşi motiv care face darwinismul inevitabil, totodată îl alungă pe
Dumnezeu din istoria umanitaţii, facand din teism o credinţă iluzorie. Naturalismul teistic
se contrazice, astfel, pe sine insusi.

Unii speră să evite contradicţiile dintre ştiinţă şi religie, prin aşezarea regulilor naturaliste
doar in detrimentul ştiinţei, făcandu-se o separare faţă de “religie” în care teismul poate
înflori. Problema acestei aranjări, asa cum am văzut este că în cultura ştiinţifică
naturalistă, concluziile sunt considerate a fi informaţie, sau fapt întamplat. Ce este în
afara faptelor e fantezie, sau în cel mai bun caz credinţă subiectivă. Teiştii care
cochetează cu naturalismul ştiinţific, nu pot afirma niciodată că dumnezeul lor este real în
aceeaşi masură în care şi evoluţia e reală. Dacă Dumnezeu există, El ar fi putut acţiona
asupra creaţiei Sale prin mutaţie ţi selecţie naturală dacă ar fi vrut, dar în acelaţi timp El
ar fi putut crea şi din motive care nu au nici o legatură cu ştiinţa. Atunci cand îl
introducem pe Dumnezeu în contextul creaţiei, nu există nici un motiv de a crede că atata
complexitate care ne inconjoară ar fi putut apărea prin mutaţii întamplatoare şi selecţie
naturală. Probe directe care să ateste că aceste mecanisme au subtanţiale puteri creatoare
nu pot fi gasite în natură, laboratoare sau în urmele fosiliere. Teismul este prin definiţie
doctrina care arată că “altceva afară de darwinism” este valabil.

Poate contradicţia este greu de văzut dacă ne exprimam la un nivel abstract, aşa că voi da
un exemplu. Persoanele care sprijină compromisa poziţie numită “evoluţie teistă” sunt
întotdeauna vagi în a-şi da seama de adevărata semnificaţie a cuvantului “evoluţie”. Ei au
motive bune de a fi atat de vagi. Asa cum am vazut, evoluţia darwiniană este prin
definiţie neghidată şi fară scop, deci o asemenea evoluţie nu poate fi în nici un sens teistă.
Pentru ca evoluţia să fie teistă, trebuie să fie ghidată de Dumnezeu, asta însemnand că
Dumnezeu a programat procesul apariţiei vieţii pas cu pas. Pentru darwinişti, evoluţia
ghidată de Dumnezeu este o forma de creaţionism, care de fapt nu e evoluţie. Bineînţeles,
teiştii pot gandi evoluţia ca ghidată de Dumnezeu, chiar dacă naturaliştilor darwinişti le
place sau nu.

Ne aflam acum in poziţia de a raspunde la întrebarea cu care am început analiza. CE

ESTE DARWINISMUL? Darwinismul este o teorie ştiinţifică bazată pe empirism, care
se situează doar la nivelul microevoluţiei, de unde explică apariţia diverselor forme de
viată, atunci cand mici populaţii sunt izolate de restul speciilor. Ca o teorie generală a
creaţiei biologice, darwinsmul nu este empiric deloc. Este o implicare a doctrinei
filosofice numită naturalism ştiinţific, care se bazează pe ipoteza că Dumnezeu nu a avut
nici o influentă asupra naturii. O asemenea evoluţie este, de fapt, ateism.

41
In 1874, întrebat: “ce este darwninismul?”, marele teolog Charles Hodge răspunde:
“este ateism”. Să ne întoarcem acum la emisiunea “Jeopardy” cu care am început, si să
presupunem că DARWNISMUL este răspunsul. Atunci care e intrebarea? Întrebarea este:
”Cum trebuie ca să fi aparut creaţia, dacă presupunem ca Dumnezeu nu a avut nici o
legatură cu ea?”

Argumentul moral

Argumentul moral se sprijina pe existenta si postulatele constiintei morale si se

formuleaza in mai multe feluri. Una din formele lui cele mai obsinuite este aceasta:

1.Existenta si functiunea constiintei sunt fapte netagaduite. Ea este judecatorul nediscutat

caruia se supun toti,caci cine nu-i asculta vocea,este aspru mustrat de ea. Constiinta nu
depinde de noi,adica de vointa noastra,deoarece nu-i putem porunci,ci ea ne poruncste
noua.Originea ei nu poate fi deci in sufletul nostru,ci in afara si mai presus de noi,in
Dumnezeu,fiinta absolut morala,al carui glas ne vorbeste prin ea si de la care ea isi are
autoritatea cu care ni se impune.

2.Constinnta ne da notiunile de bine si de rau,de drept si de nedrept,de moral si de imoral

etc. De aceste notiuni sunt legate in mod necesar notiunile de virtute si pacat,de merit si
vina,de rasplata si pedeapsa si de un Legiuitor si Judecator suprem,Care a pus in om
aceste notiuni si Care distribuie recompenesele si pedepsele,adica aplica sanctiunea in
chip absolut drept.Se intampla constiintei sa se rataceasca,sau mai exact sa se
perverteasca din cauza pacatului si astfel sa prezinte ca bun,drept,moral,ceea ce este
rau,nedrept si imoral. Dar in asemenea cazuri ea mustra cu aceeasi tarie abaterea de la
poruncile ei,ca si cand nu este pervertita si serveste de busola moralitatii si strajer
neadormit al legii morale.
Aceasta ne-o atesta Sfantul Apostol Pavel prin cuvintele: “Paganii cei ce nu au lege,din
fire fac ale legii. Neavand lege,ei singuri isi sunt lege,ceea ce arata fapta legii scrisa in
inimile lor.” (Romani 2:14,15). Iar Cicero zice: “ A fost intodeauna convingerea
barbatilor cu adevarat intelepti ca legea morala nu este ceva inventat de oameni sau
introdus de popoare,ci ceva vesnic,de care trebuie sa se conduca toata lumea. Ultima ei
temelie este deci in Dumnezeu,Care porunceste si opreste. Si aceasta lege este asa de
veche, ca Duhul lui Dumnezeu Insusi.”

3.Kant a formulat acest argument astfel: “ Virtutea trebuie rasplatita cu fericire,iar viciul
pedepsit. Aceasta cere in mod imperios constiinta. In viata pamanteasca,insa,virtutea nu
este intotdeauna sau nu este pe deplin rasplatita,asa ca omul virtuos sa fie fericit. Tot
asemeni,viciul nu este intotdeauna pedepsit. Ba,de multe ori se intampla ca virututea sa
fie pedepsita,iar viciul rasplatit. Trebuie dar sa existe o alta lume,in care faptele sa fie

42
rasplatite dupa dreptate si o Fiinta atotputernica si dreapta,care sa rasplateasca pe fiecare
dupa faptele sale.
Pe argumentul acesta se sprijina in deosebi religia naturala,spre a dovedi existenta lui
Dumnezeu. El dovedeste mai mult decat celelalte,deoarece prin el ne incredintam nu
numai ca Dumnezeu exista,ci ca este si absolut moral si drept.
S-a obiectat ca originea constiintei s-ar putea explica pe cale evolutionsita sau rationala si
ca ea nu mai este atunci o dovada pentru existenta lui Dumnezeu. Dar incercarile de a
deduce constiinta din simpatie sau solidaritate,din placere sau interes,sau de o transforma
in functie intelectuala nu a dus la nici un rezultat.
Ea este si ramane promulgarea interna a legii eterne,revelatia naturala a lui Dumnezeu in
noi,cum zice Rousseau: “Constiinta,constiinta ! instinct divin,glas nemuritor si ceresc:
calauza singura a unei fiinte ignorante si marginite,dar inteligenta si libera,judecator
infailibil al binelui si al raului,care faci pe om asemenea lui Dumnezeu;tu esti care faci
superioritatea firii omului si moralitatea actelor lui. Fara tine,eu nu sunt nimic in
mine,decat tristul prilej de a cadea din ratacire in ratacire,ajutat de o minte fara reguli si o
ratiune fara principii.

Ce demonstreaza acest argument?

Daca argumentul moral reuseste sa se justifice in fata obiectiilor lui atunci el implica
exista unui Dumnezeu moral si nepartinitor.

Obiectii aduse argumentului moral

Cea mai importanta obiectie poate fi formulata astfel:Daca Dumnezeu e bunatatea

infinita cum se explica raul in lume? De ce nu nimiceste Dumnezeu acest rau?
Dumnezeu fiind atotbun si atotputernic ar trebui sa vrea si sa poata extirpa raul din
lume.Dar vedem ca raul este peste tot in jurul nostru,deci putem cocluziona ca Dumnezeu
nu exista,pentru ca ori nu poate sa elimine raul,caz in care nu ar mai fi atotputernic,ori nu
vrea,caz in care nu mai este atotbun. Oricum ar fi Dumnezeu nu exista.

Rapuns: Dumnezeu L-a creat pe om ca o realitate libera,ca o realitate superioara,care-i

defineste unicitatea sa,distingandu-l de toata cealalta creatie instinctuala. Fara aceasta,
fiinta rationala,intreaga creatie fizica (materiala) ar fi plutit in necunoscut,in haos. Insasi
Dumnezeu,fara aceasta putere rationala sadita in om,ar fi ramas necunoscut.
Numai prin om,lumea primeste sensul si expresia existentei sale.
Se pune intrebarea: Pentru ce a fost creat omul cu aceasta facultate?

43
Singura creatura demna de Dumnezeu,este o creatura rationala,libera,morala.
Libertatea este bunul cel mai inalt al creatiei morale,indispesabila pentru virtute.
Fara puterea autodeterminarii,orice bun moral este imposibil si tot asa ar fi si excluderea
activitatii libere legata de excluderea deplinatatii morale. Demn de Dumnezeu,Creatorul
cel bun al unei lumi bune,este numai o fiinta morala. Insa moralitatea presupune
responsabillitate,si aceasta implica in mod imperios libertatea.
O lume fara o fiinta libera,n-ar avea nici o valoare,pentru ca nu ar avea nici un scop.
In sens negativ,libertatea inseamna lipsa de constrangere,de forta externa opusa.
Pozitiv,se intelege facultatea de a se detrmina ca opus cu cunoasterea scopului. Si fiinta
rationala este inzestrata cu libertate,precum am amintit,dar suntem determinati,nu in
posibilitatea de cugetare,ci in cea de manifestare.Liber este oricine sa cugete ceea ce ii
excita imaginatia,dar nu este liber sa savarseasca tot ceea ce cugeta,caic libertatea noastra
este ingradita in manifestarile ei de anumite motive in legatura cu utilitatea sau
inutilitatea actiunii.
Referitor la actiunea libertatii noastre,Sfantul Ioan Damaschin spune:” Din cele ce se
intampla,unele sunt in puterea noastra de a le savarsi,si altele nu sunt in puterea noastra.
In sens propriu,in puterea noastra sunt actele morale,adica,a minti.a fura,a defaima,a face
rau cuiva etc. In alte acte suntem constransi de imprejurari exterioare,de regula prin
ingradirea legilor,care fixeaza anumite norme de convietuire. Nu putem face tot ceea ce
vrem sau imaginam,ci ceea ce este bine si in conformitate cu legile morale si sociale de
convietuire. Caci libertatea stimulata de imaginatie,cuprinsa tot in libertate il poate
conduce pe om la rau sau spre nimicul din care a fost creat omul. Libertatea are existenta
si suport in fiinta,deci are puterea de determinare si spre bine si spre rau,fara a duce fiinta
la nimicire totala,ceea ce este contrat existentei. Dumnezeu ii lasa omului posibilitatea de
a se hotari sau spre bine,sau spre rau. Si numai in aceasta posibilitate omul crede ca-si da
proba salei reale libertati. Ar fi bine ca omul sa fie constient de aceasta posibilitate,dar sa
n-o foloseasca spre rau.
Si diavolul a fost creat cu libertate, de aceea s-a si putut ravrati impotriva lui Dumnezeu
si a putut ispiti pe oamenii cei dintai.
Fara libertate n-ar fi cu putinta nici o responsabilitate,pentru ca actul ce se
savareseste nu ar sta in propria noastra putere de a-l savarsi,ci ar fi determinat de
altcineva,asupra caruia ar trebui sa cada responsabilitatea.
Din intregul univers,singur omul este creat cu vointa libera,cu putere de a alege si
actiona.
Vietuitoarele actioneaza in virtutea instinctului de conservare,fiind conduse de propria lor
natura. Dumnezeu lasa omului libertarea de a alege: “Viata si moartea ti-am pus Eu astazi
inainte,si binecuvantare si blestem”. (Deut 30:19).
Sfantul Vasile cel Mare,analizand problema raului arbitru,spune: “ Adam a fost zidit nici
muritor,nici nemuritor,insa capabil pentru nemurire si ca trup,dar nu in trupul ce I s-a dat
la creare,pe care si noi l-am primit prin mostenire de la Adam,ci un trup nou,mai bun,la
care trebuia sa ajunga prin transformarea acestui trup,in puterea perfectionarii lui
spirituale generale,ca ultimul rezultat al acestei realizari.”
Adam si Eva aveau toate posibilitatile de a ramane in starea de nevinovatie. Prin starea
de nevinovatie a primilor oameni se intelege libertatea deplina a naturii lor de orice
stricaciune,absensta oricarei piedici in natura lor spre perfectionare mai departe spre
infinit. Ca sa poata executa poruncile si a deveni dumnezeu,omul trebuia sa aiba

44
puterea de a-L refuza. Dumnezeu se face ne-atotputernic in fata libertatii umane,pe
care nu o violeaza,pentru ca provine din insasi atotputernicia Lui. Chiar in maretia
lui de a deveni dumnezeu,omul e capabil de a cadea.

Libertatea umana e conditionata de 3 motive:

1. Fiinta libera trebuie sa aiba posibilitatea de a alege intre mai multe motive
2. Puterea de a cunoaste motivele si de a alege dintre ele.
3. Influenta vointii asupra instrumentelor care trebuie sa duca la indeplinirea ordinelor
personale.

Responsabilitatea incepe odata cu gandirea si cu puterea ce-I este data de a lucra de buna
voie. In virtutea ratiunii sale,omul are puterea de a actiona intru a face bine sau a face rau.
Pentru aceasta exista un imbold intern: ispita,indemnul de a actiona,dar oricat de
puternica ar fi ispita,ratiunea o poate invinge.
Depinde de vointa noastra sa ducem o viata cinstita,asa cum cere Dumnezeu,dar nu ca si
cand aceasta ar fi numai darul Lui si nici al altcuiva din exterior,asa cum cred unii dintre
sustinatorii determinismului,ci ramane hotaratoare constiinta noastra.
Nu Dumnezeu,care revarsa ploaia peste cei buni,ca si peste cei rai,poarta vina relelor,ci
omul care lucreaza ogorul sufletului sau. Tocmai in acest act al crearii unei fiinte libere
consta mareta creatiei divine si a legaturii divine si a legaturii permanente a creaturii cu
Creatorul. Prea fara sens ar fi fost o creatura dependenta de un stapan autoritar,in care
fiinta rationala ar fi fost o simpla unealta manevrata dupa dorintele dictatorului. In felul
acesta,omul ar fi fost supus unei sclavii permanente,ca o creatura
osificata,inactiva,necreatoare,iar opera de mantuire fara nici o valoare.
Dumnezeu L-a creat si L-a voit pe om liber,dar nu un stapan absolut,ci un stapan peste
bunuuri despre care va avea sa sea socoteala Celui Care I le-a dat,un stapan deci in
granitele fauririi binelui suprem.
Ca L-a creat pe om liber rezulta din insasi crearea omului si asezarii lui intr-un loc,zis al
unei fericiri deosebite,unde,pentru a I se verifica libertatea,I se pune o
alternativa,posibilitatea de alegere,pomul din mijlocul raiului din care sa nu manance.
Este libertatea de a alege,urcarea pe treptele inalte ale virtutilor si dobandirea fericirii
etrne si cealalta alternativa,desprinderea de Creator si coborarea spre neant,pierderea
bunului suprem.
Este aceasta o constrangere? Nicidecum. Numai printr-un obstacol,prin care se solicita
luarea de decizie,intr-un sens sau altul,omul creat poate sa-si hotarasca soarta. Creatorul
l-a inzestrat pe om cu o mare bogatie,ca s-o pastreze marindu-I valoarea. Pentru a nu
putea fi acuzat de vreo constrangere,Dumnezeu ii pune in fata si consecintele
neascultarii :” A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: "Din toţi pomii
din rai poţi să mănânci, Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în
ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Fac 2:16-17).
Prin urmare,Adam avea inaintea ochilor sai intregul tablou funest al consecintelor
neascultarii.

45
Pentru intarirea libertatii umane dam in continuare urmatorul citat:

“
Fiica lui Billy Graham, intr-un interviu in emisiunea Early
Show, a fost intrebata de Jane Clayson, cu privire la
atacurile din 11 septembrie 2001: "Cum a putut Dumnezeu sa
lase se intimple asa ceva?" Anne Graham a dat un raspuns
foarte profund si inspirat: Cred ca Dumnezeu este adinc
intristat de aceasta, la fel ca si noi, dar noi de ani de
zile Îi spunem sa iasa din scolile noastre, din guvernul si
din vietile noastre. Si, fiind El un adevarat gentleman,
cred ca pur si simplu S-a dat calm la o parte. Cum putem noi
sa-I cerem binecuvintarea si protectia Sa daca Ii cerem sa
ne lase in pace? (În lumina recentelor evenimente, atacuri
teroriste, atacuri armate in scoli, etc.) Cred ca totul a
inceput cind Madeleine Murray O'Hare (care a fost ucisa, iar
corpul ei a fost gasit recent) a afirmat ca nu dorea nici un
fel de rugaciuni in scolile noastre, iar noi am spus O.K.
Apoi, cineva a spus ca mai bine nu am citi Biblia in scoli
(Biblia care spune sa nu ucizi, sa nu furi si sa-ti iubesti
aproapele ca pe tine insuti), iar noi am spus O.K. Apoi, dr.
Benjamin Spock a spus ca nu ar trebui sa ne plesnim copiii
atunci cind se poarta urit, pentru ca aceasta le-ar afecta
mica lor personalitate si stima de sine (fiul dr. Spock s-a
sinucis). Iar noi am spus ca un expert trebuie sa stie ce
vorbeste, asa ca am spus O.K. Apoi, cineva a spus ca
profesorii si dirigintii nu ar trebui sa ii disciplineze pe
copii atunci cind gresesc. Iar conducatorii de scoli au spus
ca nici un membru al personalului sa nu atinga vreun elev
atunci cind se poarta urit, pentru ca scolile nu au nevoie
de publicitate proasta si in nici un caz de procese.
(Totusi, exista o mare diferenta intre a disciplina si a
atinge, a bate, a plesni, a lovi, a umili, etc.). Iar noi am
spus O.K. Apoi, cine stie ce membru inteligent al
consiliului de conducere al vreunei scoli a spus ca, baietii
fiind baieti, vor face dragoste oricum, deci ar trebui sa le
dam fiilor nostri prezervative. Asa, ei vor putea sa se
distreze cit vor, iar noi nu vom trebui sa le spunem
parintilor ca le-au primit de la scoala. Iar noi am spus
O.K. Apoi, unii dintre alesii nostri de virf au spus ca nu
conteaza ceea ce fac in viata lor privata atit timp cit isi
fac treaba la slujba. De acord, a spus fiecare din noi, mie
nu-mi pasa de ceea ce face altcineva, inclusiv presedintele,
in viata sa privata, atit timp cit am o slujba si economia
merge bine. Apoi, cineva a spus sa tiparim reviste cu femei
goale, in semn de respect si apreciere a frumusetii
feminine. Iar noi am spus O.K. Apoi, altcineva a impins acea

46
apreciere un pas mai departe, publicind fotografii cu copii
goi, si inca mai departe, afisindu-le pe Internet. Iar noi
am spus O.K., au dreptul la libera exprimare. Apoi,
industria show-business-ului a spus: hai sa facem show-uri
TV si filme care sa promoveze indepartarea de Dumnezeu,
violenta si sexul ilicit, sa inregistram melodii care sa
incurajeze violurile, drogurile, crimele, sinuciderea si
temele satanice. Iar noi am spus ca nu este decit
entertainment(amuzament), nu are efecte adverse si oricum nu
o ia nimeni in serios, asa ca totul a mers inainte. Iar acum
ne intrebam de ce copiii nostri nu au constiinta, de ce nu
disting binele de rau, de ce nu ii deranjeaza sa ucida pe
straini, pe colegii de clasa sau pe ei insisi. Probabil ca,
daca ne-am gindi mai mult, ne-am da seama de ce. Cred ca
totul se reduce la faptul ca ceea ce vei semana, aceea vei
si culege. Noi Ii spunem lui Dumnezeu Draga Doamne, de ce nu
ai salvat-o pe acea fetita ucisa in clasa? Iar Dumnezeu
raspunde: Dragul meu, Eu am fost alungat din scoli, nu
puteam fi acolo. Cum puteam Eu fi acolo, cind voi mi-ati
spus sa plec din scoli? E ciudat cum oamenii Il dispretuiesc
pe Dumnezeu, si apoi se intreaba de ce totul merge tot mai
prost. E ciudat cum de credem tot ceea ce scriu ziarele, dar
noi ne indoim de ceea ce spune Biblia. E ciudat cum de toti
oamenii vor sa mearga in ceruri, desi nu cred, gindesc, spun
sau fac nimic din ceea ce scrie in Biblie. E ciudat cum de
unii pot spune Cred in Dumnezeu si de fapt sa-l urmeze pe
Satan, care, de fapt, crede si el in Dumnezeu. E ciudat cum
ne repezim sa judecam, dar nu ne place sa fim judecati. E
ciudat cum de se pot trimite mii de glume prin e-mail si ele
se raspindesc precum focul salbatic, dar cind incepi sa
trimiti mesaje privindu-L pe Dumnezeu, oamenii se gindesc de
doua ori inainte de a le trimite si altora. E ciudat cum de
tot ceea ce este vulgar, crud si obscen trece liber prin
cyberspatiu, dar orice discutie publica despre Dumnezeu este
impiedicata la scoala si la locul de munca. E ciudat cum
poate fi cineva atit de inflacarat de dragoste pentru
Hristos fiind in acelasi timp un crestin invizibil in timpul
saptaminii. “

47
La finalul expunerii acestor argumente putem concluziona ca Dumnezeu este Unul
si nu mai multi,ca El este un Dumnezeu personal si care a creat lumea pentru un
scop.Astfel toate religiile politeiste sunt “scoase din calcul” de vreme ce am aratat ca
Dumnezeu este Unul. Este cu neputinta sa existe o obiectie de necombatut impotriva
Adevarului. Caci,daca am avea o demonstratie bazata pe principii sau pe fapte
incontestabile,formata dintr-o inlantuire de adevaruri ,concluzia ar fi sigura si
indispensabila,iar ceea ce ar contrazice-o ar fi in mod necesar fals; altminteri,doua
contrarii ar fi in acelasi timp adevarate.
In lume exista 3 religii monoteiste: Iudaismul,Crestinismul si Islamismul.
In continuare vom arata dovezile care sustin Crestinismul ca religie a Adevarului.
Daca vom reusi sa demonstram veridicitatea religiei crestine atunci nu va mai fi
nevoie sa aprofundam si celalte 2 religii de vreme ce am aratat ca Adevarul fiind
Unul si revelatia Lui va fi una.
Vom incepe prin a cita din cartile “Tinerii pe calea intrebarilor” de Laurentiu Dumitru si
“Ortodoxia si religia viitorului” de Seraphim Rose.

“
Ispita multor intelectuali: "Toate religiile sunt bune!"

De multe ori, intelectualii nostri, in relatia cu Biserica, au avut atitudini teribiliste si,
uneori, vadit anti-clericale. Acestia se afla inca intr-o prelungita expectativa... Ei sunt,
intr-un fel, in pridvorul Bisericii... adica nici atei nu se considera, dar nici binecredinciosi
dornici sa afle si sa traiasca profunzimile Ortodoxiei nu se arata. Sunt spectatori si
comentatori ai celor sfinte din prag... nu intra in biserica, nici nu se indeparteaza. Din
pacate, credinciosii nostri nu intotdeauna vin in intampinarea lor, fiind preocupati mai
mult de dreptate decat de dragoste, numindu-i pe intelectuali - atei, pagani, smintiti etc.
Unii crestini, am observat, cultiva un vadit duh anti-cultural, pe care-l motiveaza
spunand: "decat sa pierd vremea cu Criticile lui Kant sau suprarealismul lui Dali, mai
bine patrund in universul mantuitor al scrierilor ascetice si mistice ortodoxe...". Cultura
ne este, de buna seama, ingaduita, dar nu orice apartine culturii ne este si de folos: Toate
imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos (I Corinteni 6, 12) De aceea, acelasi
Apostol Pavel ne spune: Toate sa le incercati; tineti ce este bine (I Tesaloniceni 5, 21). E
foarte adevarat si faptul ca intr-o lume desacralizata, secularizata cum e cea in care traim
vremurile mantuirii noastre, Biserica recomanda mai mult "cultura duhului".
E la moda printre intelectualii nostri a spune: "Toate religiile sunt bune... Toate sunt
versanti ai aceluiasi munte, carari ce ne duc in varf; cai ce au aceeasi finalitate".
Orientalii au si o pilda pe care o repeta multi dintre crestinii nostri care sustin acest punct
de vedere. Se spune ca niste orbi au pipait odata un elefant si fiecare a descris intregul
dupa portiunea pipaita (fildesii ca doua oase mari, trompa ca un tub, urechile ca niste
evantaie, picioarele ca niste coloane, partile laterale ca un zid care respira, coada ca o
franghie); nici unul nu a mintit, fiecare din ei l-a descris corect, dar nu complet. Elefantul
era exact cum fusese descris, dar si ceva mai mult. Asa si marii intelepti care au cugetat
la Dumnezeu au descris ceea ce au descoperit ei ca este Dumnezeu. Concluzia pildei:
toate religiile sunt adevarate, toate descriu, mai mult sau mai putin complet, pe
Dumnezeu...

48
Daca nu esti de partea acestui punct de vedere, risti sa fii foarte repede catalogat drept
extremist, fundamentalist sau chiar limitat, incuiat. Unii intelectuali, dupa ce l-au citit pe
Mircea Eliade, gandesc ca ortodocsii practicanti n-au habar de mituri, imagini si
simboluri... Ei si-ar dori sa spuna tuturor celor bisericosi ca exista mituri universal
valabile, bunaoara mitul jertfei; sau ca despre potop se vorbeste in mai multe culturi ale
lumii.
Spre exemplu, crestinismul vorbeste de ridicarea la Cer a Mantuitorului la 40 de zile de la
Invierea Sa din morti. Insa, povestiri despre disparitii misterioase, neobisnuite ale unor
eroi din mijlocul poporului se gasesc in multe culturi. In mitologia azteca (plecarea lui
Quetzalcoatl in chip de flacara), in cea chineza (zborul imparatului Galben pe spinarea
unui dragon de aur), in cea iudaica (ridicarea la cer a profetului Ilie intr-un car de foc), in
cea islamica (urcarea la cer a profetului Mahomed pe spatele animalului fabulos Burak)...
Ortodoxia recunoaste existenta unor reminiscente din revelatia primordiala facuta de
Dumnezeu lui Adam si transmisa oral din generatie in generatie... Omenirea intreaga a
suferit dupa cadere de o asa numita "nostalgie a paradisului" si a nadajduit in venirea unui
Mantuitor sau Rascumparator. Dar, de aici pana la a afirma ca toate religiile sunt
modalitati diferite de a ajunge la acelasi "obiectiv" - Dumnezeu - este un drum lung. Oare
nu e lamuritor Cuvantul Scripturii care zice ca toti dumnezeii neamurilor sunt idoli
(Psalmi 95, 5)?
Alti intelectuali spun ca toate religiile te invata sa faci binele si asta-i cel mai important.
Se accentueaza deseori aspectul moral al religiilor. Dar, evidentiind doar morala, se
neglijeaza astfel celelalte aspecte ce definesc religia: doctrina si cultul. Morala, practica
virtutilor, nu are valoare in sine, ci doar daca este fundamentata doctrinar in adevar. Am
observat ca din ce in ce mai multi intelectuali marturisesc ca o morala in sine, autonoma,
ce nu se sprijina pe un sistem religios, e fara sens. Lucru imbucurator. E un pas inainte...
"Sincretismul religios este conceptia potrivit careia toate religiile poseda acelasi adevar in
strafundul lor ezoteric si sunt in mod egal valide ca mijloc de mantuire. Aceasta idee e
deosebit de atractiva pentru inteligentele deosebite, caci prin aceasta omul poate avea
impresia ca reconciliaza adevarurile tuturor religiilor si, in acelasi timp, se situeaza putin
deasupra tuturor traditiilor". Se vorbeste foarte des astazi despre "diversitatea ce trebuie
vazuta in unitate", despre "unitatea transcendentala a religiilor" etc. Cu sincretismul
religios Ortodoxia nu poate fi niciodata de acord. Mai multe adevaruri inseamna nici un
adevar. Crestinismul nu e una dintre multele religii, nu e una dintre cai - ea este "Calea".
Cand consideri ca e acelasi lucru, spre exemplu, a crede in Invierea Domnului sau in
reincarnare, atunci Jertfa lui Hristos nu mai are nici o valoare, devine nesemnificativa.
Scrierile de istoria si fenomenologia religiilor promoveaza intens sincretismul si lipsa de
discernamant printre crestini. Aceste lucrari, grandioase de cele mai multe ori,
"pacatuiesc" prin faptul ca, desi se arata a fi obiective, ele nu lamuresc clar aspecte legate
de Revelatia dumnezeiasca ("pentru a nu fi subiective, partinitoare"). Spunea publicistul
Dan Ciachir intr-un interviu: "Iertati-ma, dar eu nu pot sa folosesc acea Istorie a
religiilor scrisa de Mircea Eliade, in care crestinismul devine un fel de partid intr-un
parlament in care detine cateva procente. In acest cadru el nu mai reprezinta revelatia pe
care noi ne-o asumam". De aceea, am spus-o deseori, pe Eliade n-as indrazni sa-l numesc
prieten al teologilor ortodocsi. Despre tragedia unei astfel de abordari strict obiective a
religiilor vorbeste si Emil Cioran: "...De vreme ce refuzi sa le ierarhizezi, pe care s-o
preferi, pentru care sa te pronunti si ce divinitate sa invoci? Cum sa-ti imaginezi un

49
specialist in istoria religiilor rugandu-se? Sau, daca se roaga cu adevarat, atunci isi neaga
invatatura, se contrazice, isi ruineaza Tratatele, in care nu figureaza nici un zeu adevarat,
in care nici un zeu nu-i mai presus de altul... Suntem toti, in frunte cu Eliade, niste fosti
credinciosi, suntem toti niste spirite religioase fara religie".
Chiar si la examenul-grila de titularizare la Religie din vara lui 2003, teologii nostri au
fost pusi in situatia de a numi una dintre urmatoarele religii: sintoism, budism, islamism
si hinduism, ca fiind religie revelata. Desi era clar pentru toti ca iudaismul Vechiului
Testament (ca pedagog spre Hristos - Galateni 3, 24) si crestinismul sunt singurele religii
revelate, acestea nu se regaseau in enumerare. Unii dintre concurenti si-au amintit de
programa de Istoria religiilor si au bifat cu neliniste islamismul ca religie revelata, caci
unii istorici numesc generic "religie a Cartii" si "religie revelata" si islamismul (alaturi de
iudaism si crestinism). Si cand ne gandim ca mahomedanismul este vinovat de plasmuiri,
de "completari" si deformari ale revelatiei, de relativizare a Jertfei lui Hristos prin
aprecierea ca sunt prooroci mai mari ca Fiul lui Dumnezeu, intelegem ca, daca el nu-i de
la Dumnezeu, nu poate fi decat de la diavol. Pe cine incurca lamurit inchinarea in duh si-
n adevar (Ioan 4, 24) daca nu pe tatal minciunii (Ioan 8, 44) - diavolul? De altfel, un
sfant, Maxim Grecul, a "indraznit" a-l numi pe intemeietorul islamului: "cainele de
Mahomed"... Cata intoleranta! ar spune unii intelectuali. E oare preferabila toleranta
zilelor noastre cand lumea a inceput sa accepte ca firesti mai toate lucrurile care la
inceput au scandalizat-o? Cand vom spune intunericului lumina, cand se va perverti de tot
simtul moral al crestinului tolerant, ne vom mai aminti de martirii crestini, vom mai
intelege ceva din jertfa lor?
Unii intelectualii concluzioneaza: "Nu conteaza ce credinta ai, caci toti ne inchinam
aceluiasi Dumnezeu". Dar oare toate sunt adevarate, toate sunt de la Dumnezeu? Atunci
ce rost a avut jertfa milioanelor de martiri care au simtit ca n-au unde sa caute odihna
decat la Fiul lui Dumnezeu si care nu au voit sa se desparta de El pentru nimic din lumea
acesta trecatoare, pieritoare? Ce sentimente sa ai pentru nebuni ca Stefan, Gheorghe,
Dimitrie sau Pantelimon? Probabil de mila, caci bietii mucenici nu "aflasera" ca nu
conteaza cui te inchini si ca toate religiile sunt bune in felul lor...
In genere, aceiasi intelectuali de care pomenim se raporteaza intr-un mod straniu la
persoana lui Hristos. Pentru ei, El este mare invatat, mare initiat. Chiar si unii guru
orientali Il numesc astfel. Nu mai vorbesc de tendinta generalizata de a pune pe Hristos
pe acelasi plan cu alti fondatori de religii. In lucrarea Marii initiati a lui Eduard Schuré
(Editura Lotus), Iisus e prezentat alaturi de Rama, Krisna, Hermes, Moise, Orfeu, Platon.
Poate fi Hristos un initiat, ne-a lasat El varianta aceasta de a-I percepe viata si invatatura?
Iisus Hristos spune despre Sine: Eu sunt usa (Ioan 10, 9), Eu si Tatal una suntem (Ioan
10, 30), Eu sunt Lumina lumii (Ioan 8, 12), Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu
vine la Tatal decat prin Mine (Ioan 14, 6). Evanghelistul Ioan Il descrie pe Hristos
accentuand dumnezeirea Sa: Toate prin El s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce
s-a facut (Ioan 1, 3). Simbolul credintei si scrierile Sfintilor Parinti vorbesc, de asemenea,
lamurit despre dumnezeirea Fiului.
Dupa cum vedem, Mantuitorul nu ne-a lasat alternativa acesta de a-L numi "mare
initiat"... El spune ca a venit in lume sa dea marturie despre adevar (cf. Ioan 18, 37). Iisus
Hristos ori este intr-adevar Dumnezeu si Cuvintele Sale sunt adevarate, ori este un
escroc, un mincinos, un inselat care s-a numit pe Sine Dumnezeu, Fiu al lui Dumnezeu,
Mantuitor al lumii etc. Tertium non datur! Credincios lui Hristos nu poate fi deci acela

50
care Il numeste "mare initiat", ci acela care implineste Cuvintele Lui si spune: "Cred si
marturisesc ca Tu esti cu adevarat Fiul lui Dumnezeu Cel Prea Inalt". Mantuirea ne-o
castigam printr-o relatie vie cu El, prin Biserica.
"A crede ca este mantuire si in afara crestinismului este o hula la adresa lui Dumnezeu:
este ca si cum am spune ca Hristos a venit degeaba, din moment ce era nadejde de
mantuire si fara El". Faptul ca Sfantul Siluan sau Fericitul Sofronie vorbesc despre
iubirea neexclusivista pe care trebuie sa o avem pentru toata zidirea, faptul ca Sfantul
Ioan Maximovici era in stare sa se roage la capataiul unui bolnav o noapte intreaga
indiferent de credinta lui (crestina, evreiasca, islamica sau budista) nu ne indreptatesc a
considera ca e mantuire si pentru cei ce tagaduiesc adevarul lui Hristos. Duhul sufla unde
doreste, Dumnezeu mantuieste pe cine doreste, in mod exceptional se pot mantui si dintre
pagani. Mantuirea unora dintre pagani nu este, se intelege, un argument pentru a sustine
ca religiile lor sunt bune. Noi trebuie sa tinem Calea mantuirii pe care ne-a aratat-o
Hristos - capul Bisericii (cf. Coloseni 1, 18), caci intru nimeni altul nu este mantuirea,
caci nu este sub cer nici un alt nume, dat intre oameni, in care trebuie sa ne mantuim noi
(Faptele Apostolilor 4, 12). Multi cred ca ortodocsii care spun ca paganii nu se mantuiesc
sau se mantuiesc in doar mod exceptional dau dovada de mandrie, de multa vanitate;
adica, cu alte cuvinte, prea facem noi pe "depozitarii adevarului absolut". Aici, insa, nu-i
vorba de trufie, ci de marturisirea credintei asa cum ne-au invatat Parintii dintotdeauna.
"Dar ce vina au bietii pagani"?, s-ar putea intreba cineva pe buna dreptate. N-au nici o
vina, Dumnezeu ii cauta si-i asteapta si pe ei. Sfantul Pavel spune lamurit ucenicului
Timotei ca Dumnezeu ...voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta
adevarului sa vina. Caci unul este Dumnezeu, unul este si Mijlocitorul intre Dumnezeu si
oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine pret de rascumparare pentru toti (I
Timotei 2, 4-6).
Revenind la pilda orientala de la inceput (pe care o citeaza deseori si Sri Yogananda sau
"divinul" Sai Baba) am putea spune ca doar Ortodoxia descrie intocmai intregul elefant.
Daca alte religii (cu exceptia iudaismului) se mai straduiesc sa descrie vreo trompa,
ureche sau picior de elefant, se prea poate sa fie vreo reminiscenta a revelatiei
primordiale sau aspecte ale revelatiei naturale. Avem motive sa credem ca celelalte religii
ale lumii nici n-au vazut si nici n-au atins elefantul... Da, trebuie spus limpede, noi nu
credem ca toate religiile sunt adevarate, nici macar frumoase, nu credem ca fiecare din
ele marturisesc ceva despre Dumnezeu sau ca au "un sambure al adevarului" care ne
uneste pe toti. Noi, ortodocsii, credem ca unirea este doar in Hristosul pe care-L
marturiseste Biserica, pentru ca botezati si imbracati in El fiind, nu mai este iudeu, nici
elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca,
pentru ca voi toti una sunteti in Hristos Iisus (Galateni 3, 28).
Nadajduiesc ca, prin mila lui Dumnezeu, se va sfarsi vremea tatonarilor si expectativei
reciproce, si ca, impreuna, intelectuali sau simpli credinciosi, vom pleca genunchii la
icoana lui Hristos spunand ca si cuviosul parinte grec Filothei Zervakos: "Multumesc din
adancul inimii Prea Bunului Dumnezeu si Tatalui Ceresc Care, in nemarginita Sa
bunatate si iubire de oameni, a binevoit sa ma nasc si sa mor in sfanta si adevarata
credinta ortodoxa, afara de care nici una nu este atat de sublima, dupa cum nu este alt
Dumnezeu mare (adevarat - n.n.) ca Dumnezeul nostru".

51
“AVEM ACELASI DUMNEZEU CA SI NECRESTINII?

"Evreii, mahomedanii si crestinii sunt trei expresii ale aceluiasi monoteism, iar glasul
traditiei lor autentice si străvechi este si cel mai cutezător si mai plin de încredere din
istorie. De ce nu ar fi posibil atunci ca, în loc să genereze opozitii ireconciliabile, numele
acestui unic Dumnezeu să ducă la un respect reciproc, la întelegere si coexistentă
pasnică? De ce să nu privim cu încredere la ziua în care, fără nici un prejudiciu adus
dezbaterii teologice, vom descoperi ceea ce este atât de evident si totusi atât de greu de
acceptat - si anume că, în calitate de fii ai aceluiasi Tată, suntem prin urmare cu totii
frati?"

Papa Paul al Vl-lea, La Croix, aug.11, 1970

În ziua de joi, 2 aprilie 1970, a avut loc o mare manifestare religioasă la Geneva, în
cadrul celei de a II-a Conferinte a "Asociatiei Religiilor Unite", reprezentantii a zece mari
religii au fost invitati să se reunească în Catedrala Sfântului Petru. Această rugăciune
comună a avut la bază următoarea motivatie: "Credinciosii tuturor acestor zece religii au
fost invitati să se reunească în comuniune în cadrul cultului aceluiasi Dumnezeu". Să
vedem cât de validă este această afirmatie în lumina Sfintelor Scripturi

Pentru a explica mai bine problema, ne vom limita în analiza noastră la trei mari religii
care s-au succedat istoric după cum urmează: Iudaismul, Crestinismul si Islamismul.
Toate aceste trei religii se revendică de la o origine comună, ca religii ale Dumnezeului
lui Avraam. Astfel, s-a împământenit părerea că, din moment ce suntem toti fii ai lui
Avraam (evreii si musulmanii, în mod trupesc, iar crestinii în mod duhovnicesc), atunci
noi cu totii îl avem ca Dumnezeu pe Dumnezeul lui Avraam, (la care ne închinăm fiecare
în felul nostru, se întelege), care este ca atare "Unul si acelasi Dumnezeu". Si acest
Dumnezeu constituie, într-un oarecare mod, punctul nostru de unire si de "întelegere
reciprocă", lucru care ne îndeamnă la o "relatie de frătie" si de "întelegere reciprocă", asa
după cum a apăsat Marele Rabin Dr. Safran, citându-l pe psalmist: Ce este mai bun si mai
frumos, decât numai a locui fratii împreună... (Ps. 132,1)

Din această perspectivă este evident că Iisus Hristos, Dumnezeu si Om, Fiul co-etern cu
Tatăl mai înainte de veci, întruparea si Crucea Sa, învierea Sa minunată si preaslăvită si
cea de-a doua si înfricosata Sa venire nu mai sunt decât niste detalii secundare care nu pot
să ne împiedice să "fraternizăm" cu cei care îl consideră pe Hristos "un simplu profet"
(potrivit Coranului) sau "fiul desfrânatei" (potrivit anumitor traditii talmudice)! Iisus din
Nazaret nu se mai deosebeste, deci, prin nimic de Mahomed. Ne întrebăm care crestin
vrednic de acest nume ar admite aceste fapte în constiinta sa?

S-ar putea totusi crede că, tinând cont de spiritul acestor trei religii si lăsând la o parte
pentru moment trecutul, am putea să cădem de acord că Iisus Hristos este o fiintă
exceptională trimisă de Dumnezeu.

Dar pentru noi crestinii, dacă Iisus Hristos nu este însusi Dumnezeu, ci simplu "profet"
sau "trimis al lui Dumnezeu", atunci El este nimic mai mult decât un impostor fără

52
seamăn, Care S-a făcut pe Sine "Fiu al lui Dumnezeu" si asemenea cu Dumnezeu!
(Marcu 14,61-62)

Potrivit acestei solutii ecumenice la nivel supra-confesional, Dumnezeul Treimic al

Crestinilor ar trebui să fie ceva asemănător cu monoteismul Iudaismului si Islamismului,
cu vechea erezie a lui Sabelie, cu anti-trinitarismul modern si cu anumite secte iluministe.
Nu ar mai fi vorba de Trei Persoane si o singură Dumnezeire, ci de o singură Persoană,
neschimbătoare pentru unii, sau care-si schimbă succesiv măstile (Tatăl-Fiul-Duhul)
pentru altii. Si în pofida acestor neconcordante ar trebui să credem că ne închinăm la
"acelasi Dumnezeu"!

Totusi ar putea să se ridice si următoarea naivă propunere: "Dar aceste religii au un punct
comun: toate trei îl mărturisesc pe Dumnezeu Tatăl!"

Răspuns: Potrivit Sfintei Traditii ortodoxe, acest lucru este o absurditate. Iată mărturisirea
noastră: "Slavă Sfintei, Celei de o fiintă, de viată făcătoarei si nedespărtitei Treimi". Cum
deci L-am putea despărti pe Tatăl de Fiul, când Iisus Hristos afirma clar: Eu si Tatăl Meu
una suntem! (Ioan 10,30) Si când Sfântul Ioan, Apostol, Evanghelist si Teolog al iubirii,
afirmă si el: Oricine tăgăduieste pe Fiul nu are nici pe Tatăl (I Ioan 2,23).

Si chiar dacă toate cele trei religii îl numesc pe Dumnezeu, Tată, al cui Tată este El cu
adevărat?

Pentru Evrei si Musulmani El este Tată al oamenilor în plan creatural, trupesc, câtă vreme
pentru noi, crestinii, El este Tată al nostru, rânduindu-ne spre înfierea întru El, prin Iisus
Hristos (Efeseni 1,5) în planul mântuirii. Ce asemănare poate fi atunci între Paternitatea
Dumnezeiască din Crestinism si cea din celelalte religii?

Altii ar putea încă spune: "Totusi, Avraam s-a închinat la Unul Dumnezeu; Iar evreii prin
Isaac si musulmanii prin Agar sunt descendentii acestui adevărat închinător al lui
Dumnezeu".

Aici ar trebui clarificate însă mai multe lucruri: Avraam nu s-a închinat nicidecum la un
Dumnezeu unipersonal si monoteist, ci la Dumnezeul Cel prezent în Sfânta Treime, după
cum citim în Sfânta Scriptură: Apoi Domnul S-a arătat iarăsi lui Avraam la stejarul
Mamvri... Atunci ridicându-si ochii săi, a privit si iată trei Oameni stăteau înaintea lui; si
cum i-a văzut, a alergat din pragul cortului în întâmpinarea Lor si s-a închinat până la
pământ (Facerea, 18,1-2).

Deci în ce chip era Domnul, Căruia I S-a închinat Avraam? Într-o formă unipersonală,
sau în forma Treimii Dumnezeiesti? Noi crestinii ortodocsi cinstim această arătare vechi
testamentară (veterotestamentară) a Sfintei Treimi la Ziua Cincizecimii, când ne
împodobim bisericile cu ramuri ce închipuie acel străvechi stejar si când asezăm în
mijlocul lor icoana cu Cei Trei îngeri si o cinstim, întocmai cum a făcut-o părintele
Avraam!

53
Descendenta trupească din Avraam nu ne poate fi de nici un folos dacă nu suntem înnoiti
prin apele Sfântului Botez în credinta lui Avraam. Iar credinta lui Avraam era credinta în
Iisus Hristos, după cum Domnul însusi a spus-o: Avraam, părintele vostru, a fost bucuros
să vadă ziua Mea si a văzut-o si s-a bucurat (Ioan 8,56).

Aceasta a fost si credinta proorocului David, care L-a auzit pe Tatăl ceresc vorbind cu
Fiul Cel de o fiintă cu Sine: Zis-a Domnul Domnului Meu (Ps. 109,1; Fapte 2,34).

Aceasta a fost si credinta celor trei tineri din cuptorul de foc care au fost scăpati de Fiul
lui Dumnezeu (Daniel 3,25); si tot aceeasi a proorocului Daniel care a văzut în duh cele
două firi ale lui Iisus Hristos în taina întrupării Sale atunci când L-a văzut pe Fiul Omului
îndreptându-se către Cel vechi de zile (Daniel 7,13). De aceea spune Domnul, adresându-
se posteritătii (incontestabile) după trup a lui Avraam: Dacă ati fi fiii lui Avraam ati face
faptele lui Avraam (Ioan 8,39), iar aceste fapte sunt să credeti în Acela pe Care El L-a
trimis (Ioan 6,29).

Cine sunt deci urmasii lui Avraam? Fiii lui Isaac după trup sau ai Agarci egipteanca?
Sunt Isaac sau Ismael, urmasii lui Avraam? Ce ne învată pe noi Scriptura prin gura
dumnezeiescului Apostol? Făgăduintele au fost rostite lui Avraam si urmasului său. Nu
zice: "si urmasilor" - ca de mai multi - ci ca de unul singur: "si Urmasului tău", Care este
Hristos. (Galateni 3,16) Si mai departe ...Iar dacă voi sunteti ai lui Hristos, sunteti deci
urmasii lui Avraam, mostenitori după făgăduintă (Galateni 3,29). Deci în Iisus Hristos a
devenit Avraam tată al multor neamuri (Facerea 17,5; Romani 4,17). După asemenea
făgăduinte si asemenea adeveriri, ce înteles mai poate avea a fi urmas al lui Avraam după
trup? După Sfânta Scriptură, Isaac este considerat sământă sau urmas, dar numai ca chip
al lui Iisus Hristos.

Spre deosebire de Ismael, fiul Agarei (Facerea 16,1 si urm.) Isaac s-a născut din libertatea
miraculoasă a unei mame sterpe si înaintate în vârstă. Deci, contrar legilor naturii,
întocmai ca Mântuitorul, Care S-a născut din Fecioară în chip minunat. El a fost urcat în
muntele Moria, întocmai cum Iisus a urcat pe Golgota, purtând pe umerii Săi lemnul
Crucii.

Un înger l-a scăpat pe Isaac de la moarte, după cum tot un înger a prăvălit piatra pentru
ca să putem noi privi mormântul gol si să vedem că Cel înviat nu mai este acolo. La
ceasul rugăciunii, Isaac a întâlnit-o pe Rebeca în câmpie si a dus-o în cortul maicii sale
Sara, asa cum si Hristos îsi va întâmpina Biserica Sa pe nori pentru a o duce la sălasurile
vesnice, în Noul Ierusalim, patria mult dorită.

Deci răspunsul este: Nu. Noi nu avem nicidecum acelasi Dumnezeu pe care îl au si
necrestinii.

Conditia obligatorie de a-L cunoaste pe Tatăl este Fiul: cel ce M-a văzut pe Mine a văzut
pe Tatăl; nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine (Ioan 14,6-9). Dumnezeul nostru
este un Dumnezeu al întrupării, pe Care L-am văzut cu ochii nostri si cu mâinile noastre
L-am pipăit (l Ioan 1,1).

54
Nematerialnicul a devenit astfel material pentru mântuirea noastră, asa cum spune Sfântul
Ioan Damaschin, "...si ni S-a arătat, purtând chip ca al nostru..."

Dar oare când S-a arătat El printre evreii si musulmanii de astăzi, asa încât să
presupunem noi că si ei îl cunosc pe Dumnezeu? Dacă ei au o cunostintă despre
Dumnezeu care este în afara lui Iisus Hristos, atunci înseamnă că Hristos S-a întrupat, a
murit si a înviat în zadar!
Nu. Ei nu-L cunosc pe Tatăl. Ei au diverse conceptii despre Tatăl; însă fiecare conceptie
despre Dumnezeu este un idol, pentru că este un rod al imaginatiei lor, o creatie după
chipul si asemănarea lor. Pentru noi, crestinii, Dumnezeu este de necuprins, de neînteles,
de nedescris si nematerial, asa cum spune Sfântul Vasile cel Mare. Iar pentru mântuirea
noastră, El S-a făcut (în măsura în care ne împărtăsim de El) cuprins, descris si material
prin aceea că S-a arătat în Taina întrupării Fiului Său. A Lui fie slava în vecii vecilor.
Amin.
De aceea spune si Sfântul Ciprian al Cartaginei că cine nu are Biserica drept mamă, nu-L
are nici pe Dumnezeu drept Tată!
Fie ca Dumnezeu să ne păzească de lepădarea de credintă a Antihristului ce va veni, si ale
cărui semne se înmultesc pe zi ce trece. Fie ca El să ne păzească de grozăviile care nu le-
ar putea îndura nici cei alesi dacă prin harul lui Dumnezeu nu s-ar scurta acele zile. Si fie
ca El să ne păzească pe noi, "turma cea mică", "rămăsita cea după alegerea Duhului", asa
încât să ne putem si noi bucura
Împreună cu Avraam în lumina fetei Sale, prin rugăciunile Preasfintei, de Dumnezeu
Născătoarei si Pururea Fecioarei Măria, a dumnezeiestilor puteri si a multimii de
mucenici, prooroci, mărturisitori, ierarhi, apostoli si propovăduitori care au fost
credinciosi până la moarte, si care si-au vărsat sângele pentru Hristos, Care ne-a câstigat
pe noi prin Evanghelia Lui si prin apa Sfântului Botez. Noi suntem fiii lor - slabi,
păcătosi si nevrednici, asa cum suntem; dar nu ne vom întinde niciodată mâinile noastre
către un dumnezeu străin! Amin.

Părintele Basile Sakkas

La Foi Transmise, 5 apr. 1970”

55
Scopul vietii

Daca ar fi sa gasim niste papirusuri pline de semne,atunci ne-am intreba ce-ar insemna
ele,gandindu-ne la scopul pentru care au fost asezate pe hartie. Semnele pot insemna ceva
doar daca au fost create pentru un scop,daca am afla ca acele semne au fost scrise la
intamplare atunci am inceta de a mai cauta un sens in ele. Semnele intamplatoare nu
inseamna nimic.
La fel se poate argumenta si in cazul vietii, intrebarea: Care este scopul vietii,avand sens
doar daca am sti ca existam pentru un motiv. Daca viata a aparut dintr-o serie de
coincidente fericite pe Pamant,daca ne aflam aici fara un motiv anume atunci se poate
afirma ca viata nu are nici un scop.
Viata poate avea un scop doar daca a fost creata pentru unul. Daca nu exista nici un
Cretor al vietii,atunci aceasta ar fi lipsita de un scop. Bineinteles,se poate afirma ca
oamenii pot avea scopuri in viata si fara credinta intr-un Creator. Ne putem fixa scopuri-
sanatate,faima,ajutarea celorlalti-si hotarandu-ne de a ne ghida viata pentru implinirea
lor. Intr`adevar multi oameni care intreaba: “Care e scopul vietii?”,de fapt se refera la
“Ce tel dorim sa implinim?”,”Care e cea mai buna cale pentru a reusi in viata?”
Aceste obiective nu pot fi raspunsul la aceste intrebari.
Sau viata are un scop intrinsec,in care caz tintele sunt deja setate si nu putem face nimic
pentru a le schimba,sau nu are un asemenea scop,in care caz nu exista nici un obiectiv
care trebuie atins pentru a ne atinge scopul.
Daca nu exista un scop intrinsec vietii,atunci putem face orice,optiunile noastre fiind
calitativ egale. Hotarandu-ne sa alegem calea ajutorarii celor saraci ,nu ar fi cu nimic mai
prejos decat cel care doreste sa recurga la fapte de o violenta extrema. Daca viata nu are
nici un scop,atunci raspunsul la intrebarea “Care este scopul vietii?” este “Nici unul”,”Nu
conteaza ce faci”.
Oamenii pot incerca sa gaseasca un sens vietii in lipsa unui Creator,in asemenea fel in
care incearca sa gaseasca vreo ratiune in semnele puse la intamplare sau in nori.
Daca cineva se uita la un nor un timp indelungat si aplica un scop acelui nor,ar putea sa
vada o figura familiala,sau un obiect.Totusi,acest fapt nu transforma norul intr-un portret.
Gandindu-ne la scopul vietii ca la obiectivele care sa le urmam pentru a avea o viata cat
mai buna,e la fel cu a ne proiecta imaginatia intr-un nor spunand ca am obtinut un
portret.Adevaratul sens al vietii depinde de motivul pentru care am fost adusi la existenta.
Crestinismul da raspunsul la intrebarea “De ce ne aflam aici?”.Motivul pentru care ne
aflam aici este ca Dumnezeu ne-a creat pentru a avea o relatie cu El. Din acest motiv
Dumnezeu a creat un Pamant care sa sustina viata si ne-a dat principii calauzitoare pe
baza carora sa ne-o construim. Conform Crestinismului,fiecare dintre noi este creat
pentru comuniune cu Dumnezeu.
Dumnezeu vrea ca noi sa-L cunoastem,sa-L iubim,sa raspundem iubirii Lui cu iubire.
Faptul ca nu putem da raspuns iubirii lui Dumnezeu e datorat pacatului,dar Iisus Hristos a
vindecat aceasta neputinta,indepartand acea bariera a mortii dintre noi si
Dumnezeu,daruindu-ne mantuirea.

56
Impactul pe care Iisus L-a avut asupra lumii cu invataturile Sale este nemaiintalnit.
Nimeni inainte,sau dupa El nu a mai avut o asemenea influenta. Iisus a facut afirmatii
revolutionare despre Imparatia lui Dumnezeu,explicand ca nu e vorba de putere
politica,bariere rasiale,sau de bogatie.
Dintr-un punct de vedere modern Iisus e privit ca un mare invatator al lumii,mare
vizionar,si atat. Nu se spune nimic de faptul ca este Fiul lui Dumnezeu,ca a murit pentru
noi si ca apoi a inviat,dandu-ne posibilitatea sa inviem si noi pentru viata si nu pentru
moarte.
Modul cum e vazut Hristos in lumea contemporana e o mare greseala. El a fost cu mult
mai mult decat un vizionar,a fost asa cum spunea C.S.Lewis “sau un mincinos,sau un
nebun,sau Dumnezeu incarnat”.

Mincinos,nebun sau Dumnezeu incarnat?

Asa cum am spus mai sus,Iisus este privit ca un mare invatator moral ce trebuie urmat
doar ca fiinta umana si nu divina. Iisus a facut cele mai uimitoare afirmatii,nu numai
despre Dumnezeu,societate,etica dar si despre El insusi. A spus ca are autoritatea de a
ierta pacatele,de a fi reprezentativ intregii umanitati,ca numai prin El se poate obtine
mantuirea.
Avand in vedere aceste afirmatii ale Lui despre El Insusi,sunt 3 lucruri care se pot spune
despre El: sau afirmatiile Sale erau false si El stia asta,sau erau false si El nu stia,sau erau
adevarate.
Daca afirmatiile Sale erau false si El stia asta atunci era un mincinos.
Daca Iisus nu stia ca afirmatiile Sale erau false,atunci era un nebun,dar daca Iisus stia ca
afirmatiile Sale sunt adevarate atunci este Dumnezeu.
Daca este sa-L luam pe Iisus serios atunci trebuie sa luam ca serioase si afirmatiile Sale
despre El Insusi.
Nu putem spune ca Iisus a fost un mare invatator care trebuie urmat,dar ca cel mai
fundamental element al invataturii Sale a fost o monumentala eroare.
Avem,deci,vreun motiv de a lua drept serioase afirmatiile Lui?
In continuare vom arata si analiza dovezile Invierii Sale. Daca putem dovedi ca Iisus
Hrostos a murit si ca a inviat,atunci nu putem decat sa afirmam ca El este Dumnezeu
incarnat. Inainte de acest lucru trebuie sa subliniem contextul biblic al prezentei lui
Iisus,profetiile care s-au facut despre El si care au fost toate implinite,precum si marturii
atat ale crestinilor cat,mai ales,ale istoricilor vremii care au intarit in scrierile lor
istoricitatea Mantuitorului nostru.

57
Autoritatea Bibliei

In ziua de azi exista multe carti care se cred a fi Cuvantul lui Dumnezeu. Coranul,cartea
sfanta islamica pretinde acest lucru,Cartea mormonilor spune la fel despre ea,hindusii au
convigerea ca Bhagavad-Gita este sursa adevarului etern,Karl Marx isi revendica lucrarea
“Manifestul comunist” drept adevarul suprem.
Noi,crestinii,credem ca Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu si sursa eterna a adevarului
dupa care traim. Dar de unde stim ca adevarul se afla in Biblie? De unde stim ca
Dumnezeu s-a descoperit oamenilor prin intermediul Bibliei? Se poate demonstra ca
Biblia este de origine divina? Raspunsul este “Da”.

Inainte de a incepe discutia despre autoritatea Bibliei,sa ne aducem aminte de cuvintele

Mantuitorului in Evanghelia dupa Ioan. Iisus isi avertizeaza ucenicii despre atitudinea pe
care lumea o va avea fta de cei care vor dori sa il urmeze pe El :” 18. Dacă vă urăşte pe
voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât.
19. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său ; dar pentru că nu sunteţi din lume,
ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte “ (Ioan 15:18-19).
In Evanghelia dupa Petru suntem avertizati:” 8. Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru,
diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5:8).
Ceea ce e important sa retinem din aceste pasaje e atitudinea lumii fata de Dumnezeu..
Lumea se afla in conflict cu Dumnezeu,si oamenii lumesti sub influenta satanei cauta sa
distruga adevarata credinta.
In aceste timpuri,pentru crestini nu e important doar sa stie ceea ce cred,dar si de ce cred
ceea ce cred. Am auzit o statistica uimitoare (e vorba de S.U.A.). Ea indica ca
aproximativ 80% dintre persoanele care merg la colegiu si care se declara crestini,atunci
cand se intorc acasa nu mai cred in Hristos. Unul dintre motive este acesta: cand
studentul aude pe un profesor care discrediteaza Biblia,el nu are nici o atitudine de
aparare,fiind astfel usor de manipulat. Aceasta se intampla prea des deoarece crestinii stiu
ceea ce cred,dar nu si de ce cred.
Nu exista nici o carte care sa fie atacata si criticata precum Biblia. Multi savanti de
renume au scris carti in care incearca sa discrediteze autoritatea biblica. Acesta e unul din
tintele vrajmasului : sa faca pe oameni sa se indoiasca de Cuvantul lui Dumnezeu.
Pentru a inlatura acest atac va trebui sa studiem anumite probe necesare dovedirii
autoritatii si oridinii divine a Bibliei. Aceste cunostinte ne vor permite sa ne constuim o
credinta solida atunci cand suntem atacati.
In toata istoria umanitatii nici o carte nu a cutremurat lumea asa cum a facut-o Biblia.
Impactul ei este fenomenal.Unii pretind ca Biblia e Cuvantul Domnului,altii o critica si o
condamna. Cu o asemenea opozitie existenta astazi si cu multe alte carti care se considera
divine,de unde stim ca Biblia este cu adevarat Cuvantul lui Dumnezeu?

58
Demonstrarea autoritatii biblice se face pe 2 mari cai-probe interne si probe externe. Prin
probe interne ma refer la ceea ce se gaseste in Biblia insasi,iar in cazul probelor externe
ma refer la argumente din diferite domenii precum arheologie,stiinta,filosofie si
manuscrisele vechi.

Probele interne

1. Declaratia despre sine

Biblia sustine ca este Cuvantul lui Dumnezeu. Autorii ei stiau ca scriu Cuvantul
Domnului,chiar daca nu il intelegeau tot timpul: “16. Toată Scriptura este insuflată de
Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea
cea întru dreptate” (2 Tim,3:16), “21. Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din
voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt.”
(2 Petru 1:21).

2.Duhul Sfant

Mantuitorul confirma ca Biblia e Cuvantul lui Dumnezeu : “13. Iar când va veni Acela,
Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul ; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate
câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti. “ (Ioan 16:13).

3.Puterea de transformare

“12. Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu
două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi
măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4:12).
Biblia a schimbat vietile atator oameni caer traiau departe de Dumnezeu. Nici o alta carte
nu a facut acest lucru la o scara atat de mare. Biblia nu e doar o carte ce contine norme
morale,ea contine in ea si putere.Este puterea cuvantului dumnezeiesc de a schimba vieti.

4.Unitatea Bibliei

Biblia acopera sute de subiecte si totusi nu se contrazice,ramane unita in toate aceste

teme. “Pai,ce e atat de uimitor in asta? “ ai putea sa intrebi.
Hai sa analizam putin urmatoarele fapte:

a. Biblia a fost scrisa timp de 1500 ani .

59
 b. Biblia a fost scrisa de peste 40 de oameni din toate categoriile sociale. De
exemplu,Moise care a crescut la curtea faraonului,Sf Petru ce era un simplu
pescar,Solomon era rege,Sf Luca era doctor,Sf Matei era vames.

c. Biblia a fost scrisa in locuri diferite. Scrierile biblice au ocupat 3 continente:

Africa,Asia si Europa. Moise a scris in desertul Sinaiului,Sf Pavel in inchisorile
Romei,Daniel in Babilon,Ezdra in Ierusalimul ruinat.

d. Biblia a fost scrisa in circumstante diferite. David a scris in timpul

razboiului,Ieremia a scris in durerosul timp al prabusirii lui Israel,Sf Petru a scris
in timp ce Israelul era sub ocupatie romana.

e. Scriitorii biblici au avut diferite scrierilor lor. Isaia a avertizat Israelul de judecata
Domnului pentru pacatele sale,Matei a scris pentru a dovedi evreilor ca Iisus este
Mantuitorul,Zaharia a scris pentru a incuraja un Israel deprimat de robia
babiloniana.

Daca punem la un loc toti acesti factori observam ca Biblia a fost scrisa timp de 1500
ani,de 40 de autori,in diferite locuri si circumstante si discutand despre o multitudine de
subiecte. Este uimitor ca in atata diversitate exista o unitate. Aceasta unitate e organizata
in jurul unuei singure teme: rascumapararea omului si a intregii creatii prin intermediul
dumnezeirii. Sute de subiecte controversate si totusi scriitorii nu se contrazic intre ei.
Biblia e un document incredibil.

5.Profetiile implinite

Cum raspundem cererilor unora care afirma ca Biblia nu a fost inspirata? Este oare vreo
cale de a dovedi inspiratia ei? Da,este.
Una dintre cele mai bune cai de dovedire a inspiratiei divine este examinarea profetiilor.
Exista multe carti(Coranul,Analectele confucianiene) si multi oameni(Jeanne
Dixon,Nostradamus,Edgar Cayce) care au scris diferite profetii,dar numai Biblia are toate
profetiile implinite-si inca multe altele se vor implini. Biblia nu a gresit niciodata in
trecut si nu va gresi niciodata in viitor. Profetiile implinite reprezinta o proba importanta
ce demonstreaza ca Dumnezeu este autorul Bibliei. Daca o singura profetie nu s-ar fi
implinit atunci am sti ca Dumnezeu nu e un Dumnezeu adevarat deoarece Creatorul
tuturor lucrurilor,inclusiv al timpului nu ar putea sa greseasca atunci cand e vorba sa
prezica viitorul. Dar acest lucru nu poate fi spus si despre Biblie.
In Deutronom 18:22 aflam ca “Dacă proorocul vorbeşte în numele Domnului, dar
Cuvântul acela nu se va împlini şi nu se va adeveri, atunci nu grăieşte Domnul Cuvântul
acela, ci-l grăieşte proorocul din îndrăzneala lui ; nu te teme de el.” Iar Isaia 46:9-10
spune “9. Aduceţi-vă aminte de vremurile străvechi, de la obârşia lor, că Eu sunt
Dumnezeu şi nu este un altul. Eu sunt Dumnezeu şi nu este nimeni asemenea Mie !

60
10. De la început Eu vestesc sfârşitul şi mai dinainte ceea ce are să se întâmple. Şi zic :
Planul Meu va dăinui şi toată voia Mea o voi face ! “ .

Profetii au anuntat despre Mesia:

Ca va fi fiul lui David.

Psalmul 131:11 “Juratu-S-a Domnul lui David adevărul şi nu-l va lepăda: "Din rodul
pântecelui tău voi pune pe scaunul tău”

Isaia 9:5-7 “Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe
umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu
tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie.
Şi mare va fi stăpânirea Lui şi pacea Lui nu va avea hotar. Va împărăţi pe
tronul şi peste împărăţia lui David, ca s-o întărească şi s-o întemeieze prin judecată şi
prin dreptate, de acum şi până-n veac. Râvna Domnului Savaot va face aceasta.
Cuvânt va trimite Domnul peste Iacob, şi el se va pogorî peste Israel.”

S-a indeplinit:
Luca 1:32,35 “ Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul
Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său.

Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui
Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui
Dumnezeu se va chema.”

Matei 3:17 “ Şi iată glas din ceruri zicând: "Acesta este Fiul Meu
cel iubit întru Care am binevoit".
Matei 17:5 “Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi
iată glas din nor zicând: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe
Acesta ascultaţi-L".
Marcu 1:11 “Şi glas s-a făcut din ceruri: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru
Tine am binevoit.”
Luca 3:22 “Şi S-a coborât Duhul Sfânt peste El, în chip trupesc, ca un
porumbel, şi s-a făcut glas din cer: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit.”
Luca 9:35 “Şi glas s-a făcut din nor, zicând: Acesta este Fiul Meu cel
ales, de acesta să ascultaţi!”

61
 Fapte 13:33 “Că pe aceasta Dumnezeu a împlinit-o cu noi, copiii lor,
înviindu-L pe Iisus, precum este scris şi în Psalmul al doilea: "Fiul Meu eşti Tu; Eu astăzi
Te-am născut".
Evrei 1:5 “Căci căruia dintre îngeri i-a zis Dumnezeu vreodată: "Fiul
Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut"; şi iarăşi: "Eu Îi voi fi Lui Tată şi El Îmi va fi Mie
Fiu"?”
Evrei 5:5 “Aşa şi Hristos nu S-a preaslăvit pe Sine însuşi, ca să Se facă
arhiereu, ci Cel ce a grăit către El: "Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut".

Ca se va naste din samanta femeii

Facerea 3:15 “Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi
sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul".

S-a indeplinit : Matei 1:18 “ Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui,
fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la
Duhul Sfânt.”
Galateni 4:4 “ Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis
pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege,”

Ca se va naste din neamul lui Avraam

Facerea 22:15-18 “Şi a strigat a doua oară îngerul Domnului din cer către Avraam şi a
zis:
"Juratu-M-am pe Mine însumi, zice Domnul, că de vreme ce ai făcut
aceasta şi n-ai cruţat nici pe singurul tău fiu, pentru Mine,
De aceea te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte
neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării şi va stăpâni
neamul tău cetăţile duşmanilor săi;
Şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului, pentru
că ai ascultat glasul Meu".

S-a indeplinit:
Matei 1:1 “Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.”
Luca 3:23-34 “ Şi Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când
a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui
Eli,
Fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui Iosif,
Fiul lui Matatia, fiul lui Amos, fiul lui Naum, fiul lui Esli, fiul lui Nagai,
Fiul lui Iosua, fiul lui Matatia, fiul lui Semein, fiul lui Ioseh, fiul lui Ioda,
Fiul lui Ioanan, fiul lui Resa, fiul lui Zorobabel, fiul lui Salatiel, fiul lui
Neri,
Fiul lui Melhi, fiul lui Adi, fiul lui Cosam, fiul lui Elmadam, fiul lui Er,

62
 Fiul lui Iosua, fiul lui Eliezer, fiul lui Lorim, fiul lui Matat, fiul lui Levi,
Fiul lui Simeon, fiul lui Iuda, fiul lui Iosif, fiul lui Ionam, fiul lui
Eliachim,
Fiul lui Melea, fiul lui Mena, fiul lui Matata, fiul lui Natan, fiul lui David,
Fiul lui Iesei, fiul lui Iobed, fiul lui Booz, fiul lui Sala, fiul lui Naason,
Fiul Aminadav, fiul lui Admin, fiul lui Arni, fiul lui Esrom, fiul lui Fares,
fiul lui Iuda.
Fiul lui Iacov, fiul lui Isaac, fiul lui Avraam, fiul lui Tara, fiul lui Nahor,
Fiul lui Serug, fiul lui Ragav, fiul lui Falec, fiul lui Eber, fiul lui Sala,
Fiul lui Cainam, fiul lui Arfaxad, fiul lui Sim, fiul lui Noe, fiul lui Lameh,
Fiul lui Matusala, fiul lui Enoh, fiul Iaret, fiul lui Maleleil, fiul lui Cainam,
Fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu.”

Nota: Spre deosebire de Mt 1:1-16,care incepe genealogia de la Avraam si o termina la

Iisus,Luca prezinta in sens ascendent si o duce pana la Adam, “Fiul lui Dumnezeu”,spre a
demonstra ca Hristos ii apartine nu numai poporului ales,ci si omenirii intregi,Evanghelia
sa capata astfel o dimensiune universala.

Galateni 3:16 “ Făgăduinţele au fost rostite lui Avraam şi urmaşului său.

Nu zice: "şi urmaşilor", – ca de mai mulţi, – ci ca de unul singur: "şi Urmaşului tău",
Care este Hristos.”
Evrei 2:16 “Căci, într-adevăr, nu a luat firea îngerilor, ci sămânţa lui
Avraam a luat.”
Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.”

Ca se va naste in Betleemul Iudeei

Miheia 5:1-2 “Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi
Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei.
Pentru aceasta îi va lăsa până în vremea când aceea ce trebuie să nască va
naşte. Atunci rămăşiţa fraţilor săi se va întoarce la fiii lui Israel.”

S-a indeplinit:
Matei 2:1,4-6 “ Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui
Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând:

Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este
să Se nască Hristos?
Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul:
"Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între
căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu
Israel".

63
 Luca 2:4-6 “Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în
Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din
neamul lui David.
Ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era
însărcinată.
Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască,”

Ca se va chema Emanuel

Isaia 7:14
“Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va
naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel.”

S-a indeplinit
Mate1 1:21-23 “ Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui
poporul Său de păcatele lor.
Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul
prin proorocul care zice:
"Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui
Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu".

Ca domnii se vor inchina Lui

Psalmul 71:10
“Impăraţii Tarsisului şi insulele daruri vor aduce, împăraţii arabilor şi ai reginei Saba
prinoase vor aduce.”

S-a indeplinit:
Matei 2:1-11 : Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod
regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând:
Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit
steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui.
Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el.
Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei:
Unde este să Se nască Hristos?
Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul:
"Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între
căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu
Israel".
Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce
vreme s-a arătat steaua.
Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul
despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui.

64
 Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în
Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul.
Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte.
Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi
căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri:
aur, tămâie şi smirnă.”

Chemarea din Egipt:

Osea 11:1 :” Când Israel era tânăr, Eu îl izbeam, şi din Egipt am chemat pe fiul Meu.”

S-a indeplinit:
Matei 2:15 :”
Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul,
prin proorocul: "Din Egipt am chemat pe Fiul Meu".

Uciderea pruncilor din Betleem:

Ieremia 31:15 : Aşa zice Domnul: "Glas se aude în Rama, bocet şi plângere amară.
Rahila îşi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie de copiii săi, pentru că nu mai sunt".

S-a indeplinit:
Matei 2:16-18 : “atunci când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi,
trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi
mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.
Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul:
"Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge
copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt".

Ioan Botezatorul ca inaintemergator:

Isaia 40:3 : “Un glas strigă: "În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc
neumblat cărările Dumnezeului nostru.”
Maleahi 3:1 :” "Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi
va găti calea înaintea feţei Mele şi va veni îndată în templul Său Domnul pe Care Îl
căutaţi şi Îngerul legământului pe Care voi Îl doriţi. Iată, vine!", zice Domnul Savaot.”

65
S-a indeplinit:
Matei 3:1-3 :” In zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii,
Spunând: Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.
El este acela despre care a zis proorocul Isaia: "Glasul celui ce strigă în
pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui".
Matei 11:10 :” Că el este acela despre care s-a scris: "Iată Eu trimit,
înaintea feţei Tale, pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta".
Matei 17:10-13 :” Şi ucenicii L-au întrebat, zicând: Pentru ce dar zic
cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?
Iar El, răspunzând, a zis: Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate.
Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut
cu el câte au voit; aşa şi Fiul Omului va pătimi de la ei.
Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul.”

Marcu 1:2-4 :” Precum este scris în proorocie (la Maleahi) şi Isaia: "Iată
Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta.
Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi
cărările Lui".
Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea
păcatelor.”
Marcu 9:11-13 :” Şi L-au întrebat pe El, zicând: Pentru ce zic fariseii şi
cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?
12 Iar El le-a răspuns: Ilie, venind întâi, va aşeza iarăşi toate. Şi cum este
scris despre Fiul Omului că va să pătimească multe şi să fie defăimat?
13 Dar vă zic vouă că Ilie a şi venit şi i-au făcut toate câte au voit, precum s-a
scris despre el.”
Luca 1:76 :” Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei
merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui,”
Luca 3:4 :” Precum este scris în cartea cuvintelor lui Isaia proorocul: "Este
glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui.”
Luca 7:27 :” Acesta este cel despre care s-a scris: "Iată trimit înaintea feţei Tale
pe îngerul Meu care va găti calea Ta, înaintea Ta".
Ioan 1:23 :” El a zis: Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: "Îndreptaţi calea
Domnului", precum a zis Isaia proorocul.”

66
Ca va fi uns de la Duhul Sfant:
Isaia 11:2 :” Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al
înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe.”
Isaia 42:1 :” Iată Sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul
Meu, întru Care binevoieşte sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu şi El va
propovădui popoarelor legea Mea.”
Isaia 61:1 :” Duhul Domnului este peste Mine, că
Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită,
să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate;”

S-a indeplinit :
Matei 3:16 :” Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi
Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El.”
Matei 12:18 :” Iată Fiul Meu pe Care L-am ales, iubitul Meu întru Care a
binevoit sufletul Meu; pune-voi Duhul Meu peste El şi judecată neamurilor va vesti.”
Marcu 1:10 :” Şi îndată, ieşind din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul
ca un porumbel coborându-Se peste El.”
Luca 3:22 :” Şi S-a coborât Duhul Sfânt peste El, în chip trupesc, ca un
porumbel, şi s-a făcut glas din cer: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit.”
Luca 4:1 :” Iar Iisus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost
dus de Duhul în pustie,”
Ioan 1:32 :” Şi a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-Se,
din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El.”
Ioan 3:34 :” Căci cel pe care l-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură.”
Fapte 4:27 :” Căci asupra Sfântului Tău Fiu Iisus, pe care Tu L-ai uns, s-au
adunat laolaltă, cu adevărat, în cetatea aceasta, şi Irod şi Pontius Pilat cu păgânii şi cu
popoarele lui Israel,”
Fapte 10:38 :” Iisus din Nazaret, cum a uns Dumnezeu cu Duhul Sfânt şi
cu putere pe Acesta care a umblat făcând bine şi vindecând pe toţi cei asupriţi de
diavolul, pentru că Dumnezeu era cu El.”

Ca va fi prooroc asemenea lui Moise

Deuteronom 18:15-18 :” Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi

mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi.
Că tu la Horeb, în ziua adunării, ai cerut de la Domnul Dumnezeul tău şi ai
zis: Să nu mai aud glasul Domnului Dumnezeului meu şi focul acesta mare să nu-l mai
văd, ca să nu mor.
Atunci mi-a zis Domnul: Bine este ceea ce ţi-au spus ei.

67
 Eu le voi ridica Prooroc din mijlocul fraţilor lor, cum eşti tu, şi voi pune
cuvintele Mele în gura Lui şi El le va grăi tot ce-I voi porunci Eu.”

S-a indeplinit:
Ioan 1:45 :” Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris
Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret.”
Fapte 3:22 :” Moise a zis către părinţi: "Domnul Dumnezeu va ridica
vouă dintre fraţii voştri Prooroc ca mine. Pe El să-L ascultaţi în toate câte vă va spune.”
Fapte 7:37 :” Acesta este Moise cel ce a zis fiilor lui Israel: "Prooroc ca
mine vă va ridica Dumnezeu din fraţii voştri; pe EL să-L ascultaţi".

Ca va fi preot dupa randuiala lui Melhisedec

Psalmul 109:4 :” Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea rău: "Tu eşti preot în
veac, după rânduiala lui Melchisedec".

S-a indeplinit: Evrei 5:6 :” În alt loc se zice: "Tu eşti Preot în veac după rânduiala lui
Melchisedec".
Evrei 7:17 :” Căci se mărturiseşte: "Tu eşti Preot în veac, după rânduiala
lui Melchisedec".

Ca El va fi mijlocitorul Noului Testament

Isaia 42:6 :” Eu, Domnul, Te-am chemat întru dreptatea Mea şi Te-am luat
de mână şi Te-am ocrotit şi Te-am dat ca legământ al poporului Meu, spre luminarea
neamurilor;”
Isaia 55:3-4 :” Luaţi aminte cu urechile voastre şi mergeţi pe căile Mele.
Ascultaţi-Mă pe Mine şi viu va fi sufletul vostru. Voi face cu voi legământ veşnic, dându-
vă îndurările Mele cele făgăduite lui David.
Iată l-am făcut mărturie popoarelor, căpetenie şi stăpânitor peste neamuri.”
Daniel 9:27 :” 27 Şi El va încheia un legământ cu mulţi într-o
săptămână, iar la mijlocul săptămânii va înceta jertfa şi prinosul şi în templu va fi
urâciunea pustiirii, până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă se va vărsa peste locul
pustiirii".

S-a indeplinit
Evrei 7:22 :” Cu aceasta, Iisus S-a făcut chezaşul unui mai bun testament.”
Evrei 8:6 :” Acum însă, Arhiereul nostru a dobândit o slujire cu atât mai
osebită, cu cât este şi Mijlocitorul unui testament mai bun, ca unul care este întemeiat pe
mai bune făgăduinţe.”

68
 Evrei 9:15 :” Şi pentru aceasta El este Mijlocitorul unui nou testament,
ca prin moartea suferită spre răscumpărarea greşealelor de sub întâiul testament, cei
chemaţi să ia făgăduinţa moştenirii veşnice.”
Evrei 12:24 :” Şi de Iisus, Mijlocitorul noului testament, şi de sângele
stropirii care grăieşte mai bine decât al lui Abel.”

Inceperea slujirii in Galileea

Isaia 8:23 :” Căci nu va mai fi întuneric pentru ţara care era în nevoie. În
vremurile de dedemult el a supus pământul Zabulonului şi ţinutul lui Neftali; în vremurile
cele de pe urmă el va acoperi de slavă calea mării, celălalt ţărm al Iordanului, Galileea
neamurilor.”
Isaia 9:1 :” Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi
cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi.”

S-a indeplinit
Matei 4:12-16,23 :” Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în
Galileea.
Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în
hotarele lui Zabulon şi Neftali,
Ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice:
"Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de
Iordan, Galileea neamurilor;
Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în
latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit

Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia

împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.”
Marcu 1:14 :” După ce Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea,
propovăduind Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu.”

Invatatura in pilde
Psalmul 77:2 :’ Deschide-voi în pilde gura mea, spune-voi cele ce au fost
dintru început”

S-a indeplinit
Matei 13:34-35 :’ Toate acestea le-a vorbit Iisus mulţimilor în pilde, şi fără
pildă nu le grăia nimic,

69
 Ca să se împlinească ce s-a spus prin proorocul care zice: "Deschide-voi în
pilde gura Mea, spune-voi cele ascunse de la întemeierea lumii".
Marcu 4:33-34 :’ Şi cu multe pilde ca acestea le grăia cuvântul după cum
puteau să înţeleagă.
Iar fără pildă nu le grăia; şi ucenicilor Săi le lămurea toate, deosebi.”

Vindecari miraculoase
Isaia 35:5-6; 53:4 :” Atunci se vor deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi
vor auzi.
Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor; că
izvoare de apă vor curge în pustiu şi pâraie în pământ însetat.

Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl
socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu,”

S-a indeplinit
Matei 8:17; 11:4-5 “Ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia proorocul,
care zice: "Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat".

Şi Iisus, răspunzând, le-a zis: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi:
Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud,
morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte.”
Luca 7:21-22 :” Şi în acel ceas El a vindecat pe mulţi de boli şi de răni şi de duhuri
rele şi multor orbi le-a dăruit vederea.
Şi răspunzând, le-a zis: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele
ce aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi
săracilor li se binevesteşte.”

Intrarea triumfala in Ierusalim

Zaharia 9:9 :” Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci
iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei.”

S-a indeplinit
Matei 21:4-9 :” Iar acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin
proorocul, care zice:
"Spuneţi fiicei Sionului: Iată Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe
asină, pe mânz, fiul celei de sub jug".
Mergând deci ucenicii şi făcând după cum le-a poruncit Iisus,

70
 Au adus asina şi mânzul şi deasupra lor şi-au pus veşmintele, iar El a şezut
peste ele.
Şi cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau hainele pe cale, iar alţii tăiau
ramuri din copaci şi le aşterneau pe cale,
Iar mulţimile care mergeau înaintea Lui şi care veneau după El strigau
zicând: Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!
Osana întru cei de sus!”
Ioan 12:12-16 :” A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus
vine în Ierusalim,
Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana!
Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!
Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris:
"Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul
asinei".
Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit
Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea I le-au făcut Lui.”

Blandetea si smerenia Lui

Isaia 42:2 :” Nu va striga, nici nu va grăi tare, şi în pieţe nu se va auzi glasul Lui.”

S-a indeplinit
Matei 11:29; 12:16-19 :” Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine,
că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.
Luca 22:27 :” Căci cine este mai mare: cel care stă la masă, sau cel care slujeşte?
Oare, nu cel ce stă la masă? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujeşte.”
Filipeni 2:8 :” S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă
moarte pe cruce.”

Ca va fi dispretuit
Isaia 49:7; 53:3 :” Aşa grăieşte Răscumpărătorul şi Sfântul lui, Israel către Cel
dispreţuit şi către urâciunea neamurilor, Sluga tiranilor: "Regi Te vor vedea şi se vor
ridica, căpetenii se vor închina pentru Domnul cel credincios şi pentru Sfântul lui Israel,
Cel Care Te-a ales!
Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi
cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în
seamă.”

S-a indeplinit
Matei 13:54-57 :” Şi venind în patria Sa, îi învăţa pe ei în sinagoga lor, încât ei erau
uimiţi şi ziceau: De unde are El înţelepciunea aceasta şi puterile?

71
 Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi
fraţii (verii) Lui: Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda?
Şi surorile (verişoarele) Lui au nu sunt toate la noi? Deci, de unde are El
toate acestea?
Şi se sminteau întru El. Iar Iisus le-a zis: Nu este prooroc dispreţuit decât
în patria lui şi în casa lui.
Şi n-a făcut acolo multe minuni, din pricina necredinţei lor.”

Ca va fi respins de fratii Sai

Isaia 53:3 :” Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi
cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în
seamă.”

S-a indeplinit
Marcu 3:21 :” Şi auzind ai Săi, au ieşit ca să-L prindă, că ziceau: Şi-a ieşit din fire”
Ioan 1:11 :” Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.”

Ca va fi piatra de impiedicare pentru iudei

Psalmul 117:22 :” Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în
capul unghiului.”

S-a indeplinit
Marcu 12:10-12 :” Oare nici Scriptura aceasta n-aţi citit-o: "Piatra pe care au
nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului?
De la Domnul s-a făcut aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri".
Şi căutau să-L prindă, dar se temeau de popor. Căci înţeleseseră că
împotriva lor zisese pilda aceasta. Şi lăsându-L, s-au dus.”
Luca 20:17-19 :” El însă, privind la ei, a zis: Ce înseamnă, deci, scriptura aceasta:
"Piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului"?
Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea ea îl
va zdrobi.
Iar cărturarii şi arhiereii căutau să pună mâna pe El, în ceasul acela, dar s-
au temut de popor. Căci ei au înţeles că Iisus spusese pilda aceasta pentru ei.”
Romani 9:32-33 :” Pentru ce? Pentru că nu o căutau din credinţă, ci ca din
faptele Legii. S-au poticnit de piatra poticnirii,
Precum este scris: "Iată pun în Sion piatră de poticnire şi piatră de
sminteală; şi tot cel ce crede în El nu se va ruşina".
1 Petru 2:7-8 :” Pentru voi, deci, care credeţi, (Piatra) este cinstea; iar pentru cei ce nu
cred, piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul
unghiului,
Şi piatră de poticnire şi stâncă de sminteală, de care se poticnesc, fiindcă
n-au dat ascultare cuvântului, spre care au şi fost puşi”

72
Ca domnii pagani si iudei vor fi contra Lui
Psalmul 2:1-2 :” Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat
deşertăciuni?
S-au ridicat împăraţii pământului şi căpeteniile s-au adunat împreună
împotriva Domnului şi a unsului Său, zicând:”

S-a indeplinit
Matei 2:3-18 :” Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el.
Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei:
Unde este să Se nască Hristos?
Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul:
"Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între
căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu
Israel".
Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce
vreme s-a arătat steaua.
Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul
despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui.

Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit
mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul.
Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte.
Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi
căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri:
aur, tămâie şi smirnă.
Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au
dus în ţara lor.
După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif,
zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi
spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.
Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în
Egipt.
Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul
spus de Domnul, prin proorocul: "Din Egipt am chemat pe Fiul Meu".
Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi,
trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi
mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.
Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul:
"Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge
copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt".
Luca 23:12 :” Şi în ziua aceea, Irod şi Pilat s-au făcut prieteni unul cu altul, căci
mai înainte erau în duşmănie între ei.”

73
 Fapte 4:25-27 :” Care prin Duhul Sfânt şi prin gura părintelui nostru David, slujitorul
Tău, ai zis: Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat cele deşarte?
Ridicatu-s-au regii pământului şi căpeteniile s-au adunat laolaltă împotriva
Domnului şi împotriva Unsului Lui,
Căci asupra Sfântului Tău Fiu Iisus, pe care Tu L-ai uns, s-au adunat
laolaltă, cu adevărat, în cetatea aceasta, şi Irod şi Pontius Pilat cu păgânii şi cu popoarele
lui Israel,”

Ca va fi vandut de catre unul dintre ucenici

Psalmul 40 :9; 54:14-15 :” Chiar omul cu care eram în pace, în care am nădăjduit,
care a mâncat pâinea mea, a ridicat împotriva mea călcâiul.

Iar tu, omule, asemenea mie, căpetenia mea şi

cunoscutul meu,
Care împreună cu mine te-ai îndulcit de mâncări, în casa lui Dumnezeu am
umblat în acelaşi gând!”

S-a indeplinit
Matei 26:23-25 :” Iar El, răspunzând, a zis: Cel ce a întins cu Mine mâna în blid,
acela Mă va vinde.
Fiul Omului merge precum este scris despre El. Vai, însă, acelui om prin
care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela dacă nu se năştea.
Şi Iuda, cel ce L-a vândut, răspunzând a zis: Nu cumva sunt eu,
Învăţătorule? Răspuns-a lui: Tu ai zis.”
Marcu 14:18-20 :” Pe când şedeau la masă şi mâncau, Iisus a zis: Adevărat grăiesc
vouă că unul dintre voi, care mănâncă împreună cu Mine, Mă va vinde.
Ei au început să se întristeze şi să-I zică, unul câte unul: Nu cumva sunt
eu?
Iar El le-a zis: Unul dintre cei doisprezece, care întinge cu Mine în blid.”
Luca 22:21 :” Dar iată, mâna celui ce Mă vinde este cu Mine la masă.”
Ioan 13:18,21 :” Nu zic despre voi toţi; căci Eu ştiu pe cei pe care i-am ales. Ci ca să
se împlinească Scriptura: "Cel ce mănâncă pâinea cu Mine a ridicat călcâiul împotriva
Mea".
Iisus, zicând acestea, S-a tulburat cu duhul şi a mărturisit şi a zis:
Adevărat, adevărat zic vouă că unul dintre voi Mă va vinde.”

74
Parasirea Lui de catre ucenici
Zaharia 13:7 :” Sabie, deşteaptă-te împotriva păstorului Meu, împotriva tovarăşului
Meu, zice Domnul Savaot. Voi bate păstorul şi se vor risipi oile, şi Îmi voi întoarce mina
Mea împotriva celor mici.”

S-a indeplinit
Matei 26:31,56:” Atunci Iisus le-a zis: Voi toţi vă veţi sminti întru Mine în noaptea
aceasta căci scris este: "Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei".
Dar toate acestea s-au făcut ca să se împlinească Scripturile
proorocilor. Atunci toţi ucenicii, lăsându-L, au fugit.”
Marcu 14:27,30,50 :” Şi le-a zis Iisus: Toţi vă veţi sminti, că scris este: "Bate-voi
păstorul şi se vor risipi oile".
Şi i-a zis Iisus: Adevărat grăiesc ţie: Că tu astăzi, în noaptea
aceasta, mai înainte de a cânta de două ori cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine.
Şi, lăsându-L, au fugit toţi.”
Ioan 16:32 :” Iată vine ceasul, şi a şi venit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine
să Mă lăsaţi singur. Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine.”

Ca va fi vandut cu 30 de arginti
Zaharia 11:12 :” Şi le-am zis: "Dacă socotiţi cu cale, daţi-Mi simbria, iar dacă nu, să nu
Mi-o plătiţi. Şi Mi-au cântărit simbria Mea treizeci de arginţi.”

S-a indeplinit
Matei 26:14-16 :” Atunci unul din cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, ducându-
se la arhierei,
A zis: Ce voiţi să-mi daţi şi eu Îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat
treizeci de arginţi.
Şi de atunci căuta un prilej potrivit ca să-L dea în mâinile lor.”
Marcu 14:10-11 :” ar Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, s-a dus la arhierei ca
să li-L dea pe Iisus.
Şi, auzind ei, s-au bucurat şi au făgăduit să-i dea bani. Şi el căuta cum să-L
dea lor, la timp potrivit.”
Luca 22:4-6 :” Şi, ducându-se, el a vorbit cu arhiereii şi cu căpeteniile oastei, cum să-L
dea în mâinile lor.
Şi ei s-au bucurat şi s-au învoit să-i dea bani.
Şi el a primit şi căuta prilej să-L dea lor, fără ştirea mulţimii.”

75
Cu pretul sangelui Sau se va rascumpata Tarina olarului
Zaharia 11:13 :” Atunci a grăit Domnul către Mine: "Aruncă-l olarului preţul acela
scump cu care Eu am fost preţuit de ei". Şi am luat cei treizeci de arginţi şi i-am aruncat
în vistieria templului Domnului, pentru olar.”

S-a indeplinit
Matei 27:6-10 :” Iar arhiereii, luând banii, au zis: Nu se cuvine să-i punem în
vistieria templului, deoarece sunt preţ de sânge.
Şi ţinând ei sfat, au cumpărat cu ei Ţarina Olarului, pentru îngroparea
străinilor.
Pentru aceea s-a numit ţarina aceea Ţarina Sângelui, până în ziua de astăzi.
Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proorocul, care zice: "Şi au
luat cei treizeci de arginţi, preţul celui preţuit, pe care l-au preţuit fiii lui Israel,”

Suferintele Sale
Isaia 52:14; 53:3 :” Precum mulţi s-au spăimântat de El – aşa de schimonosită li era
înfăţişarea Lui, şi chipul Lui atât de fără asemănare cu oamenii,

Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei,
unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă.”

S-a indeplinit
Matei 26,37-39 :” Şi luând cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a început a Se
întrista şi a Se mâhni.
Atunci le-a zis: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi
privegheaţi împreună cu Mine.
Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi
zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu
precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti.”
Marcu 14 :33-36 :” Şi a luat cu El pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi a început a Se tulbura
şi a Se mâhni.
Şi le-a zis lor: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi
privegeheaţi.
Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ şi Se ruga, ca, de
este cu putinţă, să treacă de la El ceasul (acesta).
Şi zicea: Avva Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul
acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu.”
Luca 22:42,44 :” Zicând: Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu
voia Mea, ci voia Ta să se facă.
Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor Se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături
de sânge care picurau pe pământ.”
Ioan 12:27 :” Acum sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice? Părinte, izbăveşte-Mă, de
ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta.”

76
Ca va fi lovit peste fata si scuipat
Isaia 50:6 :” Spatele l-am dat spre bătăi şi obrajii mei spre pălmuiri, şi fata Mea nu am
ferit-o de ruşinea scuipărilor.”

S-a indeplinit
Matei 26:67:” Şi au scuipat în obrazul Lui, bătându-L cu pumnii, iar unii Îi dădeau
palme,”
Marcu 14:65;15:19:” Şi unii au început să-L scuipe şi să-I acopere faţa şi să-L bată cu
pumnii şi să-I zică: Prooroceşte! Şi slugile Îl băteau cu palmele.
Şi-L băteau peste cap cu o trestie şi-L scuipau şi, căzând în genunchi, I se închinau.”
Luca 22:63-64:” Iar bărbaţii care Îl păzeau pe Iisus, Îl batjocoreau, bătându-L.
Şi acoperindu-I faţa, Îl întrebau, zicând: Prooroceşte cine este cel ce Te-a
lovit?”
Ioan 18;22; 19:3 :” Şi zicând El acestea, unul din slujitorii, care era de faţă, I-a dat lui
Iisus o palmă, zicând: Aşa răspunzi Tu arhiereului?
Şi veneau către El şi ziceau: Bucură-te, regele iudeilor! Şi-I dădeau palme.”

Ca va fi invinovatit de martori micinosi

Psalmul 34:10 :” S-au sculat martori nedrepţi şi de cele ce nu ştiam m-au întrebat.”

S-a indeplinit
Matei 26:59-62 :” Iar arhiereii, bătrânii şi tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă
împotriva lui Iisus, ca să-L omoare.
Şi n-au găsit, deşi veniseră mulţi martori mincinoşi. Mai pe urmă însă au
venit doi şi au spus:
Acesta a zis: Pot să dărâm templul lui Dumnezeu şi în trei zile să-l
clădesc.
Şi, sculându-se, arhiereul I-a zis: Nu răspunzi nimic la ceea ce mărturisesc
aceştia împotriva Ta?”
Marcu 14:55-60 :” Arhiereii şi tot sinedriul căutau împotriva lui Iisus mărturie ca să-L
dea la moarte, dar nu găseau.
Că mulţi mărturiseau mincinos împotriva Lui, dar mărturiile nu se
potriveau.
Şi ridicându-se unii, au dat mărturie mincinoasă împotriva Lui, zicând:
Noi L-am auzit zicând: Voi dărâma acest templu făcut de mână, şi în trei
zile altul, nefăcut de mână, voi clădi.
Dar nici aşa mărturia lor nu era la fel.
Şi, sculându-se în mijlocul lor, arhiereul L-a întrebat pe Iisus, zicând: Nu
răspunzi nimic la tot ce mărturisesc împotriva Ta aceştia?”

77
Rabdarea si tacerea inaintea prigonitorilor
Isaia 53:7 :” Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre
junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis
gura Sa.”

S-a indeplinit
Matei 26:63; 27:12-14 :” Dar Iisus tăcea. Şi arhiereul I-a zis: Te jur pe Dumnezeul cel
viu, să ne spui nouă de eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.
Şi la învinuirile aduse Lui de către arhierei şi bătrâni, nu răspundea nimic.
Atunci I-a zis Pilat: Nu auzi câte mărturisesc ei împotriva Ta?
Şi nu i-a răspuns lui nici un cuvânt, încât dregătorul se mira foarte.”
Marcu 14:60-61; 15:3-5:” Şi, sculându-se în mijlocul lor, arhiereul L-a întrebat pe Iisus,
zicând: Nu răspunzi nimic la tot ce mărturisesc împotriva Ta aceştia?
Iar El tăcea şi nu răspundea nimic. Iarăşi L-a întrebat arhiereul şi I-a zis: Eşti tu
Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?

Iar arhiereii Îl învinuiau de multe.

Iar Pilat L-a întrebat: Nu răspunzi nimic? Iată câte spun împotriva
Ta.
Dar Iisus nimic n-a mai răspuns, încât Pilat se mira.”

Ca mainile si picioarele Lui vor fi pironite

Psalmul 21:18 :” Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele.”
Zaharia 13:6:” Şi dacă va fi întrebat: "De unde ai rănile acestea la mâini?" El va
răspunde: "Am fost lovit în casa prietenilor mei!"

S-a indeplinit
Matei 27:35 :” Iar după ce L-au răstignit, au împărţit hainele Lui, aruncând sorţi, ca să se
împlinească ceea ce s-a zis de proorocul: "Împărţit-au hainele Mele între ei, iar pentru
cămaşa Mea au aruncat sorţi".
Marcu 15:24 :” Şi L-au răstignit şi au împărţit între ei hainele Lui, aruncând sorţi pentru
ele, care ce să ia.”
Luca 23:33 :” Şi când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpăţânii, L-au răstignit acolo pe
El şi pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta şi unul de-a stânga.”
Ioan 19:18 :” Unde L-au răstignit, şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în
mijloc pe Iisus.”

78
Ca va fi in aparenta parasit de Dumnezeu
Psalmul 21:1 :” Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-
ai părăsit? Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greşelilor mele.”

S-a indeplinit
Matei 27:46 :” Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama
sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”
Marcu 15:34 :” Şi la al nouălea ceas, a strigat Iisus cu glas mare: Eloi, Eloi, lama
sabahtani?, care se tălmăceşte: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”

Ca-L vor adapa cu otet si fiere

Psalmul 68:25:” Şi mi-au dat spre mâncarea mea fiere şi în setea mea m-au adăpat cu
oţet.”

S-a indeplinit
Matei 27:34,48:” I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; şi, gustând, nu a voit să bea.
Şi unul dintre ei, alergând îndată şi luând un burete, şi umplându-l de oţet şi
punându-l într-o trestie, Îi da să bea.”
Marcu 15:36 :” Şi, alergând, unul a înmuiat un burete în oţet, l-a pus într-o trestie
şi I-a dat să bea, zicând: Lăsaţi să vedem dacă vine Ilie ca să-L coboare.”
Luca 23:35-36 :” Şi sta poporul privind, iar căpeteniile îşi băteau joc de El, zicând: Pe
alţii i-a mântuit; să Se mântuiască şi pe Sine Însuşi, dacă El este Hristosul, alesul lui
Dumnezeu.
Şi Îl luau în râs şi ostaşii care se apropiau, aducându-I oţet.”
Ioan 19:28-30 :” După aceea, ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum, ca să se
împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete.
Şi era acolo un vas plin cu oţet; iar cei care Îl loviseră, punând în vârful
unei trestii de isop un burete înmuiat în oţet, l-au dus la gura Lui.
Deci după ce a luat oţetul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul,
Şi-a dat duhul.”

Ca va fi socotit cu facatorii de rele

Isaia 53:12 :” Pentru aceasta Îi voi da partea Sa printre cei mari şi cu cei puternici va
împărţi prada, ca răsplată că Şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a
fost numărat. Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa.”

S-a indeplinit
Matei 27:38 :” Atunci au fost răstigniţi împreună cu El doi tâlhari, unul de-a dreapta şi
altul de-a stânga.”
Marcu 15:27-28 :” Şi împreună cu El au răstignit doi tâlhari: unul de-a dreapta şi altul
de-a stânga Lui.
Şi s-a împlinit Scriptura care zice: Cu cei fără de lege a fost socotit.”

79
Ca s-a rugat pentru ucigasii Sai
Psalmul 108:3 :” În loc să mă iubească, mă cleveteau, iar eu mă rugam.”

S-a indeplinit
Luca 23:34 :” Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. Şi împărţind hainele
Lui, au aruncat sorţi.”

Judecata si moartea Sa
Isaia 53:12 :” Pentru aceasta Îi voi da partea Sa printre cei mari şi cu cei puternici va
împărţi prada, ca răsplată că Şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a
fost numărat. Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa.”
Daniel 9:26 :” Iar după cele şaizeci şi două de săptămâni, Cel-Uns va pieri fără să se
găsească vreo vină în El, iar poporul unui domn va veni şi va dărâma cetatea şi templul.
Şi sfârşitul cetăţii va veni prin potopul mâniei lui Dumnezeu şi până la capăt va fi război
– prăpădul cel hotărât.”

S-a indeplinit
Matei 27:50 :” Iar Iisus, strigând iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul.”
Marcu 15:44 :” Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a
murit de mult.”
Luca 23:46 :” Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredinţez
duhul Meu. Şi acestea zicând, Şi-a dat duhul.”
Ioan 19:30-33 :” Deci după ce a luat oţetul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi
capul, Şi-a dat duhul.
Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce,
căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele
picioarelor şi să-i ridice.
Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care
era răstignit împreună cu el.
Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit
fluierele.”

Minunile de la moartea Lui

Amos 8:9 :” Iar în ziua aceea, zice Domnul Dumnezeu, voi apune soarele în miezul zilei
şi voi întuneca pământul în zi luminoasă;”

S-a indeplinit
Matei 27:45 :” Iar de la ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste tot pământul,
până la ceasul al nouălea.”
Marcu 15:33 :” Iar când a fost ceasul al şaselea, întuneric s-a făcut peste tot
pământul până la ceasul al nouălea.”

80
Luca 23:44-45 :” Şi era acum ca la ceasul al şaselea şi întuneric s-a făcut peste tot
pământul până la ceasul al nouălea.
Când soarele s-a întunecat; iar catapeteasma templului s-a sfâşiat pe la
mijloc.”

Ca pentru impartirea hainelor se vor arunca sorti

Psalmul 21:20 :” Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi.”

S-a indeplinit
Matei 27:35 :” Iar după ce L-au răstignit, au împărţit hainele Lui, aruncând sorţi,
ca să se împlinească ceea ce s-a zis de proorocul: "Împărţit-au hainele Mele între ei, iar
pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi".
Luca 23:34 :” Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. Şi împărţind hainele
Lui, au aruncat sorţi.”
Ioan 19:23. :” După ce au răstignit pe Iisus, ostaşii au luat hainele Lui şi le-au făcut patru
părţi, fiecărui ostaş câte o parte, şi cămaşa. Dar cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în
întregime.”

Ca os dintru El nu se va zdrobi
Iesirea 12:46 :” Să se mănânce în aceeaşi casă; să nu lăsaţi pe a doua zi; carnea să
nu o scoateţi afară din casă şi oasele să nu le zdrobiţi.”
Numeri 9:12 :” Să nu lase din ele pe a doua zi, nici oasele să nu le zdrobească; şi
să le săvârşească după toată rânduiala Paştilor.”
Psalmul 33:19 :” Domnul păzeşte toate oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi.”

S-a indeplinit
Ioan 19:33,36 :” Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit
fluierele.
Căci s-au făcut acestea, ca să se împlinească Scriptura: "Nu I se va zdrobi nici un
os".

Ca trupul Sau nu va putrezi

Psalmul 15:10 :” Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să
vadă stricăciunea.”

S-a indeplinit
Fapte 2:25-31 :” Căci David zice despre El: "Totdeauna am văzut pe Domnul
înaintea mea, căci El este de-a dreapta mea, ca să nu mă clatin.
De aceea s-a bucurat inima mea şi s-a veselit limba mea; chiar şi trupul
meu se va odihni întru nădejde.

81
 Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel sfânt al Tău să
vadă stricăciune.
Făcutu-mi-ai cunoscute căile vieţii; cu înfăţişarea Ta mă vei umple de
bucurie".
Bărbaţi fraţi, cuvine-se a vorbi cu îndrăznire către voi despre strămoşul
David, că a murit şi s-a îngropat, iar mormântul lui este la noi, până în ziua aceasta.
Deci el, fiind prooroc şi ştiind că Dumnezeu i S-a jurat cu jurământ să
aşeze pe tronu-i din rodul coapselor lui,
Mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în
iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea.”

Invierea
Isaia 53:10 :” Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă. Şi fiindcă Şi-a dat
viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi, îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului
în mâna Lui va propăşi.”

S-a indeplinit
Matei 16:21; 28:6-7 :” De atunci a început Iisus să le arate ucenicilor Lui că El trebuie să
meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari
şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze.

Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut.
Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată
va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă.”
Luca 24:6,34 :” Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în
Galileea,

Ca va sedea de-a dreapta lui Dumnezeu

Psalmul 109:1 :” Zis-a Domnul Domnului Meu: "Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi
pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale".

S-a indeplinit
Fapte 2:34 :” Căci David nu s-a suit la ceruri, dar el a zis: "Zis-a Domnul Domnului
meu: Şezi de-a dreapta Mea,”
Romani 8:34 :” Cine este Cel ce osândeşte? Hristos, Cel ce a murit, şi mai ales Cel
ce a înviat, Care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu, Care mijloceşte pentru noi!”

82
Trimiterea Duhului Sfant ucenicilor
Ioil 3:1-2 :” Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre
vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa iar tinerii voştri vedenii vor vedea.
Chiar şi peste robi şi peste roabe voi vărsa Duhul Meu.”

S-a indeplinit
Fapte 2:1-4; 16-18 :” Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc.
Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine
repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei.
Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei.
Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi,
precum le dădea lor Duhul a grăi.

Ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil:

"Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot
trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea
vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa.”

Ca El va fi arhiereu si mijlocitor pentru pacatosi in cer

Zaharia 6:13 :” Şi acesta va rezidi templul Domnului. El va purta semnele regale şi
va stăpâni şi va domni pe tronul lui şi un preot va fi la dreapta lui. Între ei doi va fi o pace
desăvârşită.”

S-a indeplinit
Romani 8:33-34 :” Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este
Cel ce îndreptează;
Cine este Cel ce osândeşte? Hristos, Cel ce a murit, şi mai ales Cel ce a
înviat, Care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu, Care mijloceşte pentru noi!”
Evrei 7:24-25 :” Aici însă, Iisus, prin aceea că rămâne în veac, are o preoţie netrecătoare
(veşnică).
Pentru aceasta, şi poate să mântuiască desăvârşit pe cei ce se apropie prin
El de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei.”

Ca va fi lumina si mantuirea popoarelor

Isaia 11:10; 42:1; 49:6; 55:4-5 :” Şi în vremea aceea, Mlădiţa cea din rădăcina lui
Iesei, va fi ca un steag pentru popoare; pe Ea o vor căuta neamurile şi sălaşul Ei va fi plin
de slavă.

Iată Sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoieşte sufletul Meu. Pus-
am peste El Duhul Meu şi El va propovădui popoarelor legea Mea.

83
Mi-a zis: "Puţin lucru este să fii sluga Mea ca să aduci la loc seminţiile lui Iacov şi să
întorci pe cei ce-au scăpat dintre ai lui Israel. Te voi face Lumina popoarelor ca să duci
mântuirea Mea până la marginile pământului!"

Iată l-am făcut mărturie popoarelor, căpetenie şi stăpânitor peste neamuri.

Iată, tu vei chema popoare pe care nu le ştii şi popoare care pe tine nu te-
au cunoscut vor alerga la tine, pentru Domnul Dumnezeul tău şi pentru Sfântul lui Israel,
căci El te preamăreşte.”

S-a indeplinit
Matei 12:18,21 :” Iată Fiul Meu pe Care L-am ales, iubitul Meu întru Care a binevoit
sufletul Meu; pune-voi Duhul Meu peste El şi judecată neamurilor va vesti.
Şi în numele Lui vor nădăjdui neamurile.”
Marcu 16:15-16 :” Şi le-a zis: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la
toată făptura.
Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va
osândi.”
Luca 2:32; 24:47 :” Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.

Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile,

începând de la Ierusalim.”

Am putut observa pana aici contextul biblic al Mantuitorului,si pentru a intari,daca mai e
nevoie,sursa biblica vom reda in continuare marturii care atesta istoricitatea lui Iisus
Hristos.

Scrisoarea trimisa de Abgar,regele Edesei lui Iisus (scrisoare pastrata de Eusebiu de

Cezareea):

“Eu am scris cu scopul sa te rog sa iei osteneala sa vii la mine sa ma vindeci de boala in
care ma aflu. Eu am auzit,de asemenea,ca iudeii cartesc impotriva ta si voiesc sa-ti aduca
vatamare. La mine acasa este un oras nu prea mare,dar frumos,care ne va fi de ajuns
pentru amandoi.”

Raspunsul trimis de Iisus lui Abgar,regele Edesei (raspuns amintit de Eusebiu de

Cezareea,care confirma si vindecarea de lepra a regelui):

84
“Cand voi fi prins,eu voi trimte pe unul dintre ucenicii mei sa te vindece de boala. El iti
va da mantuire tie si celor ce se afla cu tine.”

Scrisoarea lui Pontiu Pilat trimisa imparatului Claudiu (Actele lui Pilat) :

“…De curand s-a petrecut ceva ce eu insumi am descoperit: iudeii si-au atras asupra lor si
a urmasilor sanctiuni crude,deoarece parintii lor aveau fagaduinta ca Dumnezeul lor le va
trimite pe sfantul lor din Cer,care va fi numit regele lor,si pe care acesta l-a promis ca-l
va trimite pe Pamant printr-o fecioara. Acesta a venit deci,in timpul cand eu eram
guvernator in Iudeea. Si ei au vazut cum acesta a dat vedere orbilor,cum a curatat
leprosi,cum a vindecat paralitici,cum a alungat demonii din oameni,cum a inviat chiar
mortii si a facut multe alte minuni si de aceea poporul iudeilor ii spuneau aceluia Fiul lui
Dumnezeu. Mai marii preotilor,manati de invidie impotriva lui Iisus,l-au prins si mi l-au
predat mie si mi-au spus fel de fel de minciuni cum ca acela ar fi vrajitor si ca ar actiona
impotriva legii. Eu totusi am crezut ca este altfel si flagelandu-l,l-am predat vointei
acelora. Ei insa l-au rastignit si au asezat paznici la mormant,iar el a inviat. Acestea ti le-
am comunicat ca nu cumva sa minta cineva,iar tu sa crezi minciunile iudeilor.”

Tacitus Cornelius (Anale,XI,44)

“…Nici toate jertfele de ispasire care au fost oferite zeilor nu ar fi putut fi suficiente sa-l
absolve pe Nero de infamia de a fi banuit ca a ordonat conflagratia incendierea Romei.
Ca atare,pentru a inabusi zvonurile,el a acuzat in mod fals si a pedepsit cu cele mai
grozave torturi pe cei pe care comunitatea I-a numit crestini…Hristos,capetenia de la care
isi luasera numele crestinii,fusese osandit pe vremea imparatului Tiberiu,de catre
procuratorul Pontius Pilatus. Credinta lui daunatoare,inabusita pentru un moment,se
raspandi din nou,nu numai in Iudeea,locul de obarsie al acestui rau,ci chiar si la Roma…”

85
Lucian de Samosata (Pelegrinul trecator)

“Hristos omul care a fost rastignit in Palestina,pentru ca a introdus acest nou cult in
lume…Mai mult,primul lor legiuitor I-a convins ca erau frati intre ei,dupa ce pacatuisera
odata pentru totdeauna,lepadandu-se de zeii grecilor si inchinandu-se acelui sofist
crucificat si traind dupa legile lui”

Josef Flavius (Antichitati iudaice)

“In acelasi timp a trait Iisus,un om intelept care era facator de minuni,invatator al
oamenilor care primesc bucurosi adevarul. El a atras la sine mai multi iudei si pagani.”

Plinus Junior (Epistole)

“Ei (crestinii) afirmau ca intrega lor vina sau greseala er aceea de a obisnui sa se
intalneasca intr-o anumita zi,inainte de revarsatul zorilor,pentru a canta imnuri lui
Hristos,onorandu-l ca Dumnzeu si se legau cu juramant solemn,nu la fapte rele,ci sa nu
comita niciodata vreo frauda,hotie sau adulter,niciodata sa nu falsifice Cuvantul si sa nu
se lepede de credinta atunci cand li se va cere sa o faca.”

Iulius Africanul (sec II-scriitor crestin)

“Thallus (sec I-scriitor pagan),in cartea a 3-a a istoriilor lui,explica aceasta intunecime ca
fiind eclipsa de Soare,explicatie nerezonabila dupa parerea mea
(nerezonabila,desigur,deoarece eclipsa de Soare nu poate avea loc in timpul lunii
pline;Hristos a murit in timpul lunii pascale). Dar Phlegon (sec I-istoric) spune ca “in
timpul lui Tiberiu Cezar avusese loc o eclipsa solara in timpul lunii pline.”

Origen (Contra Celsum,Cartea 2)

86
“Si in legatura cu aceasta intunecime…Phlegon scrie in Olimpiade…Phlegon a mentionat
eclipsa care a avut loc in timpul rastignirii Domnului Hristos si nu alta (eclipsa): este clar
ca el nu a stiut din sursele lui despre nici o alta eclipsa (similara) in trecut…si aceasta
reiesi din insasi inregistrarea istorica a lui Tiberiu Cezar.”

Justin martirul catre imparatul Antonius Pius (Apologii)

“Mi-au strapuns mainile si picioarele”,spune Pontius Pilat in raportul lui, “sunt o

descriere a cuielor care au fost batute in mainile si picioarele Lui pe cruce; si dupa ce a
fost rastignit,cei care il rastignisera au tras la soerti pentru hainele Lui,si le-au impartit
intre ei; si ca faptele aceastea au fost intr`adevar asa,poti afla din Faptele,care au fost
scrise sub Pontius Pilat…Ca El a facut,intr-adevar,asemenea minuni,poti sa te convingi
usor din Faptele lui Pontius Pilat.”

Ya`qub al-qirqisani (Istoria sectelor iudaice)

“Curand s-a ivit acolo Iosua,care,dupa spusele rabinilor,era fiul lui Pandera; el e cunoscut
ca Iisus,fiul Mariei. El a trait in zilele lui Iosua,feciorul Perahiei,despre care se spune ca a
fost unchiul lui Iisus din partea mamei. Aceasta s-a intamplat cand domnea Augustus
Caesar,imparatul Romei (30 i.Hr.) adica pe timpul celui de-al doilea Templu.”

Vechiul Talmud

“Sunt lucruri care sa fie luate in considerare,caci ele ne spun de numele lui Iesua din
Nazaret,ca el se ocupa de vrajitorie. Talmacea legea in aceeasi forma ca si fariseii,avea
cinci ucenici si a zis ca nu a venit ca sa adauge ceva sau sa suprime ceva din lege. El a
murit in ajunul sarbatoririi Pastelui care cadea intr-o sambata. A fost rastignit ca un eretic
si inselator,iar ucenicii lui vindecau bolnavi in numele lui.”

Encyclopedia Brtiannica

“…Aceste relatari independente dovedesc ca in timpurile vechi,nici chiar oponentii

Crestinismului nu s-au indoit niciodata cu privire la istoricitatea lui Iisus,care a inceput sa

87
fie pusa la indoiala,pentru prima oara si fara vreun temei,de cativa autori de la sfarsitul
secolului al XVIII-lea,din sec al XIX-lea si de la inceputul sec XX.”

Invierea-farsa sau istorie?

Iisus Hristos are 3 marturii fundamentale: 1. impactul vietii Sale asupra istoriei, 2.
prorocii implinite in viata Sa, 3. invierea Sa. Invierea lui Hristos si crestinismul raman in
picioare sau se prabusesc impreuna.
Relatarea invierii in Matei 28:1-11 (vezi si Marcu 16,Luca 25,Ioan 20-21)

“1. După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a

săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie,
ca să vadă mormântul.
2. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând
din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei.
3. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca
zăpada.
4. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca
morţi.
5. Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor : Nu vă temeţi, că ştiu că
pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi.
6. Nu este aici; caci S-a sculat precum a zis; veniti de vedeti locul
unde a zacut
7. Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din
morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea ; acolo Îl veţi
vedea. Iată v-am spus vouă.
8. Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie
mare au alergat să vestească ucenicilor Lui.
9. Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a
întâmpinat, zicând : Bucuraţi-vă ! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins
picioarele Lui şi I s-au închinat.
10. Atunci Iisus le-a zis : Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor
Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea.
11. Şi plecând ele, iată unii din strajă, venind în cetate, au vestit
arhiereilor toate cele întâmplate. “

88
Schita urmatoare este destinata sa te ajute sa folosesti eficace acest
material.
1. Importanta Invierii.
2. Afirmatiile lui Hristos ca va invia din morti
a. Importanta afirmatiilor
b. Afirmatiile,asa cum au fost date de Iisus
3. Abordarea istorica
a. Un eveniment in dimensiunea spatiu-timp. Marturia istoriei

4. Scena Invierii
a. Iisus a fost mort
b. Mormantul
c. Inmormantarea
d. Piatra
e. Sigiliul
f. Straja
g. Ucenicii
h. Aparitiile dupa Inviere

1. Importanta Invierii

Toate marile religii ale lumii,cu exceptia a 4,se bazeaza mai degraba pe
presupuneri filosofice. Dintre cele 4 care se bazeaza pe personalitati mai
degraba decat pe un sistem filosofic,numai Crestinismul revendica un
mormant gol al fondatorului sau. Avraam,parintele iudaismului,a murit cu
1900 de ani I.Hr.,insa nu s-a lansat nici o pretentie privind invierea lui.
In lucrarea sa intitulata “Therefore Stand”, Wilbur M. Smith spune: “
Relatarile originale ale lui Buddha nu ii atribuie niciodata un astfel de lucru
cum ar fi invierea; de fapt,in primele relatari cu privire la moartea
acestuia,si anume in Mahaparinibbana Sutta citim ca atunci cand Buddha

89
a murit,moartea lui a fost “o trecere atat de completa,dupa care nimic nu
mai ramane in urma”.
“Profesorul Childers spune :”Nu exista nici o inregistrare in scripturile [a;I
sau in comentariile acestora (sau din cate stiu eu in nici una din scrierile
Pali), despre existenta lui Sakya Muni dupa moartea sa,sau despre vreo
aratare a sa in fata discipolilor sai.” Mahomed a murit in 8 iunie 632
d.Cr.,la varsta de 61 de ani,la Medina,unde mormantul lui este vizitat
anual de mii de devotati musulmani. Milioane si milioane de evrei,budisti
si musulmani sunt de acord ca intemeietorii religiilor lor nu s-au ridicat
niciodata din praful pamantului prin inviere.”
Theodorus Harnack spunea: “ Dupa mine,pozitia pe care o ai privind
faptul Invierii,nu mai este teologie crestina. Pentru mine,crestinismul
ramane in picioare sau se prabuseste odata cu invierea.”
Wilbur M. Smith concluzioneaza: “Daca Domnul nostru a spus adeseori,
cu multa claritate si in detaliu ca, dupa ce va merge la Ierusalim,va fi
condamnat la moarte,dar a 3-a zi Se va ridica din mormant,si aceasta
predictie s-a implinit,atunci dintotdeauna mi s-a parut ca orice altceva ce a
spus Domnul noastru trebuie de asemenea sa fie adevarat.”
Predica lui Petru din ziua de Rusalii este intemeiata complet si in
intregime pe inviere. Nu numai ca Invierea este tema ei centrala ci,daca
am elimina aceasta doctrina,n-ar mai ramane nici o doctrina. Pentru ca
Invierea este prezenta ca fiind: 1. explicatia mortii lui Iisus, 2. anticipata
profetic ca experienta mesianica; 3. marturisita apostolic; 4. cauza
revarsarii Duhului. Fara Inviere pozitia mesianica a lui Iisus nu ar putea fi
stabilita in mod convingator. Fara ea,esenta marturiei apostolice ar fi
disparut.
Chiar si Adolf Harnack,care respinge credinta Bisericii in inviere admite: “
increderea neclintita a ucenicilor in Iisus era inradacinata in credinta ca El
n-a ramas in moarte,ci a fost inviat de Dumnezeu. Pe baza a ceea ce
ucenicii au experimentat in Hristos,realitatea invierii Lui,desigur numai
dupa ce L-au vazut, a fost ceva tot atat de cert ca realitatea mortii Sale,si
a devenit subiectul principal al predicilor lor.”
H,P.Liddon afirma: “ Credinta in inviere este chiar piatra de capatai a
edificiului credintei crestine si cand este indepartata,totul se prabuseste
inevitabil in ruina”.
R.M.Cheyene Edgar, in lucrarea sa “Evanghelia unui Salvator
inviat”,spunea: “ Iata un invatator de religie care afirma calm ca isi
mizeaza toate afirmatiile Sale pe capacitatea Sa de a se ridica din
mormant dupa ce va invinge moartea. Putem sa afirmam fara risc ca o
asemenea propunere nu a mai fost facuta nici inainte si nici dupa El. A
spune ca aceasta proba extraordinara a fost inventata de niste cercetatori
mistici ai profetiilor si introdusa in felul in care era naratiunile Evangheliilor
ar insemna sa punem o prea mare povara pe credulitatea noastra. El,care
a fost gata sa mizeze totul pe capacitatea Sa de a Se intoarce din

90
 mormant,ramane in fata noastra ca fiind cel mai original dintre
invatatorii,unul care straluceste prin viata Sa care maraturiseste de la
Sine ! “
Michael Green puncteaza bine: “ Crestinismul nu considera invierea ca
unul din multele principii ale credintei. Fara credinta in inviere,nu ar exista
crestinism deloc. Biserica Crestina nu ar fi aparut niciodata. Miscarea-
Iisus s-ar fi stins ca un foc de artificii odata cu executarea Sa. Crestinismul
ramane in picioare sau se prabuseste odata cu adevarul invierii. Odata ce
l-ai infirmat ai lichidat crestinismul.

2. Afirmatiile lui Hristos ca va invia din morti

a. Importanta afirmatiilor

Wilbur M Smth afirma : “ Acelasi Iisus,era Hristosul care printre multe alte lucruri
remarcabile,a spus si a repetat ceva care, daca ar fi venit din partea oricarei alte fiinte
umane l-ar fi condamnat pe loc fie ca egoist infumurat,fie ca o persoana dezechilibrata
periculoasa. Faptul ca Iisus a spus ca Se duce la Ierusalim sa moara nu este atat de iesit
din comun, cu toate ca detaliile pe care le-a dat cu privire la acea moarte,cu saptamani si
luni inainte de a muri,sunt un fenomen profetic. Dar cand a afirmat ca a treia zi dupa
rastignire El insusi va invia din morti,a spus ceva ce numai un nebun ar fi indraznit sa-l
spuna,si sa mai astepte dvotiunea ucenicilor cu exceptia cazului in care-era sigur ca urma
sa invieze. Nici un fondator al vreunei alte religii din lumea cunoscuta vreodata,nu a
indraznit sa afirme ceva asemanator ! Daca tu sau eu am spune in fata unui grup de
prieteni ca urmeaza sa murim de o moarte naturala sau violenta la o data anume,dar ca la
3 zile dupa moarte vom invia,am fi luati in liniste de prieteni si incredintati unei institutii
pana cand mintile noastre ar redeveni sanatoase si lucide. Aceasta procedura ar fi corecta
caci numai un nebun s-ar plimba incoace si incolo vorbind despre invierea sa din morti a
treia zi,daca nu ar sti ca acest lucru se va intampla cu adevarat,si nimeni in lume nu a stiut
asta despre sine insusi cu exceptia unuia singur,Iisus Hristos.”
Bernard Ramm remarca :”Privind Evanghelia ca pe o relatare istorica exacta,nu incape
nici o indoiala ca insusi Hristos si-a anticipat propria moarte si inviere,si ca a vorbit
limpede despre ea ucenicilor Sai…Scriitorii Evangheliilor sunt foarte sinceri admitand ca
aceste preziceri nu au penetrat mintile lor pana cand invierea a devenit un fapt implinit
(Ioan 20:9). Insa dovada era acolo de pe buzele Domnului nostru,ca dupa 3 zile se va
intoarce din mormant. El le-a spus ca va muri de o moarte violenta,cauzata de ura si ca a
treia zi va invia. Toate acestea s-au intamplat intocmai.”

b. Afirmatiile,asa cum au fost date de Iisus

91
Iisus nu numai ca si-a prezis invierea,ci a subliniat de asemenea faptul ca invierea Sa din
morti va fi “semnul” care sa autentifice afirmatiile Sale de a fi Mesia
Matei 12:38-40 ; 16:21; 17:9,22,23; 20:18,19; 26:32; 27:63
Marcu 8:31; 9:1,10,31; 10:32-34; 14:28,58
Luca 9:22-27
Ioan 2-18-22; 12:34; capitolele 14-16

3. Abordarea istorica

a. Invierea lui Hristos ca eveniment in istoric petrecut in timp si

spatiu.Marturia istoriei

Invierea lui Hristos este un eveniment in istorie in care Dumnezeu a actionat intr-o
dimensiune concreta spatiu-timp. In legatura cu aceasta, Wilbur Smith spune: “
Semnificatia invierii este o chestiune teologica,dar faptul invierii este o chestiune istorica;
natura trupului inviat al lui Iisus poate fi un mister,dar faptul ca trupul a disparut din
mormant este problema care trebuie decisa pe baza dovezilor istorice. Locul are o
certitudine geografica,omul caruia ii apartinea mormantul a trait in prima jumatate a
primului secol,acel mormant a fost sapat in stanca,pe coasta unui deal langa Ierusalim,nu
a fost compus de un naiv plasmuitor de mitologie ci este un loc cu o semnificatie
geografica. Garda asezata in fata mormantului nu era constituita din fiinte aeriene din
muntele Olimp;sinedriul era o adunare de barbati ce se intrunea adesea la Ierusalim. Dupa
cum ne spune o gama larga de opere literare,aceasta persoana,Iisus,a fost o persoana
reala,si ucenicii care au pornit sa propovaduiasca pe Domnul cel inviat au fost oameni
obisnuiti. Ce este doctrinar in acestea? Acestea sunt o chestiune istorica.”
Stralucitul istoric Alfred Edersheim vorbeste despre timpul concret al mortii si invierii lui
Hristos: “Ziua scurta de primavara se apropia de “seara Sabatului”. In general,Legea
cerea ca trupul unui osandit sa nu fie lasat atarnand neingropat peste noapte. Poate ca in
ocazii obisnuite iudeii nu ar fi apelat atat de increzatori la Pilat incat sa-I ceara sa scurteze
suferintele celor de pe cruce ca in cazul de fata,deoarece pedeapsa rastignirii dura nu
numai ore,ci zile intregi inaintea aparitiei mortii. Dar aceasta era o ocazie speciala.
Sabatul care urma era o “Zi mare”- era o zi de Sabat cat si a doua zi de Paste care era
coniderata din toate punctele de vedere la fel de sfanta ca si prima-ba mai mult,deoarece
in aceasta zi se aducea inaintea Domnului asa numitul “snop leganat”.
Dupa cum se exprima Wilbur Smith :”Putem spune foarte simplu ca stim mai mult despre
detaliile orelor imediat premergatoare faptului mortii lui Iisus in si in apropierea
Ierusalimului,decat stim despre moartea oricarui alt om din intreaga lume antica.”

92
Profesorul Leaney spune,privitor la natura istorica a cresintei Bisericii :” Noul Testament
insusi nu ne lasa vreo alta optinue,decat aceea de a o formula dupa cum urmeaza: Iisus a
fost rastignit si ingropat. Ucenicii Lui au fost profund intristati. La scurt timp dupa aceea
insa ei au devenit extrem de fericiti,dovedind o incredere puternica care i-a purtat de-a
lungul unei vieti de devotament sustinut printr-o moarte de martir. Daca-I vom intreba
prin intermediul scrierilor lor care a fost cauza acestei transformari,ei nu ne vor raspunde:
“Convingerea treptata ca eram speriati de moartea Lui dar cel rastignit si ingropat era
viu” ci “Iisus care fusese mort s-a aratat viu dupa moartea Lui,iar noi ceilalti am crezut
asta.” Acest mod de a pune problema este o marturie istorica asemenea marturiei istorice:
“ Adevarat a inviat !”,care a influentat lumea spre credinta.”
Cand are loc un eveniment important in istorie si sunt suficienti oameni in viata care au
participat la acel eveniment sau au fost martori oculari,si cand informatia este
publicata,oricine poate verifica validitatea acelui eveniment istoric.
William Lyon Phelps spune: “ In intreaga istorie a vietii lui Iisus Hristos,invierea este
evenimentul cel mai de seama. Credinta crestina se bazeaza pe aceasta. Este incurajator
sa stim ca ea este relatata in mod explicit de catre toti cei 4 evanghelisti si deasemenea
relatata de Pavel. Sunt consemnate numele celor ce L-au vazut dupa triumful Lui asupra
mortii;se poate spune ca dovada istorica in favoarea invierii este mai puternica decat celle
ale oricarei alte minuni relatate oriunde;pentru ca dupa cum spunea Pavel :daca Hristos
nu a inviat din morti,atunci propovaduirea noastra este zadarnica si zadarnica este si
credinta voastra.”
Profesorul Ambrose Fleming afirma:”Trebuie sa luam dovada expertilor privind varsta si
autenticitatea acestor scrieri exact asa cum acceptam datele astronomiei pe baza dovezii
astronomilor care nu se contrazic. Asa stand lucrurile,ne putem intreba daca ar fi posibil
ca o asemenea carte,descriind evenimente care avusesera loc in urma cu 30-40 de ani ar fi
putut fi acceptata si pretuita de contemporanii ei,daca evenimentele beobisnuite relatate
in paginile ei ar fi fost false sau mituri. Este imposibil,deoarece amintirea tuturor
cititorilor mai in varsta in legatura cu evenimentele petrecute cu 30-40 de ani in urma
este perfect de clara.
Nimeni nu ar putea scrie o biografie a reginei Victoria care a murit in urma cu 31 de ani
plina de relatari neadevarate. Ele ar fi combatute indata. Cu siguranta ca ele nu ar putea fi
general acceptate si transmise ca fiind adevarate. Tot astfel,este foarte putin probabil ca
relatarea invierii prezentata de Marcu,care este substantial in armonie cu cea prezentata in
celelate Evanghelii,sa fie pura inventie. Aceasta teorie mitica a trebuit abandonata
deoarece ea nu poate rezista unei examinari amanuntite.”
Crestinismul si cunoscut Salvatorusl si Rascumparatorul nu ca pe un oarecare zeu a
acarui istorie era continuta intr-o credinta mitica,cu elemente primitive,barbare sau chiar
ofensive…Iisus a fost o fiinta istorica si nu mitica.

4. Circumstante la scena mormantului

a. Iisus a fost mort

Marcu relateaza urmatoarele evenimente care au urmat dupa judecata lui Iisus:

93
 “Şi Pilat, vrând să facă pe voia mulţimii, le-a eliberat pe Baraba, iar pe
Iisus, biciuindu-L, L-a dat ca să fie răstignit.
Iar ostasii L-au dus inauntrul curtii,adica in pretoriu si au adunat toata
cohorta.
Şi L-au îmbrăcat în purpură şi, împletindu-I o cunună de spini, I-au pus-o
pe cap.
Si au inceput sa se plece in fata Lui zicand: Bucura-Te regele iudeilor

Şi-L băteau peste cap cu o trestie şi-L scuipau şi, căzând în genunchi, I se
închinau.
Şi după ce L-au batjocorit, L-au dezbrăcat de purpură şi L-au îmbrăcat cu
hainele Lui. Şi L-au dus afară ca să-L răstignească. “ Marcu 15:15-20
John Mattingly descrie biciuirea unei victime inainte de rastignire: “ Osanditul era
de obicei dezbracat cu forta de hainele lui si apoi legat cu funii de un stalp in
tribunal. Biciurirea ingrozitoare si nemiloasa era administrata de catre calai sau
biciuitori. Desi iudeii limitau prin lege numarul de lovituri la 39,romanii nu aveau
o asemenea limita;victima aflandu-se astfel la cheremul biciuitorilor.
Instrumentul brutal folosit pentru biciuire se numea “flagrum”. Cu privire la acest
injtrument,Mattingly comenteaza:” Se putea vedea de indata cum bucatile lungi si
ascutite de os si metal sfartecau trupul uman.”
John Mattingly,citandu-l pe John Peter Lange spune despre suferintele lui Hristos:”
Se presupune ca biciuirea Lui a depasit severitatea uneia obisnuite. Desi de obicei
biciuirea obisnuita era administrata de catre lictori,Lange conclude ca,deoarece
Pilat nu dispunea de lictori,a folosit soldatii. Astfel tinand cont de caracterul josnic
si vulgar al soldatilor,se poate presupune ca au depasit limitele brutalitatii
caracteristice lictorilor.”
Dupa ce a suferit cele mai intense forme ale pedepsei fizice,Hristos a trebuit sa
indure si drumul pana la locul rastignirii-golgota. Cu privire la aceasta parte a
suferintelor Lui,Mattingly relateaza:
“ 1. Insasi pregatirea pentru drum trebuie sa fi fost o sursa de agonie acuta. In
Matei 27:31 se spune “Iar după ce L-au batjocorit, L-au dezbrăcat de
hlamidă, L-au îmbrăcat cu hainele Lui şi L-au dus să-L răstignească.”.
Dezbracarea brutala a hainelor “regale” de batjocura si inlocuirea lor cu
hainele proprii,a produs fara indoiala dureri ingrozitoare atunci cand
acestea au venit in contact cu pielea sfasiata si ranita prin biciuire.”
2. Expresia “Şi L-au dus la locul zis Golgota ” Marcu 15:22,sugereaza
faptul ca Iisus,nemaiputand sa umble sub povara propriei greutati,a trebuit
sa fie literal dus sau tarat la locul executiei. Astfel,suferintele ingrozitoare si
revoltatoare dinaintea rastignirii s-au incheiat si a inceput rastignirea
propriu-zisa.”
Sfantul evanghelist Marcu scrie urmatoarea relatare privitor la rastignirea
lui Hristos:

94
 “22. Şi L-au dus la locul zis Golgota, care se tălmăceşte «locul
Căpăţânii».
23. Şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat.
.
24. Şi L-au răstignit şi au împărţit între ei hainele Lui, aruncând
sorţi pentru ele, care ce să ia.
25. Iar când L-au răstignit, era ceasul al treilea.
26. Şi vina Lui era scrisă deasupra : Regele iudeilor.
.
27. Şi împreună cu El au răstignit doi tâlhari : unul de-a dreapta şi
altul de-a stânga Lui.

29. Iar cei ce treceau pe acolo Îl huleau, clătinându-şi capetele şi

zicând : Huu ! Cel care dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti.
30. Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi, coborându-Te de pe cruce !
31. De asemenea şi arhiereii, batjocorindu-L între ei, împreună cu
cărturarii, ziceau : Pe alţii a mântuit, dar pe Sine nu poate să Se
mântuiască !
32. Hristos, regele lui Israel, să Se coboare de pe cruce, ca să
vedem şi să credem. Şi cei împreună răstigniţi cu El Îl ocărau.
33. Iar când a fost ceasul al şaselea, întuneric s-a făcut peste tot
pământul până la ceasul al nouălea.
34. Şi la al nouălea ceas, a strigat Iisus cu glas mare : Eloi, Eloi,
lama sabahtani ?, care se tălmăceşte : Dumnezeul Meu, Dumnezeul
Meu, de ce M-ai părăsit ?
35. Iar unii din cei ce stăteau acolo, auzind, ziceau : Iată, îl strigă
pe Ilie.
36. Şi, alergând, unul a înmuiat un burete în oţet, l-a pus într-o
trestie şi I-a dat să bea, zicând : Lăsaţi să vedem dacă vine Ilie ca să-
L coboare.
37. Iar Iisus, scoţând un strigăt mare, Şi-a dat duhul.
38. Şi catapeteasma templului s-a rupt în două, de sus până jos.
39. Iar sutaşul care stătea în faţa Lui, văzând că astfel Şi-a dat
duhul, a zis : Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu ! “
Marcu 15:22-27,29-39.

Mattinglu spune refeeritor la rastignire: “ Nu se pot accentua indeajuns

faptul ca suferintele indurate pe cruce erau extrem de intense si cumplite.
Grozvia acestor torturi a fost inteleasa de cel mai faimos orator al
Romei,Marcus Tullius Cicero,care spunea: “ Chiar si numai cuvantul

95
cruce,trebuie sa ramana departe,nu doar de buzele cetatenilor Romei,ci de
asemenea si de gandurile,ochii si urechile lor.”
Michael Green spune despre suferintele fizice ale lui Iisus :” Dupa o noapte
nedormita in care nu I se daduse nimic de mancare,a indurat batjocura a 2
judecati si avea spatele sfasiat de biciul roman cu 9 cozi,El a fost dus la
executie prin rastignire. Aceasta era o moarte chinuitor de dureroasa,in
care fiecare nerv al trupului striga de durere.”
Farrar face o descriere vie a mortii prin rastignire: “ Caci,desigur,o moarte
prin rastignire pare sa includa tot ce poate avea durerea si moartea mai
oribil si mai infiorator-ameteala,crampe,sete,foamete,nesomn,febra
traumatica,tetanos,rusine,expunere publica a rusinii,chin prelungit,oroarea
anticipatiei,cangrena ranilor neingrijite-toate intensificate pana la limita
insuportabilului si totusi oprindu-se cu putin inainte de punctul care i-ar
aduce celui in suferinta usurarea pierderii constiintei. Pozitia nenaturala
facea fiecare moment nespus de dureros,venele sfasiate si tendoanele
zdrobite vibrau de o durere necontenita;ranile inflamate incepeau sa se
gangreneze;arterele-mai ales cele ale capului si stomacului- se umflau
datorita sangelui inchegat,si in timp ce fiecare chin crestea in mod
treptat,acestora li se mai adauga junghiul insuportabil al setei arzatoare si
violente;si toate aceste complicatii fizice cauzau o neliniste si o tulburare
interioara,facand ca insasi perspectiva mortii-a mortii,dusmanul necunoscut
la apropierea caruia omul se infioara de obicei-sa capete imaginea unei
dulci si placute eliberari.”
Sfantul Marcu este cel care accentueaza surprinderea lui Pilat la auzul
faptului ca Hristos era deja mort si faptul ca el insusi a chestionat sutasul
inainte de a permite indepartarea trupului de pe cruce. Soldatii romani nu
erau neobisnuiti cu dovezile mortii,sau cu constatarea mortii in urma
rastignirii.
John R.W.Stott scrie: “ Pilat a fost intr-adevar surprins ca Iisus era deja
mort,dar a fost suficient de convins de asigurarea sutasului pentru a-i
permite lui Iosif permisiunea de a lua trupul de pe cruce.”
Profesorul Day observa ca “relatarea din evanghelia Sfantului Matei,privind
paza mormantului este o dovada clara ca in ce ii privea pe iudei,ei au
crezut ca Iisus era deja mort.”
Vorbind despre volumul The physical cause of the death of
Christ,profesorul Day spunea cu privire la autorul lui,James Thompson:” El
demonstreaza ca moartea lui Hristos s-a datorat nu epuizarii fizice sau
chinurilor rastignirii,ci ca agonia mintii a produs ruptura inimii. Energia mintii
si a trupului Lui in actul mortii dovedeste fara putere de tafada ca moartea
Lui nu a fost rezultatul epuizarii. Sulita soldatului a fost mijlocul prin care s-
a dovedit lumii ca moartea Lui se datorase unei rupturi cardiace.”
Dr Samuel Houghton,marele fiziolog de la UniversiateaDublin,ne relateaza
perspectiva sa privind cauza mortii fizice a lui Hristos: “Cand soldatul a
strapuns cu culita coasta lui Hristos,El era deja mort;iar scurgerea de

96
sange si apa care a urmat,a fost fie un fenomen natural,explicabil prin
cauze naturale,fie o minune. Faptul ca Sf Ioan l-a considerat daca nu
miraculos cel putin neobisnuit,reisese clar din comentariul pe care el il face
si din maniera categorica in care el marturiseste exactitatea relatarii ei.
Observatii si experiente repetate facute pe oameni si animale m-au condus
la urmatoarele rezultate: Cand dupa moarte,se strapunge partea stanga cu
un pumnal mare de marimea unei sulite romane,se pot observa 3 cazuri
distincte:
1. Nici un fel de scurgere nu apare in urma ranii cu exceptia unei prelingeri
usoare de sange,sau
2. Doar o curgere puternica de sange are loc in urma ranii,sau
3. Doar o curgere de apa,urmata de cateva picaturi de sange in urma ranii.
Dintre aceste 3 cazuri,primul este cel mai frecvent;al doilea se observa in
caazuri de moarte prin inec sau prin stricnina care poate fi demonstrata prin
otravirea unui animal cu acea otrava;si care se poate dovedi a fi de
asemenea in cazul mortii prin rastignire. Al treilea se observa in cazul mortii
prin pleurezie pericardiaca si ruptura a inimii. Primele cazuri sunt cunoscute
celor mai multi anatomisti care si-au indreptat atentia asupra acestui
subiect. Urmatoarele 2 cazuri insa,desi cu totul explicabile pe baza
principiilor fiziologice,nu sunt mentionate in carti(cu exceptia Sf Ioan) si nici
eu nu am avut ocazia sa le intalnesc.
4. O scurgere puternica de apa,urmata de o scurgere puternica de sange in
urma ranii.
5. O scurgere puternica de sange,urmata de o scurgere puternica de apa in
urma ranii.
Moartea prin rastignire produce o prezenta a sangelui in plamani similara cu cea
produsa prin inec sau stricnina;al patrulea apare la o persoana care inainte de
rastignire ar fi suferit de efuziune pleuretica;al cincilea caz apare la o persoana care
a murit pe cruce in urma rupturii inimii. Istoria zilelor dinaintea rastignirii
Domnului nostru,exclude posibilitatea pleureziei,care de asemenea ramane in afara
discutiri daca din rana a curs mai intai sange si apoi apa. Nu ramane deci nici o alta
presupunere care sa explice fenomenul descris,cu exceptia combinatiei rastignirii
cu a rupturii inimii.”
Michael Green scrie despre moartea lui Hristos:” Ni se relateaza cu autoritatea unui
martor ocular ca din coasta strapunsa a lui Iisus a iesit “sange si apa” (Ioan 19:34-
35). Martorul ocular in mod clar a dat o atentie deosebita acestui fapt. Daca Iisus ar
fi fost viu cand sulita I-a strapuns coasta,cu fiecare bataie de inima ar fi tasnit in
afara siroaie de sange. In schimb,cel ce a vazut,a observat scurgandu-se un lichid
ingrosat de un rosu inchis,distinct si separat de serul apos care l-a urmat.Aceasta
este dovada inchegarii masive a sangelui din arterele principale,fiind o dovada
deosebit de puternica a mortii. Totul devine si mai impresionant cand realizam ca
evanghelistul nu putuse sa inteleaga semnificatia pe care o avea acest fapt pentru

97
un medic patolog. “Sangele si apa” scurse din coasta strapunsa sunt dovada certa ca
Iisus era deja mort.”
Samuel Chandler spune: “Toti evanghelistii sunt de acord ca Iosif a cerut trupul lui
Iisus de la Pilat,care afland de la sutasul ce supraveghease rastignirea ca Iisus
murise de ceva timp,i l-a dat”. Acesta afirma in continuare:” Circumstantele
remarcabile ale infasurarii trupului mort in fasii de panza de in cu miresme,de catre
Iosif si Nicodim dupa obiceiul de ingropare al evreilor,este dovada certa a faptului
ca Iisus era mort si ca se stia ca este mort. Daca intr-adevar ar fi ramas vreo urma
de viata in El cand a fost coborat de pe cruce,mirosul intepator al smirnei si
aloei,aroma lor puternica imbibata in panzele infasurate in jurul trupului,si peste
cap si fata cu un stergar,dupa obiceiul evreiesc de ingropare,L-ar fi sufocat.
In concluzie,putem fi de acord cu afirmatia facuta de apostolul Ioan privind
observatia sa asupra mortii lui Hristos,atunci cand atesta propria marturie
evenimentului: “Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată ; şi
acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi.”. (Ioan 19:35)

b. Mormantul

Henry Latham in cartea The risen master prezinta urmatoarele informatii privind
inmormantarea lui Iisus. “Mormantul era de fapt o grota sapata,o grota care fuses cioplita
in stanca si in care nu mai fusese asezat nici un alt trup. Caci era nevoie ca acest
mormant,care el insusi era o minune,sa adaposteasca doar un singur trup. Este uluitor sa
vezi aceasta stanca proieminenta si singuratica intr-o regiune de ses,avand numai o grota
sapata in ea,poate ca daca ar fi existat mai multe,minunea Celui care a infrant moartea ar
fi fost umbrita.”
In multe cazuri,sarcofagul,patul sau locul de odihna era cioplit in piatra masiva dezgolit
de la podea si lasat descoperit,sau proiectat pe unul din peretii laterali,la inceputul
constructiei. In cazul folosirii patului din piatra,suprafata acestuia era fie total plana,fie
putin scobita in adancime,pentru a permite un loc de odihna. De obicei,la cap era lasata
adesea o parte mai ridicata,ca sa serveasca drept perna sau o cavitate rotunda,taiata in
acelasi scop. Asemenea paturi au fost gasite in mormintele de piatra etrusce si in cele din
Grecia si Asia Mica. In mormintele evreiesti din Siria se pare ca intotdeauna s-a folosit o
incapere prevazuta cu o nisa laterala. Dar chiar si aceasta permite o mare varietate. In
forma lui cea mai simpla,era o deschizatura rectangulara sau o cavitate pe fata stancoasa
a grotei,partea cea mai de jos a ei fiind de obicei deasupra nivelului pardoselei
incaperii;lungimea si adancimea erau tocmai suficiente pentru a permite asezarea unui

98
trup omenesc. Adesea,suprafata lui superioara era arcuita,fie segmentar,fie semicircular,si
aceasta era de asemenea forma lui obisnuita atunci cand pe el se aseza un sarcofag.
Profesorul Guignebert face urmatoarea afirmatie profund neintemeiata in lucrarea sa
“Iisus” :” Adevarul este ca nu stim,si dupa toate probabilitatile,nici ucenicii nu stiau mai
bine unde anume fusese aruncat trupul lui Iisus,probabil de catre cei ce Il
executasera,dupa ce a fost coborat de pe cruce. Este mai probabil sa fi fost aruncat in
groapa celor osanditi,decat sa fi fost asezat intr-un mormant nou.”
Profesorul Guignebert face aceste afirmatii fara nici o dovada care sa vina in sprijinul lor.
● El nesocoteste complet marturia cu privire la aceste evenimente asa cum sunt pastrate
in literatura eclesiastica a primelor secole.
● El ignora cu desavarsire naratiunile clare ale relatarilor Evangheliilor:
● De ce au fost facute oare urmatoarele relatari,daca trupul lui Hristos nu a fost de fapt
luat de pe cruce de catre Iosif din Arimatea?
“Iar făcându-se seară, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif,
care şi el era un ucenic al lui Iisus.
Acesta, ducându-se la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Atunci Pilat a poruncit
să i se dea. “ Matei 27:57-58

“Şi făcându-se seară, fiindcă era vineri, care este înaintea sâmbetei,
Şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia
lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus.
Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a
murit de mult.
Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul. “ Marcu 15:42-45
“Şi iată un bărbat cu numele Iosif, sfetnic fiind, bărbat bun şi drept,
Acesta nu se învoise cu sfatul şi cu fapta lor. El era din Arimateea, cetate a
iudeilor, aşteptând împărăţia lui Dumnezeu.
Acesta, venind la Pilat, a cerut trupul lui Iisus” Luca 23:50-52

“După acestea Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns,
de frica iudeilor, a rugat pe Pilat ca să ridice trupul lui Iisus. Şi Pilat i-a dat
voie. Deci a venit şi a ridicat trupul Lui.” Ioan 19:38

● Dar relatarile cu privire la pregatirea ingroparii?

“Şi Iosif, luând trupul, l-a înfăşurat în giulgiu curat de in,” Matei 27:59
“Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în
giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o
piatră la uşa mormântului.” Marcu 15:46
Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui
Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă.” Marcu
16:1

99
“Şi urmându-I femeile, care veniseră cu El din Galileea, au privit mormântul
şi cum a fost pus trupul Lui.
Şi, întorcându-se, au pregătit miresme şi miruri ; iar sâmbătă s-au odihnit,
după Lege. “ Luca 23:55-56
“După acestea Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns,
de frica iudeilor, a rugat pe Pilat ca să ridice trupul lui Iisus. Şi Pilat i-a dat
voie. Deci a venit şi a ridicat trupul Lui. .
Şi a venit şi Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca
la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe.
Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum
este obiceiul de înmormântare la iudei. “ Ioan 19:38-40
● De ce au fost scrise aceste fapte daca astfel de pregatiri nu au avut loc?

Cum ar putea cineva ignora observatiile scrise in legatura cu mormantul?

Profesorul Alford,cercetator in materie de limba si cultura Greciei antice,isi
prezinta observatiile privind dovezile continute in reelatarile Evangheliilor:
“Singur Matei relateaza faptul ca mormantul ii apartinuse lui Iosif. Ioan scrie
ca el se afla intr-o gradina,si in locul unde Iisus fusese rastignit.Toti in afara
de Marcu,observa ca mormantul era nou.” Cu privire la Iosif din Arimatea el
spune: “Motivul lui pentru care trupul a fost asezat acolo,era ca locul era
aproape si pregatirile trebuiau facute in graba.” Concluzionand comentariile
lui Alford,dovada “ca putem determina care era mormantul din informatiile
furnizate aici,este 1. ca nu a fost o grota naturala,ci una artificiala sapata in
stanca. 2. Nu a fost sapata in adancime asa cum ne imaginam noi o
grota,ci orizontal sau ceva de genul acesta in suprafata stancii.”
● De ce au cerut evreii lui Pilat sa puna o paza la mormantul lui
Hristos,daca acest mormant nu ar fi existat?
“Iar a doua zi, care este după vineri, s-au adunat arhiereii şi fariseii la Pilat,
Zicând : Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind
încă în viaţă : După trei zile Mă voi scula.
Deci, porunceşte ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva
ucenicii Lui să vină şi să-L fure şi să spună poporului : S-a sculat din morţi.
Şi va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi.
Pilat le-a zis : Aveţi strajă ; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi.
Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra. “ Matei
27:62-66

Daca trupul lui Iisus ar fi fost pur si simplu aruncat in groapa comuna si
lasat nepazit,nu ar fi existat nici un motiv posibil pentru nelinistea
dusmanilor Sai ca sa raspandeasca veste ca trupul a fost furat.

100
Wilbur M.Smith face urmatoarea afirmatie in legatura cu ipoteza lui
Guigneberg: “El neaga faptul pe care cele 4 Evanghelii il prezinta in mod
clar,ca trupul lui Iisus fusese pus in mormantul lui Iosif din Arimatea.
Negand acest fapt,el nu prezinta insa nici un argument care sa-l
contrazica,ci face doar o afirmatie din propria sa imaginatie. De fapt,s-ar
putea spune ca afirmatia lui cu privire la trupul lui Iisus nu vine doar din
imaginatia lui,ci mai curand din hotararea lui predeterminata.”
Dovada insasi vorbeste clar,dar prof. Guigneberg refuza sa o recunoasca
pentru ca ea nu concorda cu perspectiva lui generala asupra lumii conform
careia miraculosul nu este posibil. Profesorul francez trage propriile sale
concluzii in ciuda dovezii si nu pe baza ei. Desigur,asa cum spune Smith cu
privire la teoria lui: “Noi o descalificam,fiind complet neintemeiata din punct
de vedere istoric si de aceea nemeritand consideratii ulterioare in studiul
celor 4 documente pe care le avem in fata noastra,cunoascute sub numele
de Evanghelii.”

c. Inmormantarea

Discutand despre relatarile cu privire la inmormantarea lui Iisus in

mormantul lui Iosif din Arimatea,Wilbur Smith scrie:” Cunoastem mai mult
despre inmormantarea Domnului Iisus decat despre inmormantarea
oricarui alt personaj din intreaga istorie antica. Cunoastem infinit mai mult
despre inmormantarea Lui,decat despre inmormantarea oricarui personaj al
Vechiului Testament,a oricarui rege din Babilon,faraon din Egipt,filosof al
Greciei sau Cezar triumfator. Stim cine I-a luat trupul de pe cruce;stim ceva
despre infasurarea trupului cu fasiile de ingropare impregnate cu
miresme;cunoastem exact in ce mormant a fost pus,numele
proprietarului,Iosif si localitatea de unde se tragea,Arimatea. Stim chiar si
unde se afla mormantul,in gradina din apropierea locului unde fusese Iisus
rastignit,in afara zidurilor cetatii. Avem 4 relatari cu privire la inmormantarea
Domnului nostru,toate aflandu-se intr-un acord uimitor.”

101
Istoricul Alfred Edersheim ne da urmatoarele detalii cu privire la obiceiul
inmormantarii la evrei: “Nu numai bogatii dar si clasa de mijloc aveau
morminte proprii care erau probabil obtinute si pregatite cu mult inainte de
a fi folosite,socotite si tratate ca proprietate personala si particulara. In
asemenea grote,sau morminte sapate in stanca erau depuse trupurile dupa
ce fusesera unse cu multe mirodenii,mir si aloe,si mai tarziu cu isop,ulei si
parfum de trandafiri. Trupul era imbracat si mai tarziu infasurat,daca era
posibil,intr-o panza in care fusese pastrat un sul al Legii.”
Edershein spune privitor la inmormantarea lui Hristos:” Apropierea sfantului
Sabat si,ca atare,nevoia de a se grabi ar fi putut sugera sau hotari
propunerea lui Iosif de a depune trupul lui Iisus in propriul lui
mormant,cioplit in stanca de curand,in care nu fusese asezat nimeni inca..
Crucea a fost coborata si asezata pe pamant,cuiele crude scoase si funiile
dezlegate. Iosif si cei ce l-au ajutat au infasurat trupul sfant intr-o panza de
in curata si L-au dus in graba in mormantul sapat in stanca. Trebuie sa nu
uitam ca la intrarea in mormant si stanca exista o incapere de 3 metri
patrati in care se aseza de obicei catafalcul si unde cei care il purtasera se
adunau pentru ultimele servicii pentru mort.” Apoi,Edersheim mai
mentioneaza ca:”…celalalt membru al Sinedriului…Nicodim care a venit
aducand smirna si aloe intr-o amestecatura mirositoare binecunoscuta
evreilor care era folosita la ungerea trupului sau pentru inmormantare.
Acolo,in acel “antreu” al mormantului a avut loc acea imbalsamare in
graba,daca o putem numi asa.”
Pe timpul lui Hristos se obisnuia sa se foloseasca mari cantitati de miresme
la imbalsamarea mortilor,mai ales a celor foarte pretuiti.
Michael Green relateaza urmatoarele cu privire la pregatirea in vederea
inmormantarii lui Iisus: “Trupul a fost asezat pe o lespede de
piatra,infasurat strans in fasii de panza si acoperit cu miresme. Evanghelia
Sf Ioan ne spune ca au fost folositi pe putin 100 de litri de amestecuri
mirositoare. Iosif era un om bogat si fara indoiala,dorea sa-si plateasca
lasitatea de care daduse dovada in timpul vietii lui Iisus facandu-I o
inmormantare deosebita.”
Inca de pe vremea Sf Ioan gura de aur (secolul al patrulea) s-a observat ca
mirul era o substanta care adera atat de puternic de trup incat
imbracamintea de inmormantare nu putea fi indepartata cu usurinta.”
Henry Latham prezinta urmatoarele detalii referitor la inmormantarea lui
Hristos:
” Putem sa deducem…din surse vechi demne de crezare,ca trupul a fost
dus spre ingropare fara sicriu sau vreun alt fel de obiect inchis,a fost purtat
pe umerii barbatilor pe o targa,fie imbracat in haine obisnuite infasurat cu
niste fasii de panza,probabil pentru a pastra miresmele,fie imbracat intr-o
haina de in. Fata mortului era descoperita. Trupul zacea cu fata in sus iar
mainile ii erau incrucisate pe piept.”

102
In Ioan 19:38-41 citim ca trupul Domnului a fost pregatit pentru mormant in
mare graba de catre Nicodim si Iosif din Arimatea. Presupun ca fusese
infasurat in 3 sau 4 lungimi de panza de in,imbibate din abundenta cu
miresme intre fiecare strat,stergarul fiindu-I infasurat in jurul capului,avand
capetele impletite.Cand trupul a fost depus in mormant,capul se odihnea pe
portiunea mai ridicata de la capatul nisei de piatra,care servea drept perna.

d. Piatra

In legatura cu ceea ce acoperea usa mormantului lui Iisus,A.B.Bruce

spune:” Iudeii numeau piatra aceasta golel”.
Deschiderea spre incaperea centrala era protejata de un disc de piatra
mare si greu care se putea rostogoli de-a lungul unui sant putin inclinat la
mijloc,in fata intrarii mormantului. Aceasta piatra era folosita pentru
protectie atat impotriva oamenilor cat si a animalelor.Privitor la dimensiunile
uriase ale unei asemenea pietre se poate spune ca de obicei era nevoie de
cativa barbati pentru a o indeparta. Din moment ce piatra rostogolita la
intrarea mormantului lui Iisus trebuia sa previna un atac asteptat,ea fusese
probabil chiar mai mare decat cele folosite in mod obisnuit.
Toti martorii sunt de acord asupra faptului ca atunci cand femeile au sosit la
mormant,ele au gasit piatra mutata sau data la o parte. Ele nu ar fi putut-o
muta,piatra fiind mult prea mare pentru ca ele s-o poata misca.

e. Sigiliul

Matei 27:66 afirma :” Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă,

pecetluind piatra.” A.T.Robertson spune ca metoda de a pecetlui piatra de
la intrarea mormantului lui Iisus:”…printr-o sfoara intinsa peste piatra si
sigilata la ambele capete. “ Sigilarea a fost facuta in prezenta garzii romane
care a ramas acolo insarcinata cu protejarea acestui semn al autoritatii si
puterii romane.Ei au facut tot ce le statea in putinta sa previna rapirea sau
invierea,dar s-au inselat pe ei insisi furnizand chiar prin aceasta marturii

103
suplimentare cu privire la mormantul gol si invierea lui Iisus. Sigiliul releva
faptul ca acesta era privit ca un mijloc de autentificare.Pecetea aplicata
mormantului avea rostul de a preveni orice incercare de devastare a
mormantului. Oricine ar fi incercat sa miste piatra de la intrarea in mormant
ar fi trebuit sa rupa pecetea avand astfel de infruntat pedeapsa legii
romane. Sfantul Ioan gura de aur spune :” Vedeti,oricum le-am lua,aceste
cuvinte depun marturie cu privire la fiecare din aceste fapte.Iata care sunt
cuvintele:”ne-am adus aminte ca inselatorul acela,pe cand era inca in viata
(ceea ce inseamna ca acum era mort) a zis: dupa trei zile voi invia. Da
porunca dar,ca mormantul sa fie sigilat (fusese pus intr-un mormant) ca nu
cumva sa vina ucenicii Lui,sa-I fure trupu;”. Deci,daca mormantul era
pecetluit,nu avea sa se intample nimic neplacut,deoarece ar fi fost
imposibil. Astfel dar,dovada invierii Lui devine indiscutabila prin insasi
afirmatiile voastre. Caci,mormantul fiind sigilat,nu putea avea loc nici o
inselatorie. Dar daca nu s-a petrecut nici o inselatorie si totusi mormantul a
fost gasit gol,aceasta dovedeste ca Iisus a inviat cu adevarat si fara
indoiala. Vedeti dar cum,chiar impotriva vointei lor,ei au contribuit la
dovedirea adevarului.”

f. Straja de la mormant

Naratiunea din Matei 27:62-66,suna astfel:

“Iar a doua zi, care este după vineri, s-au adunat arhiereii şi fariseii
la Pilat,
. Zicând : Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a
spus, fiind încă în viaţă : După trei zile Mă voi scula.
.
Deci, porunceşte ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu
cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure şi să spună poporului : S-a
sculat din morţi. Şi va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi.
Pilat le-a zis : Aveţi strajă ; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi.
Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra.
“
Comentand acest pasaj,Albert Roper,in lucrarea sa Did Jesus Rise from
tge death? Face urmatoarele observatii:
“Condusa de marii preoti Ana si Caiafa,o delegatie de conducatori evrei l-
au cautat pe Pilat sa-I ceara sa fie sigilat mormantul in care fusese pus
trupul lui Iisus si sa puna o straja romana in jurul lui,motivand aceasta
cerere prin teama lor ca prietenii lui Iisus ar putea sa se strecoare noaptea
si sa-I fure trupul,ca sa dea impresia ca avusese loc invierea. La aceasta
cerere Pilat a raspuns astfel :” Aveţi strajă ; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi “.Ei

104
au plecat insotiti de o garda formata din 10 pana la 30 de soldati
romani,care conform indicatiilor lor au sigilat mormantul cu sigiliul imperial
al Romei,imprimand in ceara,sigiliul procurorului insusi a carui violare ar fi
fost considerata o adevarata crima. Astfel,acesti dusmani zelosi ai lui Iisus
au pregatit dinainte,fara sa-si dea seama,circumstantele care aveau sa
ingreuieze explicatia lor ulterioara cu privire la inviere-o explicatie care nu
s-a putut da si care nu era justificata de adevarata esenta a
lucrurilor.Comandantul garzii era un sutas numit de catre Pilat,dupa cate se
pare unul in care el avea incredere deplina,al carui nume,dupa traditie,se
pare ca era Petronius. Este deci rezonabil sa presupunem ca acesti
reprezentanti ai imparatului erau capabili sa-si faca datoria de a pazi un
mormant cu tot atata corectitudine si strictete cu cat executasera
rastignirea. Ei nu aveau nici cel mai mic interes in sarcina care li se
trasase.Singura lor misiune si obligatie era de a-si face strict datoria de
soldati ai imperiului Romei,caruia ii jurasera devotament.Sigiliul roman pus
de pe piatra de mormant era pentru ei mult mai sfant decat toata filosofia
Israelului sau sfintenia vechiului crez.Niste soldati care avusesera destul
sange rece pentru a fi tras la sorti pentru haina unui osandit la moarte nu
sunt tipul de oameni care sa poata fi pacaliti de catre niste niste galileeni
fricosi,sau care sa-si puna in joc gaturile lor romane,dormind in post.”
S-au facut multe discutii in legatura cu expresia din Matei 27:65 “Aveti
straja”. Intrebarea este daca ea se referea la “politia templului” sau la o
garda romana. Contextul din Matei 27 si 28 pare sa sprijine ideea ca era
vorba de o garda romana,care fusese folosita pentru paza mormantului lui
Iisus. Daca Pilat le-ar fi spus sa foloseasca straja templului,doar pentru a
scapa de ei,in acest caz,garda ar fi fost raspunzatoare numa in fata marilor
preoti si nu in fata lui Pilat. Daca insa Pilat le-a pus la dispozitie o garda
romana pentru paza mormantului,atunci acea garda ar fi fost raspunzatoare
lui Pilat si nu marilor preoti. Cheia dilemei se afla in versetele 11 si 14 din
capitolul 28. In versetul 11 se spune ca garda a venit sa raporteze marelui
preot. La prima vedere s-ar parea ca ei trebuiau sa dea socoteala marelui
preot. Totusi,daca vreunul dintre strajeri s-ar fi dus sa-I raporteze lui Pilat
cele intamplate,ei ar fi fost condamnati pe loc la moarte,asa cum se va
vedea mai jos. Versetul 14 confirma interpretarea ca era vorba de o garda
romana,aflata sub comanda directa a lui Pilat. “Şi de se va auzi aceasta la
dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi fără grijă vă vom face”. Daca ei ar
fi fost straja templului,de ce s-ar fi temut ei ca Pilat sa nu afle de cele
intamplate? Nu exista nici o indicatie ca el ar fi avut vreo autoritate asupra
lor. Scriitorul crede ca lucrurile s-au intamplat astfel: era vorba de o garda
romana careia Pilat ii daduse instructiunea sa pazeasca mormantul,pentru
a mentine buna intelegere cu toata ierarhia religioasa locala. Marii preoti au
venit ingrijorati sa ceara o garda romana in Matei 27:64 “Deci, porunceşte
ca mormântul să fie păzit…”
Daca preotii ar fi vrut sa puna la mormant o garda de la templu,nu ar fi avut
nevoie de ordinul guvernatorului pentru a face acest lucru. Dupa cum s-a
intamplat,soldatii romani au venit la marii preoti cautand protectie,deoarece

105
stiau ca acestia vor avea influenta la Pilat,si ii vor scapa de pedeapsa cu
moartea”…noi il vom indupleca (pe guvernatorul Pilat) si pe voi fara grija va
vom face” Matei 28:14.

g. Ucenicii si-au vazut de treaba lor

Matei ne descrie in Evanghelia sa lasitatea ucenicilor (26:56).Iisus fusese

arestat in gradina Ghetsemani si “…Atunci toţi ucenicii, lăsându-L, au
fugit.” Profesorul George Hanson remarca:”Ei nu erau,prin natura lor nici
foarte curajosi si nici cu vederi prea largi. Dand dovada de cea mai mare
lasitate,atunci cand stapanul lor a fost arestat,ei toti L-au parasit si au
fugit,lasandu-L sa-s indure singur soarta.” Profesorul Albert Roper vorbeste
despre injosirea lui Petru sub insinuarea ironica a unei slujnice in curtea
marelui preot,negand sub blestem ca L-a cunoscut pe “despre care voi
vorbiti”. El spune:” Frica,frica ingrozitoare cu privire la siguranta sa
proprie,l-a facut pe Petru sa se lepede de Omul pe care-L iubea cu
adevarat.”
Cu privire la caracterul ucenicilor,Roper comenteaza: “Ei sunt galileeni,cei
mai multi dintre ei pescari,si fiecare din ei,mai mult sau mai putin strain de
lumea si de felul de viata de la oras. Unul cate unul ei s-au alaturat
tanarului invatator din Nazaret si s-au devotat felului Lui de viata. Ei L-au
urmat cu bucurie si cu respect pana cand a sosit ceasul crizei. Cand El a
fost arestat la marginea gradinii Ghetsimani,ei s-au retras cu totii
inspaimantati de tortele,de zarva si de zanganitul sabiilor dusmanului.”

h. Aratarile dupa inviere

J.N.D.Anderson scrie privitor la marturia aratarilor:”Cel mai drastic mod de

a descconsidera dovezile ar fi acela de a pretinde ca aceste relatari au fost
simple nascociri,ca au fost minciuni. Dar,din cate stiu eu,nici un critic de azi
nu ar lua o asemenea atitudine. De fapt,o asemenea pozitie ar fi cu
adevarat imposibilia. Ganditi-va la numarul mare de martori,peste 500.
Ganditi-va la caracterul martorilor: oameni care au dat lumii cea mai inalta
invatatura etica pe care aceasta a cunoscut-o vreodata,si pe care,chiar
dupa marturia dusmanilor lor,au trait-o in propriile lor vieti. Ganditi-va la
absurditatea psihologica de a ne imagina un grup de fricosi infranti,ascunsi
intr-o camera de sus,pentru ca la numai cateva zile sa fie transformata intr-
o adunare pe care nici o persecutie nu a reusit sa o reduca la
tacere,incercand apoi sa atribuie aceasta schimbare dramatica unui fapt cu
nimic mai convingator decat o nascocire mizerabila cu care ar fi incercat sa
insele lumea. O asemenea imagine ar fi total lipsita de sens.”

106
John Montgomery comenteaza:”Observati ca atunci cand ucenicii lui Iisus
au proclamat invierea,ei o faceau in calitate de martori oculari,si in timp ce
oamenii ce avusesera legatura directa cu evenimentele despre care
vorbeau ei,se mai aflau inca in viata. In anul 56 d.Hr. Sf Pavel a scris ca
peste 500 de oameni Il vazusera pe Hristosul inviat,si ca cei mai multi
dintre ei erau inca in viata (1 Corinteni 15:6).Este mai presus de limitele
credibilitatii sa presupunem ca primii crestini ar fi putut nascoci o asemenea
povestire si ca apoi au predicat-o printre cei ce ar fi putut-o nega cu
usurinta,scotand pur si simplu la iveala cadavrul lui Iisus.”

Aratarile lui Iisus la cateva persoane:

Maria Magdalena: Ioan 20:14;Marcu 16:9

Femeilor ce se intorceau de la mormant:Matei 28:9-10
Lui Petru,mai tarziu in aceeasi zi:Luca 24:34;1 Corinteni 15:5
Ucenicilor din Emaus: Luca 24:13-33
Apostolilor in lipsa lui Toma: Luca 24:36-43;Ioan 20:19-24
Apostolilor in prezenta lui Toma: Ioan 20:26-29
Celor 7 la Marea Tiberiadei:Ioan 21:1-23
Multimii de peste 500 de credinciosi pe un munte in Galileea :1 Corinteni
15:6

Fapte psihologice stabilite: Vietile transformate ale ucenicilor

John Stott spune:” Poate ca transformarea ucenicilor lui Iisus este cea mai mareata dintre
toate dovezile invierii”
Dr Simon Greenleaf,avocatul de la Harvard,spunea cu privire la ucenici:”De aceea a fost
cu putinta ca ei sa fi persistat in afirmarea adevarurilor pe care le relatau,daca Iisus nu ar
fi inviat cu adevarat din morti si daca ei nu ar fi cunoscut acest fapt tot atat de sigur ca pe
oricare altul
Paul Little intreaba:”Sunt acesti oameni care au contribuit la transformarea structurii
morale a societatii niste mincinosi versati sau niste nebuni inselati? Aceste alternative
sunt mai greu de crezut decat faptul invierii si nu exista nici o urma de dovada care sa le
sprijineasca”.

107
Teorii neadecvate inventate pentru a “explica” invierea

Ceea ce urmeaza este o compilare a celor mai frevente explicatii teoretice care au fost
elaborate pentru a “explica” invierea lui Hristos. Fiecare teorie va fi tratata pe rand
impreuna cu contraargumentele corespunzatoare. Devine evident in urma cercetarilor ca
fiecare obiectie adusa invierii are o alternativa rezonabila pentru a fi crezuta.

Teoria lesinului

Punctul de vedere: In realitate Hristos nu a murit pe cruce,ci doar a lesinat

Cand a fost asezat in mormantul lui Iosif din Arimatea,El se afla inca in viata. Dupa
cateva ore El s-a trezit de aerul rece al mormantului,s-a ridicat si a plecat.
Profesorul J.N.D.Anderson spune cu privire la aceasta teorie ca a fost: “elaborata prima
data de un om numit Venturini,cu cateva secole in urma. Ea a fost reluata in ultimii ani
intr-o forma putin diferita de catre un grup heterodox de mulsulmani din Ahmadiya.
Explicatia lor decurge cam asa: Hristos a fost intr-adevar rastignit pe cruce. El a suferit
groaznic din cauza socului,a pierderii de sange si a durerilor cazand intr-un lesin
adanc;insa in realitate nu a murit. Stiinta medicala din acea vreme nefiind prea avansata
si apostolii au socotit ca era mort. Ni se spune,nu-i asa,ca Pilat a fost surprins ca Iisus
murise asa de repede. Explicatia ce se impune este ca El a fost luat jos de pe cruce lesinat
fiind,iar ei crezandu-L mort L-au pus in mormant. Linistea rece a mormantului L-a
readus in simtiri in asa masura incat a fost apoi in stare sa iasa de acolo. Ucenicii Lui
nestiutori nu puteau crede ca era vorba doar de o revenire la viata. Ei au insistat ca a fost
o inviere din morti”.
Privitor la teoria lesinului,profesorul Kevan spune ca un alt element care a contribuit la
revenirea lui Hristos din lesin a fost”…efectul inviorator al miresmelor cu care fusese
imbalsamat…”

Replica

Andesron ajunge la concluzia ca:”…aceasta teorie nu ramane in picioare in urma

cercetarilor…”
Sunt sigur ca urmatoarele observatii vor arata de ce Iisus a fost cu adevarat mort.

Hristos a murit intr-adevar pe cruce,conform constatarilor soldatilor,a lui Iosif si a lui

Nicodim.
In legatura cu teoria lesinului,Paul Little spune:”Este semnificativ faptul ca nu ne-a
parvenit din antichitate nici o sugestie de acest fel,alaturi de atatea atacuri violente

108
impotriva crestinismului.Toate scrierile cele mai timpurii scot in evidenta moartea lui
Iisus.”
Profesorul T.J.Thorbun mentioneaza urmatoarele cu privire la ceea ce a suferit Hristos
din partea lui Pilat:”…agonia din gradina,arestarea Lui la miezul noptii,tratamentul brutal
din sala de judecata a marilor preoti si de la pretoriumul lui Pilat,drumurile istovitoare de
la Pilat la Irod si inapoi.groaznica biciuire romana,drumul spre Calvar in timpul caruia a
cazut coplesit de efortul ce-I depasea puterile,agonia torturii rastignirii,setea si
fierbinteala care au urmat. Ar fi greu de imaginat fie si cel mai rezistent om,dupa ce a
indurat toate acestea sa nu moara.Ba mai mult este scris ca victimele rastignirii isi
reveneau foarte arareori in simtiri,chiar si in cele mai favorabile imprejurari.”
Inaintea rastignirii Sale,Iisus suferise deja nespus de mult atat trupeste cat si
sufleteste.Trecuse prin anticiparea mortii Lui in gradina Ghetsemani. A suferit durerea
groaznica a biciurii romane,care lasa urme adanci pe spatele condamnatului si care este
aproape echivalenta cu pedeapsa capitala. Apoi I-au strapuns mainile si picioarele cu
piroane.Putina putere care Ii mai ramasese s-a scurs in cele 6 ore de suferinta ingrozitoare
prin care a trecut deja.Chinuit de sete si epuizat complet,El Si-a dat in cele din urma
duhul cu ultimul strigat consemnat de sfintii evanghelisti.Apoi soldatul roman L-a
strapuns in coasta cu o sulita.Lipsit de hrana si bautura,fara ajutorul cuiva care sa-I
ingrijeasca ranile sau sa-I usureze cat de cat suferintele,El a petrecut o zi intreaga si doua
nopti in grota in care fusese asezat.Si totusi,iata-L reaparand in dimineata celei de-a treia
zile,plin de viata si stralucitor.
J.N.D.Anderon remarca privitor la ipoteza ca Iisus nu a murit:”Pentru inceput sa ne
amintim ca fusesera luate masuri pentru a se asigura ca Iisus era mort;desigur,acesta a
fost rostul infigerii sulitei in coasta Lui. Dar,sa presupunem,de dragul argumentului ca El
nu fusese tocmai mort.Credeti intr-adevar ca,dupa ce a zacut ore intregi fara asistenta
medicala intr-un mormant sapat in stanca in Palestina,in timpul Pastelor,cand notile sunt
destul de reci acest lucru L-ar fi readus in simtiri in loc sa puna capat in mod inevitabil
ultimei Sale licariri de viata;ca ar fi fost in stare sa se debaraseze de zecile de metri de
fasii de panza ingreunate cu kilograme de miresme de pe trupul Sau,sa rostogoleasca o
piatra uriasa pe care 3 femei nu se simteau in stare sa o clinteasca,si apoi sa umble pe
jos,cu picioarele numai rani?” Ca apoi,slabit,bolnav si flamand ar fi putut sa apara in fata
ucenicilor asa incat sa le creeze impresia ca biruise moartea? Ca putea sa sustina ca a
murit si inviat,ca ar fi putut sa-i in toata lumea promitandu-le ca va fi cu ei pana la
sfarsitul veacurilor? O asemenea credulitate este mai incredibila decat necredinta lui
Toma.
Pilat a fost surprins ca-si daduse duhul atat de curand,insa uimirea lui nu a facut decat sa
ceara o noua marturie care sa intareasca afirmatia celor ce venisera sa-I ceara trupul. De
aceea,atat prietenii cat si dusmanii,privind la Cel rastignit au vazut clar ca El nu mai traia.
Pentru a dovedi mai clar,sutasul L-a strapuns cu sulita si trupul nici macar nu s-a
miscat.Din rana a iesit un amestec de sange si apa,dovedind o descompunere rapida a
elementelor vitale.De obicei sangerarea este fatala in cazul unei sincope.In acest caz
insa,sulita nu L-a omorat pe Cel care era deja mort.Deoarece imprejurarile in care a avut
loc dovedesc clar ca Iisus murise deja mai inainte.Si nu le trecuse prin minte nici chiar
celor mai inteligenti dusmani ai Lui cum ar marii preoti sa se indoiasca de realitatea
mortii Sale.Lor le era doar teama ca ucenicii ar putea sa-I insele furandu-I trupul,nu de
Iisus pe care-L vazusera dandu-si duhul.

109
Cei ce propun teoria lesinului,trebuie sa afirme de asemenea ca odata ce-Si revenise,Iisus
a fost in stare de minunea de a desfasura fasiile de panza ce-I fusesera infasurate strans pe
tot trupul,parasindu-le fara insa a le strica catusi de putin forma.
Merril Tenney explica fasiile de panza din mormant:”In pregatirea unui trup pentru
ingropare conform obiceiului evreilor,trupul era de obicei spalat,indreptat si apoi
infasurat strans de la subsuori pana la glezne in fasii de panza late cam de 30 cm.Intre
fasii erau presarate miresme mirositoare,deseori de o consistenta vascoasa.Ele pe de-o
parte intarziau procesul de descompunere iar pe alta actionau ca un liant,lipind straturile
de panza intre ele si formand astfel un invelis solid..Termenul lui Ioan de “legat” este in
acord cu limbajul din Luca 23:53,unde autorul ne spune ca trupul fusese”infasurat in
giulgiu de in…”
In dimineata primei zile a saptamanii,trupul lui Iisus disparuse,dar fasiile erau inca
acolo.Stergarul era in locul unde zacuse capul,separat de celelalte fasii prin distanta de la
subsuori la gat.Ele mai pastrau inca forma trupului insa carnea si oasele disparusera.Cum
iesise oare trupul din ele din moment ce ele nu alunecau peste rotunjirile trupului fiind
strans legate in jurul lui?
Cei care sustin aceasta teorie trebuie sa spuna de asemenea ca Hristos,intr-o stare
slabita,a putut sa rostogoleasca piatra de la intrarea mormantului-despre care istoricii
afirma ca ar fi fost nevoie de cativa barbati-sa iasa afara din mormant fara sa trezeasca pe
vreunul din soldati(daca presupunem de dragul argumentului ca acestia dormea cu toata
ca stim ca nu este asa !) sa treaca pe langa ei si sa scape.
Daca Iisus nu a murit pe cruce atunci cand a murit El si in ce imprejurari?
Profesorul E.H.Day spune:”Daca ar fi sa acceptam teoria lesinului,atunci ar fi necesar sa
se elimine din Evanghelii si din Faptele Apostolilor intreaga relatare cu privire la inaltare
si sa justificam incetarea subita a aparitiilor lui Hristos,presupunand ca El s-ar fi retras
complet de la ei,pentru a trai si muri intr-o izolare totala,lasandu-I cu o serie intreaga de
impresii false cu privire la propria Lui persoana si la misiunea lor primita de la El pentru
intreaga lume”.
Apoi in cele din urma trebuie sa fi murit-nimeni nu poate spune unde,cand si cum.Nu
exista nici o raza de lumina care sa strapunga intunericul,si acesti primi crestini atat de
inspirati in nascocirea de legende dupa cum ni se spune,nu au nici macar o singura
legenda ca sa ne dea ajutor.

110
Teoria furtului

Punctul de vedere-ucenicii au furat trupul

Matei relateaza urmatoarea teorie predominanta care circula in vremea sa spre a justifica
disparitia trupului lui Iisus:
“Şi plecând ele, iată unii din strajă, venind în cetate, au vestit
arhiereilor toate cele întâmplate.
Şi, adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani
mulţi ostaşilor,
Zicând : Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe
când noi dormeam ;
Şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe
voi fără grijă vă vom face.
Iar ei, luând arginţii, au făcut precum au fost învăţaţi. Şi s-a
răspândit cuvântul acesta între Iudei, până în ziua de azi. “ Matei
28:11-15
Ca teoria furtului asa cum este relatata de Matei era populara printre evrei
reiese si din scrierile lui Iustin Martirul,Tertulian si ale altora.
Sfantul Ioan Hrisostom spune despre teoria furtului:”Caci intr-adevar pana
si aceasta vine in sprijinul invierii,adica vreau sa spun afirmatia lor cum ca
ucenicii L-au furat.Caci aceasta este marturia oamenilorcare afirma ca
trupul nu era acolo.De aceea ei marturisesc ca trupul lui Iisus nu era
acolo,insa furtul este dovedit a fi falsa si incredibil prin insasi faptul ca ei
insisi L-au pazit,prin sigiliu si prin frica ucenicilor.Dovada invierii apare si
chiar aici incontestabila.”

Replica

Mormantul gol trebuie explicat cumva

Profesorul E.F.Kevan spune ca desi mormantul gol nu dovedeste neaparat
invierea,el prezinta totusi 2 alternative distincte.Kevan scrie:”Aceste
alternative sunt fie ca mormantul gol a fost rezultatul unei opere divine,fie al
uneia omenesti.”Ambele variante trebuie considerate in mod obiectiv,si
aceea cu cea mai inalta probabilitate trebuie acceptata.
Kevan continua:”Nu exista nici o dificultate atunci cand se impune luarea
unei decizii intre 2 alternative ca acestea. Dusmanii lui Iisus nu aveau nici
un motiv sa-I fure trupul,iar prietenii Lui nu aveau puterea sa o faca. Ar fi

111
fost in avantajul autoritatilor ca trupul sa ramana acolo unde fusese pus si
sugestia ca ucenicii au furat trupul este imposibila.De aceea puterea care a
indepartat trupul Salvatorului din mormant trebuie sa fi fost divina”.
Le Camus exprima aceasta idee astfel:” Daca Iisus care fusese asezat in
mormant vineri nu mai era acolo duminica,atunci fie ca a fost mutat,fie ca a
iesit afara prin propria putere. Alta alternativa nu exista. A fos luat? De
cine? De prieteni sau de dusmani? Acestia din urma pusesera un escadron
de soldati sa-L pazeasca,de aceea nu aveau nici o intentie sa-L faca
disparut.Ba mai mult,prudenta lor nu-i putea sfatui la o asemenea actiune.
Aceasta facand loc prea usor infiriparii legendelor privitoare la inviere pe
care ucenicii le-ar fi putut inventa.Cel mai intelept lucru pentru ei era sa-L
pazeasca cat mai bine,ca dovada. Astfel sa poata raspunde oricarei
pretentei ce s-ar fi ivit:”Iata trupul! El n-a inviat.Cat despre prietenii Lui,ei nu
aveau puterea de a-L lua.”
Wilbur Smith spune:”Acesti soldati nu au stiut cum sa explice mormantul
gol,membrii Sinedriului i-au invatat ce sa spuna mituindu-i sa raspandeasca
acea nascocire pripita”.
Faptul ca ucenicii au furat trupul nu este o explicatie rezonabila a
mormantului gol. Marturia garzii nu a fost pusa la indoiala. Matei relateaza
ca “..unii din strajă, venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele
întâmplate.” (Matei 28:11).
Profesorul R.C.H.Lenski remarca faptul ca mesajul invierii lui Iisus le-a fost
adus marilor preoti de proprii lor martori:”soldatii pe care ei insisi ii
pusesera de straja,martorii cei mai vrednici de incredere posibili”. Marturia
garzii a fost acceptata ca fiind perfect adevarata,ei stiau ca strajerii nu
aveau nici un motiv sa minta.
Wilbur Smith scrie:”Ar trebui observat inainte de toate faptul ca autoritatile
evreiesti nu au pus nicicand sub semnul intrebarii relatarea strajerilor,ei
insisi nu au mers la fata locului sa vada daca mormantul este gol deoarece
ei stiau ca este gol. Soldatii nu s-ar fi intors niciodata purtand pe buze o
asemenea relatare,decar daca ar fi raportat fapte reale indiscutabile,atat
cat erau ei in stare sa le inteleaga.Povestea pe care autoritatile evreiesti le-
au cerut soldatilor sa o raspandeasca,incearca sa explice cum a devenit
mormantul gol”. Evreii,deci prin faptul ca nu au pus la indoiala veridicitatea
marturiei soldatilor,au dat o incuviintare tacita faptului ca mormantul lui
Hristos era gol.Povestea nascocita de ei,cum ca ucenicii au furat trupul lui
Iisus este doar o minciuna nesatisfacatoare,lansata din lipsa de altceva mai
bun.
Descurajarea si lasitatea ucenicilor este un argument puternic al faptului ca
ei n-ar fi putut deveni dintr-o data atat de curajosi si indrazneti incat sa tina
piept unui intreg detasament de soldati la mormant si sa fure trupul.Ei nu se
aflau intr-o dispozitie in care sa incerce asa ceva.
In noapte de joi a aceleiasi saptamani,Petru se dovedise atat de las atunci
cand o slujnica l-a luat la intrebari in curtea palatului marelui

112
preot,acuzandu-l ca ar fi apartinut nazarineanului condamnat,incat,pentru
a-si salva propria piele,el s-a lepadat de Domnul lui,a blestemat si s-a
jurat.Ce s-ar fi putut petrece oare cu Petru in acele cateva ore pentru a-l
transforma dintr-un asemenea las intr-un om arzand de nerabdare sa
infrunte niste soldati romani?
Daca soldatii dormeau,cum au putut ei spune ca ucenicii au furat trupul?
Fie ca dormeau,fie ca erau treji,daca erai treji cum de au permis sa-I fie luat
trupul? Daca dormeau de unde au stiut ca ucenicii il luasera? Cum
indraznesc ei deci sa afirme ca trupul a fost furat?
Este putin probabil ca un intreg detasament de soldati sa fi adormit in
timpul slujbei si mai ales intr-un asemenea caz,cand autoritatile erau atat
de ingrijorate ca mormantul sa nu fie atacat.
Soldatii nu ar fi putut dormi in timpul serviciului-a adormi insemna pentru ei
condamnare la moarte din partea ofiterilor lor superiori.
Profesorul A.B.Bruce scrie:”Pedeapsa obisnuita pentru adormira in timpul
veghei era moartea. Ar fi putut soldatii fi convinsi cu o suma indiferent de
mare de bani,sa-si permita astfel de risc? Desigur,ei ar fi putut lua banii si
apoi sa plece facand haz de donatori,cu intentia de a-i raporta generalului
adevarul.S-ar fi putut astepta preotii la altceva? Daca nu,ar fi putut ei
propune in mod serios un asemenea targ?
Faptul ca toti,fara nici o exceptie sa fi adormit cand fusesera pusi acolo cu
un scop atat de iesit din comun,acela de a avea grija ca trupul sa nu fie
furat,nu este credibil mai ales cand se ia in considerare faptul ca acesti
strajeri erau supusi ce;ei mai severe discipline din lume.Pentru o santinela
romana adormirea in post insemna moartea.
Piatra de la mormant era foarte mare. Chiar daca soldatii ar fi adormit si
ucenicii ar fi incercat sa fure trupul,zgomotul produs de o asemenea piatra
in timpul rostogolirii i-ar fi trezit desigur.
Fasiile de panza dau o marturie tacuta cu privire la imposibilitatea furtului.
Nici un fel de hoti nu ar fi putut infasura aceste fasii in forma lor
initiala,pentru ca nu ar fi fost timp sa o faca.Ei ar fi aruncat hainele in
dezordine pe jos si ar fi fugit cu trupul. Frica de a nu fi descoperiti asupra
faptului i-ar fi facut sa actioneze cat mai repede posibil.”
Romanii sa-i fi luat trupul? Ar fi fost desigur in avantajul guvernatorului ca
trupul lui Iisus sa fi ramas in mormantul lui.Principalul interes al lui Pilat era
sa mentina lucrurile in pace. Luare trupului ar fi cauzat o agitatie nedorita
atat din partea iudeileor cat si a crestinilor.
Se poate spune,in concluzie,ca dovezile cazului vorbesc cu tarie impotriva
teoriei ca trupul lui Hristos ar fi fost luat din mormant.

113
Toate aratarile lui Iisus dupa inviere au fost doar presupuse aratari.
Ceea ce s-a intamplat de fapt a fost ca oamenii au avut halucinatii.

Replica

Ce este o viziune? Profesorul Wilbur Smith spune:”Cea mai satisfactoare

definitie a unei viziuni pe care am intalnit-o vreodata este aceea data de
Weiss: Sensul stiintific al acestui termen este acela ca are loc un fapt
aparent de viziune pentru care nu exista nici un obiect exterior
corespondent.Nervul optic n-a fost stimulat de catre nici o unda de lumina
sau vreo vibratie de eter din afara,fiind excitat de o cauza interioara pur
psihologica.In acelasi timp senzatia-impresia de vedere este aceptata de
cel care a experimentat viziunea la fel de deplin ca si cand aceasta ar fi fost
cu totul obiectiva,el crede pe deplin ca obiectl viziunii se afla in fata lui.”
Au fost aparitiile lui Hristos dupa inviere simple viziuni? Experientele
ucenicilor n-au fost simple vedenii,marturia Noului Testament se opune
total unei asemenea ipoteze. Oamenii care sunt supusi halucinatiilor nu
devin niciodata eroi morali. Efectul invierii lui Iisus in vietile transformate a
fost continuu si cei mai multi dintre acesti martori au mers la moarte pentru
propovaduirea acestui adevar.
Teoria halucinatiei nu este plauzibila deoarece ea contrazice anumite legu
si principii carora viziunile trebuie sa li se conformeze,dupa cuum afirma
psihiatrii. In general un anumit tip de oameni au halucinatii. Ei sunt aceia
care ar putea fi descrisi ca “deosebit de sensibili”,cu o imaginatie bogata si
foarte emotiva.
Aparitiile lui Hristos nu au fost limitate la niste persoane de o anumita
factura psihologica particulara: Maria Magdalena plangea
Femeile erau speriate si uimite
Petru era plin de remuscari
Toma de neincredere
Cei 2 in drum spre Emaus erau preocupati de
evenimentele saptamanii
Halucinatiile sunt legate in subconstientul individului,de experientele
particulare trecute. Ele sunt foarte individuale si extrem de subiective. Este

114
extrem de improbabil ca 2 persoane sa aiba aceeasi halucinatie in acelasi
timp,cu atat mai mult 500 de persoane (1 Corinteni 15:6).

Concluzia:El este viu,este viu cu-adevarat

John Montgomery spune:”Cele mai vechi relatari pe care le avem cu privire

la viata si misiunea lui Iisus dau impresia coplesitoare ca acesta a trait nu
atat de mult facand bine cat mai degraba iritandu-i pe altii si atragand
asupta Lui dezaprobarea lor. Este puternica in acest sens asemanarea Lui
cu Socrate:ambii i-au tulburat pe contemporanii lor in asa masura,incat
pana la urma au fost omorati.Dar in timp ce Socrate isi lansa impunsaturile
in randul atenienilor cerandu-le ascultatorilor lui “sa se cunoasca pe ei
insisi” sa-si examineze vietile lor neexaminate,Iisus Si-a indepartat
contemporanii determinandu-i mereu sa-si evalueze atitudinea lor referitor
la El insusi.”Cine zic oamenii ca sunt Eu?...” “Cine ziceti voi ca sunt Eu?”.
Acestea erau intrebarile pe care Le-a pus Iisus.”
El a lamurit foarte clar cine era. El i-a spus lui Toma:” Eu sunt Calea,
Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” Ioan 14:6
Apostolul Pavel a spus ca Hristos a fost “rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru
putere, după Duhul sfinţeniei, prin învierea Lui din morţi, Iisus Hristos,
Domnul nostru” Romani 1:4
Tot ceea ce cere Crestinismul de la oameni este sa fie consecventi cu ei
insisi,sa trateze dovezile lui tot asa cum trateaza dovezile privitoare la alte
lucruri,sa incerce sa judece personajele si martorii lui tot asa cum o fac in
cazul celorlalti oameni cand este vorba de marturii la tribunale,privind
afacerile si actiunile omenesti. Sa permita martorilor sa apara unii in fata
altora,sa se confrunte unii cu altii,cu faptele si imprejurarile din jur,sa
cerceteze cu grija marturia lor ca intr-un proces de justitie aflandu-se de
partea opozitiei,martorii fiind supusi unui interogatoriu riguros. Rezultatul,se
crede cu tarie,va fi convingerea neindoielnica cu privire la
integritatea,abilitatea si validitatea adevarului lor.
Iata aici relatarea completa:
Mormantul lui Confucius-ocupat
Mormantul lui Buddha-ocupat
Mormantul lui Mahomed-ocupat

115
 Mormantul lui Iisus Hristos- GOL

Acum decizia iti apartine;dovezile vorbesc de la sine.Ele vorbesc foarte

clar:

HRISTOS A INVIAT !

Daca Crestinismul este religia adevarata,atunci ce se intampla cu celelalte popoare? Se

vor mantui ele?
Nu este oare Crestinismul exlcusivist? In continuare vom vedea care sunt “parametrii”
dupa care Hristos va judeca lumea,citandu-l pe parintele Cleopa.

“CELE PATRU LEGI DUPA CARE VA JUDECA HRISTOS LUMEA

Am zis cateva cuvinte despre moarte. Acum voi zice cateva cuvinte si despre constiinta,
ca cine isi pazeste constiinta sa curata, negresit moartea il gaseste fericit si pregatit.
Constiinta este judecatorul cel drept pe care l-a pus Dumnezeu inlauntrul nostru.
Constiinta nu poate fi reflexia materiei in veacul veacului. Ea este glasul lui Dumnezeu in
om si ea pururea il mustra, cand greseste : " Omule, de ce ai facut asta ?"
Aceasta lege a firii o au si chinezii, o au si crestinii, o au si budistii si brahmanii si
mahomedanii. Este legea cea dintai pe care a pus-o Dumnezeu in inima omului de la
creatie, dupa care s-a condus lumea pana la Legea cea scrisa. M-a intrebat un avocat
necredincios :
- Parinte, eu nu ma impac cu judecata de apoi !
- Dar de ce nu te impaci, frate ? Cum asa ?
- Cum, parinte, o sa ma judece Hristos, daca eu as fi chinez sau de alt neam, care n-am
auzit niciodata de Hristos ? Ei de acolo nu au auzit de Hristos. Oare Dumnezeu
pedepseste cu nedreptate ? El este drept. Cum o sa ma judece si o sa ma pedepseasca,
daca eu nici nu am auzit de Evanghelia lui Hristos ?
- Stai oleaca ! Dumneata stii sa invartesti actele acolo, sa faci procese verbale sau ce faci
dumneata. Scriptura insa nu o cunosti. Esti un rationalist, desfaci firul in 40 si te
prapadesti cu totul, umbland dupa capul tau.
Patru legi sunt dupa care Dumnezeu va judeca tot pamantul. Nu una, ci patru. Si nimeni
nu poate scapa de urgia si dreptatea lui Dumnezeu, fie chinez, fie brahman, fie budist, fie
crestin, fie mahomedan, fie evreu, pentru ca Dumnezeu este drept, cum zice Apostolul :

116
Dumnezeu este drept si tot omul mincinos.
Dumnezeu, deoarece este drept, a pus legile acestea, ca pe toti sa-i judece dupa dreptate.
Auzi ? Patru legi.
Legea cea dintai este legea firii sau legea constiintei. Prin aceasta lege a mustrat
Dumnezeu pe Cain, cand a omorat pe fratele sau Abel. Ca auzi ce spune Scriptura : " Atat
era mustrat de constiinta ca a cazut in deznadejde si a strigat asa : Mai mare este
greseala mea, decat a mi se ierta mie ".
A cazut in deznadejde, ca a ucis pe fratele sau Abel, pastorul; ca Dumnezeu i-a primit
aceluia jertfa si el l-a zavistuit si, iesind la camp, l-a omorat.
Legea constiintei ii spunea : " Ce-ai facut ? Ai omorat pe fratele tau !" Aude pe
Dumnezeu :
- Cain, unde-i fratele tau ?
Dar el, in loc sa zica : " Doamne, am gresit ", a zis :
- Dar ce, eu am a pazi pe fratele meu ?
Si i-a zis Dumnezeu :
- Glasul sangelui fratelui tau striga catre Mine din pamant. Pentru ca ai facut aceasta cu
toate pedepsele te voi pedepsi pe tine si cine te va omori pe tine de saptezeci de ori cate
sapte se va pedepsi ...
Si a trait Cain peste o mie de ani, cum scrie in Hronograful lui Chedrin, si nimeni nu-l
omora, ca se temea de pedeapsa care era pusa de Dumnezeu asupra lui. Care au fost cele
sapte pedepse ale lui cain, pentru ca a ucis pe fratele sau, Abel ?
Mai intai a fost deznadejdea, apoi tremurarea, apoi plansul, ca plangea gemand pe
pamant, apoi frica, caci fugea dintr-un loc in altul, de teama ca-l vede Dumnezeu; apoi
blestemarea pamantului sa nus-i dea roadele sale si celelalte, cum scrie in Sfanta
Scriptura la Facere, capitolul IV.
Orice om de pe pamant, cand face rau, este mustrat de constiinta sa, care ii spune : " De
ce ai facut rau ?" Aceasta este legea cea dintai data de Dumnezeu omului, numita si legea
constiintei sau legea firii.
A doua lege care sta in fata noastra vesnic, cum arata Sfantul Grigorie de Nissa si care,
ca o trambita din inaltul cerului rasuna pururea si ne arata pe Dumnezeu, este legea
zidirii.
Cine a facut cerul, pamantul si toate cate sunt ? Luna, ierburile, florile, pestii, marile,
raurile, pietrele, copacii, muntii, toate vietuitoarele de pe uscat, din apa si din aer. Cine
le-a facut, fratilor ? Cine a facut ceasul u niversului care merge cu atata precizie si uimire,
incat nimeni nu-l poate imita ? Nimeni altul decat Bunul Dumnezeu ! Centrul de
indrumare al acestei lumi este Ziditorul ei, Dumnezeu, Care a pus randuiala in toate.
Aceasta lege a zidirilor este ceea ce spune proorocul David : Cerurile spun slava lui
Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria. Cum ? Prin asezarea lor sferica si
prin imensa lor departare; prin spatiul interstelar, care are miliarde de ani calatoria
luminii, prin miscarea astrilor ceresti, a sistemului solar si a planetelor cu atata masura si
precizie, incat uimeste mintea celor mai mari astronomi din lume.
Ce-a zis Isac Newton, marele fizician englez, care treizeci de ani a fost ateu si la urma
cand a descoperit " Legea atractiei universale " si a vazut ca fiecare planeta o atrage pe
cea mai mica si nu o lasa sa se departeze, nici sa se sfarame sau sa mearga in neregula in
lumea astrelor ceresti. A pus aparatele pe masa si a zis :
Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvant nu este de

117
ajuns spre lauda minunilor Tale !
Vezi ? El, afland stiinta din afara, a venit la frica de Dumnezeu, cunoscand minunile ce;e
mari din lumea astrelor. Ce-a zis Kepler, Isac Newton si ceilalti, de care nu imi ajunge
vremea sa-i amintesc, cand s-au convertit, vazand ei zidirea lui Dumnezeu ca nu-i
singura, ca are un centru de indrumare si o precizie, care uimeste toata mintea ?
Din secretele naturii inca nu s-a scos nici unu la miliard. Ca intelepciunea lui Dumnezeu
n-are margini si nici nu va avea in veacul veacului, pentru ca nemarginita este
intelepciunea Creatorului.
Deci, a doua lege care ne sta tuturor in fata este Legea zidirilor sau a creatiei. Ca prin
contemplatia naturala in duh, noi ne suim de la ratiunile lucrurilor, la Ziditorul lor.
Daca vezi corabia, trebuie sa te gandesti ca a fost un mester care a facut-o; daca vezi o
haina buna pe un om, trebuie sa stii ca bun a fost si croitorul. Daca vezi un palat, o cladire
arhitectonica frumoasa, sa stii ca a fost un arhitect destept. Daca vezi un ceas, negresit
este un ceasornicar priceput care l-a facut.
Deci, toate acestea ne arata ca este un Facator si, daca este, trebuie sa ne temem si sa
ascultam de El, ca sa nu ne pedepseasca dupa dreptate.
A treia lege este Legea scrisa, data de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai, adica
cele zece porunci si tot Vechiul Testament, dupa care va fi judecat poporul ales,
adica evreii.
A patra si ultima lege este Legea Darului, Legea Desavarsirii, Legea dragostei lui
Iisus Hristos, adica Sfanta Evanghelie. Dupa aceasta lege dumnezeiasca vor fi
judecati toti crestinii, botezati in numele Preasfintei Treimi.
Cea dintai a fost legea firii, care ramane generala pentru toate popoarele pana la sfarsitul
lumii. Cea de-a doua, legea zidirilor, este la fel cu cea dintai. Dupa cea dintai si a doua
lege se vor judeca toate popoarele lumii, afara de crestini si de evrei. Dupa Legea scrisa,
adica dupa Vechiul Testament se vor judeca evreii. Iar dupa Legea Darului si dupa
Evanghelie vom fi judecati noi crestinii, fiindca legea noastra este mai desavarsita decat
toate celelalte legi. Iar daca o calcam, mai mare pacat avem si mai mare munca vom avea
decat ei, care n-au cunoscut Evanghelia.
Asadar, ne-a pus Dumnezeu asemenea avocat. Sa nu ne inselam, fratilor, si sa zicem ca
Dumnezeu nu stie ce face fiecare. Nici nu vei putea sa spui ca nu ai pacat, pentru ca n-ai
stiut, ca ai fost chinez sau turc sau ateu.
Pagan daca ai fost, dar constiinta ai avut si dupa acea lege te va judeca. Zidirea ai vazut-
o. Nu ti-ai pus niciodata intrebarea cine a facut cerul, soarele, pamantul si toate, ca dupa
aceea sa te gandesti si sa te temi de Dumnezeu, care a facut toate ? Amin.”

Am vorbit de Crestinism ca religie a Adevarului. In continuare vom vedea ca doar

Ortodoxia este cea care a pastrat neschimbat adevarul de credinta apostolic si al celor 7
sinoade ecumenice.

118
HOTĂRÂRILE SFINTELOR
SINOADE ECUMENICE

„Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar

vesti altă Evanghelie decât aceea pe care vam
vestit-o - să fie anatema!" (Gal. 1, 8).

Despre Predania Bisericii lui Hristos

Părintele Iustin Popovici

Sfinţii Apostoli sunt cei dintâi dumnezei-oameni după har. În toată viaţa lor, fiecare
dintre ei, urmând Apostolului Pavel, zice despre sine: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos
trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Fiecare dintre ei este Hristos repetat, sau mai bine zis
Hristos prelungit. La ei toate sunt dumnezeuomeneşti,pentru că toate sunt din Dumnezeu-
Omul Hristos,însuşit de bună-voie prin sfânta lucrare a dumnezeieştilor fapte bune ale
credinţei, dragostei, nădejdii, rugăciunii, postului şi ale celorlalte. Iar aceasta înseamnă că
în ei tot ceea ce este omenesc trăieşte de bună-voie prin Dumnezeu-Omul, gândeşte

119
prin Dumnezeu-Omul, lucrează prin Dumnezeu-Omul. Pentru Sfinţii Apostoli, Iisus
Hristos cel istoric, Dumnezeu-Omul pe Care ei îl propovăduiesc, este cel mai înalt, bun,
şi ultimul atotcriteriu.Tot ce au în sine este de la Dumnezeu-Omul, pentru Dumnezeu-
Omul şi în Dumnezeu-Omul. Şi aşa stau lucrurile totdeauna, şi aşa stau ele pretutindeni.
Aceasta este pentru ei nemurire, atât în timpul pământesc, cât şi în spaţiul pământesc.
Această dumnezeu-omenească apostolicitate se prelungeşte toată asupra urmaşilor
purtători de Hristos ai Apostolilor: asupra Sfinţilor Părinţi, între Sfinţii Apostoli şi
Sfinţii Părinţi nu este, în esenţă, nici o deosebire: în ei deopotrivă trăieşte şi lucrează şi dă
nemurire şi înveşniceşte . Unul şi Acelaşi Dumnezeu-Om Hristos, Care ieri, astăzi şi în
veci este Acelaşi (Evrei 18, 8). Prin Sfinţii Părinţi se continuă Sfinţii Apostoli, cu toate
dumnezeu-omeneştile lor bogăţii, dumnezeu-omeneştile lumini, dumnezeu-omeneştile
sfinţenii,dumnezeu-omeneştile Taine, dumnezeu-omeneştile fapte bune. Cu adevărat,
Sfinţii Părinţi apostolesc neîncetat, şi ca persoane deosebite îndumnezeu-omenite, şi ca
episcopi ai Bisericilor locale, şi ca mădulare ale Sfintelor Soboare a toată lumea şi ale
Sfintelor Soboare locale. Pentru ei toţi există un singur adevăr, singurul a-tot-adevăr:
Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Iată, Sfintele Soboare a toată lumea, de la primul până la
cel din urmă, mărturisesc, apără, cred, binevestesc şi păzesc cu toată
trezvia o singură a-tot-valoare: pe Dumnezeu-Omul, pe Domnul Iisus Hristos.Tradiţia de
căpătâi a Bisericii Ortodoxe este Dumnezeu-Omul Hristos cel viu, aflat întreg în trupul
dumnezeu-omenesc al Bisericii, căruia El îi este Cap nemuritor şi veşnic. Aceasta
nu este doar bună-vestire, ci şi a-tot-buna vestire a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi.
Ei nu ştiu altceva fără numai pe Hristos Cel răstignit, Hristos Cel înviat, Hristos Cel
înălţat. Ei toţi, prin întreaga lor viaţă şi învăţătură, mărturisesc într-un suflet şi într-un
glas: Mântuitorul Hristos este întreg în Biserica Sa, ca în trupul Său. Fiecare dintre Sfinţii
Părinţi poate pe drept cuvânt să spună împreună cu Sfântul Maxim Mărturisitorul:„Nu voi
grăi nicidecum ceva al meu. Ci numai ceea ce am fost învăţat de către Părinţi, aceea zic.”
Iar din nemuritoarea bună-vestire a Sfântului Ioan Damaschin răsună mărturisirea cea
sobornicească a tuturor de Dumnezeu proslăviţilor Părinţi: „Toate câte ne-au fost
predanisite prin Lege şi Prooroci şi Apostoli şi Evanghelişti le primim, le cunoaştem şi le
cinstim, nimic căutând în afară de acestea. Noi pe acestea le vom iubi şi în ele vom
rămâne,netrecând hotarele cele veşnice (Pilde 22, 28), nici stricând dumnezeiasca
Predanie”. Acelaşi Părinte, vorbind tuturor ortodocşilor, zice: „Pentru aceasta, fraţilor, să
stăm pe piatra credinţei şi pe Predania Bisericii, nepărăsind hotarele pe care le-au pus
Sfinţii noştri Părinţi, nedând prilej celor ce vor să izvodească şi să strice zidirea Sfintei lui
Dumnezeu soborniceşti şi apostoleşti Biserici. Căci dacă s-ar da voie oricui ar voi, după
puţină vreme tot trupul Bisericii se va strica.” Sfânta Tradiţie este toată de la Dumnezeu-
Omul, toată de la Sfinţii Apostoli, toată de la Sfinţii Părinţi, toată de la Biserică, în
Biserică, prin Biserică. Sfinţii Părinţi nu sunt altceva decât „păzitorii predaniilor
apostoleşti”. Ei toţi, ca şi Sfinţii Apostoli, sunt numai „martori” ai unui singur adevăr -
atotadevăr: Dumnezeu-Omul Hristos. Pe Acesta îl mărturisesc şi îl propovăduiesc ei,
„gurile cele cu totul de aur ale lui Dumnezeu Cuvântul” (Duminica Sfinţilor Părinţi).
Succesiunea apostolească are de la început şi până la sfârşit fire dumnezeu-omenească.
Ce le predanisesc Apostolii ca moştenire urmaşilor lor? Pe însuşi Dumnezeu-Omul
Hristos, cu toate bogăţiile netrecătoare ale Persoanei Sale dumnezeuomeneşti, pe Hristos
- Capul Bisericii, singurul Cap al ei. Dacă nu predaniseşte aceasta, succesiunea
apostolească încetează să mai fie apostolească, şi atunci nu mai există în fapt Tradiţie

120
apostolească, ierarhie apostolească, Biserică apostolească. Sfânta Predanie este
Evanghelia Domnului Hristos şi este Însuşi Domnul Hristos, pe Care puterea Duhului
Sfânt Îl strămută în orice suflet credincios şi în toată Biserica. Tot ceea ce este al lui
Hristos devine, prin puterea Duhului Sfânt, al nostru, al oamenilor - şi asta în trupul
Bisericii. Duhul Sfânt, ca suflet al Bisericii, îl face ,,de un trup” cu Dumnezeu-Omul
(Efeseni 3:6). Cu adevărat: Duhul Sfânt îndumnezeieşte prin har pe fiecare credincios. Ce
este viaţa în Biserică? Nimic altceva decât în-dumnezeu-omenirea harică a fiecărui
credincios prin faptele bune evanghelice personale; încreştinarea şi îm-bisericirea lui.
Toată viaţa creştinilor este o necurmată Cincizecime hristocentrică: Duhul Sfânt, prin
Sfintele Taine şi sfintele fapte bune, transmite pe Mântuitorul Hristos fiecărui credincios,
Îl face Predanie vie, viaţă a noastră vie: ,,Hristos în viaţa noastră” (Coloseni 3, 4). Prin
aceasta şi tot ce este al lui Hristos devine al nostru, pentru toată veşnicia al nostru: şi
adevărul Său, şi dreptatea Sa, şi dragostea Sa, şi viaţa Sa, şi Ipostasul Său dumnezeiesc.
Ce este Sfânta Predanie ? Este Însuşi Domnul Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, cu toate
bogăţiile Ipostasului Său dumnezeiesc şi, prin El, şi pentru El, ale întregii Sfinte Treimi.
Aceasta s-a dat şi s-a arătat cel mai deplin în Sfânta Liturghie, în care pentru noi şi pentru
a noastră mântuire se vesteşte şi se înnoieşte întreaga dumnezeu-omeneasca iconomie de
mântuire a oamenilor. În Sfânta Liturghie este tot Dumnezeu-Omul, cu toate darurile Sale
minunate şi de minuni făcătoare; în Sfânta Liturghie, şi îndeobşte în viaţa de rugăciune,
în viaţa liturgică a Bisericii. Prin toate acestea răsună fără contenire buna-vestire a-tot-
iubitoare de oameni a Mântuitorului: Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul
veacului (Matei 28, 20), întreg în apostolicitate şi, prin apostolicitate, cu toţi credincioşii,
până la sfârşitul veacului. Tocmai aceasta este întreaga Sfântă Predanie a Bisericii
Ortodoxe apostoleşti: viaţa în Hristos -viaţa în Sfânta Treime, în-creştinare, în
treimificare (cf. Matei
28, 19-20). Din cale-afară de însemnat este acest lucru: în Biserica Ortodoxă a lui
Hristos, Sfânta Predanie, întotdeauna vie şi de viaţă făcătoare, este alcătuită din: Sfânta
Liturghie, toate sfintele slujbe dumnezeieşti, toate Sfintele Taine, toate sfintele fapte
bune, tot adevărul veşnic, toată dreptatea veşnică, toată dragostea veşnică, toată viaţa
veşnică, tot Dumnezeu-Omul Hristos, toată Sfânta Treime, toată viaţa dumnezeu-
omenească a Bisericii în toată plinătatea sa dumnezeu-omenească, împreună cu
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi Sfinţii.

Persoana Dumnezeu-Omului, a Domnului Hristos, se află schimbată la faţă în Biserică,

cufundată în neţărmurita mare de rugăciune, de slujire dumnezeiască a harului, şi este
toată în Sfânta Liturghie şi toată în Biserică. Iată ce este Sfânta Predanie. Acest adevăr îl
binevestesc şi îl mărturisesc Sfinţii Părinţi şi Sfintele Soboare a toată lumea. Prin
rugăciune şi bună-credinţă se păzeşte Sfânta Predanie de tot demonismul omenesc şi
umanismul diavolesc. Şi în ea este întreg Domnul Hristos, Care este şi veşnica Predanie a
Bisericii. Mare este
taina bunei-credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup (l Timotei 3,
16). S-a arătat ca om, Dumnezeu-Om, ca Biserică, şi prin nevoinţa Sa iubitoare de
oameni a mântuirii şi în-dumnezeuomenirii omului a mărit şi a înălţat fiinţa omenească
mai presus de preasfinţii heruvimi şi de a-tot-sfinţii serafimi.

121
HOTĂRÂRILESFINTELOR SINOADE ECUMENICE

Sinodul Întâi Ecumenic de la Niceea (325)

Despre dumnezeirea lui Hristos

Împotriva arienilor

Crezul mărturisit de către cei 318 Părinţi

Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcătorul tuturor celor văzute şi celor
nevăzute. Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul
Născut, adică din [fiinţa] Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu,lumină din lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl,
prin Care toate s-au făcut, atât cele din cer cât şi cele de pe pământ; Care pentru noi
oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât şi S-a întrupat şi S-a făcut om, a pătimit
şi a înviat a treia zi, S-a înălţat la ceruri şi va veni să judece viii şi morţii; şi
în Duhul Sfânt. Iar pe aceia care spun că a fost o vreme când [Fiul lui Dumnezeu] nu era
şi că înainte de a Se fi născut nu era, şi că S-a făcut din cele ce nu erau, sau dintr-un alt
ipostas sau substanţă, sau pe aceia care spun că Fiul lui Dumnezeu este schimbător sau
stricăcios, pe [toţi] aceştia Biserica apostolească şi sobornicească îi dă anatemei.

122
Sinodul al doilea Ecumenic de la Constantinopol (381)
Despre Duhul Sfânt
Împotriva pnevmatomahilor

Crezul mărturisit de către cei 150 de Părinţi

Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic,
Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute. Şi Într-Unul
Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul
Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii,
lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, prin
Care toate s-au făcut, Care pentru noi oamenii şi pentru a
noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la
Duhul Sfânt şi din Fecioara Măria şi S-a făcut om; şi S-a
răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi S-a
îngropat, şi a înviat a treia zi, după Scripturi, şi S-a înălţat la
ceruri, şi şade de-a dreapta Tatălui, şi iarăşi va să vină, să
judece vii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Şi
întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl
purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi
slăvit, Care a grăit prin prooroci. Şi întru una sfântă,
sobornicească şi apostolească Biserică. Mărturisim un [singur]
botez spre iertarea păcatelor. Aşteptăm învierea morţilor şi
viaţa veacului ce va să vină. Amin.

Sinodul al treilea Ecumenic de la Efes (431)

Despre Maica Domnului

Împotriva nestorienilor

Sinodul de la Niceea a formulat această mărturisire de credinţă:

(Urmează Crezul de la Niceea:) Credem...
Sinodul a hotărât ca toţi să primească această sfântă mărturisire de credinţă; căci este
dreaptă şi îndeajuns pentru mântuirea lumii. Dar pentru că unii se prefac a o mărturisi şi
a o primi, dar răstălmăcesc puterea înţelesurilor după placul lor, şi stâlcesc adevărul,
fiindcă sunt fiii rătăcirii şi copiii pierzaniei, a fost de trebuinţă să se adauge insuflatele
mărturii ale Sfinţilor Părinţi drept-credincioşi care sunt chezăşie pentru felul în care au
înţeles şi au îndrăznit să propovăduiască [adevărul], încât să fie limpede, şi pentru ca toţi
cei care au o credinţă dreaptă şi nepătată să îl înţeleagă, să îl tâlcuiască şi să
îl propovăduiască în acest fel.

123
(Notă: aici se află un florilegiu de texte adunate din scrierile Părinţilor şi actele
privitoare la preotul Harisie).
După citirea acestor documente, Sfântul Sinod a hotărât că nimănui nu îi este îngăduit
să propovăduiască, să scrie sau să alcătuiască o altă mărturisire de credinţă decât
cea statornicită de Sfinţii Părinţi adunaţi la Niceea împreună cu Duhul Sfânt.
Cei care vor îndrăzni să alcătuiască o altă mărturisire de credinţă, să o mărturisească celor
ce vor să vină la cunoaşterea adevărului fie din rătăcirile elineşti [păgâneşti], fie de la cele
iudaiceşti sau de la oricare altă erezie, [aceia], dacă sunt episcopi sau clerici, vor fi
caterisiţi, episcopii din treapta episcopiei şi clericii din cler; dacă sunt laici, vor fi daţi
anatemei. În acelaşi chip, dacă vreunul dintre episcopi sau clerici sau laici vor fi aflaţi
crezând sau învăţând cele înfăţişate în expunerea preotului Harisie despre întruparea
Fiului lui Dumnezeu Cel Unul Născut, sau învăţăturile cele stricate şi răstălmăcite ale lui
Nestorie, adăugate [acestora], să fie supuşi osândirii acestui Sfânt Sinod Ecumenic, astfel
încât episcopul vădit să fie îndepărtat din treapta episcopiei şi depus, iar clericul de
asemenea să fie caterisit; dacă este laic, să fie dat anatemei, precum s-a zis.

Sinodul al patrulea Ecumenic de la Calcedon (451)

Despre cele două firi ale lui Hristos

Împotriva monofiziţilor

Sfântul şi Marele şi Ecumenicul sinod strâns cu harul lui Dumnezeu şi la îndemnul prea
binecredincioşilor şi de Dumnezeu iubitorilor de Hristos împăraţi, auguştii Valentinian
şi Marcian, în Calcedon, metropola eparhiei Bithiniei, în biserica Sfintei Muceniţe
Eufimia, cea biruitoare în Hristos, a hotărât cele ce urmează:
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, întărind pe ucenicii Săi în cunoaşterea
credinţei, a spus: „pacea Mea v-o dau vouă, pacea Mea o las vouă”, pentru ca nimeni să
nu se separe de aproapele său în dogmele credinţei, ci la fel să se arate cu toţii în
propovăduirea adevărului. Dar fiindcă cel rău nu încetează să semene neghina lui
printre seminţele bunei credinţe, şi pururea născoceşte ceva nou împotriva adevărului, pe
aceasta Stăpânul cunoscând-o mai înainte, cu purtare de grijă pentru neamul omenesc a
ridicat cu râvnă pe acest binecredincios şi evlavios împărat să cheme la sine pe mai
marii preoţimii din toate părţile, astfel încât, sub lucrarea harului lui Hristos, Stăpânul
nostru, al tuturor, să îndepărteze de la oile lui Hristos toată ciuma înşelăciunii,
călăuzindu-le iarăşi să se îngraşe cu mlădiţele adevărului.
Ceea ce am făcut şi noi, încuviinţând să îndepărtăm dogmele rătăcite, reînoind credinţa
Părinţilor, propovăduind tuturor Crezul celor 318 [Părinţi] şi scriind precum înşişi
Părinţii care au arătat această înţelegere a noastră privitoare la dreapta credinţă, adică cei
150 de Părinţi care, adunându-se după aceea la Constantinopol, au adoptat aceeaşi
mărturisire de credinţă. Hotărâm aşadar, păzind şi noi rânduiala şi toate izvoarele

124
credinţei statornicite de Sfântul Sinod ţinut odinioară la Efes, ai cărui întâistătători de
veşnică pomenire au fost Celestin al Romei şi Chiril al Alexandriei, să strălucească
iarăşi mărturia credinţei drepte şi fără cusur a celor 318 Sfinţi şi Fericiţi Părinţi
adunaţi la Niceea pe vremea împăratului de vrednică pomenire - Constantin, şi să se
întărească cele hotărâte de către cei 150 de părinţi la Constantinopol, spre nimicirea
ereziilor care apăruseră atunci şi spre întărirea credinţei soborniceşti şi apostoleşti, care
este a noastră.
(Urmează Crezul celor 318 părinţi de la Niceea – Sinodul I Ecumenic:) Credem…
(Şi cel al celor 150 de părinţi adunaţi la Constantinopol - Sinodul II Ecumenic:)
Credem...
Aşadar, era de-ajuns pentru desăvârşita cunoaştere şi întărirea bunei credinţe acest
înţelept şi mântuitor Crez al harului dumnezeiesc, căci învaţă desăvârşit despre Tatăl şi
Fiul şi Sfântul Duh şi înfăţişează întruparea Domnului celor ce o primesc cu
credinţă.
Însă de vreme ce aceia care se străduiesc să lepede propovăduirea adevărului şi prin
propriile erezii au născocit deşertăciuni, unii îndrăznind să strice [învăţătura despre] taina
iconomiei Domnului pentru noi şi tăgăduind numirea de Născătoare de Dumnezeu dată
Fecioarei [Maria], iar alţii scornesc [învăţătura despre] contopire şi amestecare,
închipuindu-şi nebuneşte că este o singură fire din trup şi dumnezeire, născocind grozăvia
că, prin contopire, firea dumnezeiască a Celui Unul Născut este pătimitoare.
Pentru aceasta, Sfântul şi Marele şi Ecumenicul Sinod adunat aici, voind să stârpească
orice uneltire potrivnică adevărului, învăţând propovăduirea cea neclintită de la început,a
hotărât mai întâi să rămână neatinsă credinţa celor 318 Sfinţi Părinţi, şi, din pricina celor
ce luptă împotriva Duhului Sfânt, a întărit învăţătura despre fiinţa Duhului predanisită de
către cei 150 de Părinţi adunaţi nu demult în cetatea împărătească, pe care aceştia [cei
150 de Părinţi] au făcut-o cunoscută tuturor, nu ca şi cum ar adăuga ceva care lipsea celor
hotărâte mai înainte, ci lămurind, după mărturia Scripturilor, învăţăturile lor
despre Sfântul Duh împotriva celor care încearcă să tăgăduiască stăpânirea Sa.
Iar pe de altă parte, din pricina celor care au încercat să strice taina iconomiei şi care cu
neruşinare spun că Cel Născut din Sfânta Fecioară Maria nu este decât un simplu om,
Sinodul Sfânt a încuviinţat scrisorile sinodale ale Fericitului Chiril, păstor al Bisericii
Alexandriei, către Nestorie şi cei din Răsărit, ca fiind potrivite pentru tăgăduirea smintelii
lui Nestorie spre dreapta tâlcuire a celor ce, mânaţi de cucernică râvnă, doresc să
priceapă Crezul cel mântuitor. Acestora li s-a adăugat, cu îndreptăţire, şi epistola lui
Leon, întâistătătorului marii şi vechii Rome către cel între sfinţi -Arhiepiscopul Flavian,
scrisă pentru surparea cugetărilor stricate ale lui Eutihie, întrucât [această epistolă]
conglăsuieşte cu mărturisirea marelui Petru, fiind un stâlp de susţinere [a adevărului]
împotriva atacurilor [rău credincioşilor]. Stă împotrivă şi celor care încearcă să împartă
taina Iconomiei întro doime de fii. Îi îndepărtează din adunarea celor sfinţi pe cei
care îndrăznesc să spună că dumnezeirea Fiului Cel Unul Născut este pătimitoare; le stă
împotrivă şi celor care îşi închipuie o amestecare sau contopire a celor două firi ale lui
Hristos; îi îndepărtează pe cei care rătăcesc [spunând că] chipul de rob pe care Hristos l-a
luat de la noi este ceresc sau din altă substanţă; şi îi dă anatemei pe cei care scornesc
rătăciri, cum că înainte de unire erau două firi, iar după unire a rămas una.
Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm întrun glas că mărturisim pe Unul şi
acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât

125
şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi
din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate,
întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de veci după
dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră
mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate, Unul şi
Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, cunoscându-se în două firi, fără
amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor
nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile
fiecărei firi într-o singură persoană şi într-un singur ipostas, nu împărţindu-se sau
despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu
Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum [au vestit] de la început proorocii, precum
El însuşi ne-a învăţat despre Sine şi precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinţilor.
Acestea toate fiind statornicite de noi cu mare grijă şi acrivie, Sfântul Sinod Ecumenic a
hotărât că nimănui nu îi este îngăduit să înfăţişeze, să scrie sau să alcătuiască, nici
[el însuşi] să gândească, nici să înveţe pe altul o altă mărturisire de credinţă. Cât
despre cei care îndrăznesc să alcătuiască o altă [mărturisire de] credinţă, să o
înfăţişeze altora spre învăţătură, sau să răspândească un alt Crez celor care vor să
se întoarcă la cunoştinţa adevărului de la rătăcirile elineşti sau iudaiceşti sau de la
oricare altă erezie, aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie îndepărtaţi [episcopii
de episcopie şi clericii de cler], iar dacă sunt monahi sau laici, să se dea anatemei.

Sinodul al cincilea Ecumenic de la Constantinopol (553)

Despre unirea firilor în ipostasul lui Hristos

Împotriva defăimătorilor învăţăturii Sfântului Chiril

I. Dacă nu mărturiseşte cineva o singură fiinţă a Tatălui şi Fiului şi a Sfântului Duh, o

singură putere şi virtute, o [Sfântă] Treime de-o-fiinţă, o dumnezeire cinstită în trei
ipostasuri sau persoane, unul ca acesta să fie anatema. Căci unul este Dumnezeu Tatăl
de la Care [sunt] toate, unul [este] Domnul Iisus Hristos prin Care [s-au făcut] toate şi
unul [este] Sfântul Duh întru Care [sunt] toate [cele ce sunt].

II. Dacă cineva nu mărturiseşte că sunt două naşteri ale lui Dumnezeu Cuvântul, una mai
înainte de veci, din Tatăl, fără timp şi fără trup, şi cealaltă, la plinirea vremii, a aceluiaşi
Cuvânt Care S-a coborât din cer şi S-a întrupat din Sfânta şi Cinstita Născătoare de
Dumnezeu şi pururea Fecioară Măria şi S-a născut din ea, unul ca acesta să fie anatema.

III. Dacă cineva spune că unul este Dumnezeu Cuvântul Care a făcut minuni şi altul
Hristos care a pătimit, sau spune că Dumnezeu Cuvântul S-a unit cu Hristos născut din
femeie, sau că este în El ca cineva în altcineva şi nu unul şi acelaşi Iisus Hristos, Domnul
nostru, Dumnezeu Cuvântul întrupat şi făcut om, acelaşi făcător de minuni şi [acelaşi]
pătimitor de bunăvoie care a îndurat în trupul Său suferinţele, unul ca acesta să fie
anatema.

126
IV. Dacă cineva spune că unirea lui Dumnezeu Cuvântul cu omul S-a făcut după har sau
după lucrare sau după egalitatea demnităţii sau după autoritate, relaţie, afect, virtute sau
după bunăvoinţă, ca şi cum Dumnezeu Cuvântul ar fi căutat să fie pe placul omului de la
care să aibă o bună şi frumoasă slăvire, precum zice smintitul Teodor; fie după
omonimie, potrivit căreia nestorienii numind Iisus şi Hristos pe Dumnezeu Cuvântul, iar
pe om luat separat Hristos şi Fiul, vorbind în mod vădit de două persoane se prefac că
vorbesc de o singură persoană şi de un singur Hristos numai după numire, cinstire,
demnitate şi închinare: dar dacă nu mărturiseşte că unirea lui Dumnezeu Cuvântul cu
trupul însufleţit de un suflet raţional şi înţelegător s-a făcut după alcătuire, adică după
ipostas, precum au învăţat Sfinţii Părinţi; şi dacă nu mărturiseşte din acest motiv singurul
Său ipostas, care este Domnul nostru Iisus Hristos, Unul din Sfânta Treime, unul ca
acesta să fie anatema. Căci în multe chipuri a fost înţeleasă această unire; unii urmând
nelegiuirea lui Apolinarie şi Eutihie, susţinând dispariţia celor unite, mărturisesc o unire
prin amestecare, alţii,gîndind precum Teodor şi Nestorie, adepţi ai despărţirii, introduc o
unire prin relaţie. Pe când Sfânta Biserică a lui Dumnezeu respinge nelegiuirea celor
două erezii şi mărturiseşte unirea după alcătuire a trupului cu Dumnezeu Cuvântul,
adică [unirea] după ipostas. Căci unirea după alcătuire în taina lui Hristos nu
numai că păstrează fără amestecare elementele unite, dar nu primeşte nici
despărţirea.

V. Dacă cineva înţelege singurul ipostas al Domnului nostru Iisus Hristos ca şi cum ar
presupune mai multe ipostasuri şi încearcă prin aceasta să introducă în taina lui Hristos
două ipostasuri sau două persoane, şi după ce a introdus două persoane, vorbeşte de o
persoană după demnitate, cinstire şi închinare, cum au scris în nebunia lor Teodor şi
Nestorie, şi [care] cleveteşte că Sfântul Sinod din Calcedon ar fi folosit expresia un
singur ipostas în acelaşi înţeles nelegiuit; şi nu mărturiseşte că Dumnezeu Cuvântul S-a
unit cu trupul după ipostas, şi din această pricină este un singur Ipostas sau o
singură Persoană, şi că în acest sens Sfântul Sinod din Calcedon a mărturisit un
singur ipostas al Domnului nostru Iisus Hristos, unul ca acesta să fie anatema. Căci
Sfânta Treime nu a primit adăugare de persoană sau ipostas după întruparea
Cuvântului lui Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime. VI. Dacă cineva spune într-un
sens impropriu, nu după adevăr, că Sfânta, Cinstita şi pururea Fecioară Maria este
Născătoare de Dumnezeu după relaţie, ca şi cum ar fi născut un simplu om şi nu că
Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat şi S-a născut din ea, ci, după spusa lor, zămislirea
omului este transferată lui Dumnezeu Cuvântul, ca şi cum S-ar fi unit cu omul care S-a
născut; şi cleveteşte Sfântul Sinod de la Calcedon, spunând că acela o numeşte pe
[Sfânta] Fecioară Născătoare de Dumnezeu în acel înţeles stricat închipuit de Teodor; sau
dacă cineva o numeşte născătoare de om sau născătoare de Hristos, ca şi cum Hristos nu
ar fi Dumnezeu, dar n-o mărturiseşte pe aceasta cu adevărat şi cu tărie Născătoare
de Dumnezeu, deoarece Dumnezeu Cuvântul născut de Tatăl înainte de veci S-a
întrupat din ea la plinirea vremii, şi cu dreaptă credinţă Sfântul Sinod de la
Calcedon o mărturiseşte Născătoare de Dumnezeu, unul ca acesta să fie anatema.

VII. Dacă cineva zicând în două firi nu mărturiseşte că în dumnezeire şi omenitate este
cunoscut Unul Iisus Hristos, Domnul nostru, ca să arate astfel deosebirea firilor din care
S-a făcut fără amestecare unirea de negrăit, fără să Se preschimbe Cuvântul [lui

127
Dumnezeu] în firea trupului şi nici firea trupului să treacă în firea Cuvântului (căci
fiecare rămâne ce este în firea sa chiar după unirea ipostatică), dar dacă ia această
expresie despre taina lui Hristos în sensul unei împărţiri sau dacă, mărturisind numărul
firilor într-Unul Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu Cuvântul întrupat, nu înţelege
aşa cum trebuie deosebirea firilor din care este alcătuit, deosebire care nu este suprimată
prin unire (căci Unul este din ambele firi şi cele două firi [sunt] prin Unul), ci foloseşte
numărul pentru a susţine firi deosebite [având] fiecare ipostasul ei, unul ca acesta să fie
anatema.

VIII. Dacă cineva mărturisind că unirea dumnezeirii cu omenitatea s-a făcut din două firi,
sau vorbind de o singură fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvîntul nu înţelege aceasta aşa
cum ni le-au predanisit Sfinţii Părinţi, adică [în sensul că] unirea după ipostas s-a făcut
pornind de la firea dumnezeiască şi cea omenească şi s-a desăvârşit într-Unul Iisus
Hristos, sau dacă prin această expresie încearcă să introducă o singură fire sau
substanţă a dumnezeirii şi a trupului lui Hristos, unul ca acesta să fie anatema. Căci
zicând că S-a unit după ipostas Cuvântul Fiul cel Unul, noi nu afirmăm că s-a produs un
fel de contopire reciprocă a firilor, ci credem că s-au unit Cuvântul cu trupul, fiecare
dintre firi rămânând ceea ce era. Iată de ce Unul este Hristos, Dumnezeu şi om, acelaşi
de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire, de-o-fiinţă cu noi după omenitate. Căci Biserica
lui Dumnezeu respinge şi anatemizează atât pe cei care taie şi despart în părţi taina
dumnezeieştii Iconomii a lui Hristos, cât şi pe cei care introduc [în ea] amestecare.

IX. Dacă cineva spune că Hristos este închinat în două firi, şi de aici introduce două
închinări, una [cuvenită] lui Dumnezeu Cuvântul şi a doua [cuvenită] omului; sau dacă
cineva, pentru a suprima trupul [Său] şi pentru a introduce amestecul dumnezeirii cu
omenitatea, luându-le împreună, închipuie o [singură] fire sau o substanţă, şi se închină
astfel lui Hristos, şi nu se închină cu aceeaşi închinare lui Dumnezeu Cuvântul întrupat
împreună cu trupul Său, precum a primit Biserica lui Dumnezeu încă de la început, unul
ca acesta să fie anatema.

X. Dacă cineva nu mărturiseşte că Cel ce a fost răstignit în trup, Domnul nostru Iisus
Hristos, este Dumnezeu adevărat, Domnul slavei şi Unul din Sfânta Treime, unul ca
acesta să fie anatema.

XI. Daca cineva nu da anatemei pe Arie, pe Eunomie, pe Macedonie, pe Apolinarie,

pe Nestorie, pe Eutihie şi pe Origen, împreună cu scrierile lor nelegiuite, şi pe toţi
ceilalţi eretici care au fost osândiţi şi anatemizaţi de către Sfânta Biserică
Sobornicească şi apostolească şi de cele patru Sfinte Sinoade mai sus numite, şi pe
toţi cei care au gândit sau gândesc cele asemenea ereticilor mai sus pomeniţi şi care
au rămas în nelegiuirea lor până la moarte, unul ca acesta să fie dat anatemei.

XII. Dacă cineva ia apărarea rău-credinciosului Teodor al Mopsuestiei, cel ce a zis că

unul este Dumnezeu Cuvântul şi altul [este] Hristos care, tulburat de patimile sufletului şi
de poftele trupului, de cele mai rele eliberându-se câte puţin şi astfel îmbunătăţindu-se
prin înaintarea faptelor sale a ajuns fără cusur prin purtarea sa, a fost botezat ca simplu
om în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh; şi prin botez s-a învrednicit să

128
primească harul Sfântului Duh şi înfierea şi i se aduce închinare în persoana lui
Dumnezeu Cuvântul aidoma unei icoane împărăteşti, şi după înviere a devenit
neschimbător în gândurile sale şi cu totul fără de păcat. [Şi iarăşi] a mai zis acelaşi
nelegiuit Teodor că unirea dintre Dumnezeu Cuvântul şi Hristos este de acelaşi fel cum
[este cea despre care] zice Apostolul pentru bărbat şi femeie: cei doi vor fi un singur trup.
Şi pe lângă toate celelalte nenumărate blasfemii a îndrăznit a zice că după înviere, când
Domnul a suflat asupra ucenicilor zicând: luaţi Duh Sfânt (Ioan 20, 22), nu le-a dat
Sfântul Duh, ci a suflat numai de formă; încă mai zice şi că mărturisirea lui Toma, atunci
când [acesta] a atins mâinile şi coasta Domnului după înviere, acele cuvinte: Domnul
meu şi Dumnezeul meu! (Ioan 20, 28) Toma nu le-ar fi spus despre Hristos, ci,
înspăimântat de minunea învierii, Toma L-a lăudat pe Dumnezeul care L-a înviat pe
Hristos. Mai rău încă: în tâlcuirea pe care a dat-o Faptelor Apostolilor, acelaşi Teodor îl
compară pe Hristos cu Platon, cu Mani, cu Epicur şi Marcian, zicând că aşa cum fiecare
dintre ei, după ce şi-a inventat propria învăţătură i-a făcut pe ucenici să se numească
platonicieni,
manihei, epicurei şi marcioniţi, tot aşa şi Hristos, după ce Şi-a inventat o învăţătură, I-a
numit pe ucenici creştini, după numele Său. Dacă cineva ia apărarea sus numitului, prea
necredinciosului Teodor, şi a scrierilor lui nelegiuite prin care el a răspândit blasfemiile
de mai sus, cât şi altele nenumărate împotriva Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, şi dacă nu îl anatemizează pe el, scrierile lui nelegiuite şi pe toţi cei care îl
încuviinţează şi îl apără, sau susţin că ideile lui sunt ortodoxe, ca şi pe cei care au scris în
apărarea lui şi a scrierilor lui nelegiuite şi pe cei care cugetă sau au cugetat vreodată
asemenea lui [Teodor] şi au rămas până la sfârşit într-o astfel de erezie, să fie anatema.

XIII. Dacă cineva ia apărarea nelegiuitelor scrieri ale lui Teodoret împotriva credinţei
adevărate, împotriva primului Sfânt Sinod din Efes, împotriva Sfântului Chiril şi a celor
douăsprezece capete ale sale, şi pe toţi care au scris în apărarea rău-credincioşilor Teodor
şi Nestorie, şi a celor care au aceleaşi păreri cu mai sus numiţii Teodor şi Nestorie şi îi
primesc pe ei şi rătăcirea lor, şi din această cauză îi numesc necredincioşi pe învăţătorii
Bisericii care învaţă unirea lui Dumnezeu Cuvântul după ipostas; dacă nu anatemizează
nelegiuitele scrieri şi pe cei care au gândit şi mai gândesc încă unele asemenea, precum şi
toate scrierile împotriva dreptei credinţe şi împotriva Sfântului Chiril şi a celor
douăsprezece capete ale sale, precum şi cel care a rămas într-o asemenea rătăcire până la
moarte, unul ca acesta să fie anatema.

XIV. Dacă cineva ia apărarea epistolei scrise, după cum se zice, de către Ibas către Maris
Persul, în care se neagă faptul că Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat din Sfânta Născătoare
de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, [că] S-a făcut om; zicând că cel născut din ea
este un simplu om [care este] numit Templu, că unul este Dumnezeu Cuvântul şi altul
omul; şi [pe] cel întru sfinţi Chiril, propovăduitorul dreptei credinţe a creştinilor, îl
resping ca [fiind] eretic şi pentru că ar fi scris asemenea rău credinciosului Apolinarie; şi
acuză cel dintâi Sfânt Sinod din Efes că ar fi osândit să fie depus Nestorie fără
judecată şi cercetare; [şi acea epistolă] numeşte cele douăsprezece capete ale celui între
sfinţi Chiril necredincioase şi potrivnice dreptei credinţe şi îi îndreptăţeşte pe Teodor şi
Nestorie cu învăţăturile şi scrierile lor nelegiuite. Dacă cineva,aşadar, ia apărarea sus
numitei epistole şi nu o anatemizează atât pe ea cât şi pe apărătorii ei şi pe cei care zic că

129
este ortodoxă cel puţin în parte, şi pe cei care au scris sau scriu în favoarea acesteia sau a
nelegiuirilor din ea, şi pe cei care îndrăznesc s-o încuviinţeze pe ea sau nelegiuirile pe
care le conţine, făcând referire la numele Sfinţilor Părinţi şi al Sfântului Sinod din
Calcedon, şi rămân întru acestea până la moarte, să fie anatema.
După ce noi am mărturisit astfel cele primite din Sfintele Scripturi, din învăţătura
Sfinţilor Părinţi şi din cele hotărâte despre una şi aceeaşi credinţă de către cele patru
[Sfinte] Sinoade mai sus pomenite; după ce i-am osândit pe eretici şi nelegiuirea lor, şi
necredinţa celor care au încuviinţat şi încuviinţează cele trei capete menţionate mai sus, şi
care au perseverat şi perseverează în rătăcirea lor; dacă cineva încearcă să transmită, să
înveţe sau să scrie ceva potrivnic celor hotărâte de noi, dacă este episcop sau cleric să
fie îndepărtat din episcopie sau preoţie, ca unul care lucrează cele străine preoţiei şi
rangului bisericesc; dacă este călugăr sau laic, să fie anatema.

Sinodul al şaselea Ecumenic de la Constantinopol (680-681)

Despre cele două lucrări ale lui Hristos

Împotriva monoteliţilor

Fiul Cel Unul Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, Cel făcut om întru toate asemenea
nouă, afară de păcat, Hristos Adevăratul nostru Dumnezeu, a propovăduit cu tărie prin
cuvintele Evangheliei: Eu sunt lumina lumii. Cel ce îmi urmează Mie nu va umbla
întru întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 8, 12), şi iarăşi Pacea Mea vă dau vouă
(Ioan 14, 27). Lăsându-se călăuzit cu dumnezeiască înţelepciune, învăţându-ne pacea prin
aceste dumnezeieşti cuvinte, prea blândul nostru împărat, atlet al Ortodoxiei, potrivnic al
heterodoxiei, reunind acest Sfânt Sobor Ecumenic, a adunat trupul întreg al Bisericii.
Pentru aceea, Sfântul nostru Sinod Ecumenic, după ce a alungat rătăcirea necredinţei care
s-a arătat în ultima vreme şi urmând fără abatere calea cea dreaptă a Sfinţilor Părinţi
cunoscuţi, a conglăsuit cu cele cinci [sfinte] Sinoade Ecumenice [de până acum]; adică
[fiind de acord] cu cei 318 Sfinţi Părinţi adunaţi la Niceea împotriva smintitului
Arie; cu sinodul celor 150 de bărbaţi purtători de Dumnezeu adunaţi la Constantinopol
împotriva lui Macedonie, luptătorul împotriva Duhului Sfânt, şi Apolinarie cel rău
credincios; de asemenea [şi acordul cu] cel dintâi sinod al celor 200 de cinstiţi bărbaţi
adunaţi la Efes împotriva lui Nestorie, cel cu minte de iudeu, şi cu cei 600 de bărbaţi de
Dumnezeu insuflaţi, adunaţi la Calcedon, împotriva lui Eutihie şi Dioscor, cei urâţi de
Dumnezeu; şi, mai mult încă, cu Sfântul Sinod al cincilea care s-a adunat aici împotriva
lui Teodor al Mopsuestiei, Origen, Didim şi Evagrie, şi împotriva scrierilor lui Teodoret

130
contra celor douăsprezece capete ale vrednicului Chiril, şi împotriva epistolei către Maris
Persul, epistolă pusă pe seama lui Ibas. Mărturisind întru totul fără înnoiri dumnezeieştile
hotărâri ale bunei credinţe şi respingând învăţăturile rău credincioase, Sfântul nostru
Sinod Ecumenic, insuflat de Dumnezeu, pecetluieşte Crezul mărturisit de către cei
318 Părinţi şi întărit de către cei 150 de Părinţi cugetători de Dumnezeu, Crez pe
care celelalte Sfinte Sinoade l-au primit şi l-au întărit cu bucurie spre nimicirea
oricărei rătăciri ucigătoare de suflet.
(Urmează Crezul de la Niceea şi Constantinopol):
Credem...
Sfântul Sinod ecumenic a hotărât: pentru desăvârşita cunoaştere şi întărire a credinţei
ortodoxe acest Crez ortodox al harului dumnezeiesc ar trebui să fie îndestulător; dar
fiindcă începătorul răutăţii nu a încetat de la început să găsească un conlucrător în şarpe
şi prin el să introducă veninul în firea omenească, tot aşa şi acum n-a încetat să găsească
unelte potrivite pentru a-şi îndeplini voia, adică pe Teodor, fost episcop de Faran, pe
Serghie, pe Pyrhos, Pavel şi Petru, care au ocupat scaunul întâistătătorilor cetăţii
împărăteşti [Constantinopol], şi Honorius, fost papă al vechii Rome, Chir, fost episcop al
Alexandriei, Macarie, de curând aşezat pe scaunul Antiohiei, şi ucenicul său, Ştefan. Prin
aceştia, [diavolul] na încetat să stârnească tulburări în întreaga Biserică, semănând în
poporul ortodox, prin învăţături noi, erezia unei singure voinţe şi a unei singure lucrări în
cele două firi ale Unuia din Sfânta Treime, Hristos adevăratul nostru Dumnezeu; [erezie]
care se potriveşte cu kakodoxia [smintita rătăcire] a răucredincioşilor Apolinarie, Sever şi
Themistie, care râvneşte cu cuget viclean să nimicească şi desăvârşirea întrupării
Aceluiaşi şi Unicului Domn Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, arătând blasfemiator lipsa
de voinţă şi nelucrarea în trupul Său însufleţit [cu suflet raţional].
A ridicat atunci Hristos, Dumnezeul nostru, un împărat credincios, un nou David,
găsindu-l bărbat după inima Sa, care n-a dat - după cum stă scris - somn ochilor săi şi
dormitare genelor sale, până ce nu a găsit prin acest Sobor al nostru, sfânt şi de
Dumnezeu adunat, desăvârşita propovăduire a dreptei credinţe, după Cuvântul lui
Dumnezeu: Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul
lor (Matei 18, 20). Acest Sfânt Sinod Ecumenic a primit cu credinţă şi cu braţele deschise
propunerea făcută de către Preasfinţitul şi Preafericitul papă al vechii Rome, Agathon,
împăratului nostru drept-măritor şi preacredincios, Constantin, [propunere] care ia respins
nominal pe cei care au propovăduit şi au învăţat, după cum s-a spus mai sus, o singură
voinţă şi o singură lucrare îniconomia lui Hristos Cel întrupat, adevăratul nostru
Dumnezeu.
La fel a primit şi propunerea sinodală a Sfântului Sinod al celor 125 de episcopi iubitori
de Dumnezeu [adunaţi] sub acelaşi preasfinţit papă, [propunere] făcută de împăratul
nostru de Dumnezeu înţelepţit, ca fiind de acord cu Sfântul Sinod de la Calcedon şi cu
Tomosul Preasfinţitului şi Preafericitului papă al vechii Rome, Leon, către sfântul
Flavian, [papa Leon] pe care acest Sinod l-a numit stâlp al Ortodoxiei; şi în acord [de
asemenea] cu epistolele sinodale scrise de fericitul Chiril către episcopii din Răsărit
împotriva lui Nestorie. Urmând aşadar celor cinci Sfinte Sinoade Ecumenice şi aleşilor
Sfinţi Părinţi, [Sinodul de faţă] hotărăşte şi mărturiseşte într-un glas că Domnul nostru
Iisus Hristos [este] adevăratul nostru Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime cea de-o-
fiinţă şi de viaţă făcătoare, desăvârşit în dumnezeire şi, de asemenea, desăvârşit în
omenitate; acelaşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat alcătuit din suflet raţional şi

131
trup; de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate,
întru toate asemenea nouă afară de păcat (cf. Evrei 4, 15), Cel după dumnezeire
născut din Tatăl mai înainte de veci şi la plinirea vremii, pentru noi şi pentru a
noastră mântuire, [născut] după omenitate din Sfântul Duh şi din Maria Fecioara [cea
care este] cu îndreptăţire şi după adevăr Născătoare de Dumnezeu.
Unul şi acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, în două firi, fără amestecare,
fără schimbare, fără împărţire şi fără despărţire, fără ca deosebirea firilor să se
piardă din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi, unite
într-o singură persoană şi întrun singur ipostas; nu împărţindu-se sau despărţindu-
se în două persoane, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul,
Domnul Iisus Hristos, precum au vestit de la început proorocii, şi El însuşi, Iisus
Hristos, ne-a învăţat [despre Sine] şi precum ne-a predanisit nouă Crezul Sfinţilor
Părinţi. [Noi] propovăduim la fel, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, că în El sunt
două voiri sau voinţe fireşti şi două lucrări fireşti, fără despărţire, fără schimbare,
fără împărţire şi fără amestecare. Şi cele două voinţe fireşti nu sunt, cum au zis
ereticii necredincioşi, potrivnice una alteia, ci voinţa Sa omenească urmează celei
atotputernice şi dumnezeieşti, fără a i se împotrivi sau rezista, ci mai degrabă
supunându-i-se. Căci a trebuit ca voinţa cea trupească să fie mişcată de voinţa
dumnezeiască şi supusă ei, după [cum spune] preaînţeleptul Atanasie (cf. PG 25, XXVII).
Căci precum trupul Său este numit şi trupul lui Dumnezeu Cuvântul, tot aşa voinţa Sa
trupească este numită şi este [cu adevărat] a lui Dumnezeu Cuvântul, precum El însuşi
spune: M-am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Tatălui care M-a trimis. El
numeşte a Sa voia proprie, de vreme ce trupul a fost al Său. Căci în acelaşi fel precum
trupul Său însufleţit, preasfânt şi preacurat nu a fost nimicit prin îndumnezeire, ci a rămas
între limitele sale şi rostul său, tot astfel şi voinţa Sa omenească [fiind] îndumnezeită nu
s-a nimicit, ci mai degrabă a fost salvată, după cum spune [sfântul] Grigorie de
Dumnezeu Cuvântătorul: „Căci voinţa [trupească a] Mântuitorului nu este
potrivnică lui Dumnezeu, fiind cu totul îndumnezeită” (Grigore de Nazianz, Oratio XXX,
12; PG 36, 117). [Noi] preamărim două lucrări fireşti nedespărţite, neschimbate,
neîmpărţite şi neamestecate în Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu,
adică o lucrare dumnezeiască şi o lucrare omenească, după cum Leon Cuvântătorul de
Dumnezeu, spune lămurit: „Fiecare fire lucrează în comuniune cu cealaltă ceea ce îi este
propriu, Cuvântul lucrând cele ce sunt proprii Cuvântului şi trupul săvârşind cele ce sunt
proprii trupului” (Leon I, Tomus ad Flavianum). Căci noi nu suntem de acord [că ar
exista] o singură lucrare după fire a lui Dumnezeu şi a făpturii [firea omenească a lui
Hristos], ca să nu ridicăm făptura la fiinţa divină şi nici să coborâm măreţia firii
dumnezeieşti la nivelul făpturilor.
Căci noi recunoaştem că minunile şi pătimirile sunt ale Unuia şi Aceluiaşi după una sau
cealaltă dintre firile Sale care strălucesc într-un singur ipostas, precum a grăit vrednicul
Chiril. Păzind întru-totul neamestecarea şi nedespărţirea, mărturisim totul în puţine
cuvinte:
Crezând că Unul din Sfânta Treime este şi după întrupare Domnul nostru Iisus
Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, mărturisim că cele două firi strălucesc într-
un singur ipostas în care a arătat minunile şi pătimirile, după iconomie, din timpul
petrecerii Sale [în lume], nu după închipuire, ci întru adevăr.

132
Deosebirea firilor este recunoscută într-un singur ipostas după aceea că şi una şi alta
voiesc şi lucrează ceea ce le este propriu, una în comuniune cu cealaltă. Pentru aceasta
noi mărim două voinţe şi două lucrări fireşti, căci sunt împreună lucrătoare spre
mântuirea neamului omenesc. Acestea fiind statornicite de către noi cu mare grijă şi
scumpătate, hotărâm că nu îi este îngăduit nimănui să alcătuiască o altă mărturisire de
credinţă, sau să scrie, sau să compună, sau să cugete, sau pe alţii să-i înveţe
[asemenea]. [Iar] cei care vor îndrăzni să alcătuiască, să răspândească, să înveţe sau să
transmită un alt Crez celor ce voiesc să se convertească de la rătăcirile păgâneşti sau de la
cele iudaiceşti sau de la oricare altă erezie şi la cunoştinţa adevărului să vină, sau vor
[îndrăzni] să introducă expresii noi sau cuvinte născocite pentru a răsturna cele
hotărâte de noi, dacă sunt episcopi sau clerici să fie caterisiţi, [înlăturaţi] episcopii
din episcopie şi clericii din cler, iar dacă sunt monahi sau laici, să fie anatema.

Deoarece sinoadele din 553 si 680-681 nu s-au ocupat cu problemele disciplinare,

imparatul Justinian convoaca in 692, in aceeasi sala a palatului (in trullo), un sinod
general cu scopul de a decreta canoane, in completarea celor doua concilii precedente,
al cincilea si al saselea, (de unde denumirea de synodus quinisextus). Sinodul confirma
canonul 28 de la Calcedon, se pronunta pentru casatoria preotilor inainte de hirotonie,
critica unele obiceiuri ale Bisericii Apusene, stabilind impartasirea sub ambele forme
(piine si vin) si folosirea piinii dospite (artos) la Euharistie.

Sinodul al şaptelea Ecumenic de la Niceea (787)

Despre cinstirea sfintelor icoane

Împotriva prigonitorilor icoanelor

Sfântul şi Marele Sinod Ecumenic care prin harul lui Dumnezeu şi datorită hotărârii
dreptcredincioşilor şi iubitorilor de Hristos, împăraţii noştri Constantin şi mama sa Irina,
s-a adunat pentru a doua oară la Niceea, slăvita metropolă a

133
provinciei Bithinia, în sfânta biserică a lui Dumnezeu numită Sfânta Sofia, urmând
predaniei Bisericii Soborniceşti, a hotărât cele ce urmează: Cel care ne-a dăruit nouă
lumina cunoştinţei Sale şi ne-a izbăvit din întunericul nebuniei idoleşti, Hristos
Dumnezeul nostru, după ce Şi-a făcut mireasă Sfânta Sa Biserică Sobornicească cea fără
pată sau zbârcitură (Efes. 5, 27), a făgăduit să vegheze asupra ei, zicând cu tărie sfinţilor
Săi ucenici: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).
Această făgăduinţă nu a făcut-o însă numai acelora, ci prin ei [a făcut-o] şi nouă, celor
care am crezut prin ei în numele Lui (Ioan 17, 20). Însă unii oameni, nesocotind acest dar,
înaripaţi de către vrăjmaşul cel viclean, s-au îndepărtat de judecata cea dreaptă şi,
împotrivindu-se predaniei Bisericii Soborniceşti, au păcătuit întru înţelegerea adevărului,
[şi], precum zice proverbul, nu şiau brăzdat bine ogorul şi mâinile lor nu au avut ce
culege. Ei au îndrăznit să defaime podoaba bineplăcută lui Dumnezeu a sfintelor
aşezăminte, numindu-se preoţi fără să [şi] fie; despre care Dumnezeu strigă prin profeţi:
„Mulţime de păstori au călcat via Mea; călcat-au cu picioarele lor partea Mea...”
(Ieremia 12, 10). Căci urmând unor oameni nelegiuiţi, încrezători în propriile cugete, au
clevetit Sfânta Biserică, Mireasa lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi nu fac deosebire
între curat şi necurat (Ezechiel 22, 26), numind icoana Domnului şi a sfinţilor Săi ca pe
statuile idolilor diavoleşti. De aceea, întru bunăvoinţa Sa, Domnul Dumnezeul nostru,
nesuferind ca cel ascultător să fie vătămat de o asemenea ciumă, prin râvna dumnezeiască
şi cu aprobarea lui Constantin şi a Irinei, preacredincioşii noştri împăraţi, ne-a
chemat de peste tot pe noi, întâistătătorii preoţiei, pentru ca dumnezeiasca predanie a
Bisericii Soborniceşti să îşi regăsească tăria prin hotărârea noastră sobornicească.
Cercetând şi examinând cu multă acrivie şi având în vedere scopul adevărului nu
înlăturăm nimic, nu adăugăm nimic, ci păstrăm neschimbate [toate] cele bune ale
Bisericii Soborniceşti; şi urmăm cele şase Sfinte Sinoade Ecumenice, mai întâi pe cel
reunit în strălucita metropolă Niceea, [şi] împreună cu el pe cel care a avut loc în cetatea
împărătească de Dumnezeu ocrotită [a Constantino-polei]. (Urmează Crezul niceeo
constantinopolitan): Credem...
Ne lepădăm şi anatemizăm: pe Arie şi pe cei care cugetă asemenea lui şi îi împărtăşesc
nelegiuita credinţă; pe Macedonie şi pe cei dimpreună cu el, numiţi cu îndreptăţire
luptători împotriva Duhului Sfânt; [noi] mărturisim şi că Stăpâna noastră, Sfânta
[Fecioară] Maria, este pe deplin şi cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pentru că a
născut în trup pe Unul din Sfânta Treime, pe Hristos Dumnezeul nostru, după
cum a învăţat mai întâi Sinodul din Efes care a alungat pe necredinciosul Nestorie şi pe
cei dimpreună cu el, pentru că a introdus [învăţătura despre] doimea de persoane.
Împreună cu acestea, mărturisim şi cele două firi ale Celui ce S-a întrupat pentru noi din
Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, mărturisindu-L Dumne38
zeu desăvârşit şi om desăvârşit, precum şi Sinodul din
Calcedon a proclamat, îndepărtându-i din curtea dumnezeiască pe blasfemiatorii Eutihie
şi Dioscor; şi împreună cu ei pe Sever, Petru şi [întreaga] ceată blasfemiatoare; împreună
cu ei dăm anatemei şi născocirile lui Origen, Evagrie şi Didim, urmând celui de-al
cincilea Sinod întrunit la Constantinopol. Apoi mărturisim două voinţe şi două lucrări,
după însuşirea firilor în Hristos, aşa cum a proclamat şi Sinodul al şaselea [Ecumenic] de
la Constantinopol, respingând pe Serghie, pe Honorius, Chir, Pyrhus, Macarie, toţi
[aceştia fiind] oameni neiscusiţi în dreapta credinţă şi pe [toţi] cei care cugetă

134
asemenea lor. Şi, rezumând, zicem: [noi] păstrăm neschimbate toate predaniile Bisericii,
scrise sau nescrise, încredinţate nouă [cu sfinţenie], între ele se află şi zugrăvirea
icoanelor, în acord cu relatarea propovăduirii evanghelice, în vederea întăririi
credinţei în întruparea, adevărată şi nu închipuită, a lui Dumnezeu Cuvântul, [acestea]
aducându-ne bun folos; căci lumina cu care se luminează între ele [propovăduirea şi
icoana] este spre mărirea amândurora . Aşa stând lucrurile, înaintând pe calea
împărătească şi urmând învăţătura [de Dumnezeu] insuflată a Sfinţilor noştri Părinţi şi a
Predaniei Bisericii Soborniceşti, căci noi recunoaştem că ea este a Duhului Sfânt Care
locuieşte într-însa, hotărâm cu toată grija şi acrivia: împreună cu imaginea cinstitei
şi de viaţă făcătoarei cruci, în sfintele biserici ale lui Dumnezeu să se pună şi: cinstitele şi
sfintele icoane, pictate sau lucrate în mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele
vase şi veşminte, pe ziduri şi scânduri, în case şi pe drumuri; icoana Domnului şi
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Preacuratei Stăpânei noastre,
Sfânta Născătoare de Dumnezeu, ale cinstiţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi
drepţilor bărbaţi. Căci cu cât mai des sunt văzute acestea, prin icoane, cu atât mai mult
cei care privesc la ele sunt aduşi a-şi aminti şi a iubi prototipurile [icoanelor] şi a le da
cuvenita sărutare şi cinstita închinare; nu cinstirea adevărată7, care după credinţă se
cuvine numai dumnezeirii [Sfintei Treimi], ci [tot aşa] cum se face cu semnul sfintei şi de
viaţă făcătoarei cruci, cu sfintele Evanghelii, şi cu toate lucrurile sfinte; întru cinstirea lor
se vor face tămâieri şi se vor aprinde lumini [lumânări], după evlaviosul obicei al celor de
demult. Căci cinstirea [acordată chipului] urcă la prototip (cf. Sfântul Vasile cel
Mare: Despre Sfântul Duh 18, 45; PG 32, 149), şi cel care se închină la icoană se închină
persoanei zugrăvite în ea. În acest fel se întăreşte învăţătura Sfinţilor noştri
Părinţi, adică Predania Bisericii Soborniceşti, [Biserică] ce a primit Evanghelia de la un
capăt la altul al pământului; aşa urmăm lui Pavel, care a grăit în Hristos, [şi întregii] cete
dumnezeieşti a Apostolilor şi sfinţeniei Părinţilor noştri, ţinând cu tărie predaniile pe care
le-am primit (cf. II Tes. 2, 15), cântând astfel profetic lauda biruinţei Bisericii: „Bucură-
te, fiică a Sionului! Ridică-ţi glasul, fiică a Ierusalimului, bucură-te şi te veseleşte din
toată inima. Căci Domnul a înlăturat toate judecăţile împotriva ta şi te-a izbăvit din
mâna potrivnicilor tăi; Domnul este împărat în mijlocul tău; [tu] nu vei mai vedea nici
o nenorocire” (Sof. 3, 14) şi pacea va fi cu tine totdeauna. [Iar] cei care cutează să cugete
sau să înveţe altfel, sau, urmând blestemaţilor eretici, [îndrăznesc] să dispreţuiască
predaniile Bisericii, născocind sau lepădând ceva dintre cele ale Bisericii, fie Evanghelie,
fie semn al crucii, fie icoană zugrăvită, fie sfinte moaşte de mucenici, sau [îndrăznesc] să
cugete strâmb şi viclean pentru a răstălmăci ceva din Predaniile
legiuite ale Bisericii Soborniceşti, încă şi [de vor îndrăzni cu necuviinţă] să folosească în
chip profan sfintele vase sau sfintele mănăstirilor: poruncim ca toţi aceştia, dacă sunt
episcopi sau clerici, să fie caterisiţi, iar dacă sunt monahi sau laici, să fie îndepărtaţi
de la împărtăşanie [să fie afurisiţi]. Sfârşit şi lui Dumnezeu slavă !

Cuviosul Filothei Zervakos:

„Am fost şi sunt, prin harul lui Dumnezeu, pregătit să mă fi jertfit şi să mă jertfesc pentru
credinţa ortodoxă şi tradiţiile Părinteşti, dacă o va cere timpul. Nu primesc, resping
şi anatemizez: orice impietate, necredinţă, slavă deşartă, erezie şi greşeală, veche sau
nouă, care este potrivnică credinţei ortodoxe şi tradiţiilor Apostolice şi patristice. Nu
accept nici un fel de inovaţie sau învăţătură omenească străină, potrivnică învăţăturii şi

135
credinţei ortodoxe sănătoase şi sfintelor tradiţii despre care Sinodul VII Ecumenic
declară: «Toate inovaţiile sau adăugirile făcute pe lângă învăţătura formulată de
pururea pomeniţii Părinţi ai Bisericii, să fie anatema!»”

Sa analizam in continuare motivele pentru care a avut loc cea mai importanta ruptura pe
plan dogmatic in istoria Crestinismului.

Schisma între Răsăritul si Occidentul crestin

de Pr. Patric Ranson

1. Cadrul politic si religios: „Romanitatea”

Pentru a aborda cu seriozitatea necesară chestiunea schismei trebuie înlăturat un

prim atac care constă in a nega miza ei dogmatică fundamentală actuală. Aceasta
din urmă riscă astăzi în mod foarte serios să fie respinsă chiar din punct de vedere
istoric; într-atât specialistii în ecumenism vor să-i reducă importanta la o ceartă
locală a cărei mentinere ar fi anacronică. Nu declara oare acum câtiva ani patriarhul
Athenagora cu atâta dezinvoltură că-si pierduse diploma de teologie, afisându-si astfel
public dezinteresul său pentru aspectul dogmatic al „schismei” ?
Pentru părintele dominican, astăzi cardinalul Yves Congar, neîntelegerile istorice sunt
cele ce au provocat o îndepărtare reciprocă: “Schisma orientală ne apare constituită de

136
acceptarea unei Situatii în care fiecare parte a crestinătătii trăieste, se compară si
judecă fără a tine seama de cealaltă. Îndepărtare, provincialism, situatie de
ignoranta reciprocă. Schisma orientală s-a făcut printr-o înstrăinare progresivă si s-
a constituit prin acceptarea acestei înstrăinări”. Într-o astfel de interpretare,
schisma a avut cauze geografice, lingvistice si morale.
Principala cauză geografică, se afirmă pe urmele istoricului belgian Pirenne, e
ruptura căilor de comunicatie provocată de invaziile musulmane.
Cauza lingvistică a acestei ignorări reciproce e necunoasterea limbii grecesti în
Occident si a latinei în Răsărit. Cele două traditii care nu se mai înteleg, dezvoltă
cultural, fiecare în mod autonom, două viziuni posibile asupra crestinismului: în Răsărit,
teologia devine “bizantină” repetându-i neîncetat pe Părintii Greci: în Occident, gratie
karolingienilor, dogma progresează, aprofunzând „intuitiile autentice ale patristicii
latine”.
În fine, în plan moral această înstrăinare reciprocă e indiciul unei răciri a iubirii
între cele două lumi odinioară atât de fratern apropiate.
Vrând să tragă toate concluziile din analiza sa în optica unirii Bisericilor, părintele
Congar deduce de aici faptul că îndepărtarea reciprocă poate fi depăsită deoarece
conditiile sociologice si morale care au generat-o s-au schimbat,societatea modernă e mai
“civilizată”, mai capabilă de iubire decât au fost cele ale “Bizantului” si Occidentului
medieval. El afirmă chiar si aceea că “iubirea” ar fi marea descoperire modernă ignorată
în trecutul Bisericii: “19 secole de Crestinism s-au interesat aproape numai de Dumnezeu.
Astăzi cunoastem lumea si aceasta ni se impune într-atât încât unele afirmatii crestine
par, dacă nu să se clatine, cel putin surclasate de evidentele ce ne vin de la lucruri...
Nimic nu e mai semnificativ în această privintă decât intrarea iubirii, ba chiar a
cuvântului “iubire” în literatura religioasă”.
Fondul acestei pozitii “ecumeniste” asupra istoriei “schismei” e acela că Părintii au
ignorat totul sau măcar o parte din iubire si, prin urmare, indiferent cine trăieste în
zilele noastre, este înăltat în acest punct deasupra Sfântului Atanasie cel Mare
[+371], intransigentul luptător pentru credintă de la Niceea, a Sfântului Chiril
Alexandrinul [444], “persecutorul” lui Nestorie, sau a Sfântului Maxim
Mărturisitorul [+662], care a refuzat intratabil orice compromis dogmatic în fata a
cinci patriarhi deveniti în acel moment heterodocsi.
Se poate vedea deci, chiar si numai de aici, în ce grad aceste teze sunt ofensatoare
fată de teologia Părintilor, dacă se ajunge până acolo încât să se afirme că iubirea e
o “descoperire recentă” si că lipsa de iubire a fost cauza marilor polemici ale
Părintilor împotriva ereticilor!
Această conceptie admisă astăzi de numerosi catolici, ca si de multi “ortodocsi” se
bazează însă pe o viziune total falsă asupra istoriei si pe trei postulate pe care ne
propunem să le punem la îndoială în modul următor:
1. Înainte de toate, ”Bizantul” nu există; a numi bizantini pe cei care până la căderea
Constantinopolului, “Noua Romă”, si chiar după aceea, s-au numit “romani” sau “romei”,
e o impostură sau o polemică nedemnă de niste istorici seriosi. Patriarhul
Constantinopolului poartă până în zilele noastre titlul de “arhiepiscop al
Constantinopolului, Noua Romă”.
2. Apoi, opozitia culturală Părinti greci - Părinti latini nu se justifică decât prin autoritatea
exclusivă dată de franko-germanii epocii Karolingiene lui Augustin al Hipponei în dauna

137
celorlalti, foarte numerosi, Părinti latinofoni anteriori: asa-zisa opozitie este, deci, în mare
parte falsă. În loc de a distinge între Părintii latini si Părintii greci, trebuie să recunoastem
mai degrabă unitatea credintei Părintilor latinofoni si elenofoni - exceptie făcând
Augustin - în interiorul cadrului geopolitic al Romanitătii.
3. În sfârsit, n-a existat o schismă în sensul separatiei a două lumi - un astfel de lucru
fiind contrar însăsi definitiei Bisericii UNA în natura ei - ci o uzurpare a scaunului
ortodox al Romei de către partida frankofilă sau germanofilă căreia i-au trebuit mai
multe secole până să biruie Romanitatea în Occident.
În general, stiinta istorică europeană numeste “bizantin” Imperiul Roman al Sfântului
Constantin cel Mare [306-337] începând de la inaugurarea Constantinopolului [330] sau,
uneori, începând cu Justinian [527-565]. Originea acestei noi civilizatii ar fi legată de o
asa-zisă “orientalizare” a Imperiului Roman. În orice caz, toată lumea afirmă că între
secolele V-VI Imperiul Roman devine “bizantin” deoarece se elenizează si-si pierde
latinitatea initială. Pe de altă parte, aceeasi stiintă istorică numeste “bizantin” cadrul
cultural si teologic al Imperiului pentru că acesta si-ar pierde si specificitatea greacă
modelându-se după un problematic “spirit bizantin”. Acesti doi termeni: “grec” si
“bizantin” sunt însă apelative recente si peiorative.
Termenul “grec” nu e folosit cu adevărat decât în secolele VIII-IX, în climatul politic si
ideologic specific al epocii karolingiene: Karol cel Mare [768-814] vrea să restaureze un
“imperiu roman” dominat de franki iar pentru aceasta el are nevoie să nege orice
legitimitate basileului ortodox, cu scopul de a rupe legăturile adânci existente între
populatiile galoromane si italo-romane si Constantinopol. Era o întreprindere ideologică
de anvergură: a numi “greacă” populatia Imperiului înseamnă a o identifica practic cu
“elinii”, cu “grecii” antici, adică cu “păgânii” de care vorbeste Scriptura.
Câteva decenii mai târziu, papa Nicolae I [858-867], primul papă germanofil, fiind atacat
de episcopii italo-romani din sudul Italiei si de cei galo-romani în conflict cu clerul
frankilor, a încercat să strângă în jurul lui întreg episcopatul german si frank. EI a
comandat tratate “contra erorilor grecilor” care ar ameninta credinta crestină. În mintea
lui Hinkmar de Reims si a altor teologi franci ai epocii care credeau că fac să progreseze
în subtilitate teologia, scrutând esenta lui Dumnezeu cu ajutorul categoriilor lui Aristotel,
termenul “grec” e o insultă plină de dispret: “grecii” sunt în acelasi timp păgâni nedemni
de numele de “crestini”, ignoranti în ale teologiei si perfizi ca si “orientalii”. E de ajuns
să consultăm numeroase tratate “contra errores graecorum”, de la cel al lui Ratramnus din
Corbie [+868] până la cel al lui Toma d'Aquino [+1274], ultimul nefiind altceva decât o
colectie de pseudo-citate patristice falsificate si mincinoase, pentru a vedea că subtilitatea
dubioasă a lui “Filioque” e prezentată ca o notă a marii superiorităti intelectuale a
Occidentului asupra “grecilor”. Printre Romanii ortodocsi din Imperiu, termenul trecea
drept o veritabilă injurie; în secolul al XV-lea chiar un partizan al unirii cu Roma la
Sinodul de la Florenta, împăratul Ioan VIII Paleologul [1425-1444], a respins ca
nepoliticos si lipsit de curtoazie apelativul de “grec”.
Acelasi lucru e valabil si pentru termenul “bizantin”; nimeni nu s-ar gândi vreodată să
numească pe parizieni “lutetieni”, de la numele vechii cetăti pe care s-a zidit noua cetate,
asa cum facem prin această vocabulă cu locuitorii Constantinopolului, Noua Romă.
Termenul e de altfel târziu si abia în secolul al XIV-lea un umanist latinizant, Nichifor
Gregoras, a folosit ca o expresie arhaizantă pentru a sa Istorie a Romanilor numită de el
“istoria bizantinilor”. El a fost folosit intens în secolele XVl-XVIII, “Iluminismul” fiind

138
cel care i-a consacrat valoarea peiorativă. Descriind Imperiul Roman al
Constantinopolului, Montesquieu si Voltaire vorbesc de o “nedemnă strânsură de
declamatii si minuni”, de o “pânză tesută din revolte, răscoale si perfidii.” Până astăzi
numele de “bizantin” a păstrat această conotatie negativă.
Oricare ar fi amprenta lăsată de o mie de ani de pasiuni antiortodoxe, mai are oare dreptul
istoria în efortul ei de rigoare si obiectivitate să împrumute o terminologie ivită din
polemicile cele mai violente ale epocii karolingiene sau ale secolului al XVIII-lea? Este
oare consecvent a trata “durata lungă” a istoriei universale pornind de la concepte apărute
în momonte precise si din lupte aproape “provinciale”? N-ar fi mai corect să-i numim pe
bizantini asa cum se numeau ei însisi, adică “Romani” si să utilizăm adjectivele si
substantivele “Romanitate”, “Romaicitate”, “Romiosynie'', “Romeic”? Cum au făcut-o de
altfel, într-o terminologie care a subzistat până în epoca noastră, arabii si otomanii care-i
numeau “Rum”, “Rumis”.
Istoricii vor putea analiza mai adecvat adâncul sentiment de unitate culturală pe care-l
aveau Romanii Noii Rome fată de tot trecutul lor, atât “roman” (latin) cât si “grec”, atât
crestin cât si păgân. De exemplu, “Biblioteca” Sfântului Patriarh Fotie [858-869; 879-
888] derutează adesea critica occidentală care nu vede în ea decât o pretioasă carte de
eruditie, manifestând doar curiozitatea intelectuală a savantului Patriarh, în timp ce cărtile
Istoriei Romane sau ale Filosofiei Elenice îi erau tot atât de putin străine acestuia ca si
Racine si Moliere unui francez din secolul XX. Istoria antică îi era Sfântului Fotie tot atât
de apropiată cultural pe cât îi era de îndepărtată în planul valorilor crestine, după cum dă
mărturie respingerea de către el a intruziunii rationalismului umanist în interiorul
dogmaticii. “Umanistii” latini sau greci nu aveau pentru un Roman din Constantinopol un
alt caracter exemplar, diferit de cel pe care îl are copilăria noastră pentru adultul care am
devenit.
Ni se va obiecta poate că, eliberată de jugul turcesc, Grecia n-a ales numele de
“Romaitate”. În fapt, exceptia confirmă regula: puterile occidentale au impus numele de
“Grecia” si “greci” pentru a-i tăia pe ortodocsii de pe continent de fratii lor din Anatolia
si a împiedica orice revendicare a Asiei Mici si a Constantinopolului; turcii trebuiau
crutati si protejati din ratiuni de politică internatională (pentru a stăvili expansiunea
Rusiei tariste în zonă). Consecintele unei asemenea politici au fost mai târziu masacrele
din Asia Mică în 1923, când trupele franceze si engleze au asistat indiferente la masacrul
populatiilor crestine. În secolul al XIX-lea, în orice caz, alegerea termenilor “grec” si
“elen” a fost combătută de ortodocsii traditionalisti, ostili renasterii unui neopăgânism
elen iar marele poet Kostis Palamas a fost cântăretul Romanitătii în faza neoelenismului
lui A. Korais [+1833] incapabil să demonstreze existenta unei constiinte nationale
neogrecesti autonome.
Apărătorul ideii si constiintei romaice ortodoxe astăzi este Părintele Ioannis
Romanidis, profesor de dogmatică la Universitatea din Tesalonic. El a denuntat
marea contradictie a stiintei istorice europene: pe de o parte, se afirmă că Imperiul
a devenit “bizantin” pentru că a devenit “grec” sau “elen” si pe de altă parte, se
explică trecerea de la civilizatia elenică a Imperiului Roman (cea a marilor
Capodocieni) la civilizatia “bizantină” prin pierderea caracterului elenic al acestei
civilizatii. Deci, Imperiul Roman devine “bizantin” pentru că se elenizează si
civilizatia elenică devine “bizantină” pentru că se dezelenizează (orientalizându-se)!

139
Există, deci, o mare confuzie la istoricii si teologii occidentali care vorbesc când de
“bizantini”, când de “greci”, când de “răsăriteni” pentru a desemna un Imperiu
care s-a numit dintotdeauna într-un singur fel: “Roman”.
S-ar face, deci, un veritabil progres dacă s-ar respinge termenii antistiintifici si peiorativi
de “greci” si “bizantini”, care n-au nici măcar meritul de a clarifica evenimentele istorice
si, dacă s-ar reveni la apelativele “Roman”, “Romeu” si “Romanitate”, “Romeitate”
ortodoxă. Eficacitatea stiintifică ar spori în cel putin trei puncte:
1. Istoricul ar avea un fir director coerent pentru a gândi istoria lumii mediteraneene în
totalitatea ei: Imperiul Roman invadat de popoarele barbare care-si impun treptat, dar în
mod diferit, dominatia lor asupra lui. În Occident, această dominatie se constituie ca o
imitatie parodică si ca uzurpare a vechilor structuri romaice si crestine. În Răsărit,
musulmanii instituie un model de dominatie nonparodică, cele două culturi, crestină si
musulmană, rămânând într-o oarecare măsură paralele si ostile.
Punctele de întâlnire esentiale sunt deosebit de interesante si ele sunt de neînteles în afara
acestei unităti culturale romaice, mai ales când e vorba de perioadele Karolingiană, a
Cruciadelor si a Sinodului falsei uniri de la Florenta [1438-1439]. Acest ultim eveniment,
adesea neglijat de istorici, îmbracă o importantă paradigmatică pentru destinele Europei
actuale: Sfântul Marcu al Efesului respinge aici definitiv, în numele Romanitătii
Ortodoxe, “infailibilitatea” papei si a omului european modern; Visarion inventează si
propagă “umanismul” în acelasi timp păgân si crestin; iar un Plethon redescoperă o
elenicitate întemeiată pe o reîntoarcere la cultul zeilor păgâni si ostilă atât Romanitâtii cât
si Europei.
2. Istoricii n-ar trebui să mai caute o “latinitate” occidentală care nu există de altfel decât
ca si construct artificial al ideologiilor franko-germane. Diferitele constructii ale latinitătii
în Occident - la Karol cel Mare si urmasii lui - vor fi mai bine întelese dacă vor fi studiate
ca utopii si ideologii cu rostul de a facilita expansiunea si dominatia franko-germană
asupra Romanitătii Ortodoxe.
3. Lupta patetică a Romanilor ortodocsi din Occident (a italo-romanilor, galo-romanilor,
hispano-romanilor) împotriva invadatorilor germanici barbari ar putea fi în sfârsit studiată
într-o perspectivă de lungă durată, în loc de a se evapora inexplicabil după Merovingieni.
În fine, istoria ideilor ar tâsni nemijlocit din istoria evenimentială, pentru că sentimentul
de infailibilitate ce caracterizează, după Sfantul Iustin Popovici, omul european ar
progresa în acelasi timp cu fortele politice si religioase proprii Occidentului medieval:
papalitatea si monarhia, ambele absolute.
Istoria a ceea ce se numeste “schisma” din 1054 ar fi, din acest punct de vedere,
arhetipală, având o valoare exemplară.

2. Motivatia teologică: “Filioque”

În plan teologic, discutia actuală în jurul “schismei” a fost sărăcită prin faptul că disputa a
fost redusă la nivelul unei certe pentru cuvinte. “Filioque” e prezentată ca rodul fericit al
unei abordări pur latine si occidentale a teologiei care n-ar pune în pericol teologia clasică
a Părintilor. Se foloseste atunci limbajul vag al sentimentelor si emotiilor, vorbindu-se de
exemplu despre “măretia propriu-zis religioasă a lui Filioque” si de “intuitiile autentice
ale lui Filioque” (O.Clement). Pe scurt, în lipsa unui vocabular conceput suficient de

140
elaborat, Răsăritul, mai putin speculativ, si Occidentul, mai rationalist poate, nu s-au mai
înteles.
Se revine atunci la cauze pur istorice care nu par a fi decât o sumă de întâmplări
nefericite; interpretarea psihologică prevalează si, întreaga chestiune de fond fiind pusă în
paranteze, fiecare afisează politetea de a găsi în propria sa tabără vinovatii de o conduită
necurtenitoare. Astfel, Olivier Clement scrie despre patriarhul “bizantin” Mihail
Kerularios din 1054 că “era un spirit abrupt, incapabil a discerne esentialul de accesoriu
si de a se ridica la o conceptie ecumenică despre Biserică”; iar Yves Congar spune despre
cardinalul Humbert că era “un om aspru si combativ, a cărui bulă de excomunicare e un
monument de inimaginabilă incomprehensiune”. Dacă însă, de dragul “dialogului”, se
rămâne în aceste înalte sfere ale “cauzalitătii psihologice”, istoria riscă să devină
incomprehensibilă !
În realitate, aspectul istoric si aspectul teologic sunt legate între ele, mai cu seamă
începând din secolul al VIII-lea, când teologia lui “Filioque” si a Răscumpărării si în
general metoda teologică, apar ca ideologia frankilor si germanilor ai căror strămosi au
invadat Romanitatea Occidentală si cărora le-au trebuit trei secole pentru a se constitui în
stat. “Schisma” nu este doar o ruptură, o destrămare a tesăturii crestine datorată
unei separatii teologice între Roma si Răsărit, ci, mai degrabă, o uzurpare a
scaunului papal ortodox al Vechii Rome de către franko-germani, proces încheiat cu
deportarea pur si simplu a ultimului papă ortodox si înlocuirea lui cu primul papă
germanic filioquist: Serghie IV [1009 - 1012].
Originea îndepărtată, datul fundamental care ascundea în germene toate diviziunile
ulterioare, au fost invaziile barbare; nu atât din cauza caracterului eretic, arian, al religiei
crestine adoptate de aceste popoare barbare (goti, vandali, longobarzi, franki) cât de
incapacitatea lor de a se constitui în stat sau de a modela o religie puternică pentru a
înlocui ceea ce voiau să distrugă. După primele masacre si gratiei rezistentei eroice a
poporului galo-roman martir, de la moartea regelui Euric proiectul de-a înlocui
“Romania” printr-o “Gotia” a trebuit abandonat. Dimpotrivă, numerosi sefi barbari au
luat hainele si titlurile romane pentru a dobândi putină legitimitate în fata populatiilor
galo-romane, italo-romane, hispano-romane ocupate.
Dar aceasta nu înseamnă că sentimentul national al populatiilor romanice aservite a
dispărut rapid, cum au afirmat unii istorici (Fustel de Coulange). În fapt, după prăbusirea
puterii politice romane în Occident, reprezentarea legală, ca si autoritatea morală asupra
poporului roman se găseste asumată de Biserică; aceasta devine locul de rezistentă al
tuturor celor care vor să conserve traditia si identitatea romană. În această perioadă
tulbure si frământată, în afara rolului marilor episcopi ai secolelor V si VI, ca Faust de
Riez sau Cezar de Arles, patriarhul Romei Vechi asumă functia de “etnarh” al poporului
roman al Occidentului. El este cel ce rămâne în contact cu Imperiul Roman de la
Constantinopol. Se stie astfel, cât de mult a stiut să păstreze drepturile romane în această
epocă atât de dramatică si tulbure papa Grigorie cel Mare [510 - 604) care nu ezită în ale
sale “Moralia” să compare Romanitatea Occidentală în suferintele ei cu Iov. Desigur,
Imperiul Roman n-a încetat să revendice, în ciuda dificultătilor, partea sa occidentală.
Romanii Orientului si ai Occidentului erau solidari, dar de la Iustinian I [527 - 565] si
până la Vasilios I [867 - 886] succesul militar n-a fost întotdeauna favorabil
Constantinopolului. Diviziunile interne ale barbarilor si perioada sumbră care a fost
epoca merovingiană, asigură Bisericii o liniste extrem de relativă; barbarii nu puteau

141
ajunge usor la starea de cleric iar sinodalitatea Bisericii, în conformitate cu Canoanele
Apostolice, era respectată prin faptul marii majorităti a romanilor liberi din cetătile galo-
romane. Va fi nevoie de imensul sistem de deportare, expropiere si aservire a romanilor
cunoscut sub numele de feudalitate, pentru ca frankii să devină majoritari în alegerea
episcopilor.
Prin grija lui Karol Martel si Pepin cel Scurt [751 - 768], scolile monastice galo-romane
întemeiate de ucenicii Sfântului Ioan Cassian, ai lui Honorat d'Arles si Faust de Riez si
care formau clerici romani, au fost desfiintate. Datorită anarhiei politice a epocii
merovingiene, clerul sinodal al organizării Bisericii era partial suprimat pentru a nu mai fi
restabilit decât în favoarea episcopatului frank. Criza iconoclastă care a zguduit Imperiul
Roman din Răsărit a permis Frankilor să exploateze diviziunile interne ale Romanilor din
Răsărit si din Italia de Sud. În fapt de la începutul secolului ai VIII-lea Italia romană si
Biserica ortodoxă a Romei celei Vechi erau izolate în mod primejdios. Papa Grigorie II
[713 - 731] refuzând să promulge edictele imperiale care ordonau distrugerea icoanelor în
tot imperiul, Italia a fost izolată de Răsărit si prinsă ca într-un cleste între Împărati eretici
si Franki, care erau si ei iconoclasti în fond, cum erau si longobarzii si unii episcopi din
Italia de Nord, ca de exemplu Claudius de Torino. Totusi, ortodocsii partizani ai
Icoanelor erau numerosi în Galia în rândurile clerului si episcopatului roman.
Gratie împărătesei Irina, ortodocsii din Răsărit vor birui asupra iconoclasmului în Sinodul
VII Ecumenic [787]. Episcopii franki ai lui Karol cel Mare nu vor recunoaste însă acest
sinod, ba chiar îl vor condamna ca eretic în Conciliul de la Frankfurt [794] ale cărui
decizii însă vor fi anulate de Papa roman ortodox Adrian 1 [792 - 795] care le va impune
venerarea icoanelor si acceptarea ca Sinod Ecumenic a Sinodului de la Niceea [787].
Chestiunea lui “Filioque” a fost la fel de gravă. “Filioque” nu e o formulare veche, cum
se afirmă, si care ar urca la Conciliul III de la Toledo [589]. El datează de la
sfârsitul secolului al VII-lea si începutul secolului al IX-lea si a fost foarte contestat
în Occident la începutul secolului al IX-lea de episcopii galo-romani. Din contră, în
aceeasi perioadă Frankii vor face din el simbolul unei renasteri intelectuale mai degrabă
modeste. Conciliul de la Aix-la-Chapelle sau Aachen [806] e o mărturie remarcabilă a
acestei lupte între elementul roman si elementul franc, arătând caracterul recent al lui
“Filioque”. Într-adevăr, reprezentantii Conciliului l-au informat pe papă că Simbolul
credintei începuse să se cânte cu “Filioque” la palatul lui Carol cel Mare si că era vorba
de o dogmă nouă. Neputând ajunge la o concluzie, conciliul s-a divizat în două părti
opuse. Karol cel Mare, campionul lui “Filioque”, nu si-a putut impune opinia iar conciliul
s-a risipit înainte de sfârsit. Fiecare din părti a făcut apel la papa Leon III [795 - 816] care
nu numai că s-a opus adaosului “Filioque” dar, mai mult, a poruncit ca textul original al
Simbolului de credintă Niceo-Constantinopolitan să fie gravat în greacă si latină pe două
plăci de argint asezate în Basilica Sfântului Petru din Roma. Această înfrângere a lui
Karol cel Mare arată faptul că puterea Frankilor a esuat în fata autoritătii Papei ortodox al
Romei celei Vechi. Trebuie însă bine înteles faptul că pentru Karol cel Mare nu
continutul dogmatic era esentialul; pentru el “Filioque” era simbolul progresului realizat
în teologie asupra “grecilor” gratie aplicării criteriilor rationale Sfintei Treimi. Acesta era
pentru el dovada superioritătii culturale a Frankilor asupra celor pe care-i numea
dispretuitor “greci”.
Dacă bătrânul Leon III a stiut să reziste în ce priveste credinta, i-a îngăduit totusi lui
Karol cel Mare să repurteze o victorie decisivă în plan politic încoronându-l în anul 800

142
“Împărat al Romanilor”, cu alte cuvinte îngăduindu-i “volens nolens” să uzurpeze oficial
legitimitatea dominatiei împăratului de la Constantinopol asupra populatiilor romanice
ale Occidentului. Versiunea franko-germană a încoronării lui Karol cel Mare găsită în
manualele de istorie occidentale e o veritabilă mistificare, pentru că se întemeiază numai
pe relatarea ideologului franc Eginhard care afirmă că Leon III ar fi încoronat din proprie
initiativă un Karol cel Mare reticent. În fapt, prin această ceremonie, în care forta regelui
Frank s-a impus cu violentă Papei ortodox Leon III, Karol voia să instaureze o nouă
conceptie despre legitimitate. Relatarea lui Eginhard care nu îndrăzneste să-i atribuie lui
Karol responsabilitatea evenimentului, dovedeste din contră că în secolul al IX-lea încă,
Frankii nu reusiseră să instaureze în Occident o altă legitimitate decât cea a poporului
Roman. Dar conceptia karolingiană despre putere si teologia pretentioasă a lui “Filioque”
legate ambele de teoria augustiniană a predestinatiei absolute care părea să se refere la
rasa predestinată a Frankilor, au pus în cele din urmă bazele si principiile fundamentale
ale Evului Mediu Occidental.
Necesitatea de a lupta împotriva arabilor în Italia de sud si ocupatia frankilor asupra
Romei celei Vechi au făcut să se nască aici o situatie similară în mic celei a întregului
Occident: o partidă frankă si o partidă romană combătându-se neîncetat. De la moartea lui
Leon III [în 816] si până în 858 poporul ortodox al Romei reusise de fiecare dată să
impună un candidat al partidei romane, în ciuda amenintărilor împăratilor franko-
germani. Chiar si la alegerea lui Leon III a existat la Roma spaima de represaliile
frankilor. Alegerea lui Benedict III [855 - 858] a fost întreruptă de partida germanofilă
care a impus pentru o clipă pe candidatul său Anastasie, dar multimea a asediat portile
Bisericii în care se tinea sinodul însărcinat cu alegerea noului papă impunându-l pe
Benedict III. La moartea acestuia însă, a fost ales primul papă germanofil, Nicolae I [858
- 867]. Regele franko-german Ludovic Germanicul [843 - 876] a alergat repede la Roma
îndată după moartea lui Benedict III pentru ca alegerea să se facă în prezenta sa. Foarte
repede Nicolae I a vrut să-si impună dominatia asupra întregii Biserici, aplicând propriei
sale persoane si domnii doctrina predestinatiei. A scris patriarhului Noii Rome, Sfântului
Fotie cel Mare că: “Biserica romană meritase dreptul puterii totale si primise conducerea
întregii turme a lui Hristos”. Mai târziu, furios că n-a obtinut de la sfântul Fotie
recunoasterea inovatiilor lui, a scris direct poporului, clerului si împăratului de la
Constantinopol scrisori ostile, pline de ură în care sfântul patriah e numit “barbarul
Fotie”, “adulter”, “ucigas” si “evreu”. A binecuvântat apoi “misiunea” în Bulgaria,
proaspăt crestinată la Ortodoxia romană, a episcopului Formosus, seful partidei
filogermane, recomandând introducerea peste tot a adaosului “Filioque” în Crez si a altor
practici si inovatii proprii bisericilor Frankogermanilor si necunoscute Romanilor
ortodocsi.
Această atitudine a provocat reactia Bisericii din Constantinopol. În acord cu sinodul său,
Sfântul Fotie a trimis în 867 o faimoasă “Enciclică” adresată tuturor Bisericilor în care
denuntă situatia creată în Bulgaria, noua dogmă a lui “Filioque” si o serie de practici
bisericesti ale Frankilor. Un Sinod tinut la Constantinopol în acelasi an în prezenta
legatilor patriarhiilor răsăritene a analizat doctrinele pe care le denunta Sfântul Fotie si
mai ales erezia lui “Filioque” si adăugarea ei în Crezul Niceo-Constantinopolitan. Mai
mult de o mie de semnatari au depus mărturie împotriva dogmei frankilor care, asa cum
afirma Sfântul Fotie, scinda Sfânta Treime în două introducând două izvoare în
Dumnezeire si ajungând astfel la păgânism.

143
După exilarea patriarhului Fotie din ratiuni politice, papa Nicolae I a organizat la
Constantinopol în 869 un sinod alcătuit din 81 episcopi care a condamnat persoana
sfântului Fotie fără a-i putea fi reprosată nici o erezie. Trebuie spus că la Roma, Nicolae I
n-a îndrăznit niciodată să-l impună pe “Filioque” temându-se de poporul roman fidel
credintei ortodoxe. El n-a încetat dealtfel să aibă nenumărate dificultăti cu romanii din
Italia de sud si chiar cu cei din Galia pe care conceptia sa totalitară despre vechea
“etnarhie” papală îi soca. Când a murit nu mai era sustinut decât de teologii franki
favorabili lui “Filioque” pe care-i mobilizase împotriva patriarhului si împăratului de la
Constantinopol.
După un papă de tranzitie, Adrian II, partida romană a biruit din nou si pe scaunul
patriarhal al Romei a urcat arhidiaconul Ioan devenit papa Ioan VIII [872 - 882].
Denigrat multă vreme de istoriografia papală - în parte datorită falsificării surselor admisă
azi de savanti - Ioan VIII a fost un mare papă al Romanitătii, ultimul, în descendenta si
statura lui Leon I cel Mare [440 - 461] si Grigorie I cel Mare [590 - 604]. Prudent si
întelept, până la moartea lui Ludovic Germanicul în 875 a stiut să se folosească de partida
germanică fără a-i acorda un rol decisiv. Odată amenintarea franko-germană îndepărtată,
el a depus si excomunicat pe episcopii lui Nicolae I care adăugaseră pe “Filioque” în
Bulgaria, si mai cu seamă pe Formosus. Dintre karolingieni a ales drept candidat la
imperiu pe regele “Frantei” Carol cel Plesuv [840 - 877] care era cel mai moderat si mai
îndepărtat de Italia impunându-i totodată o “donatie” care elibera alegerile papilor de
prezenta legatilor împăratului franko-german. Încerca astfel să salveze Roma de un al
doilea Nicolae I impus de partida germanofilă. După înfrângerea si moartea lui Carol cel
Plesuv, a lăsat în suspensie succesiunea karolingiană pe care încerca să o controleze,
încercând să-i joace pe diferitii pretendenti unii împotriva altora. Avea să esueze în cele
din urmă pentru că regele Karol III cel Gros [876-887], împărat din 881, a sfârsit prin a
invada Roma si prin a pune la cale, un an mai târziu, asasinarea lui Ioan VIII care va fi
otrăvit si lichidat cu lovituri de topor. Dar întârzierea pe care a stiut să o creeze Ioan VIII
în numirea unui succesor pe tronul Imperiului karolingian avea să ducă la schimbarea
fetei lucrurilor. Pe de o parte, dezordinea politică din Italia provocată de vacantarea
tronului occidental a permis armatelor basileului roman Vasilios I [867 - 886] să
înainteze decisiv în Italia de sud eliberând-i pe moment pe Romanii din regiune. Pe de
altă parte, legatii lui Ioan VIII au putut participa si recunoaste deciziile marelui Sinod
constantinopolitan din 879 prezidat de sfântul Fotie, urcat din nou pe scaunul patriarhal.
Acest mare Sinod, la care au fost reprezentate toate cele cinci Patriarhii (pentarhia) ale
Bisericii Ortodoxe a Romanitătii, a anulat toată opera lui Nicolae I. Patriarhul Fotie a fost
recunoscut de toată lumea drept Patriarh canonic al Romei celei Noi. Au fost proclamate
oficial inalterabilitatea Simbolului Niceo-Constantinopolitan, condamnându-se oficial
orice adaos la el. Din motive de prudentă, Ioan VIII ceruse ca frankii, initiatorii si
sustinătorii adaosului, să nu fie numiti explicit. Legatii Romei au numit adaosul
“Filioque” “o incalificabilă insultă adusă Părintilor”. Ioan VIII a scris o scrisoare
Sfântului Fotie condamnându-i în termeni voalati dar fermi pe franko - germani si
adaosul “Filioque”: “Îi rânduim de partea lui Iuda, pentru că au destrămat unitatea
mădularelor trupului lui Hristos”. Acest Sinod din 879 care a recunoscut ecumenicitatea
Sinodului VII Ecumenic [787] a avut toate caracterele unui Sinod Ecumenic si, de aceea,
Biserica Ortodoxă îl recunoaste de atunci ca Sinodul al VIII-lea Ecumenic.

144
Pontificatul lui Ioan VIII marchează un moment decisiv dar prost cunoscut din istoria
“schismei”, reprezentând ultima mare rezistentă a Romanilor Romei celei Vechi si celei
Noi la ofensiva franko-germană împotriva scaunului ortodox al Romei.
Perioada care merge de la moartea lui Ioan VIII până la începutul secolului al XI-lea este
sistematic prezentată în Occident ca o perioadă de coruptie si anarhie datorată rolului
laicilor romani în alegerea papilor. Singurii papi care întrunesc gratiile istoricilor sunt cei
orientati spre regatele ivite din destrămarea si împărtirea imperiului karolingian între
succesorii lui Karol cel Mare. În realitate, această perioadă e prezentă ca una tulbure
deoarece romanii Romei celei Vechi păstrau un control relativ asupra Bisericii lor si erau
fideli identitătii ei romane. Până în 1009 si 1014, “Filioque” n-a putut fi niciodată adăugat
Crezului la Roma care recunostea Sinoadele VII si VIII Ecumenic, si de aceea exista
comuniune între Patriarhatele Răsăritene si cel al Romei celei Vechi. În această perioadă,
temându-se de o revoltă generală a tuturor Romanilor aserviti din Occident împotriva
franko-germanilor feudalizati, acestia din urmă n-au îndrăznit să se atingă direct de
scaunul Romei celei Vechi. Dar când Imperiul germanic a fost restabilit, ultimul papă
ortodox, Ioan XVIII [1003 - 1009] a fost deportat într-o mânăstire din Italia de Sud, iar
Serghie IV [1009 - 1012] care-si datora tronul regelui german Henric II [1002 - 1024;
încoronat împărat în 1014] l-a mărturisit pe “Filioque” în scrisoarea de întronizare
adresată patriarhului Constantinopolului Sergios II. Printr-o hotărâre sinodală, acesta din
urmă a sters atunci numele papei din dipticele Marii Biserici unde n-a mai fost niciodată
restabilit. La Roma, “Filioque” a fost oficial introdus de papa Benedict XII [1012 - 1024],
nepotul împăratului german. Încă odată, clerul si poporul au reactionat dar de data aceasta
au trebuit să se închine înaintea lui Benedict XII pentru că “Filioque” a fost cântat în Crez
la missa încoronării ca împărat a lui Henric II. Uzurparea scaunului ortodox al Romei
celei Vechi se încheiase iar poporul roman al Occidentului, lipsit de apărare si de
conducător spiritual, a suferit persecutiile si reprimările impuse de marii papi ai
feudalitătii, ca de pildă Grigorie VII [1073 - 1085].
Rezistente sporadice au continuat încă multă vreme iar dintr-un text de la Alexandru de
Hales se stie că în 1240 în unele biserici se cânta încă Crezul fară adaosul “Filioque”. Se
poate spune, totusi, că în 1014 rezistenta de patru secole a romanilor din Occident se
încheie si o nouă structură eclezială, total străină de cea veche si purtând toate caracterele
feudalitătii, înlocuieste papalitatea ortodoxă a Romanitătii, papalitatea unui Leon I,
Grigorie I, Martin I, Agathon I, Adrian I si Ioan VIII. Incidentul din 1054 de la
Constantinopol care dă numele său “schismei” însăsi, nu e decât autorizatia de înhumare.
Se stie că la 15 iulie 1054 în momentul Liturghiei celebrate la Sfânta Sofia în prezenta
patriarhului Mihail Kerularios, cardinalul Humbert, legatul papei Leon IX [1094 - 1054],
a izbucnit si a depus pe altar un act de excomunicare în care reprosa “răsăritenilor”
îndepărtarea lui “Filioque” din Crez! Îl acuza pe patriarhul Mihail de a fi “pnevmatomah”
si “teomah”. Patriarhul a convocat un sinod local care a anatematizat acest “înscris
necuviincios si necugetat”. Patriarhul Petru al Antiohiei căruia i-a scris Kerularios, a
confirmat hotărârea Bisericii Noii Rome si toate celelalte Patriarhate răsăritene
(Alexandria, Antohia si Ierusalimul) au făcut la fel aplicând decizia Sinodului VIII
Ecumenic de la Constantinopol din 879.
Evenimentele ulterioare confirmă faptul că notiunea de uzurpare este cea mai potrivită
pentru a descrie politica ecleziastică a Frankilor si Germanilor. Cruciadele, culminând cu
ocuparea Constantinopolului în 1204 de cavalerii cruciadei a IV-a, au fost, încă si mai

145
evident, tentative de a înlocui episcopii ortodocsi ai scaunelor romane din Răsărit cu
episcopi “latini”, adică franko-germani. Uniatismul a fost si este si el, continuarea cu
mijloace mai mult sau mai putin directe a aceleiasi politici.
Numai recent, cunoasterea mai exactă a textelor si contextelor a permis o abordare
obiectivă, defavorabilă Occidentului, a fenomenului asa-zisei “schisme”. Această
restituire a faptelor încearcă astăzi să o relativizeze ecumenismul contemporan bazat pe o
ostilitate si un dispret aproape ereditar fată de tot ce e “bizantin” sau “grec”. Uitând
rezistenta eroică a strămosilor lui romani si ortodocsi, Occidentul nu poate justifica
această relativizare decât cu pretul unei obscurizări a faptelor istorice si a unui dispret
aproape total fată de lupta politică si teologică a Romanilor răsăriteni din epoca
Cruciadelor si Umanismului secolelor XIV - XV când Sfintii Grigorie Palama [+1359] si
Marcu al Efesului [+1444] s-au înfătisat drept campionii Traditiei Romaniei Ortodoxe în
fata teologiei speculative orgolioase a franko-germanilor scolastici, întemeiată pe ratiune
si imaginatie.
În epoca noastră în care civilizatia iesită din pretinsa “Renastere” este peste tot contestată,
ecumenismul apare, deci, ca ultima tentativă a papalitătii, insulă feudală în mijlocul lumii
moderne, de a salva “infailibilitatea” omului european si de a împiedica reîntoarcerea
Occidentului franko-germanizat la teologia romaică a Ortodocsilor, care a fost timp de
veacuri teologia înaintasilor si strămosilor lor galo-romani, italo-romani, hispano-romani.
(de Pr. Patric Ranson)

DIFERENTELE DINTRE BISERICA ORTODOXA SI CEA CATOLICA

- Exista purgatoriu, precum zic catolicii ?

- Purgatoriu nu este. catolicii zic ca intre Rai si iad ar fi un foc mare, unde merge sufletul cateva
sute de ani si se curata acolo, apoi trece in Rai. Nu exista asa ceva. Noi avem Evanghelia
Judecatii, pe care o au si ei, dar nu arata trei locuri, ci numai doua - raiul si iadul. Mantuitorul,
cand va sta pe scaunul slavei Sale si va aduna toate popoarele de la zidirea lumii sa le judece, ii
va desparti pe dansii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune pe drepti de-a dreapta
Sa si pe pacatosi de-a stanga Sa ... Si vor merge pacatosii in munca vesnica, iar dreptii in
viata vesnica.
Deci nu putem zice ca sunt trei locuri, ci numai doua : munca vesnica sau viata vesnica.

146
Cei mai mari dusmani ai catolicilor sunt protestantii si calvinii. Ei s-au rupt de Biserica Catolica
la anul 1517, prin Martin Luther, fiind urmat de Zwingli, Calvin si Hus.
Care sunt punctele principale care ne despart de catolici ?
Invataturile principale care ne despart dogmatic si canonic de catolici sunt :
1 - Intai este filioque. Ei zic ca Duhul Sfant purcede si de la Tatal si de la Fiul. Aceasta greseala
dogmatica este cea mai grea. Sfantul Evanghelist Ioan spune ca Duhul Sfant purcede de la Tatal
si este trimis in lume prin Fiul. ( Ioan )
2 - Al doilea este suprematia papala. Papa este considerat de ei capul suprem al Bisericii
crestine, adica loctiitorul lui Hristos pe pamant ! Mai mare decat toti patriarhii ! Ceea ce n-a
facut Biserica Universala. Mandrie draceasca. Papa se numeste urmasul Sfantului Petru !
3 - Infaibilitatea papala. Ei zic ca Papa nu poate gresi ca om, in materie de credinta, cand
predica el, ceea ce este iarasi o dogma noua respinsa de Biserica Ortodoxa.
4 - Al patrulea este purgatoriul. Ei zic ca intre Rai si iad ar fi un foc mare unde sta sufletul
cateva sute de ani si se curata, apoi se duce in rai. Nu scrie in Sfanta Scriptura asa ceva; nu-i
prevazuta nicaieri aceasta invatatura.
5 - Azimile. Ei nu slujesc cu paine dospita, ci cu azime, ca evreii.
6 - Catolicii mai au o dogma noua : imaculata conceptie. Ei zic ca Maica Domnului ar nascuta
de la Duhul Sfant. Nu-i adevarat. Este nascuta in chip firesc din dumnezeiestii Parinti, Ioachim
si Ana, ca rod al rugaciunii.
7 - Au substantialitatea. La sfintirea Sfintelor Daruri, catolicii nu fac rugaciunea de invocare a
Sfantului Duh, cum facem noi la Sfanta Epicleza. Ei zic ca Darurile se sfintesc singure, cand se
zice : Luati, mancati ... si celelalte. Nu au rugaciunea de pogorare a Duhului Sfant, peste
Daruri.
8 - Celibatul preotilor; preotii catolici nu se casatoresc. Sunt celibatari, impotriva
Sinoadelor Ecumenice, care au hotarat ca preotii de mir sa aiba familie.
9 - Ei au si indulgentele papale. Alta ratacire. Papei, daca ii dai parale multe, poti sa faci
oricate pacate, te iarta, te dezleaga. Sfintii lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le da
papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea pacatelor oamenilor care nu au destule
fapte bune.
10 - Si mai este un punct important : mirungerea. Catolicii nu miruiesc copiii imediat dupa
Botez, ci la sapte-opt ani si numai arhiereii ii miruiesc.
Noi avem liturghiile constantinopolitane ale Sfantului Vasile cel Mare, Grigore Dialogul si
Sfantul Ioan Gura de Aur, iar catolicii au liturghia romana si cea ambroziana.
Iata acestea sunt punctele dogmatice si canopnice principale care despart Biserica Ortodoxa de
cea Romano-catolica.
Iar cu protestantii nu avem nimic in comun. Ei au reformat total dogmele stabilite de Sfintii
Parinti si au renuntat la cele sapte Sfinte Taine. Ei nu au ierarhie si taine si nu se pot mantui.
Din cele sapte Taine mai au doar doua : Botezul si Euharistia, pe care o fac cu paine nedospita
ca si catolicii. Din protestanti s-au nascut toate sectele neoprotestante care ataca tarile ortodoxe
astazi. (http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/16diferente.htm)

Biserica romano-catolică
După distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 78 d.H., Biserica Crestină din
Ierusalim a încetat temporar să mai existe. Congregatia din Roma si episcopii acesteia au
fost cei care au preluat activitatea misionară în întreg Imperiul Roman.

147
Pornind de la localizarea centrală a Romei ca oras imperial si de la faptul că Roma fusese
sediul multor apostoli din primul secol, episcopii Romei au început din secolul al treilea
să ridice pretentii de întâietate în cadrul Bisericii. Episcopii provinciilor răsăritene ale
Imperiului nu au acceptat încercările episcopilor romani de a câstiga întâietate sau
suprematie.
În acea epocă, Biserica era organizată pe cetăti si regiuni, fiecare având în fruntea ei câte
un episcop. Irineu de Lyon era considerat episcopul Galiei, Ciprian de Cartagina era un
alt stâlp al Bisericii, în timp ce episcopii Mauritania si Numedia din Alexandria
conduceau bisericile din Egipt. Efes devenise centrul bisericilor din Asia Mică, iar Roma
era centrul bisericilor din Peninsula Italia si din Galia. După tinerea Sinoadelor
Ecumenice, aceste biserici au devenit biserici principale în regiunile respective,
dispunând atât de autoritate eclezială, cât si seculară. Aceasta nu a generat un conflict si
nici nu a stirbit cu ceva egalitatea lor. Toate chestiunile care interesau toate bisericile era
hotărâte de către toti reprezentantii Bisericii în cadrul Sinoadelor Ecumenice.
Canonul 34 Apostolic afirma că "episcopii tuturor bisericilor trebuie să fie primii, ca si
conducători, si nimic nu se va hotărî fără consimtământul lor: fiecare va face ceea ce
priveste zona si regiunea care tine de răspunderea sa. Dar conducătorul nu hotărăste fără
consimtământul celorlalti. Aceasta păstrează unitatea. Binecuvântat fie Dumnezeu Tatăl,
Fiul si Sfântul Duh". Această regulă exprima principiile de bază în conducerea
Sinoadelor.
În general, canoanele si regulile apostolice ale vechilor sinoade nu prevedeau
independenta episcopului principal si nici absolutismul Bisericii. Hotărârile în chestiunile
religioase si canonice tineau de responsabilitatea sinodului episcopilor, la nivel regional,
sau, după caz, de Sinodul Ecumenic.
Ulterior, situatiile politice au condus la o influentă tot mai mare a episcopilor Romei
(papi). Atacurile barbarilor din sec. 4 si migratia popoarelor au contribuit si ele la acest
fenomen. Atacurile barbarilor ajunseseră până si in vechile provincii romane, distrugând
simbolurile civilizatiei crestine. În noua situatie, Roma a început să fie văzută ca
păzitoare a credintei si mostenirii apostolice. Înalta autoritate a episcopilor romani se
referea si la aspectele religioase, în perioada secolelor 4-8, când episcopii Romei erau
apărătorii Ortodoxiei în Imperiul Bizantin. Astfel, încetul cu încetul episcopii Romei s-au
considerat chemati să conducă întreaga lume crestină. Un nou impuls în directia întăririi
atitudinii despotice a papilor romani a fost un decret emis în secolul 4 de către împăratul
Gratianus, care îl lăuda pe papa de la Roma (titlu purtat de episcopii Romei si de cei din
Alexandria, însemnând "părinte"). În secolul 5, Papa Inocentiu declara: "nimic nu se
poate hotărî fără adunarea sinodului Romei si, mai ales în chestiuni ce tin de credintă, toti
episcopii trebuie să asculte de Apostolul Petru, care este capul episcopilor Romei". În
secolul 7, Papa Arafon cerea tuturor bisericilor să accepte conducerea bisericii romane,
întemeindu-si pretentiile pe cuvintele Apostolului Petru. În secolul 8, Papa Stefan scria:
"Eu sunt Apostolul Petru, cu voia lui Dumnezeu, prin chemarea plină de milă a lui
Hristos, Fiul Dumnezeului cel viu, înzestrat cu toată puterea Sa de a fi lumină întregii
lumi".
La început, toate aceste pretentii de mărire ale papilor nu au fost luate în serios de către
episcopii răsăriteni si nici nu au divizat Biserica. Toti erau uniti printr-o singură credintă,
aceleasi Taine si constiinta faptului că apartineau unei singure Sfinte si Apostolice
Biserici. Din nefericire pentru lumea crestină, această unitate a fost zdruncinată de

148
episcopii Romei în secolul 11 si în secolele care au urmat. Ruptura bisericii romane s-a
adâncit atunci când au apărut învătături noi. Mai întâi, biserica romană a schimbat
mărturisirea de credintă, adăugând cuvintele "si de la Fiul" după cuvintele care arătau că
Sfântul Duh purcede de a Tatăl. Această adăugire la Crez este mentionată sub numele
"filioque" si reprezintă o îndepărtare profundă de la învătătura apostolică primară. Pe
scurt, este incorectă si nu are suport istoric sau dogmatic. Apoi, episcopii Romei au creat
învătături noi si străine, inclusiv un sistem de "indulgente papale" care confereau iertarea
de păcate în schimbul unor sume de bani donate bisericii. Au urmat si alte învătături
bizare, cum ar fi "imaculata conceptie" a Fecioarei Maria si asa-numita "infailibilitate" a
Papei. Prin toate acestea, ei s-au îndepărtat tot mai mult de adevărata Biserică, schimbând
însăsi natura Bisericii.
Pentru a-si justifica autoritatea, papii romani mentionau cuvintele Mântuitorului adresate
Apostolului Petru - "tu esti Petru si pe această piatră voi zidi biserica Mea si portile
locuintei mortilor nu o vor birui pre dânsa" (Mat. 16:18). Sfintii Părinti ai Bisericii
au interpretat întotdeauna aceste cuvinte în sensul că Biserica se clădeste pe
credinta în Hristos pe care o mărturisise Petru, nu pe persoana lui Petru. Apostolii
nu au considerat că Petru este conducătorul lor, iar sinodul apostolic de la Ierusalim din
anul 51 a fost prezidat de fapt de Apostolul Iacob. Cu privire la autoritatea lui Petru, el
a propovăduit în multe orase, nu numai la Roma, ci si în Alexandria, Antiohia si în
altele. De ce episcopii acestor cetăti nu s-au considerat si ei conducători supremi ai
Bisericii? Dacă Petru ar fi fost capul suprem al Bisericii, ar fi trebuit ca succesorii
săi să fie si ei episcopi peste aceste cetăti. Mai mult, primul episcop al bisericii din
Roma a fost Linus, nu Petru, iar Linus era deja episcop atunci când Petru s-a aflat
la Roma. Cercetarea cu atentie a acestei chestiuni ne conduce la o singură concluzie:
învătătura că Sf. Petru ar fi fost capul Bisericii este o creatie a papilor romani,
produsă din setea lor de putere si din îndepărtarea de la adevărata Credintă.
Biserica primară nu a avut o asemenea învătătură.
Pretentiile de suprematie ale episcopului Romei, alături de falsa învătătură că Sfântul
Duh purcede de la Fiul, au adus diviziune între Bisericile Ortodoxe din Răsărit si Biserica
Romană din Apus. Ruptura oficială a avut loc în anul 1054, când cardinalul roman
Humbert a trântit pe altarul bisericii Sf. Sofia din Constantinopol un decret papal prin
care erau excomunicati toti cei care nu ascultau de biserica Romei.
Viata religioasă si viata laică din Europa secolului 11 erau întretesute. Puterea laică si
capacitatea de a declara război nu erau printre atributele unui episcop; totusi, papii
romani si-au dezvoltat si consolidat si asemenea influentă si puteri seculare. Papa Pius IX
a emis o bulă prin care toti romano-catolicii trebuiau să accepte stăpânirea papei în
chestiunile laice. La comanda papei, toate popoarele, punând mâna pe sabie, le atacau pe
cele pe care papa le numea ca fiind dusmane. În secolul 13, papa nu numai că încorona
regi, dar si reglementa dispute între regi. Prin puterea sa, declara război sau făcea pace.
Mai mult, papa avea puterea si de a demite regi si împărati, de a-i exila pe sustinătorii
acestora si de a exercita deosebite atributii politice.
În lupta lor pentru putere, papii erau neobositi si nu pierdeau nici o ocazie de a-si afirma
suprematia si infailibilitatea. Astfel, Papa Benedict VIII scria la 1302: "declarăm că tot
clerul apostolic si marele preot al Romei sunt responsabili pentru întreaga lume, iar
marele preot este urmasul direct al Apostolului Petru, capul apostolilor, loctiitorul lui
Hristos pe pământ, capul întregii Biserici si părinte si învătător al tuturor crestinilor".

149
Cuvinte similare se regăsesc în declaratia Conciliului din 1870, care a promulgat dogma
"infailibilitătii" si erezia "imaculatei conceptiii". În articolele despre adevărul canonic,
publicate în 1917, Papa Benedict XV scria: "Marele preot al Romei este mostenitorul lui
Petru si are nu numai cinstea de a fi cel dintâi, ci si cea mai înaltă putere peste întreaga
Biserică". Această arogantă a episcopilor Romei a sporit ruptura dintre Biserica Ortodoxă
si Biserica Romei. Nu trebuie uitat că, în ciuda acestei distante în crestere, Biserica
Ortodoxă s-a aflat, până la secolul 11, în comuniune cu drept-credinciosii episcopi
romani care au respectat principiile de credintă stabilite de apostoli cu privire la
independenta bisericilor locale. De fapt, Biserica Ortodoxă chiar cinsteste ca sfinti pe
câtiva dintre primii episcopi ai Romei, cum ar fi Sf. Leon.
Secolul 14 a marcat începutul decăderii religioase si morale a papilor. Puterea lor a
devenit mai seculară ca niciodată, cu intrigi, desertăciune si lăcomie. Poporul a început să
fie nemultumit de opresiunea despotică a celor care-l reprezentau pe papă. Un istoric
german scria: "Clerul se poartă cu lipsă de respect fată de învătăturile catehismului;
ignoră Evanghelia si scrierile Sfintilor Părinti; nu au nimic de spus despre credintă, fapte
bune si alte binecuvântări, nu vorbesc despre vrednicia Mântuitorului si nici despre
minunile Lui... iar acesti oameni detin cea mai înaltă pozitie în Biserică, unde ei sunt
chemati să fie păstori de suflete!"
Rezultatele nu au întârziat să apară. La începutul secolului 16 apare protestantismul,
initiat ca un protest împotriva papilor romani si provocat în parte de Inchizitie si de
torturile săvârsite de biserica Romei, în parte de vânzarea indulgentelor papale. În timp,
protestantismul însusi s-a fărâmitat într-o puzderie de secte.

In continuare vom cita din cartea doctorului in teologie ortodoxa W. Guetee-Papalitatea

eretica,pentru a solutiona doua dintre doctrinele papalitatii: primatul papal si adaosul
“Filioque” la Crez.

PRIMA EREZIE A PAPALITĂŢII

Sau Doctrina Sa Relativă la Constituţiunea Divină a Bisericii

Care a fost doctrina urmată în primele opt secole de Bisericile occidentale în

privinţa constituţiunii divine a Bisericii?
Pentru a răspunde la această chestiune, trebuie să întrebăm operele Părinţilor pe
care aceste Biserici i-au recunoscut ca ortodocşi. Printre aceşti Părinţi sunt trei care au
tratat ex professo despre constituţiunea Bisericii; aceştia sunt Cyprian, episcopul
Cartaginei, Augustin, episcopul Hipponei, şi Vincent, monah din Lerini.
Să expunem doctrina lor.

150
 În tratatul său despre Unitatea Bisericii, Sfântul Cyprian se exprimă astfel1:
Domnul zise lui Petru: „Eu îţi zic că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi
Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui pe ea, şi-ţi voi da cheile împărăţiei cerurilor:
şi ceea ce tu vei lega pe pământ va fi legat şi în cer, şi ceea ce tu vei dezlega pe pământ
va fi dezlegat şi în cer”. El îi dise din nou după învierea sa: „Paşte oile mele”; el îşi
edifică Biserica numai pe el (pe Petru) şi îi încredinţează oile sale pentru a le paşte. Deşi,
după învierea sa, a dat tuturor apostolilor aceeaşi putere şi le-au zis: „Precum m-a trimis
pe mine tatăl, şi eu trimit pe voi: primiţi Duhul Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, se vor
ierta lor; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”; cu toate acestea, pentru a atesta unitatea, el
stabili o singură catedră2, şi, prin autoritatea sa, stabili ca această unitate, la începutul ei,
să înceapă printr-unul singur. Desigur ceilalţi apostoli erau ceea ce fu Petru şi împărtăşiră
cu el aceeaşi onoare şi aceeaşi putere; dar această putere comună apare la început într-o
unitate, pentru ca Biserica lui Christos să se arate una, şi catedra una. Astfel, toţi sunt
păstori, şi turma se arată una, care este nutrită de toţi apostolii în comun acord, aşa încât
Biserica lui Christos apare în unitatea sa.
Astfel, după sfântul Cyprian, autoritatea şi demnitatea fură aceleaşi în toţi
apostolii; toţi împreună nu formează decât o singură autoritate, sau o singură catedră, şi
sfântul Petru nu fu ceva mai mult decât ceilalţi în Biserică. Dacă apostolatul său ar fi fost
diferit, ar fi fost două catedre: a sa şi a celorlalţi apostoli; dar nu a fost decât una la care
Petru şi ceilalţi apostoli participă deopotrivă; şi printr-această catedră unică se arată
unitatea turmei Bisericii.
Cuvintele adresate lui Petru înainte de înviere n-au fost pronunţate pentru a-i da
o autoritate particulară, încă mai puţin o autoritate superioară; ci îi fură adresate lui
singur, pentru ca ele să fie un simbol al unităţii ce trebuia să existe în catedra unică
ocupată cu acelaşi titlu de Petru şi de ceilalţi apostoli.
Sfântul Cyprian a dat dar cuvintelor evanghelice relative la Sfântul Petru o
interpretaţiune cu totul opusă aceleia ce fu adoptată mai în urmă de către papalitate. Şi în
sensul mai sus expus el adaugă:
„Această Biserică una este desemnată de Sfântul Spirit în aceste cuvinte ale
Cântării Cântărilor pe care Domnul le pronunţă: Porumbiţa mea este una, perfecta mea
este unica a mamei sale, ea este privilegiata sa. Acela care nu este în această unitate a
Bisericii, crede el că posedă credinţa? Acela care reneagă Biserica şi i se împotriveşte,
care părăseşte catedra lui Petru pe care Biserica este întemeiată, poate el spera a fi în
Biserică?”
Expresiunea catedra lui Petru nu poate prezenta nici o obscuritate, după
explicaţiunea dată mai sus de însuşi Sfântul Cyprian. Este foarte evident de asemenea că
el nu o dă ca fundament al Bisericii decât în acest sens că unitatea catedrei apostolice,
care îi este baza adevărată, a fost mai întâi simbolizată în persoana lui Petru. Autorul

1
Cypr. De unitate Ecclesiae § 4. Autorul, în primele trei paragrafe, zice că inamicii ascunşi ai credinţei
sunt mai de temut decât inamicii declaraţi. Primii eretici sau schismatici pot fi lesne descoperiţi prin
mijlocul unei noţiuni exacte despre unitatea Bisericii, noţiune pe care el o expune începând de la § 4.
2
Textul sfântului Cyprian a fost interpolat în mai multe locuri şi manuscrisele nu se acordă între ele. S-a
încercat să se insereze într-însul fraze favorabile teoriilor papale. Astfe, în textul pe care noi îl traducem, s-
au intercalat aceste cuvinte: primaţia este dată lui Petru. Aceste cuvinte sunt evident adăugate în text şi ele
rup sensul frazei sfântului Cyprian. Manuscrisele cele mai bune nu conţin nici cuvintele: el stabili o
singură catedră. Noi consimţim cu toate acestea a le admite ca autentice, pentru că ele pot intra în sensul
general al frazei sfântului doctor.

151
rezumă aceste consideraţiuni precizând, după Sfântul Paul, în ce consistă unitatea: „Un
singur corp, un singur Spirit, o singură speranţă, un singur Domn, o singură credinţă, un
singur botez, un singur Dumnezeu”.
El nu se gândeşte nici-cum la o unitate rezultând din uniunea cu un pastor
suveran şi universal; el exclude chiar formal ideea unui asemenea pontificat, făcând din
toţi apostolii o singură catedră, un corp unic investit cu o putere comună, cu o demnitate
comună.
Apostolatul în unitatea sa s-a perpetuat într-un episcopat unul. Sfântul Cyprian
expune astfel această doctrină3:
„Noi suntem datori să ţinem cu tărie şi să apărăm această unitate, noi mai ales
care suntem episcopi, care prezidăm în Biserică, pentru a proba că episcopatul de
asemenea este unul şi nedivizat. Nimeni să nu înşele prin minciună societatea frăţească,
nimeni să nu corupă adevărul credinţei printr-o perfidă vânzare! Episcopatul este unul, şi
fiecare în mod solidar posedă o parte dintr-însul. Biserica de asemenea este una, oricât de
depărtată ar fi ţara în care ar fi dus-o progresul fecundităţii sale, asemenea soarelui ale
cărui raze sunt multe şi lumina una, arborelui ale cărui ramuri sunt numeroase şi care nu
are decât un trunchi pe care se sprijineşte, sorgintei ale cărei râuleţe care decurg dintr-
însa păstrează unitatea în ea, cu tot numărul lor şi abundenţa lor. Scoate o rază din corpul
soarelui, această rază nu va mai face parte din unitatea de lumină; taie o cracă de la un
arbore, ea nu va mai înverzi; desparte un râurel de izvorul său, el va seca. Astfel Biserica
lui Dumnezeu, focarul de lumină, îşi trimite razele sale în tot universul; dar o singură
lumină este răspândită de toate părţile, şi unitatea corpului luminos nu este divizată. În
fecunditatea sa, ea îşi întinde ramurile sale peste tot pământul, şi din ea curg în depărtare
râurele abundente; dar sorgintea este una şi trupul este unul; ea este o mamă fecundă; noi
ne naştem din ea; suntem nutriţi cu laptele său; trăim din spiritul său”.
Pentru sfântul Cyprian, Biserica este una, sub preşedinţia unui episcopat unul. În
loc de a recunoaşte în episcopat vreun grad ierarhic, el afirmă că episcopatul este posedat
într-un grad egal de către toţi aceia care au fost investiţi cu dânsul. Astfel, unitate şi
egalitate în apostolat; unitate şi egalitate în episcopat, atare este doctrina expusă de
sfântul Cyprian şi admisă, în timpul său, de toată Biserica occidentală care l-a recunoscut
de doctor foarte ortodox, şi care a venerat operele sale precum şi persoana sa. Dacă vreo
reclamaţiune s-a ridicat contra opiniunei sale relativ la botezul ereticilor, niciodată nu s-a
făcut cea mai mică obiecţiune contra doctrinei sale asupra Bisericii. Copiştii, mirosind cât
de mult această doctrină era contrară papalităţii, şi neputând să îi contesteze valoarea, au
falsificat opera lui Cyprian; dar erudiţiunea a descoperit şi semnalat fraudele lor. Şi apoi,
falsificatorii nu au fost abili, căci intercalările sau glosele lor fac un efect atât de disparat
în totalitatea raţionamentelor sfântului doctor, încât este imposibil de a nu zări, la prima
căutătură de ochi, falsitatea. Cu toate silinţele unor teologi, rămâne lucru înţeles că
doctrina egalităţii în apostolat şi în episcopat exclude cu necesitate orice distincţiune între
apostoli şi între episcopi. Este foarte evident că sfântul Cyprian nu voia nicicum să
vorbească de distincţiunile onorifice sau de prerogativele pe ce Biserica putea să
stabilească printre episcopi. El nu avea în vedere decât apostolatul şi episcopatul în
constituţiunea lor divină.

3
Cyp. Ibid. § 5.

152
 Dacă sfântul Petru s-ar fi bucurat de o onoare şi de o autoritate superioare printre
apostoli, Cyprian ar fi spus-o citând textele evanghelice care se raportau la el. În loc de a
deduce o atare idee, el afirmă egalitatea apostolilor.
Dacă, în episcopat, episcopul Romei s-ar fi bucurat de o superioritate oarecare,
sfântul Cyprian ar fi menţionat-o când a vorbit despre episcopat. Dar, el afirmă contrariul
învăţând în privinţa aceasta egalitatea episcopilor. Ilustrul doctor, întemeindu-se pe
textele: Tu eşti Petru şi Paşte oile mele, neagă că sfântul Petru să fi posedat prerogative
superioare celor ale celorlalţi apostoli. El neagă prin urmare că aceste prerogative
pretinse să fi fost transmise unui episcop în particular; el neagă, afirmând egalitatea
episcopilor, prerogativele reclamate în favoarea unui episcop oarecare.
În restul operei sale, Cyprian se aplică să facă înţelese condiţiunile şi necesitatea
unităţii în Biserică.
Aici era cazul de a indica centrul vizibil al acestei unităţi, dacă, într-adevăr, el ar
fi recunoscut un atare centru. Dar el (centrul) nu era inventat în timpul său. El nu
menţionează dar nici pe episcopul Romei nici pe Biserica romană. Centrul unităţii
Bisericii este, după sfântul doctor, uniunea tuturor membrilor în mărturisirea aceleiaşi
credinţe, totdeauna conservată în Biserici. Toţi cei care se separă de această credinţă
devin eretici şi schismatici, şi nu mai aparţin Bisericii.
Episcopatul care prezintă în Biserică are datoria de a menţine această unitate şi
de a o apăra dacă ea este atacată, menţinând şi apărând credinţa antică şi apostolească a
Bisericii.
Dacă ar mai conserva cineva vreo îndoială în privinţa interpretaţiunii ce sfântul
Cyprian a dat textelor evanghelice relative la sfântul Petru, şi în privinţa interpolaţiunilor
al căror obiect a fost cartea sa, va fi de ajuns de a citi acest pasaj din epistola sa a
douăzeci şi şaptea:
„Domnul Nostru, ale cărui precepte şi avertismente suntem datori a le observa
fundând onoarea de episcop şi baza (sau raţiunea ratio) Bisericii sale, se exprimă astfel în
Evanghelie, adresându-se lui Petru: „Eu îţi zic că tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi
Biserica mea, şi porţile iadului nu o vor birui pe ea; şi îţi voi da cheile împărăţiei
cerurilor; şi oricâte vei lega pe pământ vor fi legate în ceruri; şi oricâte vei dezlega pe
pământ vor fi dezlegate în ceruri”. De acolo, prin greutăţile timpurilor şi succesiunilor, au
decurs: şi hirotonia episcopilor, şi baza (ratio) Bisericii, aşa încât Biserica o să fie
stabilită pe episcopi şi orice act al Bisericii să fie guvernat de aceiaşi prepoziţi”.
Acest text este tras dintr-o epistolă în care Cyprian revendică drepturile
episcopatului pentru guvernământul Bisericii. El nu putea să declare mai lămurit că, în
textele evanghelice relative la sfântul Petru, nu era nimic personal pentru acest apostol,
că cuvintele ce i se adresaseră priveau pe colegii săi tot aşa ca şi pe el. Sfântul Cyprian
explică astfel însuşi tratatul său despre unitate şi leapădă interpolaţiunile romane.
Astfel era doctrina sfântului Cyprian şi a întregii Biserici occidentale în secolul
al treilea. În secolul precedent, Tertullian, primul părinte al Bisericii occidentale, nu
profesa o alta. Deşi el nu a făcut operă specială despre Biserică, nu putem citi cărţile sale
şi în particular aceea pe care o intitula: Despre Prescripţiuni, fără a întâlni într-însele
pasaje care confirmă doctrina învăţată ex professo de la sfântul Cyprian.
Sfinţitul Augustin totdeauna s-a bucurat, în Biserica occidentală, de o înaltă
autoritate. Geniul său incontestabil, ştiinţa sa, pătrunderea sa i-au meritat chiar un rang
distins, nu numai printre teologi, dar şi printre filosofi, savanţi şi literaţi. Operele sale

153
formează o colecţiune pe cât de considerabilă pe atât de variată. Noi ne vom ţine în
particular de operele în care el a tratat ex professo despre Biserică, pentru a preciza
învăţătura sa asupra acestui punct.
Cea dintâi dintre aceste opere este aceea despre Unitatea Bisericii. El într-însa se
exprimă astfel:
„Între adversarii noştri şi noi4, se ridică această chestiune: Unde este Biserica?
Este ea la noi sau la ei? Această Biserică este una; strămoşii noştri au numit-o catolică,
pentru a arăta, prin numele său chiar, că ea este completă (per totum). Astfel este într-
adevăr sensul cuvântului după etimologia sa greacă: cath’olon. Această Biserică este
corpul lui Christos, după acest cuvânt al apostolului: „Pentru corpul său care este Biserica
(Colos. I, 24)”. De acolo este evident că acela care nu face parte din membrele lui
Christos nu poate avea mântuirea creştină. Dar, membrele lui Christos sunt unite prin
dragostea unităţii, şi prin ea ele aderă la capul lor care este Iisus Christos. Toate câte ne
învăţăm despre Christos sunt relative, sau la cap, sau la corp: capul este fiul unic al lui
Dumnezeu cel viu, Iisus Christos; el este mântuitorul corpului (Efes. V, 23). El a murit
pentru păcatele noastre şi a înviat pentru justificarea noastră (Rom. IV, 25). Corpul, este
Biserica despre care se zice: Pentru ca să arate că are o Biserică glorioasă, fără pată sau
zbârcitură, sau altceva de acest fel (Efes. V, 27). Între donatişti şi noi, se ridică dar
această chestiune: Unde este acest corp? Cum să răspundem? Căuta-vom de a face
aceasta prin propriile noastre cuvinte, sau prin acelea ale capului acestui corp, Domnul
Nostru Iisus Christos? Noi credem că e mai bine să căutăm dezlegarea în cuvintele
aceluia care este adevărul şi care-şi cunoaşte bine corpul, pentru că Domnul cunoaşte pe
aceia care sunt ai lui (2. Timotei, II, 19)”.
Biserica este considerată aici, de sfinţitul Augustin, în generalitatea sa şi în
acelaşi timp în existenţa sa vizibilă. Era vorba într-adevăr de a determina dacă donatiştii
formau sau nu adevărata Biserică, Biserica catolică, corpul lui Christos.
Dacă o asemenea chestiune s-ar ridica astăzi în Biserica romană, cum s-ar
rezolva ea? Prin papa. Ţi se răspunde: papa este şeful sau capul Bisericii, centrul de
unitate. Dacă nu eşti cu centrul, eşti afară din Biserică, eşti eretic, schismatic.
Aceasta este oare metoda sfinţitului Augustin? Nu. El pleacă de la acest
principiu: Biserica este corpul lui Christos; acest corp are un cap, un şef. Care este el?
Christos însuşi. Care a fost învăţătura lui Christos în privinţa Bisericii? El o expune, şi
printr-această învăţătură confundă pe donatişti.
Cât despre doctrina unui şef vizibil, vicar şi reprezentant al lui Christos, ecou al
învăţământului său, despre aceasta sfinţitul Augustin nici măcar nu face aluziune. Cu
toate acestea, aici era tocmai cazul de a o expune. Dacă episcopul Romei s-ar fi bucurat
în virtutea dreptului divin de prerogativele ce-şi atribuie astăzi, sfinţitul Augustin nu avea
de zis donatiştilor decât un cuvânt: Oracolul nostru este la Roma, să-l ascultăm şi să ne
supunem deciziunii sale. El ar fi putut de asemenea să le mai zică: voi nu sunteţi uniţi cu
Roma, aşadar voi sunteţi afară din Biserică. Sau încă: Centrul catolicităţii este la Roma;
voi v-aţi separat de dânsa, aşadar voi nu sunteţi catolici.
Dar nu, el nu raţionează astfel. Biserica catolică, zice el, este aceea care
conservă doctrina revelată în întregimea sa (per totum cath’olon). Această Biserică este
corpul lui Christos; Christos este unicul ei şef. Să studiem învăţătura sa şi să vedem dacă
voi posedaţi doctrina completă sau dacă noi. Dacă suntem noi cei care o posedăm, noi
4
Sfinţitul Augustin, Unit. eccl. c. II.

154
suntem catolici, noi suntem adevărata Biserică, şi voi, voi sunteţi eretici, voi nu sunteţi
membri ai corpului al cărui cap este Christos.
Şi-ar putea cineva închipui că sfinţitul Augustin ar fi expus asemenea doctrină în
privinţa Bisericii, dacă, în timpul său, teoria papală ar fi fost cunoscută? Noi punem
această chestiune oricărui om sincer. Pentru sfinţitul Augustin ca şi pentru sfântul
Cyprian, semnul distinctiv al adevăratei Biserici este posesiunea întregii doctrine
revelate. Biserica care n-a scos nimic, care n-a modificat nimic, care n-a adăugat nimic în
depozitul dumnezeiesc, este Biserica cea adevărată, Biserica catolică, Biserica pe care
Iisus Christos o recunoaşte ca corpul său.
Catolicitatea nu consistă într-o mai mare sau mai puţin mare întindere. Atunci
chiar când cei ce nu menţin adevărata doctrină ar fi răspândiţi în toate locurile pe unde
există Biserica, adaugă sfinţitul Augustin5, ei totuşi nu aparţin pentru aceasta Bisericii.
Mulţimea nu este dar nicicum un semn de adevăr pentru Biserică; acest semn nu există
decât în adevărata doctrină. Dar prin ce mijloc se poate cunoaşte această adevărată
doctrină? Prin mărturia universală a tuturor Bisericilor care formează noul popor ales pe
care cărţile profetice ale Vechiului Testament le-au arătat, precum şi cărţile apostoleşti.
Aceasta este ideea ce reiese din comentariile ce sfinţitul Augustin opune celor
ale adversarilor săi asupra diverselor texte ale sfintelor Scripturi 6. Biserica este marea
societate a lui Dumnezeu trăind cu o viaţă dumnezeiască; de îndată ce cineva îi face
opoziţiune, acela nu mai face parte din poporul ales al Noului Testament sau din Biserică;
acela trăieşte cu propria sa viaţă, şi nu cu această viaţă comună care este a tuturor
membrilor corpului lui Christos.
Scopul sfinţitului Augustin, în opera sa, era de a dezvolta numai această idee, şi
nu de a expune sistemul complet al organizaţiunii ecleziastice. Cu toate acestea, el arată
în treacăt că mai ale prin opoziţiunea ce fac episcopilor donatiştii atacă unitatea
Bisericii7; cât despre un episcop în particular, care să fi fost în special mijlocul şi centrul
de unitate, în privinţa aceasta el nu face nici o menţiune. Poate crede cineva că nu l-ar fi
arătat el, într-o asemenea discuţiune, dacă Biserica ar fi recunoscut atunci un atare centru
de unitate? Cu cât acest centru este vizibil, cu atât procură el un argument facil, şi cu atât
mai puţin se poate înţelege tăcerea părinţilor care, în curs de opt secole, n-au avut nici
măcar ideea de a-l invoca în discuţiile lor relativ de Biserică şi de doctrină. Am putea cita
un mare număr de texte de ale sfinţitului Augustin asupra episcopatului. Peste tot, el nu
învaţă, ca şi Cyprian, decât un episcopat unul şi edentic în toţi aceia care s-au investit cu
dânsul. Tăcerea sa în privinţa prerogativelor episcopului Romei echivalează cu o
negaţiune pozitivă. Îi era destul să apeleze la Roma contra adversarilor săi, dacă Roma
era ecoul adevărului şi centrul unităţii. El nu face aşa, ci apelează la mărturia tuturor
Bisericilor apostolice care formează poporul ales al noii alianţe. El numeşte 8 pe toate
Bisericile Asiei şi Greciei, fundate de apostoli; afirmă adversarilor săi, ca probă despre
adevărul doctrinei sale, că el este în împărtăşire cu aceste Biserici; şi nici măcar nu
numeşte pe Biserica Romei! Ce însemnează o asemenea tăcere, decât că, în ochii săi,
criteriul adevărului creştin nu exista în mărturia unei Biserici, ci în aceea a tuturor
Bisericilor apostolice! El nu excludea mărturia Bisericii Romei, dar nu-i da mai multă
importanţă decât celei a celorlalte Biserici întemeiate de apostoli, şi această mărturie nu
5
Sfinţitul Augustin, Unit. eccl. c. IV.
6
Ibid., a Cap. V, ad 11-
7
Ibid., Cap. XI, § 28.
8
Sfinţitul Augustin, Unit. eccl., c. XII

155
avea valoare decât pentru că era un ecou al predicării apostolilor, şi nu pentru că ar avea o
autoritate particulară, în afară de mărturia universală.
După ce a expus mărturia Bisericilor apostolice, sfinţitul Augustin strigă 9:
„Acela evanghelizează altfel care zice că Biserica a dispărut din lume şi că ea n-a rămas
decât în Africa şi în partita lui Donatu. Aşadar să fie anatema! Dacă nu voiesc să fie
anatema, să-mi probeze că afirmaţiunea sa este cuprinsă în sfintele Scripturi”. Fericitul
doctor urmăreşte pe adversarii săi în obiecţiunile lor asupra pretinsei prăpădiri a Bisericii
care nu şi-ar fi aflat refugiu decât în partita lor, şi, în această discuţiune, unde numele
Romei şi al episcopului său l-am afla la fiecare linie, dacă ea ar avea loc astăzi în Biserica
romană, el nu face cea mai mică menţiune nici de una nici de altul. El nu vede decât o
Biserică, universal răspândită şi cu care trebuie să fie cineva în împărtăşire dacă voieşte
să facă parte din adevărata societate creştină.
Această Biserică catolică este, zice el10, mama prea adevărată a creştinilor. Ea
are pentru a o dirija, pe episcopi, pe preoţi, pe diaconi şi pe ceilalţi servitori ai
dumnezeieştilor mistere11. În această enumerare, episcopatul apare în unitatea sa; un
episcop excepţional şi superior aici nu-şi găseşte locul. Precum în tratatul său despre
Unitatea Bisericii, aşa şi în opera sa asupra Moralelor Bisericii catolice, Augustin nu
cunoaşte nicicum ascultarea de Roma şi de episcopul său. În ultimul său capitol, el
vorbeşte de Roma pentru a menţiona crimele ce comiteau acolo maniheii, dar nu pentru a
o arăta ca pe sorgintea autorităţii şi unităţii Bisericii.
În alte două din operele sale dogmatice, Despre doctrina creştină şi Despre
adevărata religie, Augustin era adus de subiectul său ca să trateze despre autoritatea
doctrinală. Unde o aşeza el? În Bisericile apostolice 12, care ne fac să cunoaştem că
sfintele Scripturi sunt sorgintea adevărului creştin.
În explicaţiunea ce face simbolului13 el nu menţionează decât aceeaşi Biserică
catolică din care ereticii şi schismaticii nu fac parte. Dacă autoritatea papală exista, ea ar
fi mai ales folositoare ignoranţilor care ar avea în învăţământul papal un mijloc facil de a
se instrui. Sfinţitul Augustin a făcut o operă asupra modului de a instrui pe ignoranţi.
Autoritatea papală nu e nici aici menţionată precum nu e nici în nenumăratele cărţi în
care episcopul Hipponei atacă pe ereticii şi pe filosofii timpului său. Operele lui Augustin
formează una din colecţiunile teologice cele mai considerabile ce Biserica primitivă ne-
au lăsat. Şi, va fi imposibil de a arăta într-însele un singur pasaj în care autorul să facă, nu
numai o menţiune formală, dar o simplă aluziune la autoritatea doctrinală a Bisericii sau a
episcopului Romei. El nu a învăţat în privinţa Bisericii decât doctrina expusă aici mai sus,
care exclude în mod pozitiv această autoritate a unei biserici sau a unui episcop în
particular, şi care este aceeaşi ca a sfântului Cyprian.
Cu toate acestea teologii romani au pretins că sfinţitul Augustin era favorabil
sistemului papal. Pentru a stabili această teză, ei au alergat la falsificări. Vom da despre
aceasta câteva exemple: Rev. Părinte iezuit Barruel14 se exprimă astfel: „Cât despre
sfântul Augustin, fereşte-te de a insulta în prezenţa acestui Doctor catedra Bisericii
9
Ibid., c. XIII
10
Sfinţitul Augustin, de Moribus Eccl. catholicae, lib. 1, c. XXX
11
Ibid., c. XXXIII
12
Unit. eccl,, de Doct. Christ., lib. II. C. VIII; de Vera relig., c. VIII.
13
De Fide et symb., c. X
14
Du pape et de ses droits religieux, t. 1-ier, 2-e partie, ch. III. Această operă este citată şi lăudată de ultimii
şi cei mai savanţi teologi romani, de Părintele Perrone în particular.

156
romane. „Ce ţi-a făcut ea, îţi va răspunde el cu: indignaţiune, ce ţi-a făcut această catedră
în care Petru a şezut, în care şade astăzi „Pontificele care ne guvernează””.
Noi subliniem aceste din urmă cuvinte care nu se află în text, chiar aşa precum
este el citat de Barruel în latineşte: „Cathedra tibi quid fecit Ecclesiae romanae in qua
Petrus sedit, et in qua hodie Anastasius sedet”. Permite buna credinţă de a traduce
cuvântul Anastasius prin acestea: Pontificele care ne guvernă? Cuvântul episcopului
Anastasiu este el sinonim cu fraza prin care teologul roman îl înlocuieşte?
Dar aceasta nu este totul. Textul sfinţitului Augustin a fost completamente abătut
de la sensul său natural, şi ciuntit cu premeditare. Barruel nu a indicat opera din care l-a
tras. El avea fără îndoială pentru aceasta cuvintele sale. Noi le-am găsit în a doua carte a
operei intitulate: Contra epistolelor lui Petilian, capitolul LI, § 118 (ed. Bened.). Petilian
având contra lui corpul episcopal, îndrăznea să zică că el (corpul episcopal) nu forma
decât acea catedră de pestilenţă despre care vorbise psalmistul. Atunci Augustin îi
răspunde: „Dar dacă toate catedrele în toată lumea sunt aşa precum tu le impuţi cu atâta
insolenţă, spune-mi dar ce ţi-a făcut catedra Bisericii romane pe care Petru a şezut, şi pe
care şede astăzi Anastasiu; sau a Bisericii din Ierusalim pe care Iacob a şezut şi pe care
Ioan şade astăzi; catedre cu care noi suntem uniţi în unitatea catolică şi de care tu în mod
criminal te-ai separat?”.
Ce poate cineva găsi în acest text care să nu convină Bisericii din Ierusalim, şi
tuturor Bisericilor apostolice tot aşa de bine ca şi celei din Roma? Citat cum a fost de
Barruel, el nu probează nimic în favoarea papalităţii; falsificat în traducerea sa franceză,
el ar avea oarecare importanţă, graţie numai falsificării; citat în întregul lui, el probează
contra sistemului papal şi nu este favorabil decât doctrinei unităţii catolice care rezultă
din împărtăşirea cu toate Bisericile apostolice. Pe unirea tuturor acestor Biserici sfinţitul
Augustin o numeşte catedra apostolică, după exemplul lui Cyprian şi al tuturor părinţilor
celor vechi. El continuă într-adevăr astfel, adresându-se către Petilian: „Pentru ce numeşti
tu pe catedra apostolică, catedră de pestilenţă? Dacă faci aceasta din cauza bărbaţilor pe
care-i vezi că predică legea şi nu o practică, oare Domnul Iisus Christos a făcut-o
asemenea injurie catedrei pe care şedeau fariseii care învăţau şi nu practicau învăţământul
lor? N-a lăudat el catedra lui Moise, şi n-a făcut imputări fariseilor, respectând onoarea
acestei catedre? Dacă tu aveai astfel de cugetări, n-ai fi blestemat, din cauza bărbaţilor pe
care-i incriminezi, această catedră apostolească cu care nu eşti în împărtăşire”.
În acest pasaj nu e chestiunea decât de toate Bisericile formând catedra
apostolească. A-l da ca o probă în favoarea papalităţii care este negaţiunea directă şi
pozitivă a acestei doctrine, nu vrea să zică a comite o ruşinoasă falsificare?
Barruel a apelat încă la două alte texte ale sfinţitului Augustin, fără a indica
operele de unde le-a tras. Dacă voieşte cineva să se transporte la a doua clasă de epistole
ale sfinţitului Doctore, epistola 43-a, capitolul III, § 8, va găsi într-însa câteva linii care
par a fi dat pretext părţii celei mai importante a citaţiunii teologului iezuit, şi, dacă
voieşte a citi paragraful întreg, sau mai bine încă toată epistola, va rămâne înmărmurit de
neruşinarea falsificatorului.
Al treilea text pe care el îl citează este faimoasa axiomă: Roma a vorbit, cauza s-
a finit, axiomă care nici odinioară n-a aparţinut episcopului Hipponei. Adversarii pe care
el îi combătea apelaseră pe rând la toate Bisericile din Orient şi chiar la autoritatea
imperială. Ei sfârşiră prin a apela la Roma unde s-au ţinut două sinoade cu această
ocaziune. Roma judecă ca şi celelalte Biserici. Ereticii nu mai aveau dar la cine să

157
apeleze, şi cauza, catolicească, era finită. Toţi cei ce şi-au aruncat numai o căutătură de
ochi pe operele lui Augustin ştiu că aşa este opiniunea ce el a formulat, şi afirmaţiunea
teologilor romani este esenţiată de mult timp după justa sa valoare pentru ca să mai avem
noi trebuinţă de a ne întinde mai mult asupra acestui punct. Textul pe care acest teolog l-a
falsificat şi de care atât de mult a abuzat, confirmă doctrina învăţată de Augustin: că
consentimentul tuturor Bisericilor apostolice este criteriul adevărului catolic.
El învăţa în afară de aceasta, într-o mulţime de texte, că sfântul Petru nu era
decât tipul său figura unităţii în Biserică, că tot ce i s-a acordat, nu era pentru persoana sa,
ci pentru Biserică; că el nu era pază şi fundament al Bisericii mai mult decât ceilalţi
apostoli.
În fine, el n-a recunoscut în Biserica romană decât o primaţie analoagă cu aceea
pe care primele sinoade ecumenice o determinaseră; nu i-au recunoscut niciodată o
autoritate superioară, nici ei, nici episcopului său.
Sfinţitul Augustin a învăţat dar absolut aceeaşi doctrină ca sfântul Cyprian:
adică, unitatea şi egalitatea în drepturile divine ale apostolatului şi episcopatului;
consentimentul permanent al tuturor Bisericilor apostolice ca criteriu al verităţii catolice;
împărtăşirea cu toate Bisericile apostolice ca condiţie a unităţii în Biserică.
În aceste diverse puncte se rezumă toată doctrina sfinţitului Augustin în privinţa
Bisericii, şi nu i se poate atribui alta decât falsificându-i textele precum au făcut-o
reverendul Părinte Barruel şi ceilalţi teologi romani.
Vincent din Lerini este al treilea scriitor la a cărui mărturie apelăm pentru a
constata doctrina Bisericilor occidentale în chestiunea Bisericii în cursul primelor cinci
secole. Opera lui Vincent, monah din Lerini în secolul al V-lea, s-a bucurat totdeauna de
o înaltă reputaţiune în Occident, şi cardinalul Baroniu însuşi o numea o carte de aur.
Scopul ce autorul şi-l propusese era de a stabili ceea ce se numeşte criteriul
credinţei catolice, adică regula care trebuie să dirige pe membrii Bisericii pentru a
rămâne în curatul adevăr revelat şi să evite orice eroare.
Opera întreagă este consacrată a stabili: 1-iu că, pentru a evita eroarea şi a
rămâne statornic în veritate nu trebuie să admită omul decât ceea ce s-a crezut în toată
lumea în toate timpurile; al 2-lea că primele sinoade ecumenice n-au avut altă grijă decât
de a urma această regulă, proclamând pentru a răspunde ereticilor ceea ce toate Bisericile
crezuseră ca revelat din timpurile apostolice.
Să cităm câteva extracte din această operă atât de importantă.
Autorul începe aşa:
„Scriptura ne dă acest aviz: Întreabă pe părinţii tăi şi ei îţi vor vorbi, pe
strămoşii tăi şi ei îţi vor răspunde. Fiul meu, pleacă urechea la cuvintele bărbaţilor
înţelepţi. Fiul meu nu uita aceste cuvinte, şi conservă graiurile mele în inima ta.15
Mi s-a părut dar, mie, sărman călător în această lume, şi cel mai mic dintre
servitorii lui Dumnezeu, mi s-a părut că îmi va fi foarte folositor de a scrie, cu ajutorul
Domnului aceea ce am aflat în cărţile sfinţilor Părinţi. Acest lucru este foarte necesar
slăbiciunii mele, şi, realizându-l adeseori, voi ajuta puţinei mele memorii.
Nu numai folos ce voi trage din această carte mă determină a-l întreprinde, ci şi
gândirea la timpul care zboară cu repeziciune, şi facilitatea ce-mi procură singurătatea în
care mi-am fixat locuinţa mea. Timpul! el trage după sine atât de iute toate lucrurile
omeneşti! Nu trebuie să-i răpim noi câteva din momentele sale spre a le utiliza pentru
15
Deut. XXXIII, 7; XXII, 17; III,1.

158
viaţa eternă? astăzi mai ales, când judecata lui Dumnezeu care se apropie cere de la noi
mai mult zel, şi când artificioasa subtilitate a noilor eretici ne impune obligaţiunea de a
avea mai multă grijă şi veghere.
Unde voi găsi eu mai multă înlesnire, pentru a scrie, decât în acest sat unde nu
vine niciodată zgomotul cetăţilor; decât într-această mănăstire, în această tăcută locuinţă
unde se află cineva în starea ce o voieşte Psalmistul: Îndeletniciţi-vă şi vedeţi că eu sunt
Dumnezeu16. Acesta este un avantaj al vieţii celei noi ce eu am îmbrăţişat. Câtva timp, am
fost măcinat în mijlocul vârtejurilor triste şi schimbătoare ale vieţii lumeşti; dar, în fine,
prin inspiraţiunea lui Christos, m-am refugiat în limanul religiei, care oferă tuturor un azil
atât de sigur. Aici am depus inspiraţiunile vanităţii şi ale orgoliului, caut să-mi fac pe
Dumnezeu favorabil prin sacrificiul umilimţei, şi să evit, nu numai naufragiul vieţii
prezente, ci şi focurile secolului viitor.”
Aşa cum Vincent expune raţiunea credinţei catolice:
„Adeseori17, şi cu zel şi solicitudine, am întrebat pe bărbaţi eminenţi în ştiinţă şi
în sfinţeniem, cum aş putea, cu ajutorul unei reguli generale, să disting adevărul credinţei
catolice, de erorile ereziei. Toţi mi-au răspuns că dacă, eu sau oricare altul, am voi să
descoperim cursele ereticilor, să evităm erorile şi să conservăm credinţa noastră curată şi
în toată întregimea sa, trebuie, cu ajutorul Domnului, să întărim credinţa noastră în două
moduri: întâi prin autoritatea legii dumnezeieşti, şi apoi prin tradiţia Bisericii catolice.
Îmi va zice poate cineva: Fiindcă regula Scripturilor este perfectă şi fiindcă este,
prin ea însăşi, mai mult decât îndestulătoare, pentru ce să-i mai adăugăm autoritatea
înţelegerii Bisericii? Pentru că Scriptura, din cauza profunzimii sale, nu poate fi
interpretată, de toţi, într-un mod identic. Cuvintele sale sunt variat înţelese de unii şi de
alţii, astfel încât putem zice: Câţi oameni, atâtea sentimente.
Alta este interpretarea lui Novotianu, alta a lui Fotin, a lui Sebelli, a lui Donat, a
lui Ari, a lui Eunom, a lui Macedon, a lui Apollinar, a lui Priscillian, a lui Iovinian, a lui
Pelag, a lui Celest şi în fine a lui Nestor. Este dar absolut necesar din cauza acestor grave
şi numeroase erori, de a interpreta cărţile profetice şi apostolice, după sensul ecleziastic şi
catolic; şi în însăşi Biserica catolică, trebuie să avem o grijă extremă de a nu ne lipi decât
de ceea ce s-a crezut în tot locul, totdeauna şi de către toţi”.
Aceasta este, într-adevăr, singura regulă ce este rezonabil să o urmăm în
examinarea adevărurilor creştine; singura care poate fi în raport cu natura creştinismului.
Dogmele creştine fiindu-ne date de către însuşi Dumnezeu, nu poate cineva învederat la
caz de îndoială, decât să-şi facă această chestiune de fapt: Cutare dogmă fost-a ea
revelată de Dumnezeu? Şi nu poate rezolva această chesiune decât prin mărturia sfintelor
Scripturi care conţin cuvântul dumnezeiesc, sau prin mărturia universală şi permanentă a
Bisericii. Când, cu ajutorul unei asemenea mărturii, noi urmărim o dogmă până în
timpurile apostolice, trebuie cu necesitate să conchidem că ea a fost totdeauna privită în
societatea creştină ca revelată, şi că ea (societatea creştină) a primit-o de la
dumnezeiescul său fundator.
După ce a expus cu claritate că mărturia sfintei Scripturi, interpretată prin
tradiţiunea catolică, este raţiunea credinţei noastre şi singura regulă de urmat pentru a nu
cădea în eroare, Vincent demonstrează că totdeauna, în Biserică, s-a urmat această regulă,
în condamnarea ereticilor. El face să se vadă autoritatea Bisericii, neinventând nici o

16
Psalm., XLV, 10.
17
Vincent. Lirin., Comm., § 2.

159
dogmă nouă; păzind cu scrupulozitate depozitul ce i-a încredinţat Iisus Christos;
mulţumindu-se a defini, cu claritate credinţa sa, de a formula credinţa universală. O
găseşte la lucru în condamnaţiunea lui Donat, a lui Ari, şi a Rebotezătorilor; şi probează
că în afară de regula catolică, nu poate cineva decât să cadă în eroare. Ştiinţa chiar nu
poate garanta (contra erorii); aşa Nestor, Fotin, Apollinar învingătorul lui Porfyr, erau
bărbaţi însemnaţi şi au devenit cu toate acestea eretici; aşa Tertullian şi Origene, două
genii puternice, au pierdut vechea credinţă, pentru că s-au depărtat de tradiţiunea catolică.
Exemplul acestor mari bărbaţi, care au rătăcit, nu trebuie să fie pentru noi o
tentaţiune. Dumnezeu a permis, adaugă Vincent, ca ei să se înşele, pentru a ne face să
înţelegem cât de mult trebuie să fim credincioşi acestei reguli în afară de care nu este
decât încurcătură şi eroare. Sprijiniţi pe ea, adevăraţii creştini sunt în pace, sunt fermi în
I.-C.; ceilalţi, din contră, seamănă cu paiele uşoare, purtate după placul vânturilor.
„Cât este de deplorabilă starea lor, strigă Vincent 18; câte griji, câte furtuni nu-i
turbură! Acum împinşi după placul vântului impetuos al erorii, acum respinşi înapoi cu
putere, ei se izbesc şi se sfarmă ca nişte valuri potrivnice. Astăzi, cu o temerară şi străină
prezumţiune, ei adoptă lucruri nesigure; mâine, supt impresiunea unei neîncrederi
nebune, refuză de a crede tot ceea ce este mai sigur. Ei nu ştiu încotro să apuce, pe ce
drum să se întoarcă, de ce trebuie să se intereseze sau să fugă, ce trebuie să admită sau să
lepede.
Această nefericire a unei inimi care se îndoieşte şi ezită între adevăr şi eroare
trebuie să fie, pentru ei, un remediu al dumnezeieştii milostiviri, dacă au puţină
înţelepciune. Dacă, în afară de limanul asigurat al credinţei catolice ei sunt turburaţi,
răsturnaţi, aproape înghiţiţi de furtunile gândirilor lor, aceasta este pentru ca ei să
destindă pânzele orgoliului, ce cu imprudenţă le întinsese înaintea vânturilor
inovaţiunilor; ca să scape în azilul asigurat ce le oferă buna şi dulcea lor mamă; ca să
verse (dintr-înşii) valurile turburi şi amare ale erorii, pentru a bea apele vii şi curate ale
adevărului; pentru ca să se dezveţe cu totul de ceea ce rău învăţase, şi ca, în doctrina
Bisericii, să se mulţumească de a înţelege ceea ce poate fi înţeles, şi să creadă ceea ce
covârşeşte puterea inteligenţei.
Când reflectez la acestea19, mă înspăimânt totdeauna cu totul de nebunia unor
oameni, de nepietatea lor, de pasiunea lor pentru eroare, care-i face a nu se mulţumi cu o
regulă de credinţă dată şi primită din antichitate; a căuta fără încetare lucru nou, a voi
totdeauna să adauge, să schimbe, să scadă în religie. Ca şi când ea nu ar fi o doctrină
cerească, ca şi când nu ar fi de ajuns că a fost revelată o dată, ca şi când ar fi o instituţie
omenească care n-ar putea ajunge la perfecţiunea sa decât prin reforme şi corecţiuni
continue.
Poate, cineva zice20: Nu poate fi dar nici un progres religios în Biserica lui
Christos? Doresc ca să fie unul, şi unul foarte mare. Va putea cineva să fie atât de
vrăjmaş lui Dumnezeu şi oamenilor pentru a-l împiedica, pentru a-l opri? Dar trebuie ca
acesta să fie un adevărat progres şi nu o schimbare. Ceea ce constituie progresul unui
lucru oarecare, este ca el să crească în el însuşi şi fără a-şi schimba esenţa. Ceea ce
constituie schimbarea sa, este ca el să treacă dintr-o natură într-alta. Să crească dar şi cu
forţă şi vigoare, inteligenţa, ştiinţa, înţelepciunea fiecăruia şi a tuturor, a individului ca şi

18
Vincent, Lirin., Comm., § 20.
19
Vincent. Lirin., Comm., § 21.
20
Ibid., § 23.

160
a Bisericii; să crească în raport cu etăţile şi cu secolele, dar să nu iasă din fiinţa lor;
totdeauna dogma să fie aceeaşi, sensul dogmei să nu-şi schimbe natura.
Progresul religios în suflete trebuie să se modeleze după al corpurilor, care,
mărindu-se cu anii, rămân cu toate acestea aceleaşi. Este o diferenţă imensă între floarea
tinereţii şi maturitatea bătrâneţii. Cu toate acestea aceia care astăzi sunt bătrâni, sunt
aceiaşi care au fost odinioară tineri; şi acelaşi om schimbându-şi starea şi modul de
existenţă, îşi conservă totdeauna propria sa natură, rămâne aceeaşi persoană.
Să urmeze şi religia aceleaşi legi de progres; cu anii ea să devină mai forte, să se
dezvolte cu timpul, să se mărească cu etatea, dar să se menţină curată şi nepătată, să
rămână în plină şi perfectă posesie a tuturor părinţilor săi care-i sunt ca membre şi
simţuri, să nu sufere nici o schimbare, să nu piardă nimic din natura sa, să nu îngăduiască
nici o variaţiune în doctrina sa. Părinţii noştri au semănat în Biserică grâul curat al
credinţei; cultura să dea acestei seminţe o nouă frumuseţe, dar să nu-i schimbăm specia;
trandafirii sensului catolic să nu devină măceşi şi spini; niciodată, în acest rai spiritual,
neghina şi plantele veninoase să nu iasă din rădăcinile balsamului şi cynnamomului!
Sămânţa ce s-a semănat de părinţii noştri, trebuie să o cultivăm, să o întreţinem, trebuie
ca, prin îngrijirile noastre, să înflorească, să crească şi să ajungă la maturitatea sa. Este
permis de a îngriji, de a lustrui, de a pili cu timpul aceste dogme antice ale unei filosofii
care ne-a venit din Cer; dar este oprit de a le schimba, de a le trunchia, de a le mutila. Să
le înconjurăm de evidenţă, de lumină, de claritate, dar să-şi păstreze plenitudinea lor,
întregimea lor, esenţa lor. Dacă o dată îşi va permite cineva o fraudă impie, mă cutremur
de pericolul în care va deveni religia. O parte oarecare din dogma catolică lepădată, se va
lepăda o alta, pe urmă o alta şi înc-o alta, şi numaidecât una ca aceasta va fi lucru licit şi
obişnuit. Dar, lepădând unele după altele toate părţile unde vom ajunge în fine? La a
lepăda totul.
De altă parte, dacă în dogmele vechi se amestecă opinii noi, în lucrurile sacre
lucruri profane, se înţelege că, neapărat, se va stabili obiceiul general de a nu lăsa nimic,
în Biserică, intact, inviolabil, întreg, curat. Nu vom mai avea decât un loc murdar (cloacă)
de erori ruşinoase şi impii, în loc de un sanctuar al unui cast şi curat adevăr.
Biserica lui Christos, păzitoare vigilentă şi întregitoare a dogmelor ce i s-au
încredinţat, nu schimbă într-însele nimic, nu scade nimic, nu adaugă nimic; ea nu
trunchiază lucrurile necesare, nu introduce netrebuincioase; ea nu lasă să se piardă nimic
din ce este al ei şi nu uzurpă nimic dintr-al altuia. Ea-şi pune toată grija în a conserva cu
înţelepciune lucrurile vechi, a fasona şi a lustrui ceea ce odinioară s-a început şi s-a
însemnat (ebauche); a consolida şi a întări ceea ce s-a exprimat şi s-a limpezit; a păzi ceea
ce s-a confirmat şi s-a definit. Care a fost scopul silinţelor sale în sinoade? De a face să se
creadă cu mai multă fermitate a ceea ce mai înainte fusese predicat cu mai multă lineţă;
de a face să se venereze cu mai multă grijă ceea ce deja era obiectul unei veneraţiuni
necontestate. Unicul scop ce Biserica, tulburată de noutăţile ereticilor şi-a propus în
decretele sinoadelor sale, a fost de a transmite prin scris posterităţii aceea ce ea primise
de la cei vechi prin singura tradiţie, cuprinzând multe lucruri în puţine cuvinte, şi arătând
sub un nume nou un adevăr care nu era nou; şi aceasta, pentru a ajuta inteligenţa”.
După o exortaţiune patetică a evita orice noutate profană21, a păzi cu fidelitate
depozitul sacru al adevărurilor ce ni le-a dat I.-C., a fugi de profeţii cei mincinoşi care vin
la noi îmbrăcaţi în piei de oaie şi cu un exterior ipocrit, Vincent termină primul său
21
Vincent. Lirin., Comm., § 24 usque ad 29.

161
avertisment dându-ne mijloacele de a evita cursele lor. Pentru adevărurile definite,
trebuie să se ţină fiecare cu scrupulozitate în deciziile sinoadelor universale ale Bisericii
catolice; pentru chestiunile încă nedefinite, în sentimentul comun al Părinţilor care au
murit în credinţă. Părinţii sunt, într-adevăr, cei mai siguri martori ai credinţei din timpul
lor, şi, urmând sentimentul lor unanim, nu se poate nimeni îndepărta de adevărul catolic.
În al doilea avertisment22, din care noi nu mai avem decât un rezumat, Vincent
avea drept scop să demonstreze că Biserica, în condamnaţiunea lui Nestor, la Efes, a
urmat regula de credinţă explicată în primul avertisment.
În această operă, Vincent din Lerini nici măcar n-a menţionat Biserica Romei.
Noi întrebăm pe tot omul de bună credinţă: putea el să nu vorbească de autoritatea
doctrinală a episcopului acestei Biserici, dacă el ar fi posedat-o? Dacă acest episcop ar fi
fost privit, în secolul al cincilea, ca centru de unitate, interpretul infailibil al doctrinei,
ecoul cuvântului dumnezeiesc, şeful Bisericilor şi al sinoadelor, ar fi păzit Vincent din
Lerini în privinţa sa o tăcere atât de absolută?
Nu numai această tăcere echivalează cu o negaţie, dar toate dezvoltările date de
învăţatul şi profundul scriitor sunt combaterea peremptorie a tuturor sistemelor în privinţa
prerogativelor papalităţii, în raport cu doctrina. „Unica sorginte a adevărului, zice el,
este cuvântul lui Dumnezeu, scris sau conservat prin tradiţiune; unicul mijloc de a fi
(cineva) în adevărul revelat, este de a fi în comuniune de credinţă cu toate Bisericile
apostolice”. El neagă existenţa a orice altă regulă catolică.
Ce devine autoritatea doctrinală a papei sau a episcopilor cutărei sau cutărei
epoci în prezenţa acestui învăţământ atât de precis? O singură autoritate există, a Bisericii
întregi profesând credinţa sa din vremea apostolilor.
Putem dar să rezumăm astfel doctrina Occidentului chreştin, în cursul primelor
cinci secole, în privinţa Bisericii:
1. Nu este în Biserică decât un singur episcopat, după cum nu fu la început decât un
singur apostolat; el este acelaşi în toţi episcopii, şi este posedat în mod solidar de
către toţi, fără distincţie;
2. Precum apostolii posedară o singură şi unică demnitate sau autoritate; aşa, toţi
episcopii posedă o singură şi unică demnitate sau autoritate;
3. Nici un episcop în particular nu posedă prerogativă divină asupra celorlalţi
episcopi;
4. Unitatea episcopatului este semnul unităţii Bisericii;
5. Numai singură Biserica conservă în mod infailibil adevărurile ce i s-au încredinţat
dintru început prin predicaţiunile şi prin scrierile apostolice;
6. Episcopii nu au decât datoria de a veghea ca aceste adevăruri să nu fie nicicum
alterate în Bisericile ce sunt încredinţate supravegherii lor;
7. În sinoade, ei nu pot decât să constate credinţa totdeauna admisă de Bisericile lor
respective;
8. Nici o Biserică particulară, cu atât mai mult nici un episcop, nu posedă autoritate
doctrinală;
9. Singura condiţiune pentru a fi membru al Bisericii catolice, este de a fi în
împărtăşire cu toate Bisericile apostoleşti care n-au introdus înnoiri în doctrină.
Am putea cita, în afară de cei trei scriitori ale căror opere le-am examinat, un
mare număr de texte în sprijinul acestor noi afirmaţiuni; am putea de asemenea să
22
Ibid., § 29 usque ad finem.

162
combatem aserţiunile teologilor romani care au abuzat de textele izolate ale unor autori în
favoarea sistemului papal. Dar ni se pare că este mai bine să ne ţinem în ceea ce am
stabilit după opere în care scriitori de o ortodoxie şi de un merit necontestat aveau
intenţiunea de a trata ex professo chestiunile Bisericii, episcopatului şi autorităţii
doctrinale.
Această doctrină veche a Bisericilor occidentale, este ea aceea pe care o
profesează astăzi Biserica romană?
Nu. Ea profesează una cu totul contrarie.
În prezenţa învăţământului Bisericilor occidentale în cursul primelor secole,
trebuie să punem învăţământul Bisericii romane spre a proba, într-un mod incontestabil,
că este între cele două doctrine o diferenţă esenţială.
Doctrina Bisericii Romane nu a ajuns deodată la gradul de dezvoltare în care o
vedem astăzi. Din secolul al nouălea întâlnim, în istorie, pretenţiile episcopului Romei la
autoritate universală în Biserică. Acest secol poate dar fi considerat ca epoca fundaţiunii
papalităţii.
Dar, când episcopul Romei formula pentru întâia dată pretenţiile sale nu o dădea
ca o inovaţie autoritatea ce îşi atribuia; el încerca chiar de a proba că această autoritate
era un drept care fusese totdeauna şi pretutindeni recunoscut. El reuşi să impună această
doctrină Bisericilor occidentale prin trei mijloace principale: cel dintâi a fost
fabricaţiunea unor documente pe care le dădea ca antice, şi care fură primite ca atare în
Occident, cufundat atunci într-o ignoranţă aproape completă despre adevăratele
monumente istorice; al doilea a fost falsificarea textelor acelora dintre aceste monumente
care erau atunci cunoscute; al treilea a fost o interpretaţiune fantazistă a numeroaselor
texte pentru care nu şi-a mai dat (cineva) osteneala de a le falsifica materialmente.
Astfel se văd ieşind, în evul mediu, din atelierele de copişti care, mai toate, nu
existau decât în mănăstiri, Falsele Decretalii, copii alterate după operele Părinţilor
Bisericii; tratate teologice în care nu se ţinea nici un cont de sensul tradiţional al
Scripturilor.
În primele secole, Părinţii Bisericii netemându-se de abuzul ce s-ar face mai
târziu de operele lor, dau sfântului Petru laudele ce meritau credinţa şi zelul său; ei îl
numeau cel dintâi dintre apostoli; observau că Iisus Christos avusese pentru el un fel de
preferinţă în mai multe ocaziuni; comentau, într-un mod oratoriu, unele texte evanghelice
în care cel dintâi dintre apostoli părea onorat într-un mod excepţional.
Se găsesc texte de felul acesta în Origene, Tertullian, sfântul Cyprian, sfântul
Vasile al Cesariei, sfântul Gregoriu al Nazianzei, sfântul Ilariu de Poitiers (Pictavianul),
sfântul Gregoriu al Nissei, sfântul Ambrosiu, sfântul Ioan Chrysostomu, sfinţitul
Augustin, sfântul Leon şi alţi Părinţi.
Dar aceşti venerabili scriitori, exaltând pe sfântul Petru, nu se gândeau că
laudele lor vor fi întoarse de la subiectul ce aveau în vedere şi aplicate Episcopului
Romei. Trebui opera teologilor romani, începând din secolul al nouălea, să vină şi să facă
cuvintelor lor această transformaţiune, sub influenţa şi direcţiunea episcopilor Romei.
Prin ce mijloace ajunseră ei la acest scop? afirmând că episcopul Romei era
succesorul sfântului Petru, care fondând Biserica romană, i-ar fi fost primul (ei) episcop,
şi ar fi transmis prerogativele sale primului păstor al acestei Biserici.
Se presupune dar mai întâi că sfântul Petru fusese episcop al Romei. Se grăbiră
de a aduna toate probele că primul apostolilor venise la Roma. De unde se conchise că el

163
fusese episcop al acestui oraş. Deducţiunea nu era riguroasă; dar fu primită, şi
numaidecât se primi de asemenea fără dificultate episcopatul de 25 de ani, în ciuda chiar
a sfintei Scripturi şi în ciuda monumentelor istorice celor mai sigure.
Ignoranţa de istoria ecleziastică, lipsa absolută de critică, mişcarea ce Biserica
Romei imprima Occidentului, totul favoriza dezvoltarea acestor două mari erori care au
fost baza papalităţii:
1. Sfântul Petru, întâiul apostolilor, a fost episcopul Romei;
2. El lasă succesorului său prerogativele excepţionale cu care fusese investit de Iisus
Christos.
Astfel: exageraţiunea în sensul prerogativelor sfântului Petru şi în textele
Scripturilor şi ale Părinţilor care le-au menţionat;
Eroarea istorică care face din sfântul Petru primul episcop al Romei;
Sofismul în virtutea căruia se face, din laudele adresate persoanei sfântului
Petru, prerogative care trebuiau să treacă la altele (persoane) ca o succesiune.
Atari sunt bazele fragile ce episcopul Romei putu face să se primească ca probe
în sprijinul autorităţii sale universale, adăugând la dânsele, precum am zis, fabricaţiunea
de false documente şi falsificarea textelor.
Se făcu, chiar în plin ev mediu, protestaţiuni contra operei papale, în Occident,
fără a socoti marea şi constanta protestaţiune a Orientului creştin; dar protestaţiunile
occidentale au fost absorbite în opinia admisă aproape universal; şi când, la aurora
renaşterii, câţiva bărbaţi instruiţi se aflară în faţa marii erori papale, ei nu îndrăzniră să o
atace de-a dreptul; ei se alipiră pe lângă un sistem intermediar pe care îl considerau că va
putea da satisfacţie ştiinţei fără a lovi prea mult prejudiciul în genere primit.
Cel dintâi care formulă acest sistem într-un mod explicit a fost cardinalul de
Cusa, în cartea sa Despre Concordanţa catolică. Este de observat că acest cardinal învăţă
la Roma sistemul său, în secolul al cinsprezecelea, şi se bucură de cea mai înaltă
reputaţiune de sfinţenie. Mărturia sa posedă deci cea mai mare valoare. Dar, el învăţa 1-iu
că întâietatea unui episcop în Biserică era de drept divin; 2-le că ea fusese dată sfântului
Petru.
Printre aceste două afirmaţiuni el făcea concesiuni erorii admise pe care n-ar fi
putut îndrăzni să o atace de-a dreptul. El primea sau părea că afectează de a interpreta
sfânta Scriptură după cum era obiceiul de a o interpreta la Roma; dar, în acelaşi timp nu
voia să conteste documentele istorice care probează că întâietatea episcopului Romei nu
are decât o origine ecleziastică.
El adăuga dar: 1-iu că întâietatea, la moartea sfântului Petru, a trecut la Biserică
care avea dreptul de a o conferi cui ar vrea şi în condiţiile ce ar decide; 2-le că ea a
acordat-o episcopului Romei; 3-le că dacă acest episcop s-ar face nedemn de dânsa, ea ar
putea-o conferi oricărui alt episcop pe care şi l-ar alege.
După acest sistem, este evident că episcopul Romei n-ar poseda întâietatea decât
din dreptul ecleziastic, şi că el nu s-ar bucura decât de prerogative acordate întâietăţii de
Biserică.
Cardinalul de Cusa a avut discipoli. În Franţa, în secolul al şaisprezecelea,
doctrina sa era în general admisă; Dominic de Soto o învăţa în Spania; şi cardinalul
d’Ailly este de acord asupra acestui punct cu doctul Fauchet23.

23
Pet. de Aliaco, ap. Gerson; t. 1-er; Fauchet. Traite de liberte de L’Eglise gallicane.

164
 Roma era foarte departe de a condamna acest bătrân galicanism care, ca să
zicem aşa, luase naştere în sânul său. Dar numaidecât apărură Iezuiţii care-şi făcură o
datorie din a sistematiza doctrina pe care papalitatea încercase să o dezvolte în cursul
evului mediu, şi de a-i da aparenţe ştiinţifice precum şi o mască de catolicitate.
Bellarmin poate fi considerat ca fondatorul papismului modern; el este cel care
puse principiile ale căror consecinţe practice s-au manifestat în zilele noastre, în Syllabus
şi în Decretele consiliului din Vatican. Toţi iezuiţii au venit în ajutorul părintelui lor
Bellarmin, sau prin opere scrise în acelaşi sens, sau prin învăţământul şcolar. Neîncetat
practicată de papalitate, doctrina iezuitică cuceri numeroşi şi puternici adepţi, şi
gallicanismul, din secolul al şaptesprezecelea, fu obligat de a se modifica pentru a
înlătura o sciziune cu Roma.
Atunci Bossuet încercă un compromis între vechiul gallicanism şi papismul
iezuiţilor. El primi, în principiu, că papa posedă întâietatea din drept divin, dar adause că
prerogativele acestei întâietăţi trebuie să fie exercitate în unire cu episcopatul şi în
limitele fixate de legile ecleziastice.
Papalitatea nu condamnă acest sistem; ea înţelegea că printr-însul nu se făcea
decât un pas înainte către doctrina iezuitică; că el era nelogic, şi că nu va ţine piept multă
vreme înaintea acţiunii neîncetate, energice a iezuiţilor, în sânul Bisericii romane.
Bossuet avea prea mult geniu pentru a nu înţelege incoerenţa unui sistem în care o
autoritate divină, posedată din drept divin de către unul singur, era subordonată la
inferiori şi la legi ecleziastice. Dar el credea să aducă pe Roma, prin concesiuni, ca să
renunţe la nişte pretenţii exagerate; el credea că a doua propunere a sistemului său va
anula pe cea dintâi. Contrariul se întâmplă.
Galicanismul lui Bossuet şi al adunării galicane din 1682 căzu puţin câte puţin
din concesiuni în concesiuni până la acela al lui D. Frayssinous şi al cardinalului de
Bausset, pentru a ajunge în fine la al lui D.D. Maret, Gratry şi Daupanloup. Învăţământul
şi acţiunea iezuiţilor formase o masă papistă pentru care orice doctrină trebuia să dispară
înaintea doctrinei papei atotputernic şi infailibil. Această masă inaptă şi fanatică în
ignoranţa sa a devenit atât de puternică, în Biserica romană, încât a impus voinţa sa
episcopilor, în prezenţa şi cu consimţământul cărora Piu IX a formulat şi promulgat ca
atâtea dogme divine, toate punctele doctrinei iezuitice.
Până în zilele noastre putea cineva să discute asupra naturii şi întinderii doctrinei
papiste. Diversele sisteme galicane nefiind pe faţă condamnate, putea cineva să
contesteze, plecând de la datele cutărui sau cutărui sistem, exactitatea imputărilor
adresate pretenţiilor papale. Astăzi nu mai este tot aşa. Galicanismul cel mai subtil a fost
împins în ultimele sale întăriri, astfel încât nu-i mai rămâne decât a se supune ca D.
Maret, ultimul şi prea inofensivul său apărător, sau să rupă cu totul cu eroarea papală,
pentru a reveni la ortodoxia primelor opt secole, conservată de Orientul creştin.
N-avem dar trebuinţă, pentru a constata divergenţa care există între învăţământul
primelor secole şi între al Bisericii romane actuale, de a cita un mare număr de mărturii.
Ultimul consiliu din Vatican ne e de ajuns. Papa l-a convocat, l-a prezidat, l-a confirmat
şi l-a promulgat. Nici un episcop occidental n-a protestat; imensa majoritate a
episcopatului a primit decretele cu entuziasm; cei ce păreau, la început, că voiesc să se
opună erorii s-au supus. Putem dar afirma, fără temere de contrazicere, că Roma
profesează astăzi în privinţa celor nouă puncte ce am indicat, o doctrină diametral opusă
doctrinei Bisericii primitive a Occidentului şi care se poate formula astfel:

165
1. Episcopul Romei posedă, din drept divin, superioritate asupra tuturor episcopilor; şi
nici un episcop nu este legitim dacă nu îl deleagă el şi nu-i dă instituirea;
2. Autoritatea sa este superioară autorităţii întregului rest al episcopatului, după cum
aceea a sfântului Petru era superioară celei a celorlalţi apostoli;
3. El posedă, din drept divin, prerogative asupra tuturor celorlalţi episcopi;
4. Singur el este centrul şi semnul unităţii Bisericii;
5. El este cel care conservă infailibil adevărurile revelate; el are dreptul de a le da
dezvoltările pe care le crede utile, şi el exercită acest drept fără a se putea înşela;
6. El promulgă dogme noi, şi prin faptul chiar al promulgării sale, urmează că aceste
dogme noi făceau parte din credinţa Bisericii şi existau în tradiţiune în stare latentă;
când el promulgă o dogmă, episcopii şi credincioşii nu au decât a se supune
cuvântului său infailibil;
7. Sinoadele nu sunt adunate pentru a constata credinţa constantă şi universală a
Bisericii, ci pentru a da mai multă solemnitate manifestaţiunii autorităţii papale;
8. Singur el posedă autoritatea doctrinală, şi promulgă dogmele în virtutea propriei sale
autorităţi;
9. Singura condiţiune pentru a fi catolic este de a fi supus papei.
Apropiind aceste nouă propoziţiuni de acelea în care noi am rezumat doctrina
primelor secole, este clar că este opoziţie completă, absolută, între vechea doctrină
catolică şi doctrina papală actuală; că papa, prin noua doctrină ce o învaţă, neagă mai
multe articole de credinţă, pe acelea spre exemplu, care se raportează întâi la unitatea
apostolatului şi episcopatului; al doilea la autoritatea tradiţională a Bisericii; al treilea la
sarcina episcopală care consistă întru aceea că episcopii sunt toţi deopotrivă ecourile
credinţei Bisericilor lor respective, în aşa grad că Biserica vorbeşte printr-înşii; al
patrulea la natura unităţii care consistă în uniunea permanentă şi universală în credinţe.
Se poate zice că, prin noile sale doctrine, papalitatea neagă regula catolică a
credinţei; autoritatea Bisericii; caracterele esenţiale ale episcopatului; dezordonează
Biserica întreagă; leapădă dumnezeiasca ei constituţiune.
Atare este prima sa erezie.

A DOUA EREZIE A PAPALITĂŢII

Sau Doctrina sa în privinţa Treimii

Această erezie este relativă la dogma sfintei Treimi. Nimeni nu contestează că,
în Biserica romană, s-au adăugat în simbolul de la Nicea, după cuvintele: care din Tatăl
purcede, acestea: şi de la Fiul.
Cuprind aceste cuvinte o erezie formală, adică o doctrină opusă aceleia care a
fost admisă de la începutul Bisericii? Este adevărat că doctrina romană este o eroare

166
distructivă a dogmei Treimii? Dacă este aşa, această eroare va forma o erezie de care
papalitatea va fi în principal responsabilă.
Noi recunoaştem că adaosul în simbol s-a făcut mai întâi în Spania în secolul al
VII-lea; că Biserica Franţei lucră cu activitate la propagarea sa în secolul al VIII-lea; că
papa Leon al III-lea se opuse adaosului. Dar nu este mai puţin adevărat că, aproape după
un secol, papalitatea admise acest adaos şi exemplul său îl consacră pentru întregul
Occident.
Acestea sunt fapte istorice asupra cărora noi n-avem să ne întindem, căci ele nu
sunt contestate de nici un teolog serios.
Argumentul principal de care s-au servit pentru a scuza adaosul făcut în simbol,
este că cuvintele filioque nu exprimă decât vechea credinţă, şi că, în toate timpurile,
Bisericile particulare s-au bucurat de dreptul de a completa simbolul.
Simbolul primitiv, zic teologii latini, şi mai ales P. Perrone, au primit adaosuri în
diverse Biserici, fără ca pentru aceasta să se fi rupt unitatea între aceste Biserici 24.
Biserica romană a putut dar să adauge în simbolul de la Nicea filioque fără ca grecii să
aibă motiv de a reclama.
Acest raţionament este fals din toate punctele de vedere. Mai întâi, nu a fost un
simbol primitiv cu o formulă admisă universal. Fiecare Biserică principală îşi avea
simbolul său; în toate simbolurile sunt exprimate aceleaşi doctrine fundamentale ale
creştinismului, şi diferenţele ce există între ele, în expresiuni, nu alterează nicicum fondul
doctrinei care era acelaşi în toate Bisericile.
Este dar fals de a zice că un simbol primitiv universal admis a fost modificat în
nişte puncte secundare în unele Biserici particulare.
Atunci chiar când acest fapt ar fi adevărat, adaosul lui filioque nu ar fi mai puţin
nelegitim pentru două cuvinte: mai întâi el s-a făcut contra unei opriri formale a sinodului
ecumenic de la Efes care a decretat ca să nu adauge nimeni nimic în simbolul astfel
precum se primise în timpul său; mai mult, pentru că acest adaos cuprinde o gravă eroare.
Fără îndoială, în cazul în care o erezie nouă ar cere o nouă atestaţiune a credinţei
constante a Bisericii, un sinod ecumenic ar avea dreptul de a insera în simbol cuvintele
necesare profesiunii exacte şi explicite a vechii credinţe. Dar nu este astfel cazul
adaosului cuvintelor filioque introduse în simbol de o Biserică particulară, aceea a
Spaniei, care nu avea pentru aceasta nici o autoritate. Dacă Biserica Franţei s-a pronunţat
în urmă pentru acelaşi adaos, şi dacă, în fine, Roma consimţi a-l admite după mai bine de
un secol de ezitare şi trase în eroare restul Bisericilor occidentale, toate acestea nu
formează vocea Bisericii universale constatând credinţa sa antică. Adaosul fiind exclusiv
occidental este prin aceea chiar nelegitim şi constituie o violare flagrantă a unei legi
emanând de la chiar autoritatea Bisericii prin organul sinodului ecumenic de la Efes.
Adaosul cuvintelor filioque în simbol este cu atât mai nelegitim cu cât el
cuprinde o eroare distructivă a dogmei Treimii, dogmă care formează baza
creştinismului.
De când, în Occident au admis adaosul, se forţară de a proba că doctrina
exprimată printr-însul este doctrina primelor secole şi a întregii Biserici primitive. Citară
texte numeroase pe care avură grija de a le interpreta într-un sens favorabil tezei ce voiau
a susţine.

24
Perron. Tract. de Trinit., c. V, proposit. 2.

167
 Aceste texte pot fi clasate în trei categorii: cele dintâi sunt absolut născocite;
cele de al doilea sunt esenţial alterate; cele de al treilea sunt rău interpretate.
Un învăţat teolog, Zoernicaw, a consacrat viaţa sa cercetării tuturor textelor
relative la această discuţiune. Rezultatul cercetărilor sale a fost că Biserica orientală are
dreptate; că Bisericile occidentale nu se puteau pune mai presus de antica tradiţiune.
Acest rezultat îl conduse la un altul: la al verităţii Bisericii orientale în care intră, după ce
au abjurat erorile protestantismului.
Nu ne vom apuca desigur să refacem lucrarea lui Zoernicaw. Dar este necesar,
pentru a convinge papalitatea de erezia în privinţa dogmei Treimii, de a constata care a
fost doctrina antică, şi care este aceea pe care ea o susţine astăzi.
Pentru a înţelege bine textele Părinţilor de care înspăimântător s-a abuzat asupra
acestei chestiuni, trebuie mai întâi să expunem doctrina generală relativă la Treime, după
cele mai vechi monumente doctrinale ale Bisericii. Iat-o:
În unicul Dumnezeu, sunt trei persoane şi o singură fiinţă. Cele trei persoane au
dar ceva comun şi ceva deosebit. Ceea ce este comun, este aceea că este fiinţial; ceea ce
este deosebit, e aceea că este personal; atributul personal şi distinctiv al Tatălui, este că el
e Tată sau principiu; atributul personal şi distinctiv al Fiului, este că el e fiu sau născut;
atributul personal şi distinctiv al Sfântului Duh, este că el purcede sau emană.
Din cine purcede el? Sfântul Ioan, în Evanghelia sa, zice pozitiv că el purcede
din Tatăl (Ioann. XV, 26). El nu ar putea într-adevăr să purceadă din Fiul fără ca Fiul să
fie principiu ca şi Tatăl; dacă Fiul ar fi principiu într-un grad oarecare, el ar participa la
atributul personalşi distinctiv al Tatălui; persoana sa s-ar confunda cu a Tatălui, şi dogma
treimică nu ar mai exista, pentru că ea nu există decât cu condiţia ca fiecare atribut
personal să rămână deosebit şi necomunicabil.
Toate textele Părinţilor aduse de teologii latini şi de care ei abuzează nu se pot
raporta decât la ceea ce este fiinţial în Treime; falsitatea raţionamentului lor consistă în
aceea că ei le raportează, cu ajutorul sofismelor subtile şi adesea neînţelese, la ceea ce
este personal, fără a voi să se convingă că făcând astfel ei afirmă că toţi Părinţii, sau au
negat dogma fundamentală a creştinismului, sau atâta au fost lipsiţi de inteligenţă încât au
susţinut un adevăr pe care-l distrugeau în realitate prin raţionamentele lor.
Printre Părinţii Latini, acela de care s-a abuzat mai mult şi care, trebuie să o
recunoaştem, dă textele cele mai precise în favoarea dogmei romane, este fericitul
Augustin, episcopul Hyponnei. În Tratatele sale asupra sfântului Ioan şi în Tratatul
despre Treime, el pare aşa de precis în favoarea purcederii din tatăl şi din fiul, încât l-ar
lua cineva drept un apărător modern al acestei erori. Cu toate acestea, într-însele nu este
nimic, de felul acesta, şi fericitul Augustin însuşi este cel care ne-o atestă într-o frază pe
care apărătorii erorii romane s-au păzit cu totul de a o cita.
După ce s-a întins foarte mult în privinţa relaţiunilor fiinţiale, care există între
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, doctul scriitor se exprimă astfel, la sfârşitul Tratatului său
despre Treime25: “Sfântul Duh purcede din Tatăl principialmente (ca din principiul său);
el purcede şi dintr-unul şi dintr-altul comunamente (Nota traduc., adică socotit după
relaţiunile fiinţiale). Dacă el ar purcede din Fiul principialmente, l-am zice că este fiul
Tatălui şi al Fiului, pentru că amândoi l-ar fi născut, CEEA CE ESTE CU TOTUL ÎN
CONTRA BUNULUI SIMŢ. Sfântul Duh nu s-a născut dar dintr-amândoi, ci el purcede
dintr-amândoi fiind spiritul amândurora”.
25
Sânţit. August. De Trinit., § 47.

168
 Citind cineva pe sfinţitul Augustin, după ce a meditat această maximă, înţelege
foarte lămurit că cuvântul a purcede este luat de el în două sensuri: a-şi avea originea din
şi a ieşi din. În primul sens, este contrar bunului simţ de a zice că Sfântul Duh purcede
din Fiul; în al doilea sens, Sfântul Duh vine din Tatăl în Fiul care-l trimite în această
lume, îl comunică lumii.
Sfinţitul Augustin susţine aceste două doctrine că principialmente (ca din
principiul său) Sfântul Duh nu purcede decât din Tatăl; că Fiul nu-l are decât din Tatăl26.
El contrazice astfel pozitiv doctrina romană: că Sfântul Duh purcede din Tatăl şi
din Fiul, ca dintr-un principiu unic; sau prin Fiul, ca mijloc prin care el ar fi lucrat.
Comparând cineva şi apropiind diversele texte ale sfinţitului Augustin relative la
acelaşi subiect, vede fără nici o dificultate că nu s-a putut face dintr-însul un părtinitor al
erorii ascunse sub filioque decât interpretând într-un sens eronat un cuvânt pe care el îl
înţelegea într-un sens ortodox.
Este o îndoită expresiune, în Părinţi, pentru a exprima relaţiunile Sfântului Duh
cu Tatăl şi cu Fiul. Părinţii greci nu se servesc decât de expresiuni conforme cu ale
Evangheliei (ecporevesthai, ecporevsis, ecporevma), pentru a desemna purcederea din
Tatăl ca Principiu al Duhului. Ei întrebuinţează alte cuvinte care nu au decât sensul de
comunicaţiune pentru a însemna acţiunea Fiului trimiţând pe Duhul pe care-l avea de la
Tatăl.
Vom proba aceasta în cursul acestei lucrări.
Tot aşa este şi în Părinţii Latini care se servesc de cuvintele fons, spiratio, sau
altele analoage pentru a zice că Sfântul Duh vine din Fiul; dar care păstrează cuvântul
processio pentru a exprima actul etern prin care Duhul purcede din Tatăl ca din principiul
său.
Vom proba de asemenea şi aceasta.
Toată abilitatea teologilor latini consistă în aceea că ei interpretează în sensul de
purcedere eternă, toate cuvintele întrebuinţate de Părinţi pentru a exprima, sau relaţiunea
eternă şi fiinţială care există între Fiul şi Sfântul Duh, sau trimiterea ori misiunea
Sfântului Duh prin Fiul. Prin mijlocul acestei procedări ei au putut revendica tradiţiunea
catolică care-i condamnă în mod formal.
După aceste consideraţiuni generale, vom intra în examinarea mai precisă a
doctrinei Părinţilor Bisericii, spre a constata care a fost credinţa primitivă, cu care în
urmă noi vom compara doctrina romană.
Mai înainte de a cita textele în care Părinţii au învăţat, sau ca ecouri ale credinţei
din timpul lor, sau ca teologi, va fi bine să facem cunoscut sensul ce ei au atribuit textelor
Scripturii, citate de Occidentali în sprijinul opiniei lor. Cu modul acesta, vom interpreta
Scriptura după regula catolică, şi comentariile doctrinelor Bisericii ne vor iniţia în
adevărata lor doctrină.
Scriptura conţine acest text:
“Iar când va veni mângâietorul, pe care eu voi trimite de la Tatăl, Duhul
adevărului care din Tatăl purcede, acela va mărturisi despre mine” (Sfântul Ioan, XV,
26). Este oare adevărat că această expresiune: care din Tatăl purcede, desemnează
purcederea eternă a Duhului Sfânt, şi nu trimiterea sa temporală? Dacă ar desemna
trimiterea sa temporală, ar trebui să admitem că Mântuitorul a exprimat aceeaşi idee prin
cuvintele: care purcede şi eu vă voi trimite. Dar, este de ajuns a observa cineva că
26
Ibid. Tract. XCIX, în Ioann., § VI et seq.

169
acţiunea de a purcede este exprimată printr-un verb în prezent ca un act care există, şi a
doua este exprimată printr-un verb în viitor, ca un act care încă nu există, pentru a se
convinge că Iisus Christos a avut în vedere două acte diferite: primul care are pe Tatăl ca
principiu, al doilea prin care el însuşi este agent din partea Tatălui. Purcederea eternă din
Tatăl şi trimiterea temporală, de la Tatăl prin Fiul, sunt dar foarte clar indicate în textul
citat. Iisus Christos totdeauna în acelaşi mod a desemnat trimiterea sau comunicarea
Duhului: “şi alt mângâietor va da” (Ioan. XIV, 16). “Pe care Tatăl îl va trimite în numele
meu” (Ibid. 26). “Pe care eu îl voi trimite de la Tatăl” (Ibid. XV, 26).
Iată comentariile Părinţilor Bisericii:
Sfântul Basiliu al Cesariei se exprimă astfel: “Duhul lui Dumnezeu purcede din
Tatăl adică din gura sa; nu-l lua dar ca ceva exterior, creat, ci glorifică-l ca avându-şi de
la Dumnezeu hypostasul său” (Omel. asupra Psalm. XXXII). Sfântul episcop al Cesariei
înţelege dar foarte bine, prin cuvântul a purcede, actul etern prin care este produs Sfântul
Duh. În omelia contra Sabelianilor, el dă acelaşi sens cuvântului a purcede: “Fiul, zice
el, este ieşit din Tatăl, şi Duhul purcede din Tatăl: unul prin naştere, celălalt într-un mod
neexprimabil”. El pune astfel pe aceeaşi linie pe cele două acte eterne din Tatăl,
distingându-le cu totul pe unul de altul şi nedându-le decât pe Tatăl ca principiu.
“Rămânând în hotarele care ni s-au pus, zice sfântul Grigore Teologul (Cuv. 29,
asupra teologiei), noi predicăm pe Acela care este născut, şi pe Acela care purcede din
Tatăl, după cum a zis însuşi Dumnezeu-Cuvântul”.
Sfântul Grigore înţelegea dar despre actul etern, cuvântul a purcede pronunţat
de Iisus Christos, şi el atribuieşte acest act numai Tatălui.
Sfântul Ioan Chrysostomul este de asemenea explicit:
“După cum, zice el27, este scris: Duhul lui Dumnezeu (Matt. XII, 28), şi aiurea:
Duhul cel de la Dumnezeu (I. Corint., II, 11), aşa este zis: Duhul Tatălui (Matt. X, 20); şi
pentru ca tu să nu vezi aici o simplă analogie, Mântuitorul confirmă această expresiune
zicând: “Iar când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, care din Tatăl purcede”.
Acolo, Duhul purcede din Dumnezeu; aici, din Tatăl. După cum zice vorbind de sine
însuşi: “am ieşit de la Dumnezeu” (Ioan, XVI, 27), de asemenea, vorbind de Sfântul Duh,
mărturiseşte că purcede din Tatăl. Prin urmare, Duhul este în acelaşi timp, şi Duhul lui
Dumnezeu, şi Duhul care vine de la Dumnezeu Tatăl, şi purcede din Tatăl. Ce
însemnează cuvântul a purcede? Iisus Christos nu zice: s-a născut. Fiul este născut din
Tatăl; Sfântul Duh purcede din Tatăl. Care este valoarea cuvântului purcede? Pentru ca
să nu ia cineva pe Duhul drept Fiul, Scriptura nu întrebuinţează cuvântul s-a născut, ea
zice că el purcede din Tatăl, ea-l reprezintă purcedând ca apa din surgintea sa. Cine este
cel ce purcede? Sfântul Duh. Cum? Ca apa din surgintea sa. Dacă sfântul Ioan,
mărturisind despre Sfântul Duh, îl numeşte apă vie (Ioan, VII, 38), şi dacă Tatăl zice
despre sine însuşi: “M-au lăsat, pe mine care sunt izvor de apă vie” (Ier., II, 13), Tatăl
este surgintea Sfântului Duh, pentru că Duhul purcede dintr-însul”.
Nu putea cineva să fixeze mai bine sensul cuvintelor Mântuitorului: Care din
Tatăl purcede.

27
Omilia la Sfântul Duh. Unii erudiţi contestează autenticitatea acestei omelii pe care alţii o privesc ca
foarte autentică. Cei dintâi, cu toată pretenţia ce fac că nu este a sfântului patriarh al Constantinopolului,
convin că ea este demnă de el şi de un scriitor dintr-aceeaşi epocă. Această declarare este de ajuns pentru ca
să poată face cineva apel la mărturia sa.

170
 Se poate afirma că toţi Părinţii le-au înţeles astfel despre actul etern în vil doilea
ecumenic le-a interpretat în acelaşi mod inserându-le în simbol pentru a exprima acest act
etern.
A le interpreta altfel, este, nu numai a tortura textul în el însuşi, dar a se despărţi
de tradiţiunea catolică, şi a prefera interpretaţiunea sa individuală, interpretaţiunii
colective a Bisericii.
Teologii occidentali care nu îndrăznesc să susţină că cuvintele lui Iisus Christos
nu se raportează la actul etern care produce pe Sfântul Duh, pretind că Mântuitorul
zicând: care din Tatăl purcede, n-a exclus pe Fiul, pentru că Tatăl şi Fiul au aceeaşi
fiinţă. Dacă raţiunea occidentalilor este bună, atunci dintr-însa trebuie să conchidem că
Sfântul Duh purcede şi din sine-însuşi, pentru că el are aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul.
Dacă atribuieşte cineva fiinţei divine aceea ce face anume distincţiunea persoanelor, va
trebui să admită că actele proprii Tatălui sunt comune Fiului şi Sfântului Duh, şi reciproc;
se va distruge astfel cu desăvârşire misterul sfintei Treimi. Teologii occidentali nu ar fi
comis străina hulă dacă ar fi cunoscut aceste frumoase cuvinte ale sfântului Grigore al
Nazianzei: „Eternitatea şi divinitatea sunt comune Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh; dar
este al Fiului şi al Sfântului Duh de a-şi avea fiinţa lor de la Tatăl. Atributul distinctiv al
Tatălui, este de a fi nenăscut; al Fiului, de a fi născut; al Duhului, de a purcede”(Greg.
Naz. Cuv. 25). A atribui unei persoane atributul care distinge de dânsa pe o alta, este a
confunda două persoane şi a distruge Treimea. Să ascultăm încă pe sfântul Grigore al
Nazianzei: „Dacă Fiul şi Duhul sunt coeterni cu Tatăl, pentru ce nu sunt ei ca el fără
principiu? Pentru că ei sunt din Tatăl, cu toate că nu sunt după Tatăl”.
Sfântul Duh este a treia persoană zice Părintele Perrone, Fiul este dar înaintea
lui în ordinea producerii, şi a contribuit la purcederea sa. Nu vrea să zică aceasta a nega
pe faţă coeternitatea celor trei persoane divine? Nu vrea să zică a aşeza în timp
purcederea Sfântului Duh; a face prin urmare din Sfântul Duh o simplă creatură? La
asemenea blesteme au fost conduşi teologii occidentali prin silinţele lor de a zădărnici
cuvintele sfintei Scripturi.
E de ajuns, în fine, de a compara între ele toate cuvintele lui Iisus Christos
pentru a vedea că, ori de câte ori vorbeşte de trimiterea Sfântului Duh, el o atribuieşte
Tatălui şi lui-însuşi; dar că vorbind despre purcedere, nu o atribuieşte decât Tatălui, nu
menţionează decât pe Tatăl. Nu este evident că el stabileşte astfel o diferenţă esenţială
între trimitere care este comună Tatălui şi Fiului, şi purcedere care aparţine numai
Tatălui?
Teologii occidentali au făcut mai toţi acest raţionament în privinţa cuvintelor
Mântuitorului: „Vă voi trimite...etc”: Dacă Fiul trimite pe Duhul, aceasta este pentru că
purcede dintr-însul. Dintr-acest raţionament, ar urma că o persoană, în Treime, n-ar putea
fi trimisă de o alta, fără a purcede dintr-însa. Atunci, ar trebui să zicem că Fiul purcede
din Duhul pentru că a fost trimis de el, după cuvântul acesta al lui Isaia pe care Iisus
Christos şi l-a aplicat şi lui: „Duhul Domnului peste mine; pentru care m-au uns şi m-au
trimis a evangheliza etc.” (Luc. IV, 18). Sfinţii Părinţi au considerat trimiterea ca un act
comun Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, din cauza unităţii de fiinţă care există între dânşii;
pentru aceasta trimiterea Fiului este atribuită Sfântului Duh şi Tatălui, şi trimiterea
Sfântului Duh Tatălui şi Fiului; dar ei nu atribuiesc decât Tatălui purcederea Sfântului
Duh şi naşterea Fiului. Aceiaşi doctori ai Bisericii n-au considerat trimiterea decât relativ
la manifestarea Ad Extra sau a Fiului, sau a Sfântului Duh, căci divinitatea este una şi nu

171
poate fi trimisă separat. Această doctrină a tradiţiunii catolice confundă toate falsele
raţionamente ale părtinitorilor purcederii ex Filio. Să cităm textele câtorva Părinţi asupra
celor două puncte aici mai sus enunţate.
Sfântul Ioan Chrysostomu: „Când tu auzi pe Christos zicând: Eu vă voi trimite
pe Duhul, nu lua aceasta din punct de vedere al divinităţii, căci Dumnezeu nu poate fi
trimis”. Zoernicaw a citat o mulţime de alte texte analoage trase din Părinţi, precum şi
relative la trimiterea Fiului de Sfântul Duh. Sfântul Ambrozie rezumă astfel cu
perfecţiune această doctrină a Bisericii: „Tatăl cu Duhul trimit pe Fiul, de asemenea Tatăl
cu Fiul trimit pe Duhul. Dacă dar Fiul şi Duhul se trimit unul pe altul, după cum îi trimite
Tatăl, aceasta nu este efectul unei dependenţe oarecare, ci al unei comunităţi de putere”
(De Spirit. Sanct., lib. III, c. 1). – Acelaşi doctor se exprimă astfel într-o altă operă: „Fiul
a zis: care purcede din Tatăl; aceasta este în vederea originii (propter originem); el a zis:
Vi-l voi trimite; aceasta este în vederea comunităţii şi a unităţii fiinţei” (Lib. de Symb., c.
10). – Sfinţitul Ieronim se exprimă în acelaşi mod: „Sfântul Duh care purcede din Tatăl,
şi care, în virtutea comunităţii de fiinţă, este trimis de Fiul” (Comment. XVI, in Ierem.,
57). – Sfântul Chiril al Alexandriei zice de asemenea: „Fiul dă pe Duhul ca al său din
cauza unităţii fiinţei sale cu fiinţa Tatălui” (In Ioann., c. 10).
Trebuie să însemnăm că sfânta Scriptură nu atribuieşte Tatălui nici un act ad
extra pe care să nu-l fi făcut prin Sfântul Duh sau prin Fiul. Pentru aceasta Părinţii nu
vorbesc decât de trimiterea Fiului şi a Sfântului Duh şi-i dau ca principiu pe Tatăl lucrând
cu Duhul în privinţa Fiului şi cu Fiul în privinţa Duhului, din cauza comunităţii fiinţei.
Tatăl este astfel cauza primară a trimiterii, după cum este principiul unic şi
etern al Fiului prin naştere şi al Duhului prin purcedere. Aceste două acte îi sunt lui
atribuite exclusiv, în vreme ce trimiterea sau actul ad extra îi este atribuit în comunitate
sau cu Fiul, sau cu Duhul.
Părtinitorii purcederii ex Filio n-au voit să vadă în monumentele tradiţiunii
catolice această dublă acţiune a Tatălui cu Fiul şi a Tatălui cu Duhul. Ei n-au voit să vadă
decât pe cea dintâi, au confundat-o cu operaţiunea eternă, exclusivă Tatălui, ca principiu
unic, şi i-au aplicat raţionamentul comunităţii de fiinţă, fără a vedea că raţionând astfel
distrug Treimea, precum am demonstrat mai sus. De acolo textele pe care le-au citat fals
pentru a sprijini sistemul lor eronat.
La lumina tradiţiunii catolice, falsele raţionamente ridicate asupra acestor
cuvinte: Vi-l voi trimite etc., dispar ca o umbră.
Tot aşa este şi cu acelea ce s-au construit celorlalte cuvinte ale Mântuitorului:
„Duhul va primi dintr-al meu... Toate câte are Tatăl sunt ale mele” (S. Ioann, XVI, 12-
15). Dacă toate câte le posedă Tatăl, Fiul de asemenea le posedă, zic teologii occidentali,
el are dar, ca şi Tatăl, atributul de a face să purceadă Sfântul Duh; deci Sfântul Duh
purcede din el ca şi din Tatăl, şi a primit de la el fiinţa, ca şi de la Tatăl.
Mai întâi, aceşti teologi n-au observat că verbele de care se serveşte Iisus
Christos pentru a exprima actele Duhului, sunt la viitor: va primi. Dacă acest act se
raportează la fiinţa sa, el dar nu o primise când vorbea Mântuitorului. Poate cineva
susţine o asemenea absurditate? De îndată ce trebuia să primească de la Fiul în viitor,
aceasta nu era existenţa sa, deci nu se poate conchide din aceste expresiuni, „va primi
dintr-al meu”, că purcede dintr-însul. De altă parte, dacă se înţeleg într-un mod absolut
aceste cuvinte: toate câte are Tatăl sunt ale mele, nu este nimic care-i distinge pe unul de
altul; se confundă personalitatea lor. De îndată ce admite cineva distincţiunea

172
persoanelor Tatălui şi a Fiului, admite că este un atribut personal care distinge pe Tatăl
de Fiul, trebuie dar să înţeleagă în acest sens restrâns cuvintele lui Iisus Christos, sau să
nege Treimea. Dar, care este atributul personal care distinge pe Tatăl de celelalte două
persoane, dacă nu acela în virtutea căruia el le produce? Dacă dă cineva acest atribut
Fiului sau Duhului, îi confundă cu Tatăl şi distruge Treimea. Cuvintele lui Iisus Christos
se raportează dar la fiinţa divină pe care el a primit-o de la Tatăl şi nu la atributul care
distinge pe Tatăl de celelalte două persoane.
Astfel au înţeles Părinţii Bisericii cuvintele lui Iisus Christos. Didym al
Alexandriei se exprimă astfel (Lib. II. de Spirit. S.): „Cuvântul va primi trebuie să se
înţeleagă într-un sens care să convină naturii divine. Prin urmare, după cum Fiul, dând,
nu se deposedează de ceea ce comunică, aşa Duhul nu primeşte nimic ce să nu fi avut mai
înainte”. Sfântul Chiril al Alexandriei exprimă aceeaşi cugetare (Lib. XXI, în Ioann.):
„Ceea ce Sfântul Duh trebuia să primească de la Fiul, era doctrina; n-avea să o primească
ca ceva nou pentru el, ci această doctrină care este a Tatălui, Fiul era trimis de Tatăl şi de
Duhul pentru a o anunţa în lume, şi Duhul era trimis de Tatăl şi de Fiul pentru a o
răspândi în spirite cu convicţiunea”. Sfântul Ioanne Chrysostomu dezvoltă de asemenea
această cugetare: „Iisus zice: El va primi dintr-al meu, adică: ceea ce am zis eu, aceeaşi şi
el va zice. Când va vorbi, el nu va vorbi din capul său, nu va zice nimic contrariu celor ce
am zis eu; nimic din fondul său propriu; el va grăi numai aceea ce este al meu. După cum
vorbind despre persoana sa, Mântuitorul zicea: Eu de la mine mă grăiesc, adică, eu nu
grăiesc nimic decât ceea ce este al Tatălui, nimic care să-mi fie propriu, nimic care să-i
fie străin, aşa trebuie să se înţeleagă de asemenea despre Sfântul Duh. Această
expresiune: dintr-al meu însemnează: din ceea ce ştiu eu, din ştiinţa mea, căci ştiinţa mea
şi a Duhului sunt unul şi acelaşi lucru. El va primi dintr-al meu, însemnează: va vorbi de
acord cu mine. Toate câte are Tatăl sunt ale mele; dar, fiindcă acestea sunt ale mele şi
fiindcă Duhul va vorbi de lucrurile care sunt ale Tatălui, prin urmare, el va vorbi dintr-al
meu” (S. Chrys., Homel. in Ioann.).
Este învederat că, după tradiţiunea catolică, nu este vorba, în cuvintele lui Iisus
Christos, de purcederea Sfântului Duh. Aşa Părinţii n-au văzut într-însele decât o probă
despre consubstanţialitatea persoanelor divine, despre unitatea de fiinţă, conform cu
acest pasaj al Sfântului Atanasie: “Toate câte are Tatăl fiind de asemenea proprii ale
Fiului, acesta este considerat cu dreptate ca fiind de o fiinţă cu Tatăl. Luând lucrul în
sensul acesta, Părinţii recunoscură, în sinodul de la Nicea, pe Fiul de o fiinţă cu Tatăl şi
din însăşi substanţa sa” (Ath,.Epist, ad Serap.). – “Toate câte are Tatăl, zice sfântul
Grigorie Teologul, le are şi Fiul, afară de a fi cauză sau principiu” (Greg., Serm., 34 ).
Pentru ce această excepţiune? Pentru că atributul de principiu unic este anume atributul
său distinctiv şi personal. “Noi credem, zice sfântul Chiril, că Fiul este coetern cu Tatăl şi
că toate le are de obşte cu Tatăl, afară de a produce” (Chirill., Dialog. II ad Herm.). –
Astfel este doctrina tradiţională, şi nu poate cineva da un alt sens cuvintelor
Mântuitorului fără a renega regula catolică a interpretării sfintei Scripturi, şi fără a viola
textul.
Mulţi părtinitori ai doctrinei purcederii ex Filio citează în favoarea tezei lor alte
oarecari texte ale Sfintelor Scripturi, şi le interpretează după obiceiul lor, fără a ţine cont
de sensul ce li s-a atribuit totdeauna în Biserică. Ei n-au voit să vadă că lucrând astfel, se
expun a-şi pune propriile lor cugetări în locul doctrinei revelate, care este un depozit, şi
care nu poate fi prin urmare constatată decât prin vocea universală, unanimă şi constantă

173
a societăţii creştine; că lăsând la o parte această voce, se expun a atribui lui Dumnezeu
propria lor doctrină eronată.
Printre textele fals citate de părtinitorii lui Filioque se află acesta, extras din
Epistola către Galateni: “Pentru că sunteţi copii, Dumnezeu a trimis în inimile voastre
spiritul Fiului său care strigă: Părinte! Părinte!” (Galat. IV, 6). În privinţa căruia, ei
raţionează astfel: Duhul este numit Duhul Tatălui (Matth., X, 20), pentru că el purcede
din Tatăl; dacă este numit Duhul Fiului, aceasta este pentru că el purcede şi din Fiul.
Putem mai întâi observa că în textul citat, nu este vorba de hypostasul Sfântului
Duh; ci numai de Spiritul omenesc înavuţit, graţie răscumpărării Dumnezeu-Omului, cu
darurile Sfântului Duh.
Se poate observa pe urmă că Duhul este numit Duhul Tatălui nu numai pentru
că purcede dintr-însul, dar şi pentru că este de o fiinţă cu el. În acest sens, el este Duhul
Fiului ca şi Duhul Tatălui, pentru că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh au aceeaşi substanţă.
Părtinitorii lui Filioque presupun dar gratuit că Duhul Sfânt nu este Duhul Tatălui decât
pentru că purcede dintr-însul, spre a stabili pe această presupunere purcederea ex Filio.
Dar, raţionamentul lor, precum şi aserţiunea pe care se întemeiază, sunt contrarii
învăţământului Părinţilor Bisericii.
“Dacă Sfântul Duh, zice sfântul Ioan Chrysostomu (homil. in Pentec.) este numit
când Duhul Tatălui, când Duhul Fiului, aceasta nu este pentru a confunda pe Fiul cu
Tatăl, ci pentru a însemna nedivizibilitatea fiinţei divine”. – “Din cauza identităţii de
natură, zice sfinţitul Ieronym (În Epist. ad Gal.), Sfântul Duh este numit indiferent Duhul
Tatălui şi Duhul Fiului”. – “E destul, zice sfinţitul Augustin ca creştinul să creadă în
Tatăl, în Fiul născut din Tatăl, în Duhul Sfânt care purcede din acelaşi Tată, dar care este
în acelaşi timp Duhul Tatălui şi al Fiului” (Aug., Euch., c. IX).
Astfel este credinţa perfectamente şi cu claritate exprimată. Tatăl ca principiu;
Fiul născut din Tatăl; Duhul purcezând din acelaşi Tată, astfel este credinţa care este de
ajuns, după sfinţitul Augustin; pe lângă aceasta el adaugă: că trebuie să se creadă că
Sfântul Duh este Duhul Tatălui şi al Fiului, dar nu ca o consecinţă a purcederii. Pentru
ce? Pentru că, după sentimentul comun al Părinţilor, Sfântul Duh are aceeaşi fiinţă cu
Tatăl şi cu Fiul.
Părinţii, care n-au înţeles expresiunile Duh al Fiului în sensul de identitate de
fiinţă, le-au interpretat în modul acesta: că Sfântul Duh este Duhul Fiului pentru că acesta
din urmă l-a trimis în lume. “Că Duhul purcede din Dumnezeu, zice sfântul Basiliu,
apostolul o mărturiseşte limpede când zice: “Noi n-am primit Duhul lumii, ci Duhul lui
Dumnezeu; dar ne arată cu evidenţă că Duhul s-a manifestat prin Fiul, când îl numeşte
Duhul Fiului” (Bas. Cont. Eun., lib. 5). Acelaşi sfânt (De Spirit. S., c. 18) zice pozitiv:
“Duhul este de asemenea numit Duhul lui Christos, pentru că este unit cu el în fiinţă”.
Amândouă interpretaţiunile sale nu se contrazic deloc, şi nici una din ele nu favorizează
purcederea ex Filio. Sfântul Ioan Damaschin a rezumat cu perfecţiune astfel învăţământul
tradiţional: “Noi adorăm pe Sfântul Duh ca pe Duhul lui Dumnezeu Tatăl, adică,
purcezând dintr-însul; îl adorăm de asemenea ca pe Duh al Fiului, pentru că printr-însul a
apărut şi a fost comunicat creaturii, şi nu pentru că îşi ţine de la dânsul ipostaza sau
existenţa” (Damas., Orat. De Sabb.).
După cele ce preced, înţelege cineva pe celălalt text al sfântului Paul extras din
Epistola către Romani (XIII, 9): “Voi nu trăiţi după corp ci după duh; căci de nu are
cineva Duhul lui Iisus Christos, acela nu este al lui”. Este evident că cuvântul Duh al lui

174
Iisus Christos este întrebuinţat aici într-un sens curat moral; dacă voieşte cineva să-l
înţeleagă riguros despre persoana Sfântului Duh, ştie, prin textele ce am citat, cum au
înţeles Părinţii Bisericii aceste cuvinte: duh al Tatălui, duh al lui Christos. În fine, cei
mai buni teologi occidentali n-au recurs la textele extrase din Epistolele către Galateni şi
către Romani, pentru a sprijini sistemul lor relativ de purcederea ex Filio. Ei au înţeles că
într-însele nici măcar vorbă nu era despre persoana Sfântului Duh. Opoziţiunea ce face
sfântul Paul între oamenii care trăiesc după spirit este prea clară pentru ca teologii cât de
puţin serioşi să se poată înşela asupra sensului apostolului. Cu toate acestea unii teologi
au recurs la dânsele, iată pentru ce ne-am oprit asupra lor.
După ce am explicat, după Părinţi, textele Scripturii relative la relaţiunile între
cele trei persoane ale prea sfintei Treimi, datorăm să cităm pasajele cele mai importante
în care Părinţii au vorbit ca teologi, pentru ca să nu rămână nici o îndoială în privinţa
doctrinei primitive relativă la Purcederea Sfântului Duh.
Mulţi Părinţi stabilesc că Sfântul Duh purcede din Tatăl, fără a menţiona pe Fiul.
Sfântul Basiliu: “După cum Cuvântul creator întăreşte cerurile, de asemenea
Duhul care este din Dumnezeu, care purcede din Tatăl, ne-a adus cu el şi de la el toate
forţele care sunt în Tatăl”. În acelaşi text, sfântul Basiliu explică purcederea prin
expresiunea: ieşit din gura sa, pentru ca să nu se înţeleagă prin actul acesta ceva exterior
sau creat.
Sfântul Grigore teologul: “Duhul este cu adevărat Duhul Sfânt care purcede din
Tatăl, nu cu toate acestea ca Fiul, căci el nu purcede prin naştere, ci prin purcedere”
(Cuv. 39).
Sfântul Ioan Chrysostomu: Sectatorii lui Macedon nu voiau să creadă că Sfântul
Duh, care purcede din Tatăl, este Dumnezeu (Homil. in Ps. CXV).
Sfântul Ifrim: “Sfântul Duh nu este născut, el purcede din fiinţa Tatălui nu
imperfect şi nu amestecat cu ea, căci el nu este nici Tată nici Fiu, ci Duh Sfânt” (Serm. de
Confess.).
Sfântul Epifan: “Deşi sunt multe duhuri, acest duh este fără asemănare mai
presus de celelalte, căci el are din toată eternitatea existenţa de la însuşi Tatăl, şi nu de la
vreuna din fiinţele create… Dintr-o singură şi aceeaşi dumnezeire sunt Fiul şi Sfântul
Duh: Fiul fiind născut din Tatăl, şi Duhul purcezând din Tatăl” (Haeres. LXXIV).
Sfântul Chiril al Alexandriei: “Credem şi în Duhul Sfânt… purcezând din Tatăl,
nu născut; căci nu este decât un singur Fiu unic şi nu creat… Ştim că el purcede din
Tatăl, dar nu căutăm nicicum a aprofunda cum purcede, rămânând în limitele ce ni le-au
tras teologii şi fericiţii” (De S. Trinit., c. 19).
Astfel credinţa primitivă, după sfântul Chiril, consistă în a admite: pe Fiul
născut din Tatăl, pe Sfântul Duh purcezând din Tatăl.
Sfântul Ambrozie: “Dacă tu numeşti pe Tatăl, numeşti în acelaşi timp şi pe Fiul
său şi pe Duhul gurii sale…Dacă tu numeşti pe Duhul, numeşti de asemenea pe Tatăl din
care Duhul purcede, şi pe Fiul, pentru că el este Duh şi al Fiului” (De Spirit. S., Lib. 1, c.
3).
Precum se vede, sfântul Ambrozie nu face din actul etern în virtutea căruia
Duhul purcede din Tatăl baza celuilalt adevăr: că Duhul este Duhul Fiului.
Sfântul Ilarie de Poitiers (Pictavianul): “Va veni Mângâietorul pe care Fiul îl Va
Trimite de la Tatăl; acesta este Duhul adevărului care purcede din Tatăl” (De Trinit., lib.
VIII, § 19).

175
 Sfinţitul Augustin: “Arianii zic pe Fiul născut din Tatăl şi pe Sfântul Duh creat
de Fiul; dar ei nu găsesc aceasta nicăieri în sfânta Scriptură; căci însuşi Fiul zice că
Duhul Sfânt iese din Tatăl… Este adevărat că Tatăl a dat tuturor existenţa şi că el însuşi
n-a primit de la nimeni nimic; dar nu şi-a dat pe nimeni egal, fără numai pe Fiul născut
dintr-însul, şi pe Sfântul Duh care purcede dintr-însul” (Cont. Arian., c. 21, 29).
Aici era foarte potrivit cazul, pentru sfinţitul Augustin, de a opune Arianilor
acţiunea Fiului în purcederea Duhului, dacă el ar fi crezut într-însa. Dar fericitul doctor
nu o credea.
Mulţi Părinţi, învăţând că Sfântul Duh purcede din Tatăl, menţionează un act al
Fiului, diferit de purcedere, relativ la Sfântul Duh.
Iată câteva din textele lor:
Sfântul Anastase: “Dacă ei (ereticii), ar raţiona bine asupra Fiului, ar face-o tot
aşa de bine şi asupra Sfântului Duh care purcede din Tatăl şi care, fiind propriu Fiului
(aliatul său), este acordat de el discipolilor săi precum şi tuturor celor ce cred într-însul”
(Ath., Epist., ad Serap., 1, 2).
Sfântul Episcop al Alexandriei face dar distincţiune între cele două acte ale
Tatălui şi ale Fiului relative la Duhul. În ce sens este Duhul propriu Fiului sau aliatul
Fiului? El o explică mai jos, în aceeaşi operă, zicând că pentru că au în comun fiinţa
divină. El afirmă dar aceste trei adevăruri ale credinţei: 1-iu Duhul purcede din Tatăl; 2-le
el este acordat credincioşilor de Fiul; 3-le Fiul şi Sfântul Duh sunt de o fiinţă cu Tatăl, şi
posedă deopotrivă fiinţa dumnezeiască.
Sfântul Basiliu (Cont. Eunom. lib. 5): “Că Duhul este al lui Dumnezeu, aceasta o
anunţă cu claritate apostolul zicând: Noi n-am primit Duhul lumii… ci Duhul lui
Dumnezeu (I. Cor., II, 12); că el a fost manifestat prin Fiul, aceasta o arată apostolul cu
evidenţă numindu-l şi Duh al Fiului”.
Astfel Duhul este al Fiului nu pentru că purcede dintr-însul, dar pentru că a fost
manifestat printr-însul. Sfântul Basiliu adaugă aiurea (De Spirit. Sanct., c. 18): “Duhul
este de la Dumnezeu, nu precum toate sunt de la Dumnezeu, ci ca purcezând din
Dumnezeu; purcezând, nu prin naştere ca Fiul, ci ca duh din gura lui Dumnezeu… El se
numeşte de asemenea Duhul lui Christos întrucât este unit cu Christos prin fiinţă”.
Sfântul episcop al Cesariei profesează astfel cele trei adevăruri învăţate de al
Alexandriei, şi le distinge perfect pe unul de altul.
Sfântul Grigore al Nissei (Adv. Eunom., lib. 1): “Să ne închipuim, nu o rază a
soarelui, dar un soare care, provenind dintr-un alt soare nenăscut, ar străluci cu el,
trăgându-şi din el existenţa sa… pe urmă, o altă asemenea lumină şi de asemenea
simultană cu lumina născută, strălucind cu ea, dar avându-şi cauza existenţei sale din
lumina primitivă”.
Iată lămurit pe Fiul exclus din actul în virtutea căruia îşi are existenţa a treia
lumină sau Duhul.
Sfântul Chiril al Alexandriei: “Pentru a formula, în privinţa Divinităţii, o idee
sănătoasă şi conformă cu adevărul, zicem că Dumnezeu Tatăl naşte pe Fiul care îi este de
o fiinţă… şi produce pe Sfântul Duh care vivifică toate, purcede din Tatăl într-un mod
negrăit şi este acordat creaturii prin mijlocirea Fiului” (Cont. Iul., lib. IV).
Evlogiu al Alexandriei, pe care papa sfântul Grigore Cel Mare (Dialogul) îl
numea părintele şi învăţătorul său, se exprimă astfel în al cincilea discurs al său: “Într-
adevăr, Dumnezeu este unul… Fiul cunoscut în Tatăl şi Tatăl în Fiul, Duhul purcezând

176
din Tatăl, şi având pe Tatăl ca principiu, dar coborând peste creatură prin Fiul, după
buna voinţă a celor care-l primesc”.
Părinţii din Occident sunt de acord cu cei din Orient în învăţământul acestor
adevăruri.
Sfântul Ilarie de Poitiers: “Din Tatăl purcede Duhul adevărului, dar prin Fiul
este trimis de la Tatăl” (De Trinit., lib. VIII, § 20).
Sfântul Ambrozie: “Domnul zice în Evanghelie: Când va veni mângâietorul,
Duhul adevărului care purcede din Tatăl, va mărturisi de mine. Prin urmare, Duhul
purcede din Tatăl şi dă mărturie despre Fiul” (De Spirit. Sanct., lib. 1).
Sfântul Ieronim: “Sfântul Duh iese din Tatăl şi, din cauza comunităţii de natură,
este trimis de Fiul” (Comment. in Isa; lib. XVI, § 57).
Sfinţitul Augustin: “Este de ajuns creştinilor de a crede… că Dumnezeu este
Treime, Tatăl şi Fiul născut din Tatăl, şi Sfântul Duh purcezând din acelaşi Tată, dar
singur şi acelaşi Duh al Tatălui şi al Fiului” (Ench., c. 9).
Fericitul doctor învăţa aici ceea ce se ţine de credinţă; un punct de credinţă este
că Sfântul Duh purcede din Tatăl, după cum Fiul este născut din Tatăl; un alt punct: este
că Duhul este Duhul Tatălui şi al Fiului, dar dintr-aceasta el nu trage o concluziune
contrară primului adevăr pe care-l stabileşte: că Sfântul Duh purcede din Tatăl. Episcopul
Hypponei a distins cu perfecţiune actul Tatălui în purcederea eternă, de actul Fiului în
trimiterea temporală a Sfântului Duh.
Părinţii învaţă că în dumnezeire nu este decât un principiu unic, care, printr-o
îndoită lucrare analoagă, naşte pe Fiul şi produce pe Sfântul Duh. Iată câteva pasaje în
care ei stabilesc acest adevăr:
Autorul cunoscut sub numele de sfântul Dionisie Areopagitul: “Nu este decât o
singură sorginte de dumnezeire: Tatăl. Astfel, Tatăl nu este Fiul, şi Fiul nu este Tatăl, şi
la fiecare din persoanele divine se cuvin laude particulare… Noi am aflat din Sfântul
Cuvânt că Dumnezeirea în sorgintea sa este Tatăl, dar că Iisus şi Duhul sfânt, ca să zicem
aşa, ramuri dumnezeieşti plantate ale dumnezeirii născute din Dumnezeu. Le-am zice
flori şi lumini naturale; dar cum aceasta? Acesta este un lucru ce nu s-ar putea nici spune
nici reprezenta” (De Div. Nom., c. 2, §§ 5-7).
Origene: “Trebuie să înţelegem că Fiul şi Sfântul Duh emană din aceeaşi
sorginte de Părintească divinitate” (Comment. in Epist. ad Rom., c. 5). “Dintr-această
sorginte vin, şi Fiul care este născut şi Duhul care purcede” (De Princip., lib. 1, c. 2).
Sfântul Atanasie: “Credem într-o singură şi aceeaşi dumnezeire a Treimii, care
vine din singur Tatăl” (Epist. ad Serap.; § 28). În aceeaşi epistolă, sfântul Atanasie nu
atribuieşte decât singur Tatălui calificaţiunile de principiu, de sorginte. În opera sa contra
Arianilor (Orat. IV, § 1) se exprimă astfel: “Nu este decât un singur principiu al
Divinităţii şi nu două principii: iată pentru ce este în Dumnezeu monarhie (monapxia,
unitate de principiu)”.
Sfântul Basiliu: “Tatăl are o existenţă perfectă; el este rădăcină şi sorginte a
Fiului şi a Sfântului Duh… Deşi zicem că toate sunt de la Dumnezeu, nu este propriu de
la Dumnezeu decât Fiul ieşit din Tatăl, şi Duhul purcezând din Tatăl; Fiul este de la
Dumnezeu prin naştere, şi Duhul, într-un mod negrăit” (Homil. Cont. Sabbel., §§ 4-7).
Sfântul Grigore teologul: “Dacă Fiul şi Sfântul Duh sunt coeterni cu Tatăl,
pentru ce nu sunt ca el fără principiu? Pentru că ei sunt din Tatăl, deşi nu după Tatăl”
(Cuv. asupra teologiei).

177
 Sfinţitul Augustin: “Din Tatăl primeşte Duhul, de asemenea din Tatăl primeşte
Fiul; căci, în această Treime, Fiul este născut din Tatăl, şi Duhul purcede din Tatăl; Tatăl
singur nu este născut de nimeni şi nu purcede din nimeni” (Tract. C. in Ioann.).
“Când Domnul zice: Vi-l voi trimite de la Tatăl Meu, arată că Duhul este al
Tatălui şi al Fiului; căci, după ce a zis: Tatăl Meu vi-l va trimite, adaugă: în numele meu;
dar nu zice: Tatăl meu vi-l va trimite din partea mea, precum zice: Vi-l voi trimite Din
Partea Tatălui Meu, arătând astfel că principiul a toată divinitatea, sau mai bine a întregii
divinităţi, este Tatăl” (De Trinit., lib. IV, c. 20, § 29).
Putea fericitul episcop al Hipponei să explice mai lămurit că zicând că Sfântul
Duh este al Fiului el nu înţelegea că purcede dintr-însul ca dintr-un principiu, ci că venea
numai de la dânsul ad extra, după cum am expus?
Într-o altă operă (Cont. Maxim., lib. II, c. 14, § 1), sfinţitul Augustin mai zice
încă: “Din Tatăl este Fiul; de asemenea din Tatăl este Sfântul Duh; el este dintr-Acela din
care purcede”. Sfinţitul Augustin n-a zis dintr-aceia.
Sfântul Paulin al Nolei: “Sfântul Duh şi Cuvântul lui Dumnezeu, deopotrivă
Dumnezeu şi unul şi altul, rămân în acelaşi şef, şi vin din Tatăl unica lor sorginte, Fiul
prin naştere, şi Duhul prin purcedere; ei îşi păstrează fiecare atributul lor personal, şi mai
curând sunt diferiţi decât divizaţi între dânşii” (Epist. 3, ad Amand).
Mai avem încă de a menţiona pe Părinţii care recunosc că Sfântul Duh purcede
din Tatăl şi care, în acelaşi timp, Exclud, fie implicit, fie explicit ideea că el purcede şi de
la Fiul.
Sfântul Basiliu: “Sfântul Duh este unit cu Fiul, şi îşi ţine fiinţa de la autorul său,
de la Tatăl din care purcede; atributul său personal are dar ca caracter distinctiv: de a fi
cunoscut după Fiul şi cu el, şi de a-şi avea existenţa de la Tatăl. Fiul, care face să
cunoaştem după el şi cu el pe Sfântul Duh care purcede din Tatăl, nu are, în ceea ce
priveşte atributul său distinctiv, nimic în de comun cu Tatăl şi cu Sfântul Duh” (Sfântul
Basiliu, epistola 38 către fratele său Grigore, § 4).
Se poate expune mai clar că Tatăl este sorgintea unică în Divinitate; că fiecare
persoană în Dumnezeu îşi are caracterul personal propriu, necomunicabil unei persoane
diferite; că Fiul nu are nimic în de comun cu Tatăl în ceea ce constituie atributul personal
al Tatălui; că acest atribut este de a fi sorginte unică a Fiului prin naştere; a Sfântului
Duh prin purcedere, că Duhul este numai cunoscut sau manifestat prin Fiul?
Acelaşi doctor se mai exprimă încă astfel: “Îmi reprezint, în Sfântul Duh, o
rudenie cu Tatăl, pentru că purcede din Tatăl, şi o alta cu Fiul, pentru că citesc: Dacă nu
are cineva duhul lui Christos, acela nu este al lui” (Id., Homil. Cont. Sabell., § 6).
Rudenia cu Fiul nu consistă dar decât în manifestaţiunea şi comunicarea
Duhului prin Christos.
Sfântul Grigore Teologul: “Ceea ce Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh au de obşte, este
de a fi necreaţi şi Dumnezeu; pentru Fiul şi Sfântul Duh, este de a fi din Tatăl; dar ceea
ce este propriu Tatălui este de a fi nenăscut; Fiul, de a fi născut; Sfântul Duh de a
purcede” (Orat. in Laud. Her., § 32).
“Fiul are toate câte are Tatăl, afară de a fi cauză; şi tot ce posedă Fiul aparţine
Sfântului Duh, afară de calitatea de Fiu şi de tot ce este zis corporal despre Fiul pentru
mântuirea mea” (Orat. in Aegypt. adv., § 15).
Deci, după sfântul Grigore, fiinţa divină aparţine celor trei persoane; dar fiecare
persoană se distinge de celelalte două printr-un atribut personal sau ipostatic, şi nu poate

178
cineva confunda atributele personale, fără a confunda persoanele, şi prin urmare, fără a
nega Treimea. Atributul personal al Tatălui este de a fi sorginte sau cauză; al Fiului de a
fi născut; al Sfântului Duh, de a purcede. A atribui Fiului, fie direct, fie indirect, calitatea
de a fi cauză, este a-i da atributul personal al Tatălui, este a confunda persoana sa cu a
Tatălui. Dar, a zice că Sfântul Duh purcede dintr-însul, într-un mod oarecare, este a
afirma că participă la aceea ce face caracterul distinctiv al Tatălui, este a nega Treimea.
Sfântul Grigore al Nissei: “În sfânta Treime, o singură şi aceeaşi persoană,
Tatăl, naşte pe Fiul şi produce pe Sfântul Duh” (Advers. Graec. Excomm.).
“Duhul este unit cu Fiul în acest sens că amândoi sunt necreaţi, şi că au ca
principiu al fiinţei lor pe Dumnezeul tuturor lucrurilor; dar se distinge de dânsul în aceea
că el purcede din Tatăl altfel decât Fiul unic, şi este manifestat prin Fiul” (Cont. Eunom.
lib. 1).
Sfinţitul Augustin: “Tatăl nu s-a micşorat născând pe Fiul, ci a tras din sânul său
pe un alt el însuşi, astfel încât că rămâne cu totul întreg şi locuieşte cu totul întreg în Fiul.
De asemenea, Sfântul Duh este un tot provenind dintr-un tot (integer de integro). El nu se
depărtează nicicum de ACELA din care purcede, ci este cu EL, aşa precum este din EL,
fără a-L păgubi întru nimic părăsindu-L, şi fără a câştiga nimic rămânând în EL”
(Epistola 170, § 5).
Sfinţitul Augustin ar fi vorbit la plural de ar fi crezut că Sfântul Duh purcedea
din Tatăl şi din Fiul.Dar, niciodată el nu vorbeşte decât de Tatăl, de îndată ce tratează
despre purcederea propriu-zisă.
Rusticu, diacon al Bisericii romane: “Tatăl a născut, dar el nu e născut; Fiul este
născut, dar el nimic n-a născut care să fie coetern; Sfântul Duh purcede din Tatăl, dar
nimic coetern nu este născut sau purces dintr-însul”. Unii din cei vechi adăugau
atributelor aceasta: “După cum Duhul n-a născut pe Fiul în unire cu Tatăl, tot aşa Sfântul
Duh nu purcede din Fiul, după cum purcede din Tatăl” (Cont. Aceph. Disput.).
Rusticu, care trăia în secolul al VI-lea, nu voieşte să se pronunţe în privinţa
purcederii din Fiul; el constată numai că cei vechi nu o admiteau, şi expune doctrina
asupra atributelor divine astfel încât să se excludă această pretinsă purcedere. Dacă, în
secolul al VI-lea, şi la Roma chiar, opinia purcederii ex Filio era o simplă opinie în
privinţa căreia se bucura fiecare de libertatea sa, cum se poate pretinde că aceasta era o
dogmă a Bisericii primitive? Cum a putut trece în stare de dogmă o asemenea opinie?
În secolul al IX-lea, Anastasiu, bibliotecarul papei, explica prin trimiterea în
lume purcederea ex Filio pe care Orientul o imputa Occidentului că a admis-o; el nega cu
modul acesta doctrina purcederii din Fiul, aşa precum ea a trecut în stare de dogmă în
Biserica romană (Anast. bibl., Epist. ap. Ioann. diac.).
Este afară de toată îndoiala că tradiţiunea catolică s-a exprimat în privinţa
relevaţiunilor între Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, aşa încât să determine clar aceea ce
constituie unitatea lor de fiinţă şi atributele lor personale. Din mărturia sa reiese că Fiul
nu poate nici direct nici indirect să participe la atributul de principiu în Treime; că nu
poate cineva să-l facă să participe (la acest atribut), mai mult sau mai puţin depărtat
(dţune maniere plus ou moins detournee), fără a ataca distincţiunea fundamentală care
există între persoanele divine, şi fără a distruge Treimea.
Această doctrină fiind ştiută, se întreabă cineva cum poate să înveţe Biserica
romană doctrina sa despre filioque fără să vadă că în acelaşi timp ea neagă Treimea în
care cu toate acestea voieşte să creadă.

179
 Biserica romană merge mai departe; ea pretinde că tradiţiunea catolică îi este în
favoarea ei. Am arătat mai sus prin ce procedări teologii săi au putut ridica o atare
pretenţie. Studiile noastre asupra Părinţilor au distrus subterfugiile lor cele mai subtile.
Este foarte evident într-adevăr că toate expresiunile de care s-au servit Părinţii Bisericii,
în afară de expresiunile evanghelice care desemnează purcederea eternă propriu-zisă, nu
însemnează decât trimiterea, misiunea Sfântului Duh în lume, de la Tatăl, prin Fiul; sau
ca interpret al Fiului sau al Cuvântului pentru a răspândi în suflete Adevărul, expresiune
eternă a Fiinţei eterne, adică Cuvântul. Nu e mai puţin evident că Părinţii n-au înţeles
decât în acest sens expresiunile Duhul Fiului, de care atât de mult au abuzat teologii
romani.
Dar, să examineze cineva textele ce aduc teologii romanismului pentru a-şi
atribui tradiţiunea catolică, şi se va convinge că nu este nici unul din ele care să nu se
poată întoarce în contra lor cu avantaj, dezvelind subterfugiile la care au recurs pentru a
le interpreta în favoarea lor.
Va fi lucru plicticos pentru lectorii noştri de a intra cu noi în discuţiunea tuturor
textelor alterate pe care Biserica romană şi-a sprijinit falsa sa dogmă. Noi am expus
principii generale cu ajutorul cărora cei ce vor voi să întreprindă această lucrare o vor
putea face fără dificultate. Oricare ar fi teologul romanist pe care l-ar avea sub mână, nu
va putea să le scape (din mână), de îndată ce-şi vor aduce aminte de indicaţiunile ce am
dat.
Va putea cineva cu toate acestea să înlesnească ici colo oarecari texte care vor
părea mai favorabile ereziei romane. În acest caz, va trebui să se urce la sorginte. Atunci
va rămâne cu totul uimit văzând că textele în chestiune au fost sau esenţial falsificate, sau
absolut inventate.
Vom cita în privinţa aceasta câteva exemple.
Printre cele ce trimişii sinodului de la Aix-la Chapelle invocară în favoarea
adaosului, în prezenţa papei Leon al III-lea, se află acesta pe care ei îl zic că l-au extras
din Expunerea simbolului, de sfinţitul Ieronim: “Duhul care purcede din Tatăl şi din Fiul
este coetern cu Tatăl şi cu Fiul şi le este egal în toate”. Aceste cuvinte nu se află nici în
opera citată, nici în celelalte opere ale sfinţitului Ieronim. La sinodul de la Florenţa,
Romanii citau acest text ca fiind extras din Profesiunea de credinţă a papei Damas: “Noi
credem în Sfântul Duh care purcede din Tatăl şi din Fiul… Mângâietorul purcede din
Tatăl şi din Fiul”. Papa Damas, în Profesiunea sa de credinţă, zice tocmai contrariul şi
afirmă că Sfântul Duh purcede numai din Tatăl.
Unul din cei mai mari teologi ai Occidentului, canonizat de Biserica romană sub
numele de sfântul Toma Aquinatul, a citat, în opera sa contra Grecilor, mai multe texte
ale sfântului Atanasie pe care pretinde că le-a extras din discursurile pronunţate de acest
Părinte în sinodul de la Nicea, şi din epistola sa către Serapion. Nici unul din textele
acestea nu există, după cum convine întru aceasta şi un critic care aparţine Bisericii
romane, Casimir Oudin28.
Alţi gravi teologi, ca Bellarmin şi Vasquez, au apelat, după Toma Aquinatul, la
un pasaj din epistola sfântului Atanasie către Serapion, şi acest pasaj nu există29.
Alte texte au fost interpolate, sau în manuscriptele Părinţilor, sau în primele
ediţiuni, spre a întări doctrina romană. Vom cita în particular un pasaj din sfântul

28
Casim. Oud. Dissert. de script., Thom. Aquinat.
29
Bellarm., De Christ., lib. II; Vasquez, In Prim. Part. Thom.

180
Atanasie (al treilea discurs contra arianilor); un altul din acelaşi Părinte (Epistola către
Serapion); un text al sfântului Ambrozie (Tratatul despre Sfântul Duh); unul al sfântului
Grigore al Nissei (asupra Rugăciunii domneşti); unul al sfinţitului Ieronim
(Explicaţiunea simbolului); unul al sfinţitului Augustin (Tratatul despre Treime); unul al
sfântului Ioan Damaschin (Istoria lui Barlaam). Au mers (papiştii) chiar până la a adăuga
pe Filioque în epistola lui Fotiu către Michael, regele Bulgarilor. În toate aceste texte
citate de teologii occidentali, au adăugat pe Filioque, şi s-a constatat atât de clar că
această adopţiune s-a făcut în evul mediu, încât s-a scos (afară) din ediţiunile mai bune
chiar făcute în Occident şi de erudiţi părtinitori ai purcederii ex Filio. Mai multe din
aceste pasaje dar au dispărut din tezele relative la această chestiune, dar altele au rămas.
Un teolog roman încă în viaţă, Păr. Perrone, citează epistola papei Hormisdas
către Iustinian, în 521, şi pretinde că în această epistolă trebuie să se citească că sfântul
Duh purcede din Fiul. Cu toate acestea, Mansi care a dat o ediţiune completă a
Sinoadelor de P. Labbe, Mansi, ale cărui sentimente romane sunt cunoscute, convine că
cuvintele şi din Fiul au fost intercalate de o mână străină.
Acelaşi teolog citează un pasaj din Didym al Alexandriei, favorabil tezei sale. În
secolul al nouălea, Ratramn, monah din Corbia, cita acelaşi text în care nu se află
cuvintele favorabile adaosului; ceea ce probează că în secolul al nouălea, acest text nu era
încă interpolat.
Acelaşi teolog citează ca extras din sfântul Basiliu contra lui Eunomiu, un text
deja citat la Florenţa contra Grecilor. Încă din acea epocă, Marcu al Efesului proba că
acel text nu se află deloc în manuscriptele greceşti mai bune. Astăzi erudiţiunea a dat
dreptate lui Marcu al Efesului. În ediţiunile mai bune făcute în Occident, s-a admis textul
aşa precum el îl susţinea; ceea ce nu împiedică pe Părintele Perrone de a-l cita cu
alteraţiune.
Alături cu textele alterate de Păr. Perrone, să punem pe ale celorlalţi teologi şi în
particular pe al D. Pitzipios, un grec vândut Romei şi al cărui pamflet contra Bisericii
orientale a fost compus aproape tot de teologi romani, şi imprimat de Propagandă.
Acest din urmă fapt este constatat de însăşi cartea; cel dintâi a fost constatat prin
însuşi autorul când Roma, satisfăcută că a căpătat de la el aceea ce dorea, refuză de a
continua de a-l mai plăti.
Pitzipios citează acest text pretins din sfântul Basiliu:
“Această expresiune: Tatăl a creat lumea prin Fiul, nu arată nicicum
imperfecţiunea puterii Tatălui; nici iarăşi nu micşorează lucrarea Fiului, ci ea arată
unitatea voinţei. Astfel expresiunea creat prin Fiul nu atacă nicicum, ci ea atestează
cauza primitivă.
Precum şi acest termen: Sfântul Duh purcede din Tatăl prin Fiul, n-are scopul
nici de a califica de imperfectă purcederea din Tatăl, nici de a prezenta ca slabă
purcederea din Fiul; ci ea demonstrează unitatea voinţei. Astfel încât expresiunea prin
Fiul, nu atacă nicicum, ci confirmă cauza primitivă”.
D. Pitzpios trimite la sfântul Basiliu, Asupra Sfântului Duh, către Amfilochiu, c.
VIII.
Noi am verificat pasajul. Am găsit în sfântul Basiliu prima parte care se raporta
la acţiunea creatoare şi la Fiul. Cât despre partea a doua care se raporta la Sfântul Duh şi
la purcederea sa, nu este un singur cuvânt despre acesta în sfântul Basiliu. A inventat D.
Pitzipios însuşi acest text, sau l-a împrumutat de la un alt falsificator? Noi nu ştim. Dar

181
un fapt sigur pe care fiecare-l va putea verifica, este că textul citat nu există în sfântul
Basiliu.
Textul sfântului Chiril: “Fiul lui Dumnezeu prin natură este al lui Dumnezeu,
căci este născut din Dumnezeu Tatăl, şi Sfântul Duh îi este de asemenea propriu; el este
într-însul şi purcede dintr-însul, după cum este înţeles că purcede şi din însuşi Dumnezeu
Tatăl”.
Textul grec este dat de D. Pitzipios care trimite la sfântul Chiril, Comentariul
profetului Ioil. El n-are nicidecum sensul ce i se atribuieşte. Sfântul Chiril, explicând
cuvintele profetului: Voi răspândi Duhul meu etc., expune că, în Iisus Christos noul
Adam, Sfântul Duh a fost comunicat naturii umane şi că a fost aşa, prin Iisus Christos,
principiul regenerării noastre. Cât despre purcedere, nu se zice un singur cuvânt, nici în
acest pasaj nici în celelalte opere ale sfântului Chiril.
Sfântul Grigore al Nissei a explicat în cinci discursuri Tatăl nostru sau
rugăciunea domnească. D. Pitzipios a crezut că aceste din urmă cuvinte însemnează
rugăciunea duminecii, a trunchiat un text în ceea ce el numeşte Discurs asupra
rugăciunii duminecii. În zadar ar căuta cineva textul indicat de D. Pitzipios în cele cinci
discursuri ale sfântului Grigore al Nissei. Se găseşte, din contră, în al treilea discurs, o
coloană întreagă contrară sistemului purcederii ex Filio.
Trebuie să observăm, pe lângă aceasta, că textul fals al lui D. Pitzipios nu
probează nimic, pentru că într-însul citim numai aceasta: “Sfântul Duh vine din Tatăl, şi
este probat că vine şi din Fiul, căci este zis că acela care nu are duhul lui Christos nu este
al lui”. Nu este vorba aici decât de Duhul întrucât este comunicat creştinilor. Cu adevărat
nu era trebuinţă de osteneala de a trunchia un text pentru a ajunge la acest rezultat.
Iată o nouă probă de educaţiunea D. Pitzipios şi a teologilor Romei. El citează
acest pretins text al sfântului Atanasie: “Sfântul Duh vine din Tatăl şi din Fiul; el nu a
fost nici făcut nici creat (de dânşii); el nu e născut ci purcede dintr-înşii”. Ei arată acest
text ca fiind extras din Omologaţiunea credinţei. Ar crede cineva, la prima vedere, că este
vorba de o operă teologică a marelui episcop al Alexandriei; în realitate nu e nimic. D.
Pitzipios, care este grec, a tradus prin omologaţiune cuvântul grec care, în româneşte,
însemnează profesiune, şi a numit omologaţiune de credinţă profesiunea de credinţă
cunoscută sub titlul de Simbolul sfântului Atanasie. Toţi erudiţii convin în unanimitate, şi
este demonstrat că acest simbol a fost compus de un scriitor care n-ar fi anterior secolului
al şaselea.
Noël-Alexandru expune cu perfecţiune toate raţiunile care au decis pe erudiţi să
nu considere simbolul în chestiune ca fiind al sfântului arhiepiscop al Alexandriei; el face
în particular această observare importantă: că nici sfântul Chiril al Alexandriei, nici
sinodul de la Efes, nici sfântul Leon, nici sinodul de la Chalcedon, n-au opus acest simbol
ereticilor Eutichiu şi Nestor, ale căror erori sunt cu toate acestea expuse într-însul şi
combătute categoric. Sfântul Chiril, în particular, care a şezut pe acelaşi scaun cu sfântul
Atanasie, n-ar fi neglessu desigur de a opune ereticilor această înaltă autoritate. “Trebuie
să adăugăm pe lângă aceasta, continuă Noël-Alexandru, tăcerea Latinilor care n-au opus
acest simbol Grecilor, până în timpul lui Grigore al IX-lea”, adică până în secolul al
treisprezecelea. “Poate cineva crede, într-adevăr, zice acelaşi istoric, că de s-ar fi privit ca
sigur că acest simbol era al sfântului Atanasie, nu s-ar fi servit (nimeni) de dânsul ca de o
săgeată contra Grecilor schismatică, căci acest argument n-ar fi fost de o mică greutate,
din cauza autorităţii de care se bucură sfântul Atanasie în amândouă Bisericile?” (Natal.

182
Alex., Hist. eccl., saecul. IV, Cap. IV, § X) – Tillemont (Mem. eccl., t. VIII, nota 34, p.
668) observă cu multă dreptate că ereziile lui Nestor şi Evtichiu sunt de asemenea cu
claritate indicate şi combătute în simbolul zis al sfântului Atanasie, ca şi a lui Ariu, şi că
n-a putut cineva să se exprime aşa teologiceşte precum face în acest simbol, decât după
condamnarea acestor erezii, adică când sinoadele de la Efes şi de la Chalcedon au
elucidat toate chestiunile ridicate de aceşti eretici şi când au definit adevărata credinţă. El
ar fi putut să adauge lângă ereziile lui Evtichiu şi Nestor, şi pe a monoteliţilor care de
asemenea este într-însul combătută şi care nu fu condamnată definitiv decât în sinodul al
şaselea ecumenic, la sfârşitul secolului al şaptelea. Simbolul zis al sfântului Atanasie nu
poate dar să dateze decât din secolul al şaptelea.
Printre învăţaţi, unii îl atribuiesc lui Eusebiu al Vercellei, alţii lui Atanasie
Sinaitul, alţii vreunui teolog anonim francez, din timpul lui Pepin sau Carol Cel Mare
(Natalis-Alexandru, loc. cit.).
Păr. Quesnel, în a paisprezecea dizertaţiune a sa asupra operelor sfântului Leon,
îl atribuieşte lui Virgil al Tapsului. Anthelmi a combătut această opiniune şi a atribuit
sus-zisul simbol lui Vincent din Lerini. Dar această opiniune a fost lepădată de toţi
erudiţii sau aproape de toţi.
Printre multele probe ce s-au dat pentru a proba că simbolul atribuit sfântului
Atanasie nu este al acestui sfânt doctor, scriitorii occidentali nu ne-au dat încă una care
este cu toate acestea hotărâtoare, că adică doctrina lui Filioque care într-însul este
învăţată este contrară doctrinei ce sfântul Atanasie a expus în operele sale autentice, şi în
particular în Epistola sa către Serapion asupra Sfântului Duh.
Este foarte evident, din diferiţii autori cărora se atribuie simbolul zis al sfântului
Atanasie, că savanţii nu sunt de acord asupra epocii în care s-a compus această profesiune
de credinţă.
Vossius (Dissert. de tribus simb.) afirmă pozitiv că cel dintâi scriitor care îl
atribui sfântului Atanasie este Abbon, avva (egumen) al mănăstirii lui Fleury, în secolul
al zecelea. Dar Tillemont observă că acest simbol a fost citat în acelaşi mod în secolul al
nouălea, de Hincmar de Reims, şi de Ratramn şi Enea în operele ce au compus pentru
apărarea adaosului Filioque în simbolul de la Nicea.
Aşadar numai de la această discuţiune simbolul s-a atribuit sfântului Atanasie. El
era anterior acestei epoci, şi Tillemont zice că “se crede că al patrulea şi al şaselea sinod
de la Toleda, în 633 şi în 638, au împrumutat dintr-însul diverse expresiuni”.
Cea mai înaltă origine ce s-ar putea atribui simbolului zis al sfântului Atanasie ar
fi dar secolul al şaptelea. Tillemont crede că poate să dateze din secolul al şaselea, dar în
acelaşi timp mărturiseşte că nu se găseşte vreo expresiune dintr-însul decât în sinoadele
din Spania din secolul al şaptelea.
Este de însemnat că prima sa apariţiune în istorie concordă cu epoca în care se
agita chestiunea lui Filioque, şi că această apariţiune a avut loc, în Spania, la aceleaşi
sinoade de la Toleda în care pentru prima oară fu învăţată doctrina lui Filioque. Un alt
fapt de asemenea sigur şi care are cea mai mare importanţă, este că erudiţii admit în
genere că el a fost scris în latineşte şi că nu poate emana de la un alt grec care ar fi
cunoscut această limbă, căci nu se găseşte într-însul nici un elenism. Ceva mai mult,
există în greceşte mai multe texte diferite de acest simbol, ceea ce probează că el n-a fost
compus într-această limbă, ci a fost tradus din latineşte de mai mulţi autori diferiţi, şi că
Orientul l-a primit de la Occident, afară de cuvintele Et Filio.

183
 Aşadar simbolul zis al sfântului Atanasie nu este al acestui sfânt doctor; el nu
este anterior doctrinei lui Filioque; el este numai, ca şi însuşi Filioque, anterior secolului
al nouălea în care adaosul trecu din Spania în Franţa; el este contemporan cu doctrina lui
Filioque; şi luă probabil naştere în aceeaşi ţară şi în aceleaşi circumstanţe. Nu-l atribui
nimeni sfântului Atanasie înainte de secolul al nouălea.
Teologia romană apelează întru aceasta la sfântul Ioan Chrysostomu care ar fi
zis în Discursul său asupra Întrupării (citiţi: asupra naşterii) Domnului Nostru: “Iisus
Christos a venit între noi; el ne-a dat Duhul care purcede dintr-însul, şi a luat corpul
nostru”. Acest text, afară de cuvântul: care purcede dintr-însul, care nu se află în nici o
parte a operelor sfântului Ioan Chrysostomu, acest text, zicem, este imitat după pasajul în
care sfântul patriarh al Constantinopolului zice cu totul simplu: “El a luat corpul nostru,
şi ne-a dat Duhul său”. Trebuie să aibă cineva bunăvoinţă pentru a vedea într-o asemenea
frază purcederea ex Filio.
Iată acum un text atribuit sfântului Epifanie şi care ar fi extras din opera
intitulată: Encoratus. “Trebuie să credem că sfântul Duh purcede din Christos sau dintr-
amândoi (din Tatăl şi din Fiul) pentru că Iisus Christos zice: “Care purcede din Tatăl şi
acela va lua dintr-al meu””.
Noi am deschis Encoratus al sfântului Epifaniu, şi în el am aflat ceea ce
urmează: “Nu sunt doi Fii, căci Fiul este unic. Aşa, Sfântul Duh este Duhul Sfânt şi
Duhul lui Dumnezeu care este pururea cu Tatăl şi cu Fiul, nu străin dumnezeirii, ci
existând prin Dumnezeu, şi purcezând din Tatăl şi primind de la Fiul (§ VI).
Duhul purcede din Tatăl şi primeşte de la Fiul (§ VII).
Şi Sfântul Duh de asemenea este unic, neuzurpând nici numele de Fiu, nici titlul
de Tată, ci numit Duh Sfânt şi nestrăin Tatălui; căci însuşi Fiul l-a numit: Duhul Tatălui,
şi a zis: “Care purcede din Tatăl şi acela va primi dintr-al meu”, pentru ca să nu fie
crezut străin Tatălui şi Fiului, şi să se ştie că are aceeaşi substanţă şi aceeaşi
dumnezeire” (§ VIII).
Dintr-acest din urmă pasaj este extras textul trunchiat şi falsificat de teologia
romană. Sfântul Epifanie nu atribuieşte într-însul Purcederea decât Tatălui, şi ea-l face să
înveţe Purcederea ex Filio. Aceasta este tocmai contrariul a ceea ce învaţă sfântul
episcop al Chyprului.
Pitzipios a îndrăznit întru aceasta să apeleze la liturghia orientală în favoarea
ereziei romane a lui Filioque. Unul din textele sale falsificate este extras din legenda
sfântului Dionysie Areopagitul scrisă de Metafrast, operă care nu ţine de cărţile de oficiu
ale Bisericii orientale. Ce zic acele texte? Că Sfântul Duh este imaginea Fiului; că Iisus
Christos a trimis pe Sfântul Duh peste naţiunile necredincioase pentru a le converti; că
Sfântul Duh este fluviul Dumnezeirii venind din Tatăl prin Fiul în lume; că Duhul este
duhul Fiului şi al Tatălui; că Fiul a trimis pe Duhul său în lume. D. Pitzipios traduce prin
a purcede şi purcedere cuvintele care însemnează trimiterea Sfântului Duh în lume; cât
despre cuvântul evanghelic: care purcede (Ecporevetai), nu-l găseşte cineva o singură
dată întrebuinţat pentru a desemna actul Fiului trimiţând pe Sfântul Duh. Această
observare este cu atât mai importantă cu cât liturghia orientală a fost scrisă în aceeaşi
limbă ca şi Evanghelia. Dacă autorii acestei liturghii ar fi voit să exprime purcederea ex
Filio, cum ne-am putea dumiri că ei n-au întrebuinţat cuvântul care, în Evanghelie,
însemnează a purcede? Dar, ei nu-l întrebuinţează nici o singură dată pentru a exprima
acţiunea Fiului relativ de Sfântul Duh. Aceasta nu împiedică pe autor de a vedea

184
pretutindeni purcederea. Duhul Sfânt este aceeaşi substanţă cu Tatăl şi cu Fiul; el a
primit de la Fiul, care este adevărul esenţial, acest adevăr pentru a iniţia lumea în
cunoaşterea sa; prin adevărul pe care l-a adus în lume, Sfântul Duh este imaginea Fiului,
care este adevărul. Iată toată doctrina care reiese din rugăciunile publice ale Bisericii
orientale. Cât despre purcederea ex Filio, nu se află un singur cuvânt care să se refere la
dânsa.
Să terminăm această nomenclatură de falsificaţiuni printr-o ultimă, care a fost
făcută de un teolog roman încă în viaţă, într-o operă a unui episcop rus încă în viaţă.
Într-o operă intitulată: Încercare de conciliaţiune între Biserica latină şi
Biserica greacă neunită, D. avva Tilloy, doctor în teologie şi în dreptul canonic, şi
scriitor foarte cunoscut în Franţa, în partitul ultramontan, a încercat de a proba erezia
romană a lui Filioque cu ajutorul textelor falsificate. Întru aceasta el apelează în fine la o
profesiune de credinţă pe care o atribuieşte Bisericii ruse. Să cităm cuvintele sale:
“Monseniorul Macarie este care, fără să voiască fără îndoială, îmi procură această
mărturie. În Teologia sa ortodoxă, el citează o profesiune de credinţă prea bine
cunoscută, imprimată de mai multe ori, şi, pentru mai multă siguranţă, teologul rus indică
ediţiunea pe care el o preferă; anume aceea pe care Kimmel a inserat-o în Libri
symbolici Ecclesiae orientalis, dedicate comitelui Protassof şi publicate la Iena în 1843.
Deschid cartea la locul indicat de Monseniorul Macarie, şi citesc:…”. Urmează două
pasaje extrase din prima profesiune de credinţă atribuită lui Gennadiu, patriarh al
Constantinopolului, şi în care se învaţă într-adevăr purcederea din Tatăl şi din Fiul.
Mai înainte de a ne ocupa de valoarea şi de autenticitatea profesiunii de credinţă
în chestiune, trebuie să examinăm prealabil dacă Prea Sfinţitul Macarie a dat-o, în
Teologia sa ortodoxă, ca primită de Biserica Rusă; dacă a indicat pasajele citate de D.
avva Tilloy; dacă a recomandat el ediţiunea lui Kimmel. Doctorul nostru o afirmă; şi noi
afirmăm, că trebuie să fi pierdut cineva toată pudoarea pentru a îndrăzni să spună una ca
aceasta. Doctorul nostru n-a indicat, fiindcă nu-i convenea, locul în care Prea Sfinţitul
Macarie ar fi vorbit despre profesiunea de credinţă în chestiune. Noi vom da indicaţiuni
precise şi se vor putea verifica. N-a vorbit de dânsa în Teologia ortodoxă învăţatul şi
venerabilul episcop-teolog, ci în Introducţiunea în Teologia ortodoxă, care formează o
operă aparte. În a doua parte a acestei opere, intitulată despre Surginţile teologiei
ortodoxe, secţiunea III, capitolul al IV-lea, doctul teolog vorbeşte despre expunerile
credinţei. Aceste expuneri sunt de două clase: 1-iu acelea care aparţin vechii Biserici
ecumenice infailibile; 2-lea acelea care aparţin Bisericilor particulare şi care nu au merit
decât întrucât sunt conforme cu cele dintâi. Printre expunerile de a doua clasă, distinge
pe acelea care sunt comune întregii Biserici orientale şi pe cele care sunt particulare
Bisericii ruse. El indică ca comune întregii Biserici orientale două expuneri de credinţă,
care nu au nici un raport cu aceea care este citată de D. Tilloy, apoi acelea care sunt
cuprinse: în jurământul episcopilor; în Chestiunile dogmatice pentru Iudeii şi Sarracinii
care intră în Biserică; în profesiunea de credinţă pe care o citează membrii celorlalte
Biserici când intră în Biserica ortodoxă; în formula de excomunicaţiune. Nici una din
aceste expuneri de credinţă nu are raport cu aceea pe care a citat-o D. Tilloy.
Cele pe care Prea Sfinţitul Macarie le indică ca aparţinând în particular Bisericii
Rusiei sunt: 1-iu Catehismul cel Mare compus de Prea Sfinţitul Filaret, Mitropolitul
Moscovei, şi publicat de Sfântul Sinod; 2-lea opere de controversă publicate de aceeaşi

185
autoritate, ca Convorbirile compuse de Prea Sfinţitul Filaret al Moscovei; Piatra
credinţei etc.
Prea Sfinţitul Macarie observă pe urmă în notă că nu poate da cineva carte
simbolică a unei Biserici decât o expunere de credinţă publicată de toţi aceia care se află
în capul acestei Biserici, şi nu de un episcop în particular, oricare ar putea fi celebritatea
sa. “Pentru aceasta, adaugă el, teologii străini au mare greşeală când pun printre cărţile
simbolice ale Bisericii de Răsărit etc.”.
Învăţatul teolog, după ce a citat câteva exemple de confesiuni de credinţă curat
particulare, se exprimă astfel: “Aceasta este greşeala ce a făcut-o de curând Kimmel, în
publicaţiunea operei sale intitulată: Libri symbolici Ecclesiae orientalis, Ienae 1848”
(Introducţiune în Teologia ortodoxă, p. 609, ediţiune de Paris 1857).
Astfel Prea Sfinţitul Macarie blamează pe Kimmel pentru că a dat ca expuneri de
credinţă ale Bisericii orientale, opere care nu merită acest titlu. Nu menţionează nicicum,
printre profesiunile de credinţă ale Bisericii orientale în general, sau ale Bisericii ruse în
particular, prima profesiune de credinţă, atribuită lui Gennadiu şi inserată în colecţiunea
lui Kimmel; are grijă de a stabili că profesiunile de credinţă ale particularilor nu pot
aparţine Bisericilor, şi D. Tilloy pretinde că el a recunoscut ca profesiune de credinţă a
Bisericii ruse prima profesiune a lui Gennadiu din care a citat extracte; şi că a
recomandat ediţiunea lui Kimmel!
Cum să caracterizăm o asemenea procedare? Şi apoi după ce a imputat savantul
teolog rus contrariul de ceea ce el a învăţat, D. Tilloy îndrăzneşte să se exprime astfel:
“După o atare mărturie din partea Monseniorului Macarie, are cineva dreptul de a se
mira că savantul prelat a consacrat mai bine de o sută pagini de ale teologiei sale pentru
a susţine o doctrină diametral opusă doctrinei din confesiunea de credinţă pe care o
APROBĂ şi a cărei ORTODOXIE o RECUNOAŞTE!” Câtă neruşinare în acest trist şi
păcătos limbaj! Dar D. Tilloy se covârşeşte încă în ceea ce urmează: “O atare
contradicţiune într-un prelat privit cu dreptate ca unul din cei mai învăţaţi teologi ai
Bisericii ruse ar fi neexplicabilă dacă nu am şti că prejudiciile de sectă, chiar într-un
teolog, au foarte adesea mai multă domnie asupra spiritului decât logica”.
Iată demnul corolar al uneia dintre cele mai groase minciuni ce ne-a fost dat de a
găsi în operele ultramontane, atât de fecunde cu toate acestea în falsificaţiuni şi în
imputări calomnioase.
Cât despre profesiunea de credinţă citată de D. Tilloy, îşi poate cineva pune
această chestiune: Cine îi este autorul? Kimmel a publicat două pe care le atribuie lui
Gennadiu, patriarhul Constantinopolului. Cea dintâi este în formă de dialog între patriarh
şI sultanul Mohammed. Dintr-aceasta D. Tilloy a extras textele sale favorabile purcederii
ex Filio. Într-a doua, discursul este continuu, şi doctrina este opusă formal purcederii ex
Filio. Kimmel n-a probat autenticitatea niciuneia din ele. La pagina 8 a Prolegomenelor
sale, el zice, fără a da probe, “că patriarhul pare a fi scris pe cea dintâi profesiune de
credinţă; şi că sultanul cerându-i-o pe urmă în scris, el o retractă, o prescurtă, şi Se
PARE că a publicat-o într-această din urmă formă”. Ce însemnează aceste cuvinte ale
profesorului protestant? Ce garanţie de autenticitate ne oferă el?
Un fapt singur, şi care nu poate fi contestat, este că Gheorghiu-Scholariu, care fu
apoi patriarhul Gennadiu, după ce a slăbit puţin în sinodul de la Florenţa, se declară atât
de pe faţă în favoarea doctrinei occidentale, după reîntoarcerea sa la Constantinopol, încât
Marcu al Efesului, însuşi, îi încredinţă grija ortodoxiei după moartea sa; este sigur că

186
Gheorghiu-Scholariu, nefiind încă patriarh, se arătă demn emul al lui Marcu al Efesului
căruia îi pronunţă elogiul funebru, şi îi compuse epitaful. Poate crede cineva că acest
viguros apărător al doctrinei orientale, acest adversar al latinismului, să fi compus o
profesiune de credinţă în care să fi afectat de a se întinde asupra purcederii ex Filio?
Prima profesiune de credinţă atribuită lui Gennadiu nu poate fi dar a lui. De ar fi
şi a lui ea n-ar avea importanţă ca profesiune de credinţă a unei Biserici. D. avva Tilloy a
luat dar un apocrif ca pe o scriere serioasă, şi a lipsit de la împlinirea primelor datorii de
onoare literară, pretinzând că Prea Sfinţitul Macarie a dat acest apocrif, ce emanează de la
un particular, ca pe o profesiune de credinţă recunoscută de Biserica Rusiei.
Din lucrarea ce am făcut, noi suntem în drept să tragem aceste două concluziuni:
1. Tradiţiunea catolică învaţă o doctrină formal contrară doctrinei Bisericii romane
asupra purcederii Sfântului Duh.
2. Teologii romani n-au putut întru aceasta să apeleze la tradiţiune decât alterând
sensul textelor sau falsificându-le.

Sectologie

Duhul grăieste lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor depărta de credintă, luând
aminte la duhurile cele înselătoare si la învătăturile demonilor, prin fătărnicia unor
mincinosi care sunt înfierati în cugetul lor.1 Tim. 4:1, 2 Între voi vor fi învătători mincinosi,
care vor strecura eresuri pierzătoare si, tăgăduind chiar pe Stăpânul care i-a răscumpărat,
îsi vor aduce lor o grabnică pieire. Multi se vor lua după învătăturile lor rătăcite si, din
pricina lor, calea adevărului va fi hulită. Din pofta de avere si cu cuvinte amăgitoare vă
vor momi. Dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăboveste si pierzarea lor nu dormitează. 2
Pet. 2:1-3
Ei vor face semne mari si chiar minuni, ca să amăgească, de ar fi cu putintă, si pe
cei alesi.Mat. 24:24 Feriti-vă de proorocii mincinosi, care vin la voi în haine de oi iar pe
dinăuntru sunt lupi răpitori.Mat. 8:15
***
Protestantismul apare la 1517, când germanul Martin Luther, fost călugar catolic,
nemultumit de decăderea din biserica romano-catolică, începe să propovăduiască
mântuirea exclusiv prin credintă. În teribilismul lui, el rupe din Scriptură Epistola
Sfântului Iacob („credinta fără fapte este moartă”) si, numind-o „epistolă de paie”, o
aruncă în râul Elba. Prin propovăduirea lui îsi găseste repede adepti, atât în rândul
nobilimii germane care doreste să iasă de sub tutela Papei, cât si în rândul tărănimii care
vede în aceasta o cale de emancipare. Cei care aderă la învătăturile lui Luther primesc
numele de „luterani”.
În aceeasi perioadă, idei similare cu ale lui Luther sunt propovăduite de francezul Jean
Calvin si elvetianul Huldrich Zwingli, fiecare având câte ceva de schimbat la religia
romano-catolică. Fiecare îsi găseste adepti iar noile grupări religioase îsi iau numele după
initiatorii lor.
Ruptura primului val de protestanti din biserica romano-catolică pune pe roate un duh de
dezbinare continuă. Reformele religioase sunt la modă. Încurajati de principiul
individualismului lansat de primii protestanti ("relatie personală cu Dumnezeu", "roagă-te
si Duhul Sfânt te va călăuzi"), tot mai multi oameni încep să citească Scripturile si să le
interpreteze după inima si după urechea lor. O rugăciune si un sentiment cald în inimă le

187
confirmă că sunt pe drumul cel bun. Acestea sunt considerate ca fiind insuflate de Duhul
Sfânt. Astfel, se pare că Duhul Sfânt, în locuri si la momente diferite, dă călăuziri diferite
în probleme teologice identice. Având acum încredintarea Duhului Sfânt, revolutionarii
religiosi încep să-si dezvolte baza de aderenti. Cu ajutorul celor pe care îi conving, ei îsi
fac "biserici". Evident, totul este biblic, totul este de la Dumnezeu si adeverit de Duhul
Sfânt. Nimic nu mai contează, în afară de Biblia - Cuvântul lui Dumnezeu interpretat într-
o manieră personală. Ceea ce Biserica învată si propovăduieste de peste 1500 de ani nu
mai are valoare; Sfânta Traditie devine o sumă de porunci omenesti inutile si nebiblice.
Fărâmitarea protestantă merge mai departe, odată cu nasterea de învătături din ce în ce
mai departe de Adevăr, iar în secolul 20, apar "biserici" pentru homosexuali, secte în care
sunt căsătoriti bărbat cu bărbat si femeie cu femeie. Aici Dumnezeu nu mai condamnă
păcatul sodomiei; Duhul Sfânt le descoperă că, la Romani 1:18-28, Sf. Apostol Pavel
vorbeste despre cu totul altceva, numai despre homosexuali nu.
Fiecare "biserică" nou creată ajunge să se vadă contestată din interior de reformatori de
meserie. Cu întrebările lor, cei nemultumiti creează tulburări în sânul noii grupării. O
perioadă lucrurile merg bine, deoarece cei nemultumiti sunt putini la număr si este usor
să spui despre ei că nu au lumină, că sunt rătăciti si că nu trebuie luati în serios.
Diferentele firesti dintre oameni ies la iveală si fiecare se luptă pentru a ocupa o pozitie
cât mai bună. În Biblie scrie despre orânduială, deci principalul obiectiv este acela de a
organiza noua biserică după model "biblic". Sunt alesi pastori, diaconi, un casier si
diversi responsabili cu tinerii, cu femeile sau cu alte aspecte. Pozitiile de conducere sunt
detinute de persoanele cele mai active, care care vorbesc bine, care au capacităti si
renume, iar restul membrilor stau asezati frumos în bănci. O adevărată democratie - cei
din bănci i-au ales pe cei de pe podium care, la rândul lor, trebuie să fie pe placul celor
din bănci pentru a nu fi dati jos la următoarele alegeri. Noua biserică trebuie să aibă si un
nume, deci se alege o denumire "biblică", un nume pretentios. Se întocmeste procesul
verbal cu membrii si se porneste la drum. Principalul obiectiv este cresterea numerică -
cu cât se adună mai multi, cu atât creste puterea si renumele noii biserici.
Totul se rezolvă prin vot democratic, mai putin problema celor cu reforma în sânge.
Nereusind să-si impună punctul de vedere, minoritatea încearcă să forteze succesul prin
felurite "descoperiri" de la Dumnezeu, contestate de majoritate. Însă noul profetul ad-hoc,
care se ridică în biserică spre nemultumirea conducătorilor, reuseste să strângă adepti.
Conducătorii alesi democratic încearcă să-l linistească, să rezolve conflictul incipient,
însă mândria omului îl face să meargă până-n pânzele albe. În cele din urmă nemultumitii
părăsesc gruparea si pun bazele unei alte biserici. Acum au propria lor biserică si, pentru
ca lucrurile să meargă, modelul de organizare îl iau de la secta din care tocmai au iesit.
Urmează găsirea unui nume frumos si toată procedura democratică de vot si iată o nouă
biserică, după modelul celei dinainte.
Asa au apărut pe piata religioasă, unii din altii, anabaptistii (numiti ulterior “baptisti”),
menonitii, arminienii, prezbiterienii, episcopalienii, puritanii, quaker-ii, shaker-ii,
metodistii, unitarienii, adventistii, martorii lui Iehova, mormonii, penticostalii si multi,
multi altii. Divizarea este foarte mare, ajungându-se astăzi la culte cu 11 membri (shaker-
ii organizati în SUA în 2 adunări rivale!). Există mai multe culte de baptisti, un mănunchi
de organizatii adventiste, vreo trei „biserici” mormone, trei federatii principale de
penticostali, trei ramuri de martori ai lui Iehova, "bisericile" homosexualilor, etc.
Iată o listă cu principalele culte ce alcătuiesc mostenirea lui Luther:

188
:: Biserica adventista de ziua a saptea
:: Biserica baptistă
:: Biserica crestină după Evanghelie
:: Biserica lui Dumnezeu apostolică - Cultul penticostal din România
:: Biserica lui Hristos ("Ucenicii")
:: Biserica lui Iisus Hristos a sfintilor din ultimele zile ("Mormonii")
:: Biserica nou-apostolică (Noii Apostoli)
:: Biserica unificării (Sun Myung Moon)
:: Biserica Universală
:: Copiii lui Dumnezeu (Familia dragostei sau Martinelli)
:: Martorii lui Iehova
:: New Age
:: Părtăsia
:: Sectele - calul troian al Americii în Europa

Biserica adventistă de ziua a saptea

Secolele 18 si 19 au constituit perioada marilor “treziri religioase” din Statele Unite ale
Americii. Într-o tara în care catolicii nu erau majoritari, cultele neoprotestante au intrat la
un moment dat în criza de subiecte de predica si doctrinare. Nimeni nu mai era miscat de
predicile critice la adresa “celorlalti”. S-a creat treptat nevoia de a veni în fata maselor cu
noi idei care sa reanime si sa întretina motivatia (neo)protestanta. Au început sa apara
predicatori mai revolutionari decât primii predicatori neoprotestanti, înfierbântând
multimile cu predici apocaliptice despre pedepsele Iadului, fericirea care îi asteapta pe cei
credinciosi sau o asa-zisa rapire a celor fideli Domnului.
Adventistii reprezintă, asemenea baptistilor, o grupare mai mare de secte, toate
preocupate de a doua venire a Domnului, de unde si numele lor, derivat din latinescul
adventus (venire), si în special de stabilirea datei pe baza profetiilor.
William Miller (1782-1849), un baptist, a început să studieze pe cont propriu Biblia si în
special cartea profetului Daniel, trăgând de acolo concluzia că sfârsitul lumii e aproape si
că Hristos se va reîntoarce în anul 1843. El a publicat concluziile cercetărilor lui biblice
într-o brosură, Învederare din Sfânta Scriptură a celei de-a doua veniri a lui Hristos în
anul 1843. În respectiva scriere el anunta, pe lângă data revenirii lui Hristos, si faptul că
El va întemeia pe pământ o împărătie de o mie de ani împreună cu cei drepti pe care îi va
învia si că la sfârsitul mileniului vor învia si cei păcătosi pentru a fi judecati (aceasta este
cunoscuta învătătură despre Mileniu, preluată ulterior de mai multe secte). Miller si-a
făcut calculele pe baza profetiei din Daniel 8:14, unde se vorbeste de 2300 de zile care
vor trece până la curătirea locului sfânt si, sprijinindu-se pe Numeri 14:34, a socotit o zi
drept un an. Punctul de plecare a fost luat anul 457 îH, când a început robia babiloniană.
În anul 1831 el a început să predice în public noile idei. În asteptarea evenimentului
anuntat multi dintre adeptii lui si-au vândut proprietătile si si-au lichidat afacerile.
Întrucât anul 1843 a trecut fără ca profetia să se împlinească, un adept al lui Miller, S.
Snow, a calculat o nouă dată, mai exactă ca prima - 10 octombrie 1844. De data aceasta
publicitatea a fost mult mai mare, data fiind preluată de ziare, reviste, în conferinte

189
publice, provocând un entuziasm care i-a făcut pe multi să-si părărească locurile de
muncă, să-si vândă proprietătile si să urmeze adventistilor. Noaptea de 9 spre 10
octombrie i-a aflat pe adventisti adunati într-o sală mare din Boston, asteptând cu mari
emotii trâmbita îngerului ce avea să vestească a doua venire a Domnului. Noaptea a
trecut fără să se întâmple nimic, spre marea dezamăgire a multora care au părăsit secta.
Miller a recunoscut public că a gresit si i-a îndemnat pe adeptii săi să treacă la baptisti.
Acestia nu i-au primit si astfel secta adventistilor s-a risipit în 1845. Cei care au rămas s-a
rupt în patru grupuri principale, dintre care cel mai important a fost si este cel al
"adventistilor de ziua a saptea". Trei dintre urmasii lui Miller, Joseph Bates si sotii James
si Ellen G. White au pus bazele noii "Biserici Adventiste de Ziua a Saptea".
Ellen G. White, în special după moartea sotului, a devenit figura centrală a sectei,
producând multe scrieri cu valoare de profetii pentru adventisti: Tragedia veacurilor,
Profeti si impărati, etc. Ea a reinterpretat profetiile lui Miller si Snow, sustinând că ele nu
se refereau la a doua venire a Domnului, ci la curătirea templului ceresc de păcatele fiilor
lui Dumnezeu (Evrei 9:23). Previziunile si calculele de date au continuat, fiind propusi,
pe rând următorii ani: 1845, 1849 si 1851, acesta din urmă fiind chiar certificat de o
viziune a lui Ellen White. Tot printr-o "viziune cerească" a profetesei, adventistii au
preluat serbarea sâmbetei de la baptistii de ziua a saptea, în 1860 secta schimbându-si
numele în "Adventistii de Ziua a Saptea". Secta s-a răspândit repede si în afara Americii
si numără astăzi aproximativ 5 milioane de membri.
În România, adventistii au pătruns la sfârsitul secolului 19, printr-un fost preot catolic,
Mihail Czehovski, care a activat în regiunea Pitestiului. Secta apare în 1890 în Bucuresti,
dar un oarecare succes al ei începe cu convertirea si mai apoi preluarea conducerii de
către fostul student în medicină, Petre Paulini. Secta a câstigat teren printr-o înversunată
campanie de denigrare a Bisericii Ortodoxe si a clerului acesteia, folosind în acest scop
cele mai murdare mijloace.
Între rătăcirile specifice acestei secte se numără: învătătura despre Mileniu, credinta că nu
există ias si nici suflet nemuritor, obligativitatea legilor Vechiului Testament privind
tinerea sâmbetei si mâncărurile necurate, credinta că împărătia de 1260 de zile a
Antihristului (conf. Apoc. 12:16) reprezintă perioada de 1260 de ani dintre 538 si 1798
(dominatia papalitătii).
Conform acestei secte, toate denominatiunile crestine sunt stăpânite de diavol iar preotii
sunt slujitorii acestuia. În consecintă, toti crestinii trebuie să părăsească bisericile lor si să
intre în singurul adăpost adevărat - secta adventistă. După credinta lor, sâmbăta ar fi
pecetea si semnul lui Dumnezeu, iar duminica, serbată de toti crestinii, ar fi pecetea
Fiarei (a diavolului). De aceea, după părerea lor, cel mai important lucru si semn că esti
de partea lui Dumnezeu este să tii sâmbăta. Dusmănia pe care o nutresc fată de ceilalti
crestini este grăitoare pentru fanatismul lor.
Adventisii dau o importantă deosebită "zeciuielii", adică a datoriei sacre a fiecărui
membru de a cotiza la secta cu 10% din venitul lunar, sub deviza "mai bine să ai 90% din
salariul tău binecuvântat, decât 100% fără binecuvântare".
Secta a implementat un program general pentru tineret. Diverse activităti aprobate de
conducere pentru petrecerea timpului liber înlocuiesc distractiile cum ar fi dansul sau
mersul la cinema. Adventistii administrează peste 360 de spitale si clinici în lumea
întreagă si desfăsoară programe misionare, educationale si filantropice sustinute prin
zeciuiala plătită de membri (a zecea parte din venit). Publicatiile sectei sunt tipărite în

190
197 de limbi si dialecte. Secta dispune de unul din cele mai mari sisteme de învătământ
dintre cultele neoprotestante. În ceea ce priveste interpretarile profetiilor escatologice,
adventistii detin un loc de frunte din punct de vedere al originalitatii ideilor de
interpretare.
Din secta principală s-au desprins în timp numeroase grupări si secte cu nume diferite.
Cele mai cunoscute sunt: Adventistii de Ziua a Saptea - Miscarea de Reformă, Societatea
misionară internatională a adventistilor de ziua a saptea, Miscarea lui R. D. Brinsmead.
Primii din această serie activează si în România.
"AZS - Miscarea de Reformă" s-au separat de secta-mamă după moartea 'profetesei' Ellen
G. White (1915), ca o consecintă a luptei pentru succesiune, câstigată de Margaret Rowen
din Los Angeles. Venită la putere, Rowen le-a propus membrilor câteva reforme, dintre
care cea mai importantă fiind ideea de a nu pune mâna pe armă pentru a ajuta statul în
războaie. Cei care au făcut-o în timpul războiului ar fi părăsit calea adevărului. În
România, secta aceasta a fost adusă de un oarecare soldat Kremer căsătorit cu o
nemtoaică reformistă, în 1917-1918. Din cauza atitudinii fată de stat, secta a fost
interzisă, dar si-a continuat propaganda prin foi gen Păzitorul adevărului si Solul
misionar. Învătătura reformistă a fost prezentată în brosura Scurtă lămurire a principiilor
adventistilor de ziua a saptea si o miscare de reformă (Bucuresti, 1924), scriere
combătută de conducătorul sectei-mamă, Petre Paulini, în Profeti falsi si profeti
mincinosi.

Trezirile religioase neoprotestante

Termenul de "trezire religioasă" este des folosit în mediile neoprotestante începând cu

primele decenii ale secolului 18, cu referire la perioadele de interes religios crescut.
Predicile si adunările de rugăciune, frecvent marcate de un emotionalism intens, sunt
caracteristice acestei perioade, când se dorea reînnoirea credintei personale a membrilor
din diferitele culte religioase si motivarea oamenilor de a-si mărturisi public credinta
pentru prima oară. Prin extrapolare, termenul este folosit si pentru orice miscare
religioasă importantă din trecut. În Evul Mediu în Europa occidentală, asemenea "treziri"
au avut loc în conexiune cu organizarea Cruciadelor si sub auspiciile diferitelor ordine
monastice catolice, uneori cu manifestări bizare, cum ar fi cazul Flagelantilor sau mania
dansului. Reforma protestantă din secolul 16 a fost de asemenea însotită de treziri
religioase.
Ar fi mai exact însă a limita aplicarea termenului la istoria protestantismului modern, în
special cel din Marea Britanie si din Statele Unite, tări în care asemenea miscări au
înflorit cu o vigoare neobisnuită. Secta metodistă de exemplu a apărut dintr-o astfel de
miscare în prima jumătate a secolului 18. Miscarea respectivă a numită ulterior Miscarea
sau Trezirea Wesleyană.
"Marea Trezire" a fost una dintre aceste miscări de revigorare a credintei în coloniile
americane, atingând un apogeu în anii 1740. Treziri religioase locale avuseseră loc si
anterior, unul dintre sustinătorii acestora fiind predicatorul congregationalist Jonathan
Edwards. În 1739 si 1740 predicatorul englez George Whitefield a întreprins lungi turnee

191
peste Atlantic, atrăgând mase mari cu predicile despre necesitatea păcătosilor de a se
pocăi. Exemplu lui a fost urmat de alti predicatori, apărând astfel predicatorii itineranti.
Marea Trezire a avut efecte variate si, într-o oarecare măsură, contradictorii asupra vietii
religioase din Statele Unite. A creat tensiune, discordie si rivalitate, tulburând armonia si
uniformitatea religioasă care existase până atunci. Totusi, fervoarea evanghelică i-a adus
laolaltă pe sustinătorii trezirilor, generând astfel un anumit sentiment de unitate care
depăsea granitele de cult. Marea Trezire a fost astfel o miscare intercolonială importantă,
care a contribuit la formarea identitătii americane înainte de Revolutia Americană.
Multe din sectele existente si astăzi (mormonii, adventistii, Martorii lui Iehova,
penticostalii, etc.) au apărut ca urmare a acestor "treziri religioase", împrejurări în care
diversi oameni animati de porniri nu tocmai smerite au purces si si-au întemeiat
"biserici".
Diferitele grupări religioase din Statele Unite au ajuns în scurt timp să depindă de
asemenea "treziri" pentru a scutura apatia si plictiseala membrilor sau pentru a-si spori
numărul de membri. Atunci când conducătorii adunărilor simteau că e nevoie de un aer
proaspăt pentru trăirea religioasă, se instrumenta o "trezire religioasă", eventual cu
ajutorul diversilor predicatori ambulati, care cutreierau tara în lung si-n lat în adevărate
turnee programate. Acesti predicatori erau bine primiti la început. Diversele grupări
religioase beneficiau de o revigorare a vietii religioase. Predicatorii stimulau zelul
religios, produceau convertiri si le aduceau noi membri. Cu timpul însă, metodele
predicatorilor itineranti si-au atras critici întrucât conducătorii locali si-au văzut
amenintate propriile politici religioase. La rândul lor, predicatorii itineranti îi acuzau pe
conducători de împietrire a inimii si îi comparau cu fariseii din vremea Mântuitorului. În
consecintă, multe grupări religioase s-au scindat.
În Marea Britanie, o importantă trezire religioasă din secolul 19 a fost Miscarea Oxford
(1833-45) din cadrul Bisericii Anglicane, o trezire de o cu totul altă factură decât
miscările cu caracter popular din SUA.
Se consideră că numai într-un singur an din timpul trezirii din SUA din anii 1859-61
numărul celor convertiti a fost de o jumătate de milion de oameni. Marea problemă a
acestor "treziri religioase" era faptul că ele erau lucrări omenesti, stârnite de predicatori
priceputi în arta predicării, care se pricepeau să încălzească multimile cu subiecte de
predică mereu noi si originale. Multi dintre cei "treziti" de aceste miscări reveneau la
viata lor anterioră odată ce trecea moda trezirii. (de Bogdan Mateciuc)

Biserica baptistă
Protestantismul avea la început o pronuntata caracteristica de “religie populară”. Acest
fapt se datora segmentului de populatie tintit, anume micii mestesugari si tărănimea. În
timp ce Biserica Catolică devenise un instrument de opresiune în mâinile aristocratiei,
predicatorii protestantii au dezvoltat treptat o religie care înlătura cât mai mult din
caracteristicile catolicismului. Au început sa fie predicate libertatea individuală generală
si cea privind interpretarea Scripturilor, eliminarea preotimii, restrângerea averilor
bisericesti si a atributiilor clericilor, diminuarea dărilor către biserică. Aceste idei au
constituit forta de penetrare a protestantismului, în care cei asupriti au văzut un mijloc de
emancipare.

192
Luteranii, primii protestanti, au început să se organizeze în comunităti separate de
Biserica Catolica, desigur în zone în care mijloacele de control ale acesteia din urma nu
erau puternice. În aceste zone, controlate de printii numeroaselor landuri germane,
protestantii au preluat bisericile catolice si le-au transformat potrivit noilor precepte. Au
fost eliminate orice înfatisari religioase (statui, icoane, cruci, etc.). Slujbele au început sa
fie conduse de predicatori fara studii religioase, caci scolile teologice erau exclusiv
catolice. Din acest motiv nu exista o unitate a învataturilor protestante, fiecare predicator
predicând potrivit cu imaginatia lui, denumita ad-hoc “descoperire de la Dumnezeu”.
Astfel se face ca în acelasi segment de timp întâlnim curente protestante cu învataturi
diferite.
“Slujbele” constau din două părti. Prima parte cuprindea rugăciuni si cântări religioase în
care se afirmau diferite doctrine. Partea a doua era reprezentata de predica.
Spiritul unui predicator era dus mai departe de noi predicatori tot mai radicali în efortul
de a elimina orice similitudine cu Biserica Catolica. Daca primii protestanti învatau
botezul pruncilor, ulterior protestantii au simtit nevoia sa se disocieze si mai mult de
Biserica Catolica, începând sa se re-boteze. Initial gestul reprezenta o abandonare publica
a tot ce era catolic, ca ulterior acestui gest sa i se caute o justificare biblica si sa fie
transformat în doctrina de cult.
Primii care au practicat rebotezarea au fost denumiti de ceilalti “anabaptisti”
(“rebotezati”). E interesant de observat ca anabaptistii au fost la început extrem de
contestati de ceilalti protestanti care nu voiau sa accepte un nou botez. Aceste conflicte
au luat deseori aspectul unor adevarate razboaie religioase în care luteranii îi masacrau pe
taranii anabaptisti. Asa cum catolicii nu îi iubeau pe luterani, nici luteranii nu îi agreau pe
anabaptisti.
Anabaptistii si-au gasit si ei predicatori de succes, persoane cu harisma de orator, care au
fundamentat si accentuat noua doctrina a rebotezarii. Ei s-au organizat în comunitati
separate si si-au înfiintat propriile locuri de adunare. Cu timpul, prefixul "ana-" a fost
abandonat si s-a încetatenit denumirea de "baptist".
John Smith si Thomas Helwys, doi separatisti englezi din secta Congregationalistă, au
format prima biserică baptistă în Amsterdam, Olanda, în 1609. Smith s-a unit ulterior cu
menonitii, iar Helwys s-a întors în Anglia. Aici, în 1611 sau 1612, el a format împreună
cu o mână de oameni prima biserică baptistă din Anglia, la Spitalfields, lângă Londra.
Crescând ca număr, baptistii englezi s-au separat în Baptisti Generali si Baptisti
Particulari. Primii, care erau arminieni, credeau că urmările jertfei lui Hristos se aplică
întregii omeniri. Ceilalti, asemenea calvinilor, considerau că acestea se aplică numai celor
alesi (conform teoriei predestinării). Cele două ramuri s-au unit în secolul 19, când
abordările teologice se schimbaseră iar nevoia de membri le-a făcut să se apropie.
Pornind din Anglia, numărul baptistilor a ajuns la peste un milion în Europa.
America a fost locul unde secta baptistă a cunoscut cea mai mare dezvoltare. Roger
Williams, un englez din secta puritanilor, a înfiintat prima biserică baptistă în orasul
Providence, statul Rhode Island, în 1639. Cam în aceeasi perioadă, doctorul John Clarke
a înfiintat o adunare baptistă în Newport, statul Rhode Island. Deseori persecutati pentru
credinta lor, baptistii au crescut încet ca număr, dar cresterea s-a accelerat în secolul 18 în
mare parte datorită miscării de trezire religioasă cunoscută sub numele de Marea Trezire.
Tot în secolul 18, baptistii au sustinut idealurile Revolutiei Americane, devenind astfel
mai populari. Asemenea celorlalte secte neoprotestante, baptismul american, născut din

193
dezbinare si purtând în el germenele dezbinării, s-a divizat si există astăzi peste zece
feluri de baptisti: Baptistii Vechi, Baptistii Vointei Libere, Baptistii Sâmbătari, Baptistii
celor Sase Principii, Baptistii Unitarieni, Baptistii Cufundători, etc. Numele fiecărei
secte baptiste ilustrează principiul generator al sectei, acela al alipirii la un anume aspect
al credintei si al absolutizării acestuia în dauna celorlalte. De remarcat că până în 1975,
aceste biserici baptiste americane numiseră aproximativ 50 de femei în functii oficiale
(pastori, predicatori, etc.).
În România, baptismul a pătruns la sfârsitul secolului 19, venind din Germania, prin
Ungaria, si a început să se răspândească printre românii din Ardeal, mai ales în Arad si
Bihor. După făurirea României Mari, a pătruns si în celelalte provincii românesti.
Ca puncte principale de doctrina, baptistii cred că Biblia este singura autoritate în materie
de credintă si că fiecare persoană poate să o citească si să o interpreteze individual.
Această idee a interpretării personale a Bibliei a dus la existenta în prezent a peste 22 de
denominatiuni baptiste în întreaga lume. Baptistii mai învată botezul adultilor ca marturie
publica a credintei. O parte dintre ramurile sectei baptiste au adoptat la sfârsitul secolului
19 teoria răpirii Bisericii înainte de a doua venire a Mântuitorului.
Se consideră că o persoana, desi nascuta în familie crestina, nu este crestina pâna când nu
face o declaratie publica în fata comunitatii privind “acceptarea lui Iisus Hristos ca Domn
si Mântuitor personal”. Termenul “personal” are o ratiune foarte precisa. Se urmăreste
întarirea ideii ca omul nu are nevoie de preoti pentru a intra în legatura cu Dumnezeu, cei
vizati fiind desigur preotii catolici si cei ortodocsi. Mântuirea este “personală”,
nedepinzând de nimeni altcineva.
Se poate spune ca multe din doctrinele si practicile baptistilor au fost cel putin la început
o replica la adresa Bisericii Catolice. Astfel, existenta acesteia din urma constituia
motivatia actiunilor tuturor protestantilor. Dacă Biserica Romano-Catolică sau cea
Ortodoxă (în România) ar dispărea brusc, protestantii ar rămâne fără obiectul muncii si ar
intra într-o criză de activitate.

Biserica crestină după Evanghelie

Reforma a născut în părtile de est ale Germaniei si în Elvetia diferite miscări religioase,
cum ar fi miscarea pietistă sau miscarea Fratilor Moravieni. Din acestea s-a format
ulterior gruparea asa-numitilor “crestini dupa Evanghelie”, ei având pretentia că viata lor
este în totală armonie cu Sfânta Evanghelie. Acesti neoprotestanti (diferenta între
protestanti si neoprotestanti consta în faptul ca primii practica botezul pruncilor, pe când
cei din urma boteaza numai adulti) au urmat o cale destul de similara cu cea a baptistilor,
cu diferenta ca la un moment dat în istoria lor au ajuns la concluzia ca botezul este
complet inutil, acesta fiind o practica a evreilor crestinati. La aceste doctrine se adauga

194
credinta în “rapirea celor credinciosi” (a se vedea articolele despre “rapire” la sectiunea
de apologetica ortodoxa).
În România secta a apărut la sfârsitul secolului 19, mai întâi în părtile Sibiului (Cisnădie),
apoi în Bucuresti si Iasi. Dezvoltarea sectei este legată de numele lui Grigorie
Constantinescu, fiu de ofiter trimis în Elvetia pentru specializare în profesia sa si întors
după patru ani ca pastor evanghelist. În timpul primului război mondial, cât timp este
mobilizat, Constantinescu organizează la Iasi o casă de rugăciuni, care devine centrul
sectei.
Publicatiile sectei se numesc Buna Vestire si Viată si lumină. Învătătura lor este expusă în
brosurile Memoriu sau scurtă expunere a punctelor de doctrină a Comunitătilor Crestine
si Memoriu sau scurtă expunere a doctrinei Crestinilor după Evanghelie.
În România există două feluri de crestini după Evanghelie. Pe lângă organizatia de
sorginte occidentală prezentată mai sus, a doua ramură a aparut în perioada interbelica,
prin “lucrarea” unui preot ortodox cazut in erezie, Tudor Popescu. Acesta, patruns de
spiritul reformator al neoprotestantilor, a purces la “reformarea” Bisericii Ortodoxe.
Învataturile lui au placut celor care erau ortodocsi numai cu numele si care aveau diverse
nemultumiri la adresa Bisericii. Dupa ce au fost caterisiti, Tudor Popescu si ai lui au
format “Biserica Evanghelica Româna”, care s-a afiliat ulterior crestinilor dupa
Evanghelie. Una din învataturile ortodoxe scapate de reformarea lui Tudor Popescu a fost
botezul pruncilor. Desi acesti crestini dupa Evanghelie locali sunt afiliati cu cei de origine
străină, cele două ramuri au neîntelegeri pe tema practicarii botezului, cei "de import"
neacceptând nici un botez.
La câtiva ani de la Lovitura de Stat din decembrie 1989, cele două ramuri s-au separat,
fiecare fiind astăzi o structură de sine stătătoare.

Biserica lui Dumnezeu apostolică - Cultul penticostal

Spre sfârsitul secolului 19 America era deja plictisita de numeroasele si sporadicele

“treziri religioase”. Multi predicatori ambulanti se compromisesera prin tertipurile la care
apelau pentru a încălzi multimile. Masele voiau ceva nou iar acest nou nu a întârziat sa
vina sub lozinca “Dumnezeu face o lucrare noua”.
Una dintre miscările de "trezire religioasă" din Statele Unite a fost si asa-numita "Ploaie
Târzie" (Latter Rain) condusă de A.J. Tomlinson, initial un simplu distribuitor de cărti al
American Bible Society. Existau de altfel mai multi predicatori care predicau reînnoirea
trăirii religioase prin “umplerea cu Duhul Sfânt”. Suportul pentru această propovăduire
consta în relatarea privind pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime, descrisă în capitolul

195
2 din Faptele Apostolilor. Acesti predicatori afirmau că acea pogorâre, însotită de
"vorbirea în alte limbi", este posibilă si în zilele noastre, pentru fiecare credincios în
parte. Astfel, în SUA si în Tara Galilor au apărut adunări de rugaciune în care credinciosi
ferventi îsi marturiseau păcatele înaintea Domnului si Îl implorau cu lacrimi "să-i boteze
cu Duhul Sfânt". Pe lângă Tomlinson, un alt promotor al noilor idei a fost Charles
Parham. Predicatorii creau prin predicile lor o conditionare psihologica si o înfierbântare
a sângelui care în cele din urma degenera în “glosolalie” (vorbire necontrolata într-o stare
de semi-transa). Aparitia acestui fenomen destul de neobisnuit a constituit în 1896
scânteia pentru demararea noii miscari penticostale. Glosolalia a fost identificata cu
pogorârea Sfântului Duh de la Cincizecime si s-a afirmat ca evenimentul descris în Biblie
poate avea loc oricând daca credinciosul se roaga fierbinte lui Dumnezeu. Dobândirea
unei astfel de “umpleri cu Duhul Sfânt” a devenit tinta celor care doreau mai mult. Cei
care credeau în "umplerea cu Duhul Sfânt" s-au separat de adunările din care făceau parte
si astfel s-a conturat noua Miscare Penticostală. În 1903 Tomlinson îsi dă seama că poate
face mai mult decât să vândă cărti si înfiintează "Biserica lui Dumnezeu".
Stilul neconformist al adunarilor penticostale (de la pentecost = cincizecime, în greaca) a
asigurat raspândirea miscarii si a atras atentia si în afara Statelor Unite. Un loc unde
penticostalismul a prins repede rădăcini în Europa, în mijlocul unui popor plictisit de un
luteranism arid, a fost Norvegia. Aici noile idei au fost preluate de diversi predicatori ad-
hoc, punându-se bazele mai multor secte de sorginte penticostală (vezi articolul despre
"Prietenii lui Smith", sectă cunoscută în România ca "Părtăsia").
Conform "traditiei" neoprotestante privitor la dezbinare, "Biserica lui Dumnezeu" a lui
Tomlinson nu a rezistat prea mult, prima scindare având loc în 1917, astfel apărând
"Adunările lui Dumnezeu". Ulterior aceste două ramuri s-au divizat si ele, dând nastere
unor grupări independente. Principalele grupări penticostale sunt asociate acum în
Conferinta Mondială Penticostală.
În România penticostalismul a venit direct din America, în perioada interbelica, prin
câtiva români câstigati de ideile acestea, propagate în SUA chiar printr-o revistă de limba
română, Vestitorul Evangheliei, redactată de un oarecare Paul Budeanu, originar din
judetul Arad. Acesta a tradus în româneste mărturisirea de credintă a penticostalilor,
numită Declaratia fundamentului adevărat al Bisericii lui Dumnezeu. Primul sef al sectei
în România a fost Ion Bododea, din Brăilita, care a editat revistele Glasul adevărului si
Stiinta Sfintilor, precum si cartea de cântări ale sectei, Harfa Bisericilor lui Dumnezeu.
Ca puncte doctrinare principale, penticostalii sustin teoria Sola Scriptura (“numai
Scriptura”) asemenea tuturor (neo)protestantilor, botezul adultilor, învatatura despre
rapirea Bisericii si botezul cu Duhul Sfânt dovedit prin “vorbirea în limbi”.
Unele secte penticostale sustin două trepte ale experientei harului: nasterea din nou si
botezul cu Duhul Sfânt, iar altele mai adaugă una, cea a sfintirii.
Ca notă individuală, penticostalii practică "ungerea cu untdelemn" pentru vindecarea de
boli si au o pasiune pentru minuni si vindecări miraculoase, acestea fiind atribuite
Duhului Sfânt. Uleiul cu care se face ungerea de către pastor sau de către proorocul
înzestrat cu "darul vindecării" este ulei alimentar obisnuit - Muntenia, Floriol, etc.
În adunările penticostale pot fi întâlniti "prooroci" care "proorocesc în alte limbi". De
obicei aceste "vorbiri" sunt "tălmăcite" de un alt membru al adunării, considerat "înaintat
pe cale" si văzut ca posedând anumite daruri ale Duhului Sfânt. Un lucru interesant îl
constituie diferenta ca volum de cuvinte între "vorbirea în limbi" a proorocului (scurtă, de

196
obicei) si tălmăcirea care se constituie deseori într-o mică predică. Celor care întreabă
despre aceasta li se răspunde că tălmaciul nu traduce cuvânt cu cuvânt "proorocia", ci îi
traduce "duhul". În general, "proorocii" sunt văzuti ca având diverse daruri de la Duhul
Sfânt, acestea fiind, pe lângă "darul proorociei", şi "darul vindecării" sau "darul
deosebirii duhurilor". În România, un domeniu de "utilitate" a proorocilor din adunările
penticostale este proorocirea "de la Dumnezeu" a legăturilor matrimoniale (dacă e bine ca
sora X să se mărite cu fratele Y) sau răspunsul, tot "de la Dumnezeu", dacă e
recomandată sau nu emigrarea în Statele Unite! Multi penticostali se căsătoresc pur si
simplu pe baza prorociilor făcute în adunare, desi cei doi tineri nici nu se cunosc bine si
nici nu au viziuni comune de viată.
Falsitatea acestei "vorbiri în limbi " este evidentă din frecventele neconcordante dintre
prorociile pe aceeasi temă. O persoană mai putin credulă a făcut un test: a înregistrat pe
bandă o prorocie si a mers cu înregistrarea la alti doi prooroci penticostali, cerându-le
acestora să tălmăcească mesajul. Fiecare a produs o cu totul altă interpretare, ambele
diferite de cea initială. Alteori, dacă proorocul care nu apartine de adunarea în cauză
aduce atingere prin proorocia lui politicii interne a acelei adunări, pastorul adunării
declară fără echivoc că vorbirea a fost nu de la Dumnezeu, ci de la satana. De asemenea,
unii se folosesc de aura de prooroci pentru a-si rezolva diferendele personale cu alti
membri din adunare. Asemenea fenomene sunt sesizate si de unii dintre membri, însă în
loc să vadă în aceasta dovada înselătoriei, ei decid doar să se mute la o altă adunare.
Marea majoritate a bisericilor penticostale din România fac parte din ramura “Biserica lui
Dumnezeu” (Church of God). Dupa Revolutia din 1989, în urma unor conflicte de culise,
un anume pastor exclus din Biserica lui Dumnezeu s-a afiliat împreună cu adunarea sa
ramurii "Adunările lui Dumnezeu" (Assemblies of God), deschizând astfel acestora
drumul în România.

Părtăsia sau Prietenii lui Smith

Valurile miscării penticostale au ajuns la sfârsitul secolului 19 si pe coastele Norvegiei.
Aici penticostalismul a prins rădăcini, în mijlocul unui popor plictisit de religia luterană
oficială. Norvegienii s-au dovedit inovatori religiosi de frunte. Doctrinele importate din
America au fost prelucrate si au apărut diferite miscări autentic norvegiene. Una dintre
acestea este “Prietenii lui Smith”, cunoscuta în România sub numele de “Părtăsia”.
Povestea romantată de membrii acestei grupări începe cu Johan Oskar Smith, un ofiter
din marina militară norvegiana care, aflat într-o noapte de cart pe vasul său, a primit
“descoperire de la Dumnezeu” în privinta trăirii vietii crestine. Concluzia lui Smith, dupa
cercetarea Scripturii, a fost ca mântuirea nu poate fi dobândită numai prin credinta, asa
cum învătau celelalte culte neoprotestante, ci era nevoie ca această credintă să fie urmată
de fapte sau de “răstignirea omului vechi”, potrivit Sf. Apostol Pavel.
Smith a început sa-si împartaseasca opiniile fratelui lui, Aksel Smith, si ulterior în
mediile neoprotestante norvegiene. Cuvintele lui nu sunau bine auditoriului protestant,
obisnuit cu solutii de mântuire "de-a gata". Treptat Smith si-a format un grup de prieteni
si împreună au început sa se adune separat de bisericile lor, cu scopul de a studia ce spune
Scriptura despre lupta cu pacatul si pentru a se îndemna reciproc la această luptă. În 1908
Smith îl întâlneste pe Elias Aslaksen, un alt cadru militar din marina norvegiană, care a
devenit si a rămas unul dintre stâlpii miscarii până la moartea lui din 1976.

197
În anii 1930 secta a început să se extindă în Suedia si Danemarca, iar ulterior si în
celelalte tări europene. Datorită emigratiei norvegiene către Statele Unite, în anii 1960 au
început să apară adunări si pe teritoriul SUA. Astăzi există congregatii si în America de
Sud, în Africa si Australia. După căderea comunismului în Europe de Est, secta a început
să-si formeze adunări si în această regiune, racolând în principal membri nemultumiti din
celelalte culte neoprotestante.
Initiatorii grupării s-au lansat într-un atac virulent la adresa tuturor orientărilor crestine,
identificându-le ca fiind "desfrânata cea mare" din cartea Apocalipsei. Ei au dezvoltat o
teorie conform căreia toate grupările crestine actuale "slujesc la doi stăpâni", făcându-se
astfel vinovate de curvie spirituală, gruparea lor slujind numai lui Dumnezeu si fiind prin
urmare Mireasa Mielului Iisus Hristos, vrednică de răpire si de a domni împreună cu
Hristos în împărătia de o mie de ani. Această viziune a fost sistematizată ulterior de
Sigurd Bratlie în cartea "Mireasa si curva".
După ce au disecat practica religioasă a celorlalte grupări, cei doi norvegieni au trebuit să
găsească ceva nou cu care să vină pe piata religioasă. Acest nou a fost practica
"mărturisirii", un fel de spovedanie publică a fiecărui membru în fata adunării,
exprimarea regretului pentru greselile comise si promisiunea de a se îndrepta.
Doctrina acestei grupari este simpla comparativ cu cea a altor grupari neoprotestante.
Omul trebuie sa elimine orice pacat constient din viata sa daca vrea sa fie mântuit.
Aceasta idee reprezinta o diferentiere majoră fată de restul lumii neoprotestante. Celelalte
subiecte teologice, cum ar fi Sfânta Treime, Cina Domnului, Biserica, sunt destul de vag
clarificate, întelegerea lor depinzând de la o adunare la alta.
Organizarea miscării este mult simplificata. Nu are pastori în adevăratul sens al
cuvântului iar adunările locale sunt conduse de un bărbat numit "de la centru". Acesta se
ocupă de organizarea întâlnirilor si de mentinerea tonusului ridicat în lupta cu păcatul.
Fiind de sorginte penticostala, miscarea crede în “răpirea celor credinciosi” (în număr de
144.000), în “botezul cu Duhul Sfânt” si în “vorbirea în limbi”. Vorbirea în limbi este
întotdeauna “tălmăcită” de un alt membru din adunare, existând o mare discrepanta între
volumul de cuvinte original si cel tradus.
Adunările cultului constau dintr-o prima parte de cântari si rugăciuni, urmată de
comentarii si analize personale facute de membrii de frunte. După ce acestia îsi prezintă
dizertatiile si îndemnurile la lupta cu păcatul, ceilalti membri se ridica pe rând în picioare
si-si marturisesc într-o maniera emotională diferite păcate, declarându-si totodată
angajamentul de a birui toate păcatele constiente.
O caracteristica întâlnita si la alte culte neoprotestante este împărtirea lumii în doua
categorii: “alesii” (membrii cultului, desigur) si “pacatosii” sau “lumea”. Acestia din
urma “nu au lumina”, "traiesc în pacat" si vor ajunge în iad. Membrii gruparii, dar numai
cei plini de zel, vor avea parte de un viitor fericit în calitate de Mireasă a lui Hristos.
În România, “Părtăsia” nu are multe congregatii, însa se afla pe locul trei în Europa dupa
Norvegia si Germania ca numar de membri. Membrii din România provin aproape în
exclusivitate din oameni proveniti din cultele penticostal (datorită asemănării de
doctrină), baptist si crestin după Evanghelie.
În ciuda angajamentului lor declarat de a se elibera de orice păcat conştient, membrii si
treburile interne ale grupării suferă de pe urma intereselor de grup si a jocurilor de culise.
Intrigile sunt la ordinea zilei iar liderii locali sunt promovati prin tactici similare celor
folosite în partidele politice - cine este azi sus, mâine poate fi jos. Ocazional au loc

198
"lovituri de palat" prin care tineri mai fierbinti îi înlătură pe conducătorii bătrâni, mai
prăfuiti si incapabili a tine pasul cu tonusul vremii. Păcatele mărturisite de un membru în
fata adunării sunt folosite la momentul potrivit pentru a-l discredita.
Din punct de vedere psihologic, "Părtăsia" este un cult distructiv, creând o dependentă a
membrilor fată de conducătorii lor si în general fată de mediul din adunare. Majoritatea
membrilor îsi restrâng domeniul social si afectiv-emotional la cadrul sectei, conducătorii
devenind ca aerul pentru ei. Conducătorii sunt infailibili si orice afirmatie a acestora are
valoare de Scriptură.

Biserica lui Hristos ("Ucenicii")

"Biserica lui Hristos" este o sectă apărută în America în timpul trezirilor religioase de la
începutul secolului 19. Fondatorii ei sperau să se constituie într-o fortă unificatoare a
tuturor grupărilor (neo)protestante.
Membrii sectei îsi spun "ucenici", afirmând că în Noul Testament acest apelativ este
folosit mai des în relatie cu urmasii lui Hristos decât termenul "crestini".
Fondatorii sectei au fost Thomas Campbell si fiul acestuia, Alexander Campbell, fosti
predicatori prezbiterieni. Adeptii lor s-au numit la început campbelisti, desi preferau să
fie numiti "Ucenicii lui Hristos". În 1809 Thomas Campbell a fondat Asociatia Crestina
din Tinutul Washington, statul Pennsylvania, încercând, după spusele lui, o revenire la
valorile crestinismului primar. În 1811 fiul său Alexander i se alătură si împreună
formează o adunare la Brush Run, Pennsylvania, de unde secta începe să se întindă spre
vestul Statelor Unite. În 1832 predicatorul Barton Stone şi majoritatea adeptilor săi se
unesc cu grupul lui Campbell.
De remarcat că o parte din adeptii lui Campbell, în urma predicilor misionarilor
mormoni, s-au convertit la mormonism, dând astfel un avânt sectei lui Joseph Smith.
În a doua jumătate a secolului 19 au apărut unele conflicte în cadrul Ucenicilor, legate în
principal de activitatea misionară si de utilizarea instrumentelor muzicale în timpul
adunărilor religioase, o practică considerată de conservatori ca nebiblică. Ucenicii
conservatori s-au separat în cele din urmă de secta principală, formând în 1906 o altă
structură, cu numele de "Bisericile lui Hristos". Denumirea de "ucenici" a rămas
distinctivă pentru ramura initială a sectei, iar ramura apărută în 1906 foloseste numele de
"Bisericile lui Hristos" sau "crestini".
Secta nu recunoaste nici o formă de crez oficial. Practică botezul adultilor însă, în timp ce
"crestinii" acceptă la primirea de noi membri botezul practicat în cultele de origine,
"ucenicii" cer rebotezarea în adunarea lor. Fiecare adunare oficiază "Cina Domnului" în
fiecare duminică, "în amintirea lui Iisus Hristos".
Secta este prezentă în România în ambele variante.
"Ucenicii", mai liberali, se bucură de un interes mai mare, reusind să atragă mai multi
tineri în rândurile lor. Ei pretind că detin "formula pentru mântuire" si afirmă nici mai
mult, nici mai putin decât că sunt singurii crestini din lume. Membrii manifestă un
entuziasm dubios atunci când vorbesc despre credintă si povestesc plini de vervă cum le-

199
a schimbat Iisus viata. Legăturile cu lumea din afară sau cu membrii familiei sunt
rearanjate, întrucât acestia nu au lumină duhovnicească si pot constitui o piedică în calea
"ucenicului".

Biserica lui Iisus Hristos a Sfintilor din Ultimele Zile ("Mormonii")

Biserica lui Iisus Hristos a Sfintilor din Ultimele Zile, popular numită "mormoni", este un
amestec exotic de învataturi si practici neoprotestante si “îmbunatatiri” ale conducatorilor
organizatiei (denumiti “profeti”). Numărul membrilor era la începutul anilor 1990 de 4
milioane în Statele Unite si încă pe atât în restul lumii.
Joseph Smith, întemeietorul sectei, s-a nascut într-o familie saraca în perioada marilor
treziri religioase din Statele Unite din secolul 19. Tatal lui avea serioase probleme în a
asigura un trai decent pentru familia sa, fiind ocupat mai tot timpul cu cautarea de comori
ramase de la vechile triburi de indieni. Mama baiatului era o femeie religioasa si ea a fost
cea care i-a dat o educatie în aceasta directie tânarului Joseph.
În zona în care locuia familia Smith circulau multe legende despre marete triburi de
indieni care populasera cândva zona. Se vorbea ca acestea si-ar fi îngropat pe undeva
comorile, astfel încât nu putini erau cei care sapau toata ziua dupa astfel de cufere.
Joseph Smith a crescut într-un astfel de mediu, o combinatie între predicile apocaliptice
ale predicatorilor ambulanti si legende despre comori ascunse.
În 1820 el a pretins că a avut o vedenie în care i-au apărut Dumnezeu Tatăl şi Iisus
Hristos, spunându-i că adevărata Biserică nu se află pe pământ. Smith avea pe atunci 14
ani. Ulterior, în 1827, el a pretins că a primit vizita unui înger, pe când se ruga acasă.
Biserica mormonilor a tiparit si distribuie “Marturia profetului Joseph Smith”, în care
este romantata relatarea despre înfiintarea sectei.
Îngerul vizitator i-a poruncit lui Joseph Smith nici mai mult, nici mai putin decât sa
reformeze Biserica. Astfel, Smith a început sa predice misiunea primita si primii
convertiti au fost membrii familiei. El pretindea ca îngerul i-ar fi indicat locul în care o
straveche civilizatie de pe teritoriul Americii îngropase niste cronici referitoare la
vremurile stravechi. Acea civilizatie se tragea dintr-o mâna de iudei imigrati din Israel, pe
vremea împaratului Ezechia. Iisus Hristos, dupa înviere, s-ar fi aratat si acestei civilizatii,
dând si noi învataturi privitor la Biserica. Joseph Smith pretindea ca a dezgropat acele
cronici scrise pe placi de aur, însa îngerul îi poruncise sa nu le arate nimanui. Smith a
început sa scrie cartea de capatâi a mormonilor - “Cartea lui Mormon”, afirmând ca
aceasta este traducerea efectuata de el dupa placile de aur care erau scrise într-o limba

200
numita de el “egipteana reformata”. Cartea a fost terminată si publicată în 1830. Tot în
1830 Smith înfiintează "Biserica lui Iisus Hristos", schimbându-i la scurt timp numele în
"Biserica lui Iisus Hristos a Sfintilor din Ultimele Zile". Primii membri ai noii biserici au
fost Oliver Cowdery si insusi Joseph Smith. Acestia s-au botezat si s-au hirotonit
reciproc, la porunca aceluiasi trimis al lui Dumnezeu, pe care ei l-au identificat ca fiind
Ioan Botezătorul.
Învataturile lui Smith erau prezentate ca avându-si originea în placile de aur. Doctrine tot
mai ciudate erau predicate ca fiind revelatii primite de la Dumnezeu. Smith s-a
autointitulat “profet” si cine îl contrazicea îl contrazicea pe însusi Dumnezeu.
Doctrinele mormonilor (denumiti astfel dupa “Cartea lui Mormon”, Mormon fiind un
profet al acelei civilizatii americane stravechi) includ:
Dumnezeu Tatal are un trup din carne si oase. El a fost cândva om si a devenit Dumnezeu
asa cum vor deveni si alti oameni. El se afla undeva în acest Univers si este Dumnezeu
numai peste planeta noastră. Alte planete sunt conduse de alti dumnezei. Mormonii
vrednici pot ajunge dupa moarte la demnitatea de dumnezei, primind astfel ca rasplata o
planeta de guvernat.
Dumnezeu Tatal ar avea mai multe sotii cu care procreeaza copii în spirit. Acesti copii
spirituali se întrupeaza ca oameni pe pamânt si în functie de performantele lor de aici
(mormoni sau nemormoni) pot dobândi mântuirea sub forma unor fiinte ceresti iluminate
sau ca dumnezei pentru alte planete.
Pentru mormoni Hristos este cel dintâi fiu al lui Dumnezeu, iar al doilea a fost Lucifer,
cei doi fiind frati ! Iisus ar fi fost căsătorit cu Maria Magdalena si cu Marta, fapt ce i-a
îndreptătit pe mormoni să practice poligamia. Sexualitatea ocupă un rol important în
doctrina mormonilor, ea tinând nu numai de omenesc, ci si de lumea cerească, spiritele
preexisente ce se întrupează în oameni fiind rodul dragostei nenumăratelor duhuri
ceresti !
Pâna la sfârsitul secolului 19 mormonii au practicat poligamia. Al doilea “prooroc” al
bisericii mormonilor, dupa omorârea lui Smith de catre o gloata revoltata de practicile
poligamice ale mormonilor, a fost Brigham Young. Acesta a avut 14 neveste de la care a
primit 27 de copii. Alungati din estul Statelor Unite din cauza practicilor lor, mormonii
au fost condusi de Young într-o lunga pribegie pâna în zona Marelui Lac Sarat, unde au
întemeiat orasul Salt Lake City si ulterior Statul Utah. Spre sfârsitul secolului 19 admisia
Statului Utah în confederatia Statelor Unite ale Americii era blocata din cauza legislatiei
care permitea poligamia. Utah era statul mormonilor. În fata acestui blocaj diplomatic,
Proorocul (conducatorul) mormonilor a primit o revelatie de la Dumnezeu privind
abandonarea acestei practici. Actualmente mai exista unii mormoni în Statele Unite care
practica poligamia, însa ei nu sunt recunoscuti oficial ca membri.
Mormonii pun mare accent pe sănătatea trupului, aceasta influentând chiar mântuirea lor.
Astfel, ei nu au voie să fumeze, să bea cafea si nici măcar ceai sau Coca-Cola, deoarece
asemenea produse "influentează discernământul spiritual" si le pun în pericol mântuirea.
În acest sens, ei nu se împărtăsesc cu pâine si vin, ci cu pâine si apă.
O alta adaptare a "voii lui Dumnezeu" la conditiile de pe teren a fost legata de interdictia
Mormonilor de a bea Coca-Cola. In fata acestui refuz, firma Coca-Cola a amenintat statul
Utah, mare producător de zahăr, că se va aproviziona cu zahăr din alte surse. Promp,
Proorocul mormon a primit înstiintare de la Dumnezeu că a bea Coca-Cola nu este păcat.

201
Mormonii au sali de adunare în care se strâng duminica de duminica. Pe lânga acestea
exista si “temple” în care prezbiterii mormoni oficiaza diferite ceremonii exotice, cum ar
fi botezul pentru morti sau legarea casatoriilor pentru vesnicie.
Mormonii duc o adevarata munca de identificare a stramosilor lor care au murit
nebotezati ca mormoni. Ei merg la templu si se boteaza în numele acestor stramosi, în
speranta ca acel botez le va îmbunatati stramosilor situatia la Judecata de Apoi.
Prin ceremonia de legare a casatoriei pentru vesnicie se considera ca sotul si sotia vor
ramâne casatoriti si dupa moarte. Aceasta teorie îl face pe un nemormon sa-si aminteasca
instantaneu de cuvintele Mântuitorului din Sfânta Scriptura, potrivit carora în Cer nu
exista casatorii. Pentru mormoni însa, respectiva învatatura este cât se poate de normala,
ea fiind promovata de Cartea lui Mormon care are întâietate fată de Biblie. Se considera
ca Dumnezeu este cel care a lasat Cartea lui Mormon tocmai pentru a clarifica Biblia
care, din pricina ambiguitatilor din ea, a dat nastere atâtor confesiuni crestine.
Toti tinerii mormoni în vârsta de 21 de ani, fete sau baieti, efectueaza un stagiu de 2 ani
de misionarism într-o tara stabilita de Prooroc. Ei sunt usor de recunoscut pe strazi dupa
îmbracamintea identica (camasa alba si pantaloni negri pentru baieti si camasa si fusta
lunga pentru fete, la care se adauga un ecuson negru cu numele misionarului). Toti baietii
devin automat la varsat de 21 de ani “prezbiteri” (elders). Multi dintre ei, plecati pentru
stagiul de misionarism, nici nu au citit Biblia, Cartea lui Mormon fiind cea cu adevarat
importanta pentru ei. Pe lângă Biblie si Cartea lui Mormon, secta foloseste si cărtile
"Doctrine si legăminte" (135 de revelatii si alte afirmatii apartinând în majoritate lui
Joseph Smith) si "Perla de mare pret" (alcătuită în 1842 ca o colectie de scrieri mai mici).
Afirmatiile din toate aceste cărti sunt subiect de interpretare si extindere de către liderii
sectei, despre care se crede că primesc revelatii si inspiratii suplimentare.
La moartea lui Smith în 1844, omorât împreună cu fratele lui de către o gloată furioasă,
fiul cel mare al lui Smith avea numai 11 ani si era prea tânăr pentru a prelua conducerea.
Atunci s-au ivit mai multi pretendenti la succesiune, iar unii dintre ei au format grupuri
care ulterior s-au desprins din secta condusă, după Smith, de Brigham Young. Dintre cele
aproximativ 20 de grupuri dizidente rezultate, cel mai mare grup este Biserica
Reorganizată a Sfintilor din Ultimele Zile, structură organizată oficial în 1860 când fiul
cel mare al lui Smith, Joseph Smith III, major acum, a decis preluarea conducerii acestui
grup. Această dizidentă a respins practicile poligamice si alte inovatii teologice ale sectei
principale si număra la sfârsitul anilor 1990 un total de 250.000 membri în întreaga lume.
Această sectă a pătruns si în România după lovitura de stat din 1989. Potrivit estimărilor
proprii, secta are în România aproximativ 2.100 de aderenti.

Biserica Nou-Apostolică (Noii Apostoli)

Asa-zisa "Biserică Nou-Apostolică" a aparut în urma desprinderii unei ramuri din

"Comunitatea religioasa catolico-apostolica". Miscarea Catolico-Apostolica a luat fiinta
în jurul anului 1832 în Scotia si Anglia. Miscarea a fost promovata de cercurile "Trezirii"

202
 care isi facusera o preocupare din a vesti iminenta intoarcerii Domnului nostru Iisus
Hristos.
Edward Irving, pastor al Comunitatii din Londra, a fost insufletitorul acestei miscari, o
miscare ce astepta o noua "pogorare a Duhului Sfant" care să preceada cea de-a doua
venire a Domnului Iisus Hristos. Intrucât adeptii începuseră să aibă parte de diferite
manifestări psihice (manifestări demonice: vindecari miraculoase, vorbitul în limbi,
vedenii, etc.) atribuite Sfântului Duh, Irving a vazut în aceasta o confirmare a asteptarii
sale. Acum avea motivatia pentru a sustine ideea "sfarsitului Bisericii". Din acest moment
s-a considerat necesara afirmarea darurilor Duhului Sfant si de asemenea reinnoirea
misiunii de apostolat în forma evocata de Noul Testament (!). S-a procedat astfel la
alegerea a 12 „apostoli” care să preia conducerea noii biserici. Cum totusi asteptata
intoarcere a Domnului Iisus Hristos continua să nu se produca iar "apostolii" mureau unul
dupa altul, s-a facut simtita nevoia unei noi modificari, care insa a generat unele tensiuni.
De aceea, în anul 1860, doi partizani ai ramurii germane a sectei, pe nume Geyer si
Schwartz, au explicat ca numarul celor "12 apostoli" ar trebui reinnoit, apelandu-se la
alegeri democratice. Actiunea lor le-a atras excluderea din "Comunitatea religioasa
catolico-apostolica" si, în cea mai bună traditie sectantă, cei doi si-au luat jucăriile si au
plecat, punând bazele unei noi miscari, intitulată din anul 1907 "Comunitatea Nou-
Apostolica". Aceasta a devenit ulterior "Biserica Nou Apostolica". După constituire,
numarul "apostolilor" a crescut de la cifra initiala de 12 la cifra corespunzatoare
congregatiilor formate.
Învătătura acestei "Comunităti Nou Apostolice" este aproape în exclusivitate reprezentată
de promovarea conceptului de „apostol principal” sau „apostol patriarh”.
Primul "apostol principal /patriarh" a fost un sef de gara, Krebs, dupa acesta urmând, din
1905, un fermier pe nume Niehaus. Din 1930 functia de "apostol principal /patriarh" a
fost preluata de un cizmar, devenit mai tarziu sergent, iar dupa aceea negustor de tigări de
foi! Numele lui era J. G. Bischoff. Incepând din 1960, "apostolul principal" al Bisericii
Nou Apostolice a fost W. Schmidt. Conform publicatiei "Biserica Nou Apostolica"
editata de Biserica Apostolica Internationala cu sediul în Zurich, Elvetia, actualul
"apostol suprem" este Richard Fehr.
Punctul central al doctrinei nou-apostolice este invatatura referitoare la slujba de apostol.
Conform Sfintei Scripturi si Sfintei Traditii, cei 12 Apostoli alesi de Mântuitor au numit
în fiecare biserică locală conducători însărcinati cu păzirea adevărurilor de credintă.
Acesti primi episcopi au numit la rândul lor bărbati de încredere, constituindu-se astfel
„succesiunea apostolică” în Biserică. Nimeni nu se putea si nici nu se poate face preot
singur - „apostol” cu atât mai putin - dacă nu este confirmat de Biserică prin intermediul
episcopului.
Asemenea obiectii la pretentia lor de apostolie nu impiedică insă Biserica Nou Apostolica
să transmita mai departe slujba de apostol în general si indeosebi slujba de apostol
principal cu imputerniciri ecleziastice nelimitate. Hotararile si actiunile "apostolului
principal /patriarh" sunt revelatoare cu privire la suprematia ecleziastica care i se acorda.
In persoana "apostolului principal" se afirma ca se afla prezenta pamanteasca a insusi
Domnului Iisus Hristos, iar manifestarea legitima a lui Hristos nu se poate lasa
obstructionata de simple obiectii referitoare la Scriptură sau învătătura Sfintilor Părinti.
Iată câteva afirmatii de bază din învătătura acestei secte: „Apostolii în viata reprezinta
poarta catre Dumnezeu prin care omul trebuie să intre". "Iisus nu ne mai poate ajuta;

203
sangele Lui s-a scurs pe pamant la Golgota si nu ne mai poate folosi". "O alta impacare
cu Dumnezeu nu mai este posibila decat prin har si prin Apostolat".
Ca o continuare a ereziei introduse de ea, Biserica Nou Apostolica si-a creat si o taină
specifică ei. Pe langa Botez si Euharistie, cele două taine păstrate dar transformate de
sectele neoprotestante, această sectă a inventat „taina ungerii cu Duh Sfânt”, considerată
"cea mai importantă taină"! Această „taină” poate fi administrată numai printr-un „nou
apostol”. In revista "Familia Noastra", anul IV, numarul 3 din martie 1994 se merge atat
de departe incat se afirmă ca apostolul districtual Rosentreter, călătorind în patru locuri
din Insulele Fidji, "a botezat cu Duhul Sfant 130 de suflete". Prin punerea mainilor noilor
apostoli asupra unei persoane, aceasta primeste ungerea cu Duhul Sfant si obtine
apartenenta la cei 144.000 din cartea Apocalipsei, membri ai „adevaratei Biserici
Crestine”.
De asemenea, "ungerea" poate fi transmisa chiar si celor care au murit! In astfel de
cazuri, cei vii devin loctiitori ai celor morti. Pentru justificarea acestei practici, secta se
foloseste de versetului 29 din capitolul 15 din prima Epistolă a Sf. Pavel către Corinteni,
însă oricine citeste contextul acestui verset poate vedea că Sf. Pavel vorbeste despre o
comunitate religioasă izolată si cel mai probabil necrestină care practica „botezul
mortilor”. O asemenea practică nu a făcut parte niciodată nici din învătătura si nici din
practica Sfintilor Părinti.
In randul adeptilor ei, Biserica Nou Apostolica se bucura de un prestigiu ridicat, prestigiu
ce se sprijina pe autoritatea infailibila a "apostolului patriarh". Revelante pentru
tenacitatea si puterea acestei secte sunt evenimentele care s-au petrecut dupa moartea
apostolului "principal" sau "patriarh" Bischoff. Bischoff afirmase cu ocazii Craciunului
din 1951 ca el nu va muri si va trai apucând intoarcerea Domnului Iisus Hristos. Timp de
noua ani aceasta afirmatie a fost vehiculata constant în cadrul sectei. Bischoff a murit în
cele din urma fara ca profetia lui să se implineasca. Această neîmplinire a profetiei
„apostolului patriarh” a constituit pentru cine avea ochi de văzut si urechi de auzit o
demascare a sectei. Pentru cei mai multi membri însă, lucrurile nu au stat chiar asa. Chiar
a doua zi dupa moartea lui Bischoff, noul ales în functia de "apostol patriarh", Schmidt, a
declarat ca este de neinteles de ce s-a râzgandit Dumnezeu ! Schimbarea de intentie ii
apartinea deci lui Dumnezeu, întrucât „apostolul patriarh” nu putea gresi !!
„Biserica Nou-Apostolică” reprezintă o mistificare a adevăratei Bisericii a lui Iisus
Hristos, Biserica Ortodoxă. Plictisiti de spiritualitatea seacă si rationalistă a lumii
neoprotestante, unii oameni caută noi forme care să le dea iluzia de autenticitate si sacru.
În loc să se îndrepte spre Biserica Ortodoxă, adevărata depozitară a harului lui
Dumnezeu, a succesiunii apostolice si administrator al Sfintelor Taine, acesti oameni îsi
plăsmuiesc lor însisi simulacre de biserică, potrivit cu gusturile lor exotice si cu vanitătile
personale.

Biserica Unificării (a lui Sun Myung Moon)

204
Coreea a fost una din tarile asiatice în care prozelitismul catolic si protestant a fost si este
foarte puternic. În Seul se afla cea mai mare biserica penticostala din lume, numarând
aproximativ un milion de membri.
Sun Myung Moon s-a nascut în 1920 într-o provincie din actuala Coree de Nord. Când el
avea 10 ani, familia lui s-a convertit la o formă penticostală de prezbiterianism, care
încuraja vedeniile si alte practici atribuite Duhului Sfânt. În 1936, la vârsta de 16 ani,
Moon a pretins că a avut o vedenie în care Iisus Hristos însusi l-a anuntat că a fost ales de
Dumnezeu pentru a duce la capăt restaurarea Împărătiei lui Dumnezeu pe pământ.
Ulterior el a pretins că a primit si alte revelatii, însă nu le-a făcut publice până în 1946.
După terminarea liceului din Seul, Moon a plecat să studieze la o universitate din
Japonia. Nu a absolvit facultatea iar după înfrângerea Japoniei în al doilea război mondial
el s-a întors în Coreea. Între 1948 si 1950 a fost întemnitat de către comunistii nord-
coreeni. În 1954, în perioada de sărăcie si instabilitate politică si economică de după
Războiul Coreei (1950-1953), Moon înfiintează Biserica Unificării, cunoscută oficial ca
"Asociatia Sfântului Duh pentru Unificarea Crestinismului Mondial".
Moon a dezvoltat o învatatura cu totul originala, afirmând ca rostul venirii Fiului lui
Dumnezeu pe pamânt ar fi fost întemeierea unei familii model, însa ar fi fost împiedicat
sa faca aceasta de catre cei care L-au rastignit. Acum îi revenea lui Moon misiunea de a
duce la bun sfârsit ceea ce începuse Mântuitorul. În acest sens, Iisus din Nazareth era
Mesia Noului Testament, iar Moon ar fi Mesia “Testamentului (Legamântului) Vesnic”.
Secta, care numără astăzi aproximativ două milioane de adepti, îl proclamă deschis pe
Moon ca succesor al lui Iisus Hristos.
Moon si sotia lui afirma ca ei formeaza familia ideala pe pamânt, dupa modelul lui Adam
si Eva înainte de cadere. Cei doi au mai multi copii, o parte dintre ei înfiati. E interesant
ca lui Moon i-au trebuit ceva încercari în realizarea familiei perfecte, actuala lui sotie
fiind a patra Eva din viata lui !
Începând din anii 1980, Moon, pozând în anti-comunist înfocat, a început să câstige aliaţi
printre grupurile politice conservatoare din SUA, pe care le-a ajutat cu contributii
financiare. Activitătile lui politice i-au câstigat un respect de care nu s-a bucurat niciodată
în anii 1970, perioadă în care grupuri de părinti si fosti membri ai sectei l-au acuzat în
mass-media de tehnici de spălare a creierului pentru recrutarea de membri. Secta
promoveaza obedienta absoluta fată de Moon. Membrii trebuie sa se supuna directivelor
venite de sus pâna în cele mai marunte detalii ale vietii personale, cum ar fi cele legate de
alimentatie sau de petrecerea timpului liber. De regula, membrii sunt determinati sa rupa
legaturile cu familia, rudele fiind considerate “neiluminate”. Ocazional apar în mass-
media relatari despre cununii în masă efectuate de “reverendul” Moon pe stadioane, în
cadrul unor ceremonii fastuoase în care el "cunună" simultan sute de cupluri.
Moon conduce actualmente un imperiu financiar clădit cu banii si forta de muncă a
membrilor. El detine companii în Coreea de Sud si în Japonia, unde produce arme pentru
guvernul coreean, extract de ginseng si vase de portelan. Din cauza actelor de evaziune
fiscală, el a primit interdictie de intrare în unele tări. În 1982 a avut de executat în SUA o
condamnare de 18 luni de închisoare pentru evaziune fiscală.
Moon desfăsoară o intensă activitate mascată prin intermediul unor organisme
internationale create de el, care aparent nu au nimic de-a face cu religia, ca de exemplu:
Congresul international pentru unitatea oamenilor de stiintă (ICUS), Academia
profesorilor pentru pacea mondială (PWPA), Congresul mondial al mijloacelor de

205
informare în masă (WMC), Fundatia internatională pentru ajutor si prietenie (IRFF).
Numărul acestor organizatii ar depăsi cifra de 100. Activitătile sunt disimulate, iar secta
reuseste să aducă la congresele lor chiar teologi ortodocsi. Nu e de mirare că nu demult
"teologi" ai Bisericii Unificării au conferentiat în două rânduri si la Facultatea de
Teologie Ortodoxă din Bucuresti. Această sectă ne poate da măsura rătăcirilor, a
blasfemiilor care se aduc lui Dumnezeu de oameni ce pretind a fi crestini si încearcă să
"crestineze" si pe altii.

Biserica Universală

Aceasta este una dintre cele mai noi secte din România (material realizat în iunie 2004).
Este remarcabilă prin impostura care caracterizează toată activitatea ei.
Numele sectei - "Biserica Universală" - nu spune nimic despre identitatea ei doctrinară.
Fluturasii publicitari distribuiti la colturi de stradă sunt ornati cu cruci ortodoxe, folosesc
un limbaj ortodox ("liturghie", "slujbă" si "acatiste pentru bolnavi"). Pentru ca
înselăciunea să fie deplină, adunările sectei sunt definite în termeni ortodocsi. Adunările
sectei se numesc "liturghii", iar fiecare nouă sală de adunare este "sfintită" folosindu-se
"ulei sfintit în Israel".
Personajul central al sectei - responsabil pe România - este numitul Octavio (?) Bravu,
care apare în fotografii îmbrăcat în sutană preotească si este prezentat drept "părintele
Bravu". Din punct de vedere al legii, acesta este un caz de fals intelectual.
Secta se adresează cu precădere celor cu probleme de sănătate (trupească), promitând
"rugăciuni puternice" care aduc vindecare persoanelor în cauză. Fituica "Pagina
Universală - un ziar al lucrării lui Dumnezeu" este împănată cu fotografii ale unor
persoane si mărturiile acestora despre cum li s-a schimbat viata de când au început să
meargă la această "biserică". Pe lângă articolele cu caracter religios vădit înselător,
redactate pe un ton bombastic, publicatia îsi informează cititorii si despre recentul
campionat mondial de fotbal din Portugalia.
O analiză mai atentă a practicilor acestei secte o asează în categoria sectelor neo-
penticostale. Locul de adunare din Bucuresti este un cinematograf de la periferia orasului.

Copiii lui Dumnezeu sau Familia dragostei

Acest articol se doreste a fi o avertizare cu privire la o secta raspandită în lumea intreaga,

inclusiv în România, si cunoscută sub numele de "Copiii lui Dumnezeu" sau "Familia
Dragostei" (de asemenea, ca "Familia Cerului" - o explicatie pentru numeroasele
denumiri este incercarea de mascare). Dandu-se drept veritabili misionari crestini, Copiii
lui Dumnezeu ademenesc persoane credule, lucratori din clasa de mijloc si mai ales tineri
cu o oarecare instruire crestină, convingandu-i să li se alature. Au reusit să-si asigure
sprijin, protectie si asistenta juridica din partea unor oameni de afaceri, ofiteri de armata,

206
avocati si chiar politicieni. Aceste relatii, insa, nu i-au ferit de scandalurile demascate în
presa si de urmarire penala atat în America, cat si în alte tari occidentale. Conflictele cu
legea l-au determinat pe liderul sectei să dea ordin de parasire a Statelor Unite pe motiv
ca acestea urmau să fie judecate de Dumnezeu printr-un cataclism natural. De la data
emiterii profetiei si pana în zilele noastre dezastrul nu s-a produs, producându-se în
schimb raspandirea "Copiilor lui Dumnezeu" în intreaga lumea, secta ajungând astfel să
fie prezenta si în blocul tarilor fost comuniste, unde beneficiaza de o larga libertate de
miscare, aparent aceste tari devenind un adevarat refugiu al grupului.
Zelul religios suplineste numarul lor restrans, aproximativ 15.000 - 20.000 pe tot globul.
"Copiii lui Dumnezeu" au o structura piramidala de inalta organizare bazata pe o
supunere neconditionată fata de fondatorul si "profetul" lor, David Berg (cunoscut ca
"Moise" David, "Mo", "Taticul" sau "Bunicul"!). Toate acestea, impreuna cu doctrinele
lor secrete, practicile sexuale si tehnicile amagitoare de a castiga adepti, mascate sub o
fatadă pseudo-crestină, fac din ei o amenintare extrem de distructiva la adresa individului
si a familiei. Articolul din revista Newsweek din 13 septembrie 1993, intitulat "Abuzul
Sexual si Copiii lui Dumnezeu", indica efectele nocive asupra comunitatilor în care se
adapostesc. Aparitia lui a fost prilejuita de scandalul pe care grupul l-a provocat în
Argentina:
„Dintre toate exporturile din Statele Unite, sectele religioase sunt probabil cele mai
nedorite. Poate cel mai bine-cunoscut dintre toate este secta "Copiilor lui Dumnezeu",
care si-a castigat în anii ‘70 peste 12.000 de membrii din 70 de tari, folosind sexul liber.
Sustinatori ai campaniilor anti-sectare, cat si unii fosti membrii au afirmat ca acest grup
infiintat în California în anul 1968, isi initiaza sexual copiii de la varsta de 12 ani si ca ii
exploateaza pentru a face bani si a castiga recruti. Membrii grupului spun insa ca
reclamatiile si cercetarile la care sunt supusi reprezinta o Noua Inchizitie, iar autoritatile
australiene, spaniole si franceze nu au reusit în ultimii ani să aduca acuzarea lor. China si
Egiptul au ales pur si simplu să alunge secta din tarile lor. Acum este randul Argentinei
să ia masuri. Dupa o investigatie de 3 ani, saptamana trecuta, politia a efectuat un raid la
10 adrese din Buenos Aires si din jur, de unde au ridicat 265 de persoane printre care 137
de copii si adolescenti, cu toti facând parte din secta "Copiilor lui Dumnezeu", numita
"Familia". La sfarsitul saptamanii trecute, 16 adulti erau acuzati de rapire, escrocherie,
corupere de minori si de violarea drepturilor copilului. Copiii au fost internati în institutii
specializat pentru a fi supusi unor analize psihiatrice.
Autoritatile afirmă ca au gasit o multime de dovezi noi, inclusiv CD-uri si casete video
pornografice, una dintre acestea aratând un tata ce intretine relatii sexuale cu fiica lui.
Sursele mai sustin ca fosti membrii impreuna cu familiile lor sunt gata să depuna marturie
impotriva celor retinuti. Problema a fost cu identificarea celor retinuti, care s-a dovedit a
fi un cosmar pentru autoritati. O oficialitate a afirmat ca unii dintre copiii retinuti traiesc
intr-un fel de meditatie continua. Autoritatile argentiniene cred ca aproape jumatate din
cei retinuti provin din Statele Unite, iar altii provin din Irlanda, Marea Britanie, Brazilia,
Grecia, Spania, Uruguay si Peru. Cel putin cativa copii proveneau din Argentina, insa
erau copii fara parinti. Investigatia a fost motivata de plangerea unui cetatean american
impotriva retinerii de catre grup a celor patru copii ai sai dupa ce sotia a parasit grupul si
a murit.
"Suntem pur si simplu un camin (o familie)" a declarat anul trecut un membru al grupului
unui ziar argentinian. "Hristos ne iarta toate pacatele noastre si ne cunoaste inimile.”

207
Originea "Copiilor lui Dumnezeu"
Fondatorul lor, David Berg, nascut în California în 1919, a fost crescut intr-un mediu
penticostal, atat bunicul cat si mama lui fiind predicatori ambulanti. A învătat din
copilarie concepte neoprotestante standard, cum ar fi "importanta slujirii lui Dumnezeu".
Din nefericire, Berg a avut o copilărie cu probleme: a fost molestat sexual de catre adulti
de ambele sexe. A avut un contact sexual incestuos cu o verisoara la varsta de sapte ani,
iar ca adolescent era obsedat de sex si masturbare - toate acestea în ciuda educatiei
morale deosebit de stricta pe care o primea în familie. Mare parte din copilaria lui Berg a
fost petrecuta, de asemenea, intr-o lume a închipuirii: era animat de o intensa dorinta de
"a fi cineva" si, asemenea mamei si bunicului lui, a crescut cu convingerea ca a fost
destinat a fi un mare om al lui Dumnezeu. De la inceput insa visul lui a fost inseparabil
intretesut cu deviatii sexuale si cu pofta de putere.
In 1944, Berg s-a casatorit si a avut patru copii, fiecare din ei având să joace mai tarziu
un rol important în fondarea "Copiilor lui Dumnezeu". Spre sfarsitul anilor 1940, Berg a
fost numit pastor al unei adunări neoprotestante, unde a lucrat vreme de doi ani. Berg
pretinde ca a fost indepartat din functie pe nedrept, din pricina predicilor lui pline de
putere si a metodelor lui interactive. Unii membri ai familiei sale afirmă însă că adevarata
cauza a fost legatura adulterina cu o membra a adunarii. Oricare au fost motivele, Berg a
afirmat ulterior ca intreaga afacere "m-a infuriat, amarat si scarbit de fatarnicia intregului
sistem bisericesc în asa masura ca aproape am devenit un comunist".
De-a lungul anilor 1950, Berg s-a aflat în cautarea bisericii perfecte, vizitând în acest
scop chiar cultele spiritiste care comunicau cu spiritele. Parea să-si fi gasit o vreme locul
potrivit la "Clinica Sufletului", o miscare radicala fondata de Fred Jordan, un misionar
baptist. Acolo Berg si-a format zelul pentru mărturisiri personale, o practică specifică
"Copiilor lui Dumnezeu" pana în zilele noastre. Berg a petrecut apoi cativa ani
promovând programul evanghelistic al lui Jordan prin intermediul statiilor de televiziune
din America.
In ciuda "slujirii lui Dumnezeu" si fiind departe de sotie în timpul calatoriilor sale, Berg
vizita prostituate si se implica în legaturi adultere. Tot atunci el a inceput să-si molesteze
sexual cea mai tanara fiică, Faithy, ca de la varsta de doisprezece ani să-si faca din ea un
partener sexual.
Spre sfarsitul anilor 1960, Berg îi „slujea lui Dumnezeu" aducandu-si copiii la adunările
de evanghelizare si condamnandu-i aspru pe cei care nu faceau la fel. Marturisirea
credintei era porunca de baza, a conchis Berg, de aceea Dumnezeu îi va trece cu vederea
chiar actele de curvie, adulter, incest, judecată la adresa altora si implicarea în astrologie
si spiritism, atata vreme cat ramanea ascultator în „a marturisi".
In 1968 s-a mutat impreuna cu familia în Huntington Beach, California, si a inceput să
marturiseasca printre hippie. Copiii lui adolescenti au convertit pe multi, aducandu-i apoi
la o cofetărie unde-l ascultau pe Berg predicând pe un ton violent impotriva cultelor si a
institutiilor religioase. Tinerii hippie erau bine tratati si ajutati să scape de droguri, iar
apoi indoctrinati cu crestinism "Berg-ian".
Fugind din fata legilor din California, "Copiii lui Dumnezeu" au plecat la drum în
convoaie de nomazi, oprindu-se în cele din urma la o ferma langa Thurber, Texas, în
1970, unde au crescut în numar si de unde au inceput să trimita grupuri spre alte asezari,
cu scopul de a stabili comunitati si a castiga alti convertiti si ucenici.

208
Interpretând Scripturile intr-un stil de severa condamnare a altora, Berg sustinea ca
bisericile existente se faceau vinovate de neascultare, de compromisuri materialiste, si ca
apartineau Babilonului, curva cea mare din cartea Apocalipsei. Fiecare trebuia să-si
"urasca" si să-si paraseasca familia, de vreme ce doar "Copiii lui Dumnezeu" slujeau pe
Dumnezeu si erau adevarata "Familie". In primii ani ai decadei 1970, tineri si tinere isi
paraseau serviciul cu sutele, renuntau la educatie si familie ca să se alature "Copiilor lui
Dumnezeu", atat în Statele Unite si Canada, cat si în Londra (Anglia) si alte orase mari
ale Europei, Australiei si Americii Latine, odata cu raspandirea lor peste hotare în acei
ani.
Inca din 1969 Berg si-a abandonat sotia si a inceput o viata de adulter cu o tanara
ucenica, de curând convertita, pe nume Karen Zerby (sub noul nume de "Maria"). Berg
pretindea în mod profetic ca Maria era "noua biserica", tanara, pe care Dumnezeu o
ridica, si că sotia si mama copiilor lui reprezenta "vechea biserica" pe care Dumnezeu o
abandona pentru ca era "depasita", deoarece Dumnezeu facea "ceva nou". Acesta a fost
inceputul obiceiului lui Berg de a-l lua martor pe Dumnezeu la păcatele lui, în loc să se
pocaiasca de ele. Prin exprimări "profetice", el se proclama cu aroganta "profetul lui
Dumnezeu pentru vremurile din urma", facând cunoscut "Cuvantul lui Dumnezeu pentru
astazi" prin scoaterea din context a unor versete si exemple din Scripturi, în incercarea lui
de a-si justifica noile doctrine. Ca urmare a exemplului sau personal si a indemnurilor lui
deschise, promiscuitatea sexuala era în floare printre conducatorii "Copiilor lui
Dumnezeu".
Usa spre ocultism a fost deschisa larg atunci când Berg a primit un "ajutor spiritual", si
anume un tigan din evul mediu, Abrahim, pe care, sustinea Berg, Dumnezeu îl trimisese
ca să-i fie inger pazitor sau calauzitor spiritual.
Cu pacatele sexuale "sfintite" de acum si cu puteri oculte care să-l calauzeasca, Berg a
indrumat "Copiii lui Dumnezeu" să se extinda în toata lumea, mai intai în Europa în
1971, pentru ca mai tarziu să atinga fiecare continent la mijlocul anilor 1970. De fapt
zelul misionar nu a constituit singura motivatie din spatele efortului de extindere
mondiala, existând în plus si nevoia lui Berg de a scapa atat de hartuiala parintilor
infuriati ai caror copii fusesera convertiti, cat si de cea a autoritatilor din unele orase si
state.

"Copiii lui Dumnezeu" intre anii 1970 si 1980

In 1973, stabilit la Londra, Berg a poruncit adeptilor sai să inceteze a mai pune accentul
pe marturisirea personala si să se concentreze pe distribuirea mesajelor lui scrise si să
solicite donatii pentru propria lor finantare. Pozitia lui politica (anti-americana, anti-
israeliana, pro-araba) si poemele lui cu nota explicit sexuala au starnit mania publicului si
a presei, iar indraznetele lui profetii false privind distrugerea Americii odata cu aparitia
cometei Kahoutek au provocat confuzie în randurile "Copiilor lui Dumnezeu" din toata
lumea.
In 1976 Berg a aruncat bomba care avea să pulverizeze odata pentru totdeauna orice
iluzie a "Copiilor lui Dumnezeu" de a fi o grupare crestina, facandu-i aberanti si
inacceptabili atat în ochii crestinilor, cât si în fata societatii, în general. Dupa un an sau
doi de experiment personal intr-o noua "lucrare" impreuna cu consoarta "Maria", Berg a
cerut tuturor femeilor membre să inceapa "pescuitul prin flirt", care insemna acordarea de
favoruri sexuale atat pentru castigarea de noi membri, cat si pentru obtinerea bunavointei

209
functionarilor guvernamentali si a factorilor de putere din diferite tari. In epistolele sale,
foarte explicite din punct de vedere sexual, Berg pretindea ca Dumnezeu a sfintit de acum
adulterul si curvia (!!) cu conditia să fie "savarsite în dragoste" si "pentru slava lui
Dumnezeu". Un „frate de credintă” dezamăgit de familia lui putea găsi consolare
(sexuală) în Familia lui Berg, totul săvârsindu-se desigur din „dorinta de ajutorare si din
dragoste de aproapele”. Berg isi instruia adeptii cum să procedeze cu „pescuitul prin flirt”
si cum să ceara cadouri banesti. Curând zeci de membre ale "Copiilor lui Dumnezeu" au
devenit în mod fatis prostituate, ducând la infectarea a sute de oameni cu boli venerice.
Incepând cu această revolutie a „agatamentului”, "Copiii lui Dumnezeu" au inceput să-si
spuna "Familia Dragostei".
Excesele sexuale au condus inevitabil la sex cu copii. Credincios trecutului său, Berg
pretindea că incestul si sexul savarsit cu minori sunt permise, curând apărând o serie de
cazuri de mame si tati deveniti intimi din punct de vedere sexual cu fiii si fiicele lor si
chiar copii tineri savarsind acte sexuale cu alti copii sau cu membri adulti.
Amestecând imoralitatea lui sexuala cu ocultismul, Berg pretindea ca intretine relatii cu
un intreg panteon de zeite pagane, inclusiv Afrodita, Diana, zeita Atlantidei, Mocumba
(aceasta nu este o zeitate, ci reprezintă numele unui cult afro-brazilian). Fascinatia lui
oculta l-a condus pe Berg la promovarea spiritismului, consultarea de medii spiritiste,
astrologie si necromantie. El le-a scris adeptilor sai asigurandu-i ca toti au "ajutoare
spirituale" si-i indemna să afle cine sunt aceste ajutoare spirituale, să le cunoasca.
Originalitatea lui Berg nu s-a oprit aici. In timp ce continua să proclame mântuirea prin
credinta în Iisus Hristos, el a inceput să nege dumnezeirea lui Hristos. Interpretând în
mod eronat versetul din Luca 1:28, Berg pretindea ca Iisus nu a fost Fiul lui Dumnezeu
născut în mod divin, ci urmarea coborarii peste Maria a Arhanghelului Gavriil si a
impreunarii acestuia cu ea (!!).
Spre finele anilor 1970, în timp ce presa din lumea intreaga ii prezenta pe "Copiii lui
Dumnezeu" intr-o lumina negativa din pricina agătatului religios stradal, Berg si-a
instruit adeptii să declare publicului ca gruparea "Copiilor lui Dumnezeu" s-a destramat.
Ei s-au retras în clandestinitate, au devenit inca si mai secreti, mai inselatori în metodele
lor, cel putin în America de Nord. Ei nu au dispărut însă. Sub orice nume s-ar ascunde
acum, ei raman bine organizati si continuă să castige prozeliti de-a lungul si de-a latul
lumii, activând în secret chiar si în tari din care fusesera alungati.
Ultimele evolutii ale "Copiilor lui Dumnezeu"
„Profetul” David Berg s-a dus la dumnezeul lui acum un an. Spre bătrânete ajunsese să
aibă o sanatate subreda, iar "Maria", consoarta lui, a preluat haturile puterii în
supravegherea structurii piramidale de conducere a "Copiilor lui Dumnezeu" si în
stabilirea directiei. Ea a insistat să debaraseze secta de excesele sexuale cele mai grave,
interzicând incestul, abuzul minorilor si legaturile sexuale dintre adulti si adolescenti,
toate pentru a salva miscarea de la auto-dizolvare. Practica de "pescuire prin flirt" a fost
sistata în mod oficial spre sfarsitul anilor 1980 din pricina amenintarii flagelului SIDA,
dar si asta doar dupa ce o membra a murit în Japonia rapusa de o pneumonie provocata de
SIDA. De la aceasta data, membrii au fost instruti să utilizeze "pescuirea prin flirt" numai
cu prietenii vechi, să foloseasca prezervative si să efectueze periodic teste HIV. Aceste
schimbari au fost introduse, asa cum s-a afirmat, pentru auto-protectie si nu în urma
vreunei schimbari de conceptie a grupului.

210
Doctrinele zeitelor si a spiritelor calauzitoare, negarea divinitatii lui Hristos, etc., au
ramas intacte. De asemenea, în pofida faptului ca mii de membrii ai "Copiilor lui
Dumnezeu" sunt infectati cu boli venerice, acestia continua totusi să se bucure de
"libertatea" de a trai în curvie, adulter, "casatorii deschise" si poligamie, toate savarsite pe
ascuns în timp ce fata de public pretind a fi "misionari crestini", momind noi membrii si
straduindu-se să castige favorul unor oameni cu influenta în presa, guvern si armata.
Demascari ale sectei au avut loc frecvent în ultimii ani, lansandu-se campanii majore
impotriva "Copiilor lui Dumnezeu" din partea presei sau a guvernelor unor tari ca India,
Hong Kong, Filipine, Brazilia, Argentina, Spania, Elvetia si Australia si Japonia.
Renuntând la tactica de atac folosita de-a lungul timpului, "Copiii lui Dumnezeu" au
inceput să se apere în mod agresiv utilizând avocati si facând declaratii de presa. Ca toate
sectele, "Copiii lui Dumnezeu" folosesc tehnici inselatoare de prozelitism. Fete
zambitoare, copii cuminti, casete cu muzica si casete video, toate destinate să transmita
imaginea unor crestini fericiti si devotati. Pliantele si afisele lor viu colorate prezintă
imagini ale unui Paradis care îi asteaptă pe membrii sectei, un Paradis în care se află
Tatăl Ceresc, având la dreapta pe Fiul si la stânga... o tânără zâmbitoare cu un decolteu
adânc! Secta isi copleseste potentialii convertiti cu atentii, cuvinte magulitoare, priviri
galese, atingeri dragastoase, imbratisari si cantece minunate.
Folosind astfel de metode si tactici, ei abordeaza pe oameni pe strada, la locul de munca,
chiar în biserici si librarii crestine, în efortul lor de a strange fonduri prin vanzarea de
casete video si cu muzica. Nu au autorizatie pentru a colecta donatii, nu sunt inregistrati
ca societate de binefacere si nici nu platesc taxe. Bunavointa si aparenta lor decenta au
rolul a a îndepărta suspiciunile si intrebarile de genul: "Cine sunteti voi?", "Din ce
organizatie faceti parte?" sau "Cum folositi banii pe care-i strângeti?". In general, ei
incearca să fie evazivi, vagi si să schimbe subiectul. Unul din raspunsurile mai des
folosite este ca sunt doar "misionari independenti" sau uneori dau numele unei false
organizatii care variaza de la tara la tara ("Farmecul Cerului" este un astfel de nume).
Intrebati daca apartin "Copiilor lui Dumnezeu" sau "Familiei Dragostei", ei neaga de cele
mai multe ori, chiar daca sunt confruntati cu dovezi contrare. Au ajuns pana acolo ca au
produs carti umoristice ilustrate foarte reusit, cu scopul de a-i instrui pe copiii lor cu
privire la justetea minciunii fata de cei din afara grupului si inaintea autoritatilor.
In primele luni de apartenentă la "Copiii lui Dumnezeu", un om poate să nu banuiasca
deloc ca face parte dintr-o sectă foarte bine organizată, iar "Copiii lui Dumnezeu" vor
face tot ce le sta în putinta să-l impiedice a descoperi adevarata lor identitate inainte de a
fi profund implicat.
Deoarece secta vorbeste despre Iisus si despre mantuire si preda studii biblice, potentiala
victimă crede ca acestia sunt cei mai sinceri crestini intalniti vreodata si că cunosc
Scriptura foarte bine. Odata convins să li se alature, victima va fi supusă unui intens
program de pregatire cu scopul de a fi indoctrinat cu scrierile lui David Berg. Acest
proces de indoctrinare va fi atat de profund incat odata ce o persoana este acaparata,
aceasta va fi tinuta ani de zile în randurile lor chiar daca doreste să renunte.
Asemenea tuturor sectelor, îndoctrinarea si spălarea creierului merg mână în mână cu
izolarea de sursele de informatie din afara, asa încât membrii nu-si dau seama că fac parte
dintr-o structură închisă. Desi li se spune ca sunt liberi să plece oricand, consecintele
„cumplite” ale unei asemenea hotarari (pierderea mânturii, condamnarea la chinurile

211
iadului si altele) le sunt descrise atat de raspicat, încat teama ii tine pe multi implicati
chiar dacă ar dori să plece.
Membrii sunt puternic indoctrinati în a crede ca nu exista alta grupare în lume în cadrul
careia să-l poti servi pe Dumnezeu 100%. Li se spune clar ca daca parasesc "Copiii lui
Dumnezeu", parasesc prezenta si binecuvantarile lui Dumnezeu si ca singura alternativa
este "sistemul lumii, potrivnic lui Dumnezeu". Ei publica "marturisirile traumatice" ale
celor care nu s-au putut descurca în afara si s-au reintors. Pe langa acestea, multi dintre ei
si-au petrecut o mare parte a vietii de adulti în cadrul grupului "Copiii lui Dumnezeu"
ceea ce face ca lumea de afara să li se para coplesitoare si imposibil de supravietuit în ea.
Cine este abordat pe strada, la scoala sau la locul de munca, trebuie să fie atent la afisele
viu colorate cu texte pe spate si la casetele video sau cu muzica oferite în pachete viu
colorate. În România, aceste materiale au mentionată de obicei adresa "Maria Postfach,
Martinelli, Viena”.
Multi membrii doresc să iasa din mijlocul lor. Acestia sunt oameni sinceri care s-au
săturat de excesele sexuale ale sectei si de invataturile lui Berg. Ei sunt dezamagiti de
asemenea de falsele lor profetii si sunt scarbiti de abuzul mental; ar dori să paraseasca
gruparea, însă dupa ani de zile în care au citit doar "scrisori Mo" (David Berg era
supranumit "Moise"), acum le este teama. Astfel, unii membri ai "Copiilor lui
Dumnezeu", în vreme ce incearca să-si inabuse propriile lor indoieli, continua să
promoveze invataturile lui Berg si să-i ademeneasca si pe altii în sectă.

Martorii lui Iehova

Martorii lui Iehova au pornit din aceleasi rădăcini cu adventistii lui Miller, fondatorul
sectei fiind Charles Taze Russell (1852-1916). În perioada adolescentei acesta si-a negat
traditia prezbiteriană de care apartinea si s-a alăturat mai-liberalei "Biserici
Congregationiste", sectă pe care de asemenea a părăsit-o. În această perioadă el a aflat
despre învătătura Scripturii cu privire la iad, un subiect care i-a stârnit o preocupare
intensă. Cu trecerea timpului, după "studii aprofundate", el si-a rezolvat teama de iad
ajungând la concluzia că iadul nici nu există! La vârsta de 24 de ani l-a întâlnit pe Nelson
Barbour, redactorul unei reviste si conducătorul unui grup dizident din secta adventistilor,
care i-a stârnit lui Russell interesul pentru studierea profetiilor vremurilor din urmă. După
preziceri false si diferente de păreri, cei doi s-au despărtit, Russell începând să-si publice
propria revista, "Turnul de Veghere", revistă care si azi încearcă să zguduie temeliile
Bisericii, dându-l la o parte pe Mântuitorul Iisus Hristos din centrul învătăturii crestine.
De la Barbour a împrumutat Russell ideea că Iisus Hristos urma să revină invizibil pe
pământ în 1874 si că anul 1914 avea să fie anul în care lumea avea să fie distrusă, după
care s-ar inaugura "Împărătia de 1000 de ani" a lui Hristos pe pământ. Negarea iadului si

212
interpretarea profetiilor biblice au devenit subiectele de predică ale noului predicator,
care cu mândrie se autointitula "Pastorul". Un jurnalist, în urma întâlnirii cu Russell, a
scris: "În locul unui căutător smerit al Adevărului, l-am întâlnit pe cel mai destept
propagandist al vremurilor noastre."
Cercul de adepti s-a numit “Studentii în Biblie” ('cei care studiază Biblia', denumire fără
nici o conotatie academică). Denumirea a fost schimbată în 1927 în “Martorii lui Iehova”.
Russell a murit în 1916, lăsându-şi adeptii deziluzionati de prezicerile sale neîmplinite cu
privire la anul 1914. Frâiele sectei au fost preluate de bogătasul Joseph Franklin
Rutherford, care a trebuit să reinterpreteze repede profetiile neîmplinite, pentru a opri
plecarea membrilor din sectă. Sub conducerea lui Nathan Knorr (1924-1977) secta a
cunoscut cea mai mare crestere a numărului de adepti, de la 115.000 la peste 2.000.000.
Actualul conducător este Frederick W. Franz.
Numele "Iehova" reprezintă o varianta de citire a celor patru litere ebraice prin care este
desemnat Dumnezeu în Vechiul Testament. Pentru evrei numele lui Dumnezeu era atât
sacru, încât nici nu trebuia pronuntat. Cu timpul pronuntia (citirea) celor patru litere a fost
uitată, iar evreii au folosit alte sintagme pentru a face referire la Dumnezeu (Adonai,
Elohim, etc.). Trebuie mentionat ca "Iehova" este doar una dintre variantele de citire, o
altă variantă propusă de lingvisti fiind Iahve. Martorii lui Iehova au preferat-o pe prima,
deoarece este mai usor de pronuntat în limbile moderne. Pretentia Martorilor că ei i se
adreseaza lui Dumnezeu pe nume este deci discutabila, întrucât nu este cert că asa se
pronunta în vechime numele lui Dumnezeu!
Russell a fost dat în judecată la un moment dat din cauza teoriilor religioase pe care le
răspândea. Întrebat în instantă, sub prestare de jurământ, dacă cunoaste greaca veche -
limba Noului Testament - el a răspuns afirmativ, însă nu a putut traduce nimic când i s-a
pus în fată un text.
Conducătorii Organizatiei au înteles destul de repede că inovatiile lor religioase nu pot fi sustinute cu
Sfânta Scriptură, astfel că au creat în 1961 o nouă traducere a Biblie, în limba engleză, denumită “Noua
Traducere Mondială a Scripturilor Grecesti”. În realitate, aceasta nu este o traducere, ci o versiune
modificată a Scripturii, în asa fel încât teoriile sectei să capete sustinere. Iată câteva dintre măsluirile
introduse de ei în noua "traducere":
„Traducerea” Martorilor lui Iehova Sfânta Scriptură
Ioan 1:1 "La început Cuvântul era, si CuvântulIoan 1:1 "La început era Cuvântul, si Cuvântul
era cu Dumnezeu, si Cuvântul era unera la Dumnezeu, si Cuvantul Dumnezeu era."
dumnezeu." Aceasta este o declaratie limpede a faptului ca
Schimbarea a fost făcută cu scopul de a sprijini,Iisus Hristos (Cuvantul) este Dumnezeu.
chipurile biblic, negarea de către Martori a
dumnezeirii lui Iisus Hristos.
Coloseni 1:16 "căci prin intermediul lui toateColoseni 1:16 "Pentru că în El au fost zidite
celelalte lucruri au fost create…Toate celelaltetoate… Toate prin El si pentru El s-au zidit."
lucruri au fost create prin el si pentru el." Acest verset afirmă că Iisus Hristos este
Cuvântul "celelalte" a fost adăugat cu scopul deCreatorul tuturor lucrurilor, si nu o fiinta creata.
a sprijini invatatura falsa a Martorilor cum că
Iisus este, la randul Lui, un înger creat.
Evrei 1:8 "Dar cu referire la Fiul: DumnezeuEvrei 1:8 "dar despre Fiul: "Scaunul Tau,
este tronul tău pentru totdeauna si pe veci…" Dumnezeule, este în veacul veacului…"
Ordinea cuvintelor a fost schimbata abuzivA se observa că în acest verset Dumnezeu Tatal
deoarece secta doreste să ascundă faptul că Iisusîl numeste pe Fiul Iisus "Dumnezeule".

213
(Fiul) este numit Dumnezeu.
Erezii ale Martorilor lui Iehova
Martorii lui Iehova au o aversiune deosebită fată de Cruce si Sfinta Treime. Ei sunt
varianta actuală a vechii erezii a lui Arius, învătând că Iisus Hristos nu este Dumnezeu. In
schimb, Martorii sustin că Iisus Hristos este un înger creat. Mai exact, El ar fi una si
aceeasi persoană cu Arhanghelul Mihail! Versetele din Scriptură care arată dumnezeirea
Domnului Iisus Hristos sunt Evrei 1:8, Ioan 1:1, 14, Ioan 20:26-28, Faptele Apostolilor
20:28, Romani 1:3, 8-9 si II Petru 1:1.
Martorii lui Iehova neagă învierea cu trupul a Domnului Iisus Hristos, ei sustinând că
trupul Lui s-a dizolvat în gaze (!). Charles Taze Russell, fondatorul sectei, afirma că
"Omul Iisus este mort, mort pentru totdeauna" ("Studii din Scripturi", vol. 5, 1899, pag.
454). Cu toate acestea, Sfânta Scriptură ne învată clar că trupul Mântuitorului a fost
readus la viată (înviat). De pildă, la Luca 24:39, Iisus spune "Uitati-vă la mâinile si
picioarele Mele, Eu sunt; pipăiti-Mă si vedeti: un duh n-are nici carne, nici oase, cum
vedeti că am Eu". A se vedea si Ioan 2:19-21, Ioan 20:26-28, I Corinteni 15:6, 14.
Martorii lui Iehova neagă că Duhul Sfant este Dumnezeu. In schimb ei învată că Duhul
Sfant este o fortă impersonală, asemenea curentului electric. În falsa lor traducere, în loc
de „Duhul Sfânt” scrie „forta activă a lui Dumnezeu”. Sfânta Scriptură ne învată că
Duhul Sfant este Dumnezeu. În multe locuri citim că Duhul Sfânt are atribute personale,
specifice unei persoane: El se întristează, vorbeste sau este mintit (Faptele Apostolilor 5:3
si 4). A se vedea si Ioan 14:16-17; 16:13-15, Romani 8:26-27, II Corinteni 3:6, 17-18 sau
Efeseni 4:30.
Martorii lui Iehova neagă si pedeapsa vesnică a celor păcătosi. Astfel, ei nu cred în Iad,
toate referirile din Scriptură fiind pentru ei alegorii. In schimb, ei învată că cei
„nelegiuiti” (cei care nu sunt Martori ai lui Iehova) vor fi anihilati si vor înceta să mai
existe. Sfânta Scriptură învată însă despre pedeapsa vesnică a celor necredinciosi. A se
vedea Matei 25:41, 46, Matei 18:8, II Tesaloniceni 1:8-9, Apocalipsa 14:10, 11; 20:10,
15.
Martorii lui Iehova nu cred în nemurirea sufletului. Ei cred că omul, asemenea
animalelor, încetează să existe după moarte. Cu toate acestea, Biblia învată că sufletul
omului continuă să aibă o existentă constientă după moarte: II Corinteni 5:8, Luca 16:19-
31, Filipeni 1:23-24, Apocalipsa 6:9-11.
Martorii lui Iehova sustin si învată că viata vesnică în prezenta lui Dumnezeu este
rezervată doar unui grup select. Astfel, ei spun că doar un grup special de 144.000 de
Martori ai lui Iehova pot trăi vesnic alături de Dumnezeu, în ceruri. Toti ceilalti Martori
vor rămâne pe pământ.
Martorii lui Iehova neagă Sfânta Treime si sustin că Satana este cel care a inventat
învătătura despre Sfânta Treime. Ei resping toate versetele biblice care-l identifică atât pe
Iisus Hristos ca Dumnezeu, cat si pe Duhul Sfânt ca Dumnezeu. Cu toate acestea, Biblia
învată limpede că atât Fiul, cât si Duhul Sfânt sunt alături de Dumnezeu Tatăl. La Matei
28:19, Iisus Hristos vorbeste la singular despre numele Tatălui, Fiului si al Duhului Sfânt,
si vedem că Dumnezeu este o Treime, adică o Fiintă care există ca trei Persoane.
Profetiile neîmplinite ale Martorilor lui Iehova
Având aceleasi rădăcini cu adventistii, Martorii lui Iehova s-au hazardat să calculeze
sfârsitul lumii.

214
Mai întâi a fost Russell care a fixat, pe rând, mai multe date "precise" privind sfârsitul
lumii: 1874, 1914 si 1915. Urmare a neîmplinirii profetiei legate de anul 1914, secta a
început să propovăduiască că în acel an Mântuitorul si-a instaurat un Regat în ceruri.
După moartea lui Russell în 1916, J. F. Rutherford, noul conducător, s-a aventurat să
afirme că "milioanele care trăiesc acum nu vor muri niciodată", anuntând sfârsitul lumii
pentru anul 1925. Până atunci însă, Rutherford prevedea învierea din morti ca având loc
în 1918. Pentru anul 1925 el a anuntat că cei trei patriarhi Avraam, Isaac si Iacov vor
reveni pe pământ, evident ca Martori ai lui Iehova. În acest sens, secta a strâns bani si a
construit o vilă luxoasă în apropiere de Los Angeles, pentru a-i caza pe cei trei.
Presedintele Knorr a renuntat la credinta că cei trei patriarhi vor reveni pe pământ,
afirmând în schimb că acesti "conducători" există deja, ei identificându-se cu conducerea
organizatiei lor (!). Knorr a refăcut calculele si în 1961 a început să anunte anul 1975 ca
dată sigură pentru întemeierea Împărătiei lui Dumnezeu. Trecând si anul 1975 fără să se
întâmple nimic, în cadrul sectei s-a declansat o criză puternică si aproximativ un milion
de membri au plecat. Criza se pare că nu a fost încă depăsită, întrucât secta nu îndrăzneste
să lanseze un alt termen pentru sfârsitul lumii, pentru a tine aprins zelul si entuziasmul
adeptilor.
Sfânta Scriptură declară că profetia neîmplinită este caracteristica de bază a unui
profet mincinos (vezi Deuteronomul 18:21-22).
În ciuda numeroaselor ei profetii false, organizatia Martorilor lui Iehova pretinde ca ea
este singura religie adevărată si că doar membrii ei sunt crestini adevărati. Organizatia
afirmă că nimeni nu poate afla adevăruri spirituale dacă nu face parte din ea. De
asemenea, mai sustine ca mântuirea se obtine doar intrând în organizatie si că toti ceilalti
vor fi distrusi la Armaghedon. Organizatia pretinde ca membrii ei să asculte si să accepte
fără discutie orice poruncă si interpretare înaintată de către organizatie.
Spre exemplu, organizatia interzice membrilor ei primirea sângelui prin transfuzii.
Martorul preferă mai degrabă să moară, el sau copiii lui, decât să încalce aceasta poruncă
a sectei, desi Scripturile nu afirmă nicăieri că transfuziile de sânge ar fi un păcat.
Pretinsul temei al sectei privind această poruncă absurdă sunt versetele din Vechiul si din
Noul Testament referitoare la consumarea de sânge animal odată cu alimentele. Oricărui
Martor al lui Iehova care nu respectă această interdictie i se spune că va fi nimicit în
apropiatul Armaghedon, la vremea judecătii finale.
O alta absurditate a sectei este interdictia de a sărbători ziua de nastere. Explicatia oferită
este aceea că Irod cel Mare i-a tăiat capul lui Ioan Botezătorul cu prilejul unei astfel de
petreceri. In plus, motivează secta, în Scriptura nu se pomeneste de nici o sărbătorire a
vreunei zile de nastere. Unii Martori care au avut curajul de a le trimite copiilor lor o
felicitare scrisă de ziua lor au fost exclusi din organizatie.
In felul acesta liderii folosesc frica si intimidarea pentru a-i tine pe membrii în supunere
fată de organizatie. De asemenea, liderii Martorilor lui Iehova au făcut preziceri ale
sfârsitului lumii pentru a inspira teamă urmasilor lor.
Zelul lor misionar este determinat de credinta că nu vor primi un loc în paradisul
pământesc dacă nu fac prozeliti. Revistele lor, “Turnul de Veghere” si “Treziti-vă!”,
contin prezentări pline de culoare ale promisiunilor lui Iehova pentru cei care se alătură
organizatiei lor. Vehiculând sume uriase provenite de la membri, secta pune un accent
mare pe propaganda scrisă. Anual sunt tipărite milioane de carti, reviste, brosuri si pliante
în peste 30 de limbi ale globului, publicatii vândute sau oferite gratuit de "ministrii"

215
organizatiei (misionari din usă în usă). Un calcul simplu ne lămureste de ce conducătorii
sectei au concentrat toate fortele în această directie. Dacă cei 3.800.000 de membri vor
cumpăra pentru ei însisi cele două publicatii ale sectei, care apar de două ori pe lună,
aceasta înseamnă 3.800.000 x 4 x 12 exemplare vândute pe an. Dacă mai adăugăm că
fiecare membru mai cumpără alte 10 exemplare pentru a face cu ele propagandă, este
lesne de închipuit ce sume vehiculează secta. De aceea îsi permit să distribuie reviste
gratuit la colt de stradă. Odată câstigati noii adepti, acestia devin o sursă garantată de
venit permanent. Sub masca acestei organizatii religioase se ascunde una dintre cele mai
mari întreprinderi economice bazată pe o fantastică exploatare a credulitătii membrilor ei,
transformati printr-o strategie bine pusă la punct în fiinte fără vointă proprie, care execută
orice dispozitii venite de sus, cu un fanatism rar întâlnit si periculos, nu numai din punct
de vedere religios, ci si social.
În iulie 2003, secta a obţinut în România statutul de "cult religios recunoscut", anterior ea
functionând ca asociatie. Diferenta de statut implică, printre altele, faptul că acum secta
este scutită de la plata impozitelor si că copiii Martorilor vor putea beneficia oficial de
educatie religioasă în cadrul sectei, în locul orelor de religie de la scoală.

Miscarea New Age

de Pr. Dr. Sinica Palade

Asa numita miscare New-Age a aparut în secolul al XX-lea în SUA. Pâna aici, o
afirmatie de putina acribie stiintifica. Dar am ales în mod intentionat aceasta formulare
generala pentru a sublinia caracterul oarecum difuz al miscarii. Daca în privinta spatiului
putem specifica statul California, problema datei de nastere a miscarii e mai
controversata. În functie de perspectiva astrologica, antropologica sau psihologica,
diferiti cercetatori au plasat momentul incipient fie în anul 1904 sau 1910 sau 1917, dupa
altii la 5 februarie 1962 (când s-a produs o anume grupare a planetelor). Potrivit
psihologului C. G. Jung, era Varsatorului începe în 1997 sau 2154 (!). Exista si o
enciclopedie (NEW AGE ENCYCLOPEDIA, First Edition) care expune o cronologie a
miscarii. Aceasta ar începe în 1875 cu formarea Societatii Teosofice la New York de
catre Helena Petrovna Blavatsky, Henry Steel Scott si William Quan Judge. Aceasta
totala imprecizie si lipsa de coerenta este tipica miscarii si se datoreaza faptului ca are la
baza interpretari astrologice ce sunt supuse arbitrariului si subiectivismului celor în
cauza. De altfel este imposibil de stabilit cu siguranta când începe aceasta numaratoare si
dupa ce calendar. Si atunci se pune întrebarea: cum se poate pune vreo baza pe o datare
total conventionala?
Una din "virtutile" de care se prevaleaza atât post modernismul cât si New Age este anti-
dogmatismul. Ca ortodocsi suntem întru totul de acord, numai ca new agerii confunda
dogmatismul cu dogmele, combatându-le iresponsabil în egala masura. Prin dogmatism
se întelege cu adevarat o atitudine condamnabila, în vreme ce dogmele sunt garantia
statorniciei si adevarului învataturii crestine. În ceea ne priveste vom considera ca mai
plauzibila datarea postbelica, fara ca aceasta sa fie un element în afara oricarei discutii.
Urmatorul moment ar fi analizarea contextului religios si social în care a aparut miscarea.
Aici lucrurile sunt deja binecunoscute si nu necesita lamuriri suplimentare. Este vorba de

216
"noul imperiu roman", SUA, un imperiu fara împarat, cu forma republicana federativa,
dar un imperiu de facto. Din punct de vedere istoric sunt la îndemâna paralelele cu
imperiul roman pagân. Ambitia de stapânire a lumii s-a conturat pe deplin dupa victoria
repurtata în 1945 asupra celor doua imperii pagâne rivale: al treilea Reich si imperiul
soarelui rasare. Totodata a fost întrecut si imperiul aliat, cel britanic a carei stea începe sa
decada treptat. Va ramâne un singur rival redutabil, si el în mod conjunctural fost aliat,
imperiul pagân sovietic. Începe razboiul rece. Din punct de vedere confesional SUA se
prezinta ca un mozaic în care putem totusi desprinde cu ajutorul datelor statistice
furnizate de enciclopedia Encarta '98 urmatoarea structura: "La jumatatea secolului
trecut, populatia SUA era predominant protestanta; ea includea relativ putini romano-
catolici si evrei, si aproape nici un aderent al religiilor ne-crestine cum ar fi islamul sau
budismul Printre noile fenomene religioase ale secolului trecut se numara fondarea mai
multor denominatiuni americane originale printre care Biserica lui Iisus Hristos a
Sfintilor din Ultimele Zile, cunoscuta popular ca Mormonii; Biserica lui Hristos,
Scientista; Biserica adventista de ziua a 7-a si Martorii lui Iehova. Dupa anuarul statistic
din 1998, cel mai mare grup religios american este cel romano-catolic, aproximativ 25%
din populatie. Printre grupurile majore protestante sunt baptistii (19,4%), metodistii (8%),
prezbiterienii (2,8%), penticostalii (1,8%) si episcopalienii (1,7%). Biserica Ortodoxa are
un numar însemnat (n.n. nu este indicat în procente!). Cea mai raspândita religie ne-
crestina din SUA este iudaismul (2%), dar si islamul, budismul si hinduismul au adepti
numerosi."
Conform fostului consilier de stat american Zbygniew Brzezinski (actualmente membru
al Trilateralei Bilderberg, grup ce este creditat a fi un super guvern mondial), „trebuie (sa
avem) o religie personala." Ca urmare a acestor directive ideologice si a aplicarii lor în
practica, potrivit unui sondaj Gallup în februarie 1978, 10 milioane de americani, tineri
de toate categoriile erau adeptii unor religii orientale; 9 milioane erau angrenati în ceea ce
se cheama „spiritual healing" (vindecare spirituala - o forma tipica a practicilor
terapeutice de tip New Age inspirata din religiile orientale si practicile samanilor nord-
americani). În anul urmator, 1979, 500.000 de catolici americani erau practicanti ai
healing-ului carismatic de influenta penticostala. Aici este cazul sa mentionam apriga
concurenta dintre new-ageri si carismatici, conflictul si contradictia lor datorându-se
mijloacelor lor diferite folosite în acelasi scop: bunastarea pamânteasca aici si acum.
„Nimic nu e nou sub soare." Fenomenul social cunoscut ca New Age a luat amploare
vizibila în anii '60 în mediile hippy de pe coasta de vest, statul California, având ca centru
orasul San Francisco, capitala „contraculturii", supranumit si ,,laborator noilor idei".
Cartierul unde îsi avea sediul aceasta miscare se numea Height-Ashbury, dar a fost
supranumit parodic Height-Hashbury, aluzie stravezie la consumul intensiv de droguri
psihedelice practicat de personajele dubioase adunate aici din toate colturile tarii.
La data de 14 ianuarie 1967 s-au adunat 10.000 de tineri îmbracati într-o tinuta kitsch
pseudo-hinduista, autointitulati ,,flower-power children" în Golden Gate Park.
Evenimentul a fost salutat în ziarul „underground" The City of San Francisco Oracle ca
fiind inaugurarea unei noi epoci. Euforia nu a durat însa „decât o vara", cu toata
raspândirea masiva – 250.000 de hippies numai în SUA. Expresia (luata din filmul
suedez cu acelasi nume) trebuie luata ad-literam, deoarece în octombrie '67 miscarea a
fost declarata moarta si înmormântata simbolic! Motivul principal al acestei disparitii
rapide au fost drogurile si amorul liber practicate fara opreliste de acesti tineri

217
iresponsabili, printre care s-au strecurat elemente subversive sau de-a dreptul criminali
odiosi ca Charles Manson. Aceasta contra-cultura era caracterizata de cunoscutul simbol
al pacii „Make love, not war”, în realitate un stravechi simbol ocult satanist. Muzica
flower-power si combinatia de droguri psihedelice cu variantele de yoga occidentalizata
au trecut în zilele noastre la stadiul de cultura oficiala si chiar considerata corecta din
punct de vedere politic.
Întrucât caracteristica esentiala a miscarii este structura de retea, au existat simultan în
acei ani si alte centre de egala importanta ca: Esalen si Comunitatea Ananda (California),
Findhorn Community (Scotiei), Lama Foundation (New Mexico), Lebensraum-Zentrum
(Zürich) si altele.
Institutul Esalen din Big Sur, California, s-a înfiintat în anul 1962 si este socotit a fi unul
din leaganele miscarii. Sub conducerea lui Michael Murphy si Richard Price, institutul s-
a orientat catre experimentarea de noi terapii si spiritualitate alternativa de orientare
asiatica. Ambitia participantilor era aceea de a conferi acestor experimente de meditatie,
medicina holistica si diverse forme de masaj o alura intelectuala academica. Aici s-au
perindat figuri de seama ale „noii spiritualitati" ca Fritz Perls, întemeietorul gestalt-
terapiei, apoi Ida Rolf cu a sa terapie rolfing, Roberto Assagioli, parintele psiho-sintezei,
precum si Rollo May, Carl Rogers, Alexander Lowen, Christina si Stanislav Grof. Pe
lânga acestia au mai fost prezente personalitati politice ca M. Gorbaciov, Mark Satin si
cercetatori ai noii fizici (Fritjof Capra, Gary Zukav). În fiecare an 5.000-7.000 de cursanti
participa la gama larga de oferte new-age: psihologie transpersonala, psihologie budista,
samanism, hipnoza, yoga, tantra, intuitie practica, gestalt-terapie, metoda feldenkrais,
rolfing si Cursul miracolelor.
Findhorn Community a fost fondata în Scotia de nord în anul 1962 de sotii Peter si Eileen
Caddy împreuna cu Dorothy Maclean. În mod asemanator Helenei Skutch, autoarea
celebrului Curs al Miracolelor, Eileen Caddy a auzit începând cu anul 1953 în timpul
meditatiilor o voce launtrica ce-i dadea directive de conduita spirituala si practica. Fara „a
cerceta duhurile", ea a luat aceasta voce drept Dumnezeu si a urmat-o întocmai. Astfel cei
doi soti împreuna cu secretara Dorothy Maclean au fondat o ferma experimentala model
în care s-au obtinut niste rezultate extraordinare în urma meditatiilor asupra plantelor.

În anul 1970 a aparut la Findhorn o alta figura reprezentativa a New Age-ului, tânarul
american David Spangler. Acesta a continuat cu dubioasele practici de transa spiritista,
contribuind totodata prin lucrarile sale la prestigiul acestui fief al miscarii New Age.

Din aceste centre miscarea s-a raspândit cu repeziciunea mai întâi în SUA si Europa de
vest (spatiul asa-zis "euro-atlantic"), patrunzând apoi la sfârsitul anilor 70 si în Europa de
rasarit, deci si în România. Aici desigur ca New Age-ul a întâmpinat de multe ori
dificultatile inerente sistemului totalitar: cenzura vigilenta a sistemului mass-media aflat
sub controlul statului-partid.
a) Lideri si autori New Age
Prezentarea „corifeilor" miscarii are un caracter selectiv. Alegerea reprezentantilor si a
lucrarilor celor mai semnificative se loveste de obstacolul urmator: în cautarea unei
legitimitati si autoritati cel putin cultural-stiintifice, în cataloagele si enciclopediile
oficiale New Age apar nume de personalitati care nu s-au declarat nicicând a face parte
din miscare. Asa ar fi nume ca Rudolf Steiner, Carl Gustav Jung, Teilhard de Chardin,

218
Mircea Eliade si altii. Pe de alta parte, miscarea îsi poate revendica niste „prooroci" si
chiar „înainte-mergatori", care pe drept cuvânt i-au pregatit - cu stiinta sau fara stiinta, cu
voie sau fara voie - cararile.

Cazul total opus, de asemenea întâlnit în practica, este acela al unor autori sau savanti ce
propaga idei vadit de tip New Age, însa din anumite pricini se leapada deschis de
apartenenta la miscare, ba mai mult, o critica vehement. Aici se pot încadra nume
cunoscute autohtone ca Gregorian Bivolaru, Vasile Andru, Mario Vasilescu, Ion Tugui,
Constantin Negureanu, Pavel Corut, Marian Zidaru. În aceasta situatie am cautat pe cât
posibil sa folosim nume cât mai necontroversate, care nu ar putea face obiectul unor
contestari personale sau din afara. Sursele de baza ale acestor informatii vor fi de-acum
din ce în ce mai mult extrase din mijloacele post-moderniste de informatie: internetul
(www), enciclopediile CD Rom multi-media, e mail-ul (@). Iata spre exemplificare o
lista extrasa de pe un website cu nume „fierbinti" de autori New Age în voga: Lynn
Andrews, Jose Arguelles, Sun Bear, Don Campbell, Ram Dass, Wayne Dyer, Louise
Hay, Jean Houston, Barbara Marx Hubbard, Sue Hubbell, Laura Huxley, J.Z. Knight,
John Randolph Price, James Redfield, John Robbin, Elisabeth Kubler Ross, Jamie Sams,
Virginia Satir, David Spangler, Whitley Strieber, George Trevelyan, Marianne
Williamson.
b) Lucrari semnificative
În decursul navigarii pe internet am întâlnit în website-ul New Age Journal Online! o
publicatie interesanta prin faptul ca se revendica a fi o continuare a revistei „remarcabile
si revolutionare" cu numele de New Age Journal fondata acum 100 de ani de George
Bernard Shaw si prietenii sai vizionari. Acestia se considerau a fi pionieri în domeniul
aspectelor societatii moderne ca: educatia, tehnologia, sanatatea si spiritualitatea. Aceasta
revista de avangarda si-a încetat activitatea în 1922. La 50 de ani dupa aceasta un grup
eclectic de editori si jurnalisti „alternativi" au hotarât continuarea lui New Age Journal,
de data aceasta în maniera post-modernista a anilor 70 caracterizata de cultura globalista.
Am mentionat caracterul post-modernist deoarece aici, spre deosebire de avangarda si
originalitatea modernistilor se trateaza subiecte legate de întelepciunea traditionala
integrata tehnologiei moderne cum ar fi: vechi practici curative tibetane si noile
descoperiri în programarea neuro-lingvistica, feng-shui (arta chinezeasca a design-ului
interior, în voga anii acestia), precum si preocuparea pentru materialele si conditiile
ecologice din arhitectura numita „baubiologie".

Desi Cursul Miracolelor pretinde ca nu are autor (pentru a suscita interesul unor cercuri
cât mai largi), totusi urmarind cu atentie sursele indicate de însisi propagatorii acestui
curs se pot descoperi persoanele implicate în alcatuirea si distribuirea sa. În site-ul numit
THINKING ALLOWED se putea citi în 1998 un interviu pe marginea Cursului acordat
de psihologul american Judith Skutch Whitson doctorului Jeffrey Mishlove. J. S. Whitson
este printre altele presedinta Foundation for Inner Peace, organizatie ce se ocupa cu
publicarea si raspândirea acestui curs. Dar adevaratii autori se numesc Helen Schucman
(a murit în 1981) si William Thetford, autori care din „smerenie" se numesc
„canalizatori", folosind un termen contemporan ce înlocuieste demodatul „medium"
spiritist. Acesti doi psihologi (Helen Schucman s-a declarat evreica si atee militanta, iar
Bill se considera agnostic!), au avut în 1975 o relatie personala ce s-a deteriorat, iar în

219
aceasta situatie tensionata Helen a primit urmatorul mesaj: „Acesta este un curs de
miracole. Va rog sa luati notite." Mesajul venea din partea unei entitati ce s-a recomandat
a fi Iisus! Aici putem face o paralela cu mesajul „tolle, lege” primit de Fericitul Augustin,
mesaj cu adevarat dumnezeiesc ce a dus la convertirea acestuia. Dar ateii si agnosticii de
care ne ocupam n-au avut darul deosebirii duhurilor, si nici precautia de a consulta pe cei
competenti ce ar fi putut sa-i fereasca de ratacire. Si aceasta în situatia când în America
exista de zeci de ani milioane de ortodocsi organizati în diverse eparhii, publicatii
ortodoxe si Institutul St. Vladimir din Crestwood, New York, cu teologi de prestigiu, sau
chiar si mânastiri californiene cu viata ascetica exemplara. Cursul a avut o raspândire
fulgeratoare în mediile „baby boom" din America, generatii postbelice total debusolate
spiritual, în cautare neîncetata a adevarului trecând prin experienta rockului, drogurilor,
perioada hippy, meditatie transcendentala si alte tehnici si filosofii orientale, astrologie,
terapii naturiste sau psihologice, mediul ideal al New Age-ului. Astfel în ianuarie 1987
existau în circulatie 300.000 de copii ale cursului! Judith Skutch caracterizeaza acest curs
- sa retinem, una din cartile „canonice" ale miscarii New Age! - ca fiind un sistem
metafizic de psihoterapie spirituala. Recent (anii 90), au aparut noi carti care aspira la
statutul de „carte de capatâi" si au un autor bine cunoscut, desi acesta locuieste retras într-
un loc necunoscut din SUA. James Redfield a scris mai întâi The Celestine Profecy, apoi
mai multe urmari ale acesteia, în volumul doi care se numeste The Tenth Insight. Pe
internet se poate citi o productie literara înrudita, si anume The Celestine Journal. Dar tot
pe internet n-au întârziat sa apara si recenzii critice, în special venite din zona neo-
protestanta. Una din cele mai pertinente critici se intituleaza „Reflections On A Best-
Seller” de Rolf Nosterud. Acolo se arata între altele ca: „Prin deghizarea conceptelor
oculte într-o terminologie crestina, cartile New Age au introdus, înselator, multime de
asa-zisi crestini în cercuri New Age si neo-pagâne... Observati marea cautare de care se
bucura îngerii contrafacuti si distorsiunile feministe despre Dumnezeu. Întrucât cei mai
multi dintre „cautatorii de adevar" contemporani nu cunosc nici datele si nu au nici vointa
de a rezista acestor iluzii seducatoare, o noua paradigma - o schimbare masiva în viziunea
Americii despre realitate - transforma cultura noastra. În timp ce natiunea noastra
rationalizeaza pacatul si idealizeaza pagânismul, crestinii ar trebui în schimb sa ia aminte
la avertismentele Scripturilor si la învataturile Duhului Sfânt."
Aceste recenzii urmaresc - si realizeaza - o pozitie crestina apologetica, dar din pacate ele
esueaza în zona eterodoxiei propunând solutii ce tradeaza carentele duhovnicesti tipic
neo-protestante: lipsa ierarhiei si continuitatii apostolice, neîntelegerea sobornicitatii si a
Sfintelor Taine, critica cultului sfintilor si liturgicii bisericesti în general, subiectivismul
în interpretarea (adesea literala, fundamentalista) a Scripturii, considerata ca autoritate
suprema si suficienta. Aceste grave abateri dauneaza chiar si celor cu cele mai bune
intentii cum ar fi C. Cumbey, C. Matrisciana, D. Hunt sau L. Gassmann.
Concluzii
Mai rar se întâlnesc luari de pozitie ortodoxe, ce vin mai ales din spatiul american (OCA,
Patriarhia Ecumenica, Patriarhia Antiohiei), dar si din surse atonite. Consideram ca o
necesitate si abordarea mai sistematica a acestor probleme în spatiul nostru, întrucât
aceste atacuri anticrestine se fac tot mai simtite în aceasta perioada tulbure de tranzitie.
Un bun si promitator început a fost facut de Diaconul Profesor Doctor P. I. David în
ultimele sale aparitii editoriale: Invazia Sectelor si Sectologie. Astfel în capitolul V al
primei lucrari intitulat New Age: o „religie" mistico-pagâna si sincretista la dimensiunile

220
întregului univers este prezentat mai întâi un scurt istoric, urmat de un minim doctrinar.
New Age-ul este considerat pe buna dreptate a fi o provocare pentru crestini, acestia
urmând sa aleaga liber si constient între Hristos sau Varsatorul. Suntem încredintati ca
aceasta provocare se va înteti în anii ce vor urma, propaganda New Age fiind pregatita si
promovata de la cele mai înalte nivele politice, acelea ale lojilor masonice supra-
nationale, ale unor „guverne mondiale" ce au ca zona de actiune întreaga planeta. Dar
chiar conform ideologului lor, Alvin Toffler ce a aratat în lucrarea sa „Socul viitorului”
cum aceste perioade cultural ideologice se scurteaza aproape logaritmic, miscarea are
toate sansele de a se curma mult mai rapid decât si-au planificat acesti „maestri arhitecti".
Însa efectele ei duhovnicesti pot fi devastatoare pe o scara foarte larga, ceea ce îndeamna
Biserica la o mare trezvie si reactie, atât la nivelul ierarhiei, cât si al fiecarui credincios în
parte.

Miscarea New Age in Romania

Psihosectele se leaga direct de universul atat de variat, cunoscut sub numele de New Age,
aceasta miscare sau mentalitate in expansiune, complexa si articulata, descrisa ca o
„propunere existentiala" de sincretism exacerbat, uimitor, intre filosofiile orientale,
psihologia inconstientului, ufologie si religii primitive. Un fel de „cloaca universala",
cum a numit-o cineva, si in care poti gasi orice, pentru a-ti construi un "crez pe masura".
Psihosectele, auto-intitulate "miscari pentru dezvoltarea mentalului", creează preocupari
nu atat prin numarul crescand de aderenti, cat mai ales prin potentialul de pericol sociala.
Vorbind de acest din urma aspect, documente statistice ale unor tari occidentale le
considera in stare sa opereze o "destructurare mentala" la adeptii lor, conducandu-i
sistematic si la ruina economica. De aceea, sunt numite uneori si "culte destructive".
De obicei, intre aceste psihosecte gasim sistematic unele care activeaza si in tara noastra,
chiar daca, de regula, au un numar limitat de adepti. Intre acestea amintim:
 Scientologia
 Live Discover Principles
 Silva and Mind Control
 Centrul Roman de Psihologie si Hipnoza Aplicata (Evo Cris)
 Valter Bredeon Seminars
 Cultural and Spiritual Association (Casa)
 Asociatia de Ontopsihologie
 Harmony Body Mind
Psihosectele sunt o realitate in intregime occidentala, prezentand un amestec de intuitii
psihanalitice, precepte morale, metode pseudo-stiintifice, practici initiatice, centrate, de
obicei, pe credinta intr-o Fiinta suprema si pe speculatii escatologice. Ceea ce au in
comun aceste secte este pretentia de a dezvolta pe deplin capacitatile mentale si
psihologice ale omului, prin eliberarea de conditionarile mentale, de boala si de
nefericire.
Riscul consta si in faptul ca, adesea, se ascund sub masca unor asa-zise centre psiho-
terapeutice, institute de cercetare si scoli formative, sau de-a dreptul in cursuri pentru
manageri sau de dezvoltare a memoriei. Frecventarea acestor "cursuri" se face cu plata

221
unor taxe adesea exorbitante, daca nu cu punerea intregului avut la dispozitia comunitatii
respective si cu angajarea "cu norma intreaga" in activitatile organizatiei.
Dintre structurile religioase amintite, pare ca Scientologia ar fi cea care isca preocuparile
cele mai serioase, mai ales ca activeaza in Romania inca din anii comunismului.
Caracteristica majora a acestei miscari e ambitia de a crea o "democratie scientologica" la
scara planetara, mizand pe "purificarea" tuturor indivizilor. Cand acest lucru se va realiza,
in proportie de 80% , nu va mai fi nevoie de alegeri si dezbateri politice, iar cine va
continua sa se opuna miscarii va fi privat de statutul de cetatean. Cercetarile facute asupra
acestei miscari au subliniat gravele repercusiuni asupra familiilor care au un membru
devenit adept al sectei. Terapia tinde sa reduca adeptii la o stare totala de aservire,
folosindu-se de sisteme de conditionare mentala. "Confesiunile" adeptilor privind viata
lor privata, obtinute in urma sedintelor de terapie, sunt apoi folosite impotriva lor, ca
instrumente de santaj.
Se cunosc numeroase cazuri in Europa, dar si la noi in tara, cand diverse miscari
psihoagresive, apartinatoare miscarii New Age, au tendinte sa intre in scoli fie prin
intermediul elevilor si studentilor, fie al unor profesori deveniti adepti ai psihosectelor. A
creat senzatie cazul unei scoli din Toscana (Italia), in care directorul a cerut profesorilor
sa participe la un astfel de curs, care ulterior ar fi fost echivalat cu unul de reciclare.
Consiliul profesoral a cerut demisia directorului si a solicitat retragerea dreptului de a mai
profesa.
Nu trebuie uitat ca si lumea politica si cea a afacerilor sunt poluate de New Age. Intr-o
lume ambigua, e greu sa lupti contra universului New Age, care are elemente
"nevinovate" si periculoase la un loc. Ne lipsesc elementele culturale pentru a-i face fata.
Singura posibilitate este discernamantul duhovnicesc, care ne ajuta sa nu ne oprim la
suprafata, fascinati de aparente, ci "sa aruncam mai la adanc", in marea tulbure pe care
navigam, si sa vedem toate acele elemente ambigui si controversate, care spun ca nu
acolo este Hristos.

Despre ecumenism

ECUMENISMUL. ORIGINI, ESENŢĂ, DEZIDERATE

Astăzi se vorbeşte din ce în ce mai mult despre ecumenism, reuniuni ecumenice,

teologie ecumenică, rugăciuni şi slujire ecumenică; discuţiile antrenează pasiuni dintre
cele mai aprinse, poziţii pro sau contra ale celor două părţi cvasiconstant prezente în
sălile de conferiţe teologice: susţinătorii care afirmă cu tărie misiunea ortodoxă făcută în
rândul neortodocşilor prin adunările ecumenice şi adversarii acestei mişcări.
Vom menţiona doar câteva aspecte privind mişcarea ecumenică, scopurile
acesteia şi concretizarea lor în viaţa Bisericii Ortodoxe.

222
 Întâi trebuie amintit că ecumenismul, ca idee, a apărut la mijlocul sec. XIX în
Anglia şi America, propunându-şi să unească diferitele confesiuni creştine ce se
autointitulează greşit “biserici”. Mai târziu, în 1948, la Adunarea de la Amsterdam, s-a
hotărât fondarea aşa-numitului “Consiliu Mondial al Bisericilor”, cu sediul la Geneva.
Termenul de “ecumenism” a fost introdus la Congresul de la Edinburgh (Scoţia) în 1910,
Congres al organizaţiei I.M.K.A. condusă de cunoscutul lider francmason John Mott
(1865-1955) care a şi prezidat lucrările acestui congres. Semnificativ este faptul că John
Mott nu a ales pentru denumirea mişcării sale termenul de “universalism” (de la
latinescul universum- univers), ci analogul grecesc, “oecumenicos” care aparţine exclusiv
Bisericii Ortodoxe. Copul vădit al acestei substituiri a fost cel de a masca intenţiile
acestei mişcări sub un termen clasic pentru Ortodoxie – acela al ecumenicităţii,
universalităţii Sfintei Biserici Ortodoxe – existând pericolul de a identifica cândva
Sinoadele Ecumenice cu ”Consiliul Mondial al Bisericilor”. Dealtfel, chiar una din
Bisericile Ortodoxe, cea Rusă, s-a exprimat semnificativ în acest sens, trăgând un semnal
de alarmă, încă din anii trecuţi, după lucrările Adunării a V-a a CMB de la Nairobi: “Un
alt pericol care ameninţă grav unitatea creştină şi viitorul mişcării ecumenice {…} este
iluzia, nutrită de unii participanţi la mişcarea ecumenică, precum că C.M.B. ar putea
asigura un asemenea grad al apropierii ecumenice a bisericilor membre ale ei, încât una
din viitoarele sale adunări generale se va transforma în sinod creştin ecumenic.”
Aşadar încă dintru început, autodenumirea acestei mişcări drept “ecumenică”
ridică grave semne de întrebare asupra a ceea ce urmăreşte ea. Noi afirmăm că aparţinem
de acel ecumenism, vechi şi pururi nou, adică de universalitatea Sfintei Biserici
Ortodoxe întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos în scopul răspândirii adevărului
divin revelat propovăduit de Hristos şi înfăptuirii mântuirii făgăduite de El.
Între acest ecumenism ortodox şi “ecumenismul” promovat de C.M.B. există
contradicţii flagrante şi deosebiri dogmatice profunde care fac imposibilă apartenenţa la
Sfânta Biserică Ortodoxă Universală şi, în acelaşi timp, la mişcarea ecumenică ce îşi
impune în ultima vreme concepţiile sale, tot mai insistent şi tot mai străin de duhul
Ortodoxiei. Iată principalele puncte inacceptabile pentru un ortodox:
A). Mişcarea Ecumenică se bazează pe teologia modernistă promovată în spaţiul
eterodox în zorii veacului XX şi care susţine întâi de toate existenţa Sfintelor Taine
mântuitoare şi sfinţitoare şi în afara graniţelor Bisericii Ortodoxe. Această concepţie
care consideră grupările eretice şi schismatice ca nefiind complet rupte de trupul
Bisericii celei Una, îi face pe teologii modernişti să afirme ca în tainele (Botez,
Mirungere, Hirotonie, ş.a.) săvârşite de eterodocşi lucrează acelaşi har mântuitor şi
sfinţitor al Sfântului Duh, chiar dacă nu în plinătatea lui, ca în Biserica Ortodoxă.
Menţionez că încă din 1982, comisia “Credinţă şi organizare” de la Lima a adoptat
documentul B.E.M. care constituie efectiv baza dogmatică şi liturgică minimă a unirii
creştinilor – Botez, Euharistie, Slujire (preoţie). Analiza atentă a conţinutului acestui
document demonstrează două aspecte:
1). Faptul că în B.E.M. nu sunt menţionate 4 Taine bisericeşti: Mirungere,
Spovedanie, Căsătoria şi Sfântul Maslu, denotă că acest document nu le
recunoaşte drept taine.
2). B.E.M. este alcătuit după criterii pur protestante. În finalul preambulului
B.E.M., alcătuitorii declară într-un mod străin de duhul dreptei credinţe: ”nu
trebuie să ne aşteptăm în B.E.M. la o interpretare teologică deplină a botezului,

223
 euharistiei şi preoţiei”, aceasta fiind în opinia lor “în cazul dat neadecvată şi
nedorită”.
B). Teologia modernistă promovează aşa-zisa “teorie a ramificaţiilor” potrivit
căreia Biserica lui Hristos este trunchiul comun din care se desprind ramuri care deţin şi
ele - ca biserica româno-catolică, protestantă, necalcedoniană, anglicană, etc. – har
mântuitor şi sfinţitor.
C). Consecinţa imediată a celor expuse mai sus este posibilitatea rugăciunii în
comun cu eterodocşii şi chiar a Euharistiei. În ultima vreme, la reuniunile C.M.B. se
afirmă că numai săvârşirea Euharistiei în comun trebuie respinsă, celelalte slujbe sau
rugăciuni fiind acceptate.
D). De multe ori, autoprezentarea membrilor sau susţinătorilor mişcării
ecumenice poate îmbrăca forme aberante. Să menţionăm manifestările de la Vulcana- Băi
(Târgovişte, august 1998) când materialul pus la dispoziţia participanţilor se defineşte ca
“Religia secolului XXI , religia speranţei”, afirmându-se că nu se vrea un parlament al
religiilor, ci mai grav, conform cuvântului de deschidere, “un chip sustras dogmelor, un
chip viu şi convingător” în care funcţionează alte legi decât cele creştine şi anume “legea
curcubeului”, sau Conferinţa Mondială a Religiilor Lumii pentru Pace ţinută la Bucureşti
în septembrie 1998, când manifestările au culminat cu aprinderea unui “foc sacru” şi
rostirea rugăciunii în comun pentru pace împreună nu numai cu reprezentanţii
confesiunilor creştine eterodoxe, dar şi cu necreştinii şi cei aparţinând cultelor păgâne
asiatice.

Acestea fiind datele, vom prezenta pe scurt credinţa noastră legată de ele:
A). În privinţa harului mântuitor şi sfinţitor al Sfântului Duh, Sfântul Vasile cel
Mare afirmă în Epistola I Canonică: “Începutul separării a fost schisma, iar prin această
despărţire ei nu mai au harul Sfântului Duh care nu li se mai dă din momentul
despărţirii lor. La începuturi, înainte de despărţire, aceştia aveau harul preoţiei şi prin
punerea mâinilor transmiteau acest har sfinţitor, iar după schismă au devenit laici, încât
nu mai au puterea harului nici pentru a boteza, nici pentru a hirotonii; cei rupţi de
Biserică au devenit astfel incapabili să transmită şi altora harul Sfântului Duh”. Sfântul
Irineu de Lyon afirmă: “Unde este Biserica, acolo este şi Duhul Sfânt , iar unde este
Duhul Sfânt acolo este Biserica şi tot harul, iar Duhul Sfânt este Adevărul”; “Cei care se
depărtează de la Biserică (…) ei se pedepsesc pe ei înşişi, tocmai despre ei spune Sfântul
Apostol Pavel că după prima şi a doua mustrare, îndepărtează-te de ei.” Sfântul Ciprian al
Cartaginei: “În afara Bisericii nu există mântuire: casa lui Dumnezeu este una singură şi
este imposibil să se mântuiască cineva în altă parte decât în Biserică (…) oricine se
depărtează de Biserică devine străin de testamentul Bisericii. Cel ce strică pacea şi
unitatea în Hristos, lucrează împotriva lui Hristos.” Fericitul Augustin: “Mântuirea ni se
dă prin Biserică, iar cei ce sunt în afara Bisericii, nu vor primi viaţa veşnică.” Sfântul
Chiril al Ierusalimului: “ Mărturisirea credinţei ne învaţă despre una sfântă,
sobornicească şi apostolească Biserică pentru ca să te păzeşti de stricăciunea adunărilor
eretice şi să fie totdeauna în Sfânta Soborniceasă Biserică.” Fericitul Augustin: “Afară de
graniţele Bisericii poţi avea orice, cu excepţia mântuirii. În afara Bisericii, se poate să
ai trepte ierarhice, taine, Aliluia şi Amin, Evanghelie, credinţă şi să propovăduiţi pe
Dumnezeu în trei ipostasuri, dar mântuire poţi să ai exclusiv în Biserica universală şi
dreptmăritoare.”

224
 Socotim că numai aceste argumente ale Sfinţilor Părinţi, cât şi întreaga noastră
Tradiţie ne îndreptăţesc să credem că:
- nici graţia divină creată împărtăşită credincioşilor romano-catolici prin
Sacramentele acestora nu serveşte mântuirii şi sfinţirii celui ce o primeşte;
- nici simbolistica protestantă privind Euharistia nu ni-L oferă pe Hristosul cel
adevărat;
- nici o altă Taină săvârşită în afara Bisericii Ortodoxe celei una nu este
deţinătoare a harului Sfântului Duh.
- în afara Bisericii dreptmăritoare, săvârşirea Tainelor chiar în cele mai mici
amănunte, nu se poate înţelege decât ca o formă exterioară lipsită de har.
Aceste forme goale însă îşi recapătă valabilitatea după întoarcerea în Biserica
Ortodoxă.
B). Afirmăm că Biserica lui Hristos, conform Simbolului nostru de credinţă, este
una, sfântă, sobornicească şi apostolică. Biserica este trupul mistic al lui Hristos.
Hristos nu poate avea mai multe trupuri pentru că ea (Biserica) este zidită pe “piatra cea
din capul unghiului” care este credinţa. Dogma ortodoxă este piatra cea din capul
unghiului pe care se zideşte şi actul liturgic şi morala creştin-ortodoxă şi activitatea
misionară şi orice manifestare a creştinului ortodox în societate. Orice act exterior al
credinciosului devine o mărturisire de credinţă de care vom da seama ştiind că vom fi
întrebaţi şi “despre orice cuvânt deşert”.
De aceea noi mărturisim că nu pot exista fragmente de mântuire,
fragmente de adevăr şi nici jumătăţi de credinţă , odată ce “Vestea cea bună”, Evanghelia
lui Hristos, a fost propovăduită în lume prin sfinţii săi ucenici şi apostoli care au
întemeiat Biserica. Această Biserică deţine adevărul integral despre mântuire şi cine
pretinde că, rupându-se de trupul Bisericii celei adevărate, se poate mântui cu bucăţele de
adevăr doar, acela se înşeală. Pentru că un singur mădular numai rupt dintr-un trup întreg
nu poate să aibă viaţă prin sine însuşi şi cu atât mai mult să fie lucrător, decât numai
realipit fiind la trupul din care a fost rupt (pilda vieţii celei adevărate: “Eu sunt viaţa cea
adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul . Orice mlădiţă care nu aduce roadă, El o taie; şi
orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă…”). Însuşi
Domnul Iisus Hristos subliniază necesitatea credinţei în cuvintele: “Cine va crede şi se va
boteza, se va mântui; dar cine nu va crede, se va osândi” (Marcu 16,16) iar în convorbirea
cu Nicodim El spune: “Cine nu crede, a şi fost judecat”. Sfântul Fotie, Patriarhul
Constantinopolului a explicat foarte bine legătura dintre credinţa dreaptă şi faptele
plăcute lui Dumnezeu: “Virtuţile trebuie să fie ocrotite de credinţă: cu ajutorul ambelor
trebuie să se formeze adevăratul om, căci dogmele cele drepte fac vrednică viaţa, iar
faptele curate arată dumnezeirea credinţei. “Toţi Sfinţii Părinţi au preţuit înalt credinţa
Ortodoxă ca forţă dătătoare de har şi de mântuire”; “Nu păcătui în credinţă, ca să nu se
mânie pe tine Creatorul nostru. Cine nu ţine credinţa cea dreaptă … sufletul lui nu va
avea parte de viaţa veşnică; el este un vânzător declarat al lui Dumnezeu”- Sfântul
Antonie cel mare. Sfântul Marcu Eugenien al Efesului : “Credinţa noastră este dreapta
mărturisire a Părinţilor noştri. Cu ea mai nădăjduim să ne împărtăşim înaintea Domnului
şi să primim iertarea păcatelor; iar fără ea nu ştiu ce fel de cuvioşii ne-ar putea izbăvi de
chinul cel veşnic”. Cuviosul Marcu Grecul: “A înlocui sau a schimba ceva cât de puţin
în învăţătura credinţei este o mare crimă şi pierderea vieţii veşnice”. Sfântul Paisie
Velicikovscki: “Sfinţenia adevăraţilor bărbaţi sfinţi…nu se cunoaşte propriu-zis după

225
minuni (căci şi păgânii şi ereticii pot face minuni cu ajutorul diavolului), ci după
adevărata credinţă ortodoxă, după felul în care păzeşte cu grijă dogmele dumnezeieşti,
urmează toate canoanele apostolice soborniceşti şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe şi după
vieţuirea cea fără prihană urmând toate poruncile evanghelice şi patristice. ”Sfântul
Serafim de Sarov în dialogul său cu Motovilov se exprimă astfel: ”Cel care are harul
Sfântului Duh pentru dreapta credinţă în Hristos, chiar dacă e şi smerit cu sufletul, din
slăbiciune omenească, din pricina unui anume păcat, nu va pieri în veci, ci va fi înviat
prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care iartă păcatele lumii şi dăruieşte har peste
har (…).Pentru Dumnezeu, preţuieşte dreapta credinţă în El şi în Fiul Său cel Unul-
Născut, căci tocmai pentru aceasta se dă de sus în plinătate harul Sfântului Duh.”

Graniţele Bisericii lui Hristos caracterizate prin două condiţii esenţiale:

a)Credinţa adevărată; b)Unitatea euharistică.
Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte astfel despre dreapta credinţă:
”Mântuitorul şi-a numit Biserica sa sobornicească, dreptmăritoare. ”Despre unitatea
euharistică, Sfântul Ciprian al Cartaginei scrie următoarele: ”Trebuie să ştii că episcopul
este în Biserică şi Biserica în episcop, iar cel ce nu este în comuniune euharistică cu
episcopul, acela nici nu este în Biserică şi se înşeală cei care nu sunt împăcaţi cu ierarhia
iniţiată de Dumnezeu, având nădejdea să-şi găsească unitatea liturgică pierdută (…).
Când de fapt, Biserica este una, sobornicească şi neîmpărţibilă şi peste toate unită şi
întărită prin comuniunea euharistică a ierarhilor”. De aici rezultă clar că unitatea de
credinţă şi liturgică a episcopilor formează Biserica adevărată a lui Hristos.
Aşadar cei care s-au despărţit de trupul lui Hristos, biserica este una, nu mai sunt
Biserici.
Cum altfel ar mai putea fi ele biserici creştine dacă nu mărturisesc credinţa cea
adevărată şi dacă au întrerupt comuniunea euharistică cu Biserica cea una? A spune că
două corăbii duc la limanul mântuirii - cea Ortodoxă şi oricare din cele ale eterodocşilor
– înseamnă a spune că sunt două adevăruri, două căi spre cer, şi nu una singură pe care a
instituit-o însuşi Domnul.
Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: “Biserica adevărată a lui Hristos este una
singură din care în diferite timpuri s-au despărţit diverse adunări eretice şi grupări
schismatice.” Sfântul Ioan Hrisostom îi numeşte pe cei desprinşi din trupul Bisericii, ori
eretici ori schismatici. Orice creştin ortodox trebuie să respingă categoric învăţătura
protestantă a acelor teologi care consideră eretici numai pe cei care s-au separat de
Biserică în primele patru veacuri.
Oare nu şi Sinoadele Ecumenice IV, V, VI, VII au înfierat ca eretici pe cei ce se
abat de la credinţa cea dreaptă? Nu au fost declaraţi eretici cei care nu cinstesc icoanele,
Sfintele Moaşte şi nu o cinstesc pe Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu? Şi ştim
că acestea au fost aşa şi s-au spus după veacul IV. Ori grupările protestante , spre
exemplu, intră tocmai în categoria mai sus menţionată.
C) Sfintele Canoane opresc rugăciunea în comun cu schismaticii şi ereticii
(Canoanele 10, 11, 45, 47, 65 Apostolice; Canoanele 6, 9, 32, 33, 34 Laodiceea; Canonul
9 al Sfântului Timotei al Alexandrei). Canonul 45 Apostolic porunceşte :”Episcopul sau
Preotul sau Diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii să se afurisească şi dacă l-ar primi
să slujească ca preot, să se caterisească . La tâlcuirea Canonului 47 al Sfinţilor Apostoli,

226
scrie Sfântul Nicodim Aghioritul că “ Latinii sunt eretici şi nu au nici Botez, nici Preoţie
şi dacă vreun preot nu botează pe cei ce se întorc la Ortodoxie, se afuriseşte”.
Actul rugăciunii este o mărturisire a adevărului de credinţă, o participare mistică
la dumnezeire întrucât cerem împărtăşirea harului necreat care îndumnezeieşte pe
adevăratul luptător şi trăitor în Hristos. Rugăciunea ne apropie la modul cel mai intim şi
ne face să împărtăşim acelaşi Duh Sfânt, iar motorul rugăciunii este încredinţarea
lăuntrică că Dumnezeu îl ascultă pe credincios, încredinţare izvorâtă din credinţa lui.
Aşadar, dacă credinţa este stricată, atunci de ce fel de rugăciune comună se pot împărtăşi
un ortodox şi un romano-catolic, spre exemplu, ştiind că romano-catolicii prin baza lor
doctrinară atentează la însăşi dogma Sfintei Treimi?
Dacă în tradiţia Bisericii s-ar fi înţeles prin cuvântul eretic numai cei care-au
căzut din credinţă în primele patru veacuri, atunci Sinoadele Ecumenice ar fi adus
precizări afirmative privind rugăciunea în comun cu cei ce au fost declaraţi eretici în
veacurile precedente (iconoclaşti, monofiziţi, monoteliţi etc.). Ori toţi cei care s-au abătut
numai ” cu o iotă sau o cirtă” de la adevăr au fost anatemizaţi şi s-a oprit rugăciunea în
comun cu ei.
Noi, ortodocşii spunem oricând “ da” rugăciunii pentru cei căzuţi în rătăcire,
faptelor de iubire faţă de aceştia, dar respingem orice formă de rugăciune în comun cu ei
ştiut fiind că acelaşi Duh Sfânt lucrează şi se roagă atât la Sfânta Euharistie, cât şi la orice
act religios individual sau colectiv realizat de creştinul ortodox care are o relaţie vie şi
conştientă cu Dumnezeu-Sfânta Treime.
D) În legătură cu aspectele menţionate despre manifestările de la Vulcana- Băi şi
Bucureşti din august-septembrie 1998, merită precizate următoarele: Biserica Ortodoxă,
ca Biserică misionară are datoria fundamentală de a propovădui adevărul evanghelic
oricând şi oriunde. Oare, cărui Dumnezeu însă, se pot ruga împreună creştinii ortodocşi
şi ereticii ori păgânii, dacă recunoaştem că actul rugăciunii ţâşneşte din lăuntrul sufletului
care a primit şi acceptă o anumită învăţătură de credinţă? Pentru că unul este Dumnezeul
creştinilor cel slăvit în Treime, pe când “ toţi dumnezeii neamurilor sunt draci” (Psalmul
95,5). Actuala structură a C.M.B. şi întreaga sa ideologie arată că mişcarea ecumenică
este o mişcare cu o doctrină bine conturată, bazată pe “teoria ramificaţiilor” şi
valabilitatea Sfintei Taine şi în cadrul celorlalte confesiuni creştine.
În cadrul acestui C.M.B., situaţia de fapt, constă în aceea că şi cei mai înverşunaţi
eretici sunt trataţi ca membri cu drepturi egale ai trupului Unul Singur al lui Hristos-
Biserica drept măritoare. Ei se autointitulează “ biserici” fără a fi ca atare şi însăşi
Consiliul de la Geneva acţionează în calitate de Consiliu Mondial al Bisericilor. Prin
însăşi această denumire, Biserica creştină este pusă pe aceeaşi treaptă cu toate aşa
numitele “ biserici” care fac parte din C.M.B. Scopul final al unei astfel de “ nivelări”
este de a transforma noţiunea de Biserică într-o noţiune ordinară, obişnuită, adică într-o
abstracţie ce reuneşte pe principii egale diferitele “biserici” însemnând ştergerea treptată
şi completă a sensului dogmatic de Biserică.
Urmând calea ecumenismului şi eterodocşii şi ortodocşii sunt păgubiţi de adevăr.
Eterodocşii care caută sincer adevărul mântuitor şi harul înnoitor nu vor fi motivaţi să
accepte Ortodoxia întrucât se întăresc mai mult în rădăcina lor, C.M.B. recunoscându-i
drept biserici. Sfântul Ioan Cassian spune: “ Nu încape nici o îndoială că cel care nu
mărturiseşte credinţa Bisericii, se află în afara Bisericii”.

227
 Astfel, temeiurile pe care funcţionează C.M.B. sunt inacceptabile pentru
Ortodoxie:
a) Primul temei, adoptat la Evanston la a doua Adunare Generală a C.M.B.
(1954) spune: ” C.M.B. reprezintă o comunitate a bisericilor care recunosc
pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor.” Pentru
ortodocşi acest temei care nici măcar nu a fost adoptat de membrii C.M.B. în
totalitatea lor, este de neacceptat întrucât nu sunt aduse precizările
hristologice, elaborate de Sinoadele Ecumenice. În el nu se vorbeşte despre
ereziile nestorienilor, eutihienilor, apolinariştilor etc. care recunosc într-o
manieră proprie pe Iisus Hristos ca Dumnezeu şi totuşi sunt deosebiţi radical
de Ortodoxie.
b) Al doilea temei adoptat de a treia Adunare Generală a C.M.B. din New-Delhi
(1961): “ C.M.B. este o comunitate a bisericilor care mărturisesc pe Domnul
Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor după Scripturi şi ca urmare, caută să
respecte împreună mărturisirea lor comună întru slava Dumnezeului celui
Unul- Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”. Nici acesta nu este cu adevărat acceptabil
întrucât nici aici nu se spune cum trebuie să crezi în Dumnezeu Cel în Trei
Ipostasuri; noul temei nu contestă ereziile antitrinitarilor, nestorienilor,
apolinariştilor, subordinaţioniştilor şi fiind formulat confuz el poate fi oricând
contrasemnat de toţi reprezentanţii contemporani ai acestor erezii vechi.
Biserica Ortodoxă are Crezul său ferm şi nu poate accepta ideea “ minimului
dogmatic” proferată de ecumeniţi în favoarea unirii, aceasta însemnând
renunţarea la dogmele cinstirii icoanelor, a Maicii Domnului, cultul sfinţilor,
rugăciunilor pentru cei adormiţi etc.
La Vancouver (1983) la a patra Adunare Generală a C.M.B. s-a legalizat “ preoţia
feminină”, iar unele voci îndemnau pe femei să substituie ideea despre Dumnezeu-Tatăl
prin ideea unei zeiţe- mamă.” Protestele şi vocile ortodocşilor au devenit în timp din ce
în ce mai puţin auzite. Iată câteva poziţii categorice în legătură cu a şaptea Adunare
Generală de la Canberra(1991): “ Se constată aşa cum am sesizat de mult, tendinţe de
adâncire a protestantismului şi nicidecum de dorinţa sfântă spre unitate în Hristos şi unire
sinceră (Î.P.S. Mitropolit Bartolomeu de Calcedon); “În curând în C.M.B. nimeni nu
se va mai interes de teologie…Duhul Sfânt pentru “ecumenism” este o temă nicidecum o
persoană a Sfintei Treimi de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul…Dogma Sfintei Treimi este
vitală pentru biserică şi pentru fiecare creştin în parte.”
(Î.P.S. Mitropolit Ioannis Zizioulas al Pergamului). Să notăm părerea
reputatului teolog român Pr. Prof. Dumitru Stăniloae: “Ecumenismul este pan-erezia
veacului XX” afirmaţie semnificativă prin aceea că însuşi profesorul Stăniloae a
participat la manifestările anterioare ecumenice din ultimele decenii însă cu siguranţă, nu
a putut să-i scape natura anticreştină a ecumenismului pe care pr. Prof. Îl recunoaşte, în
acelaşi interviu luat în ultimul an al vieţii sale drept o mişcare afiliată masoneriei
mondiale.
Mulţi teologi ecumenişti susţin că fac misiune ortodoxă prin participarea la
C.M.B., dar de fapt, aceasta înseamnă acordarea deplină a girului ortodox faţă de
confesiunile creştine ce se intitulează biserici “şi care pretind că nici una din bisericile
participante la C.M.B.” nu deţine adevărul integral. După a opta Adunare Generală a
C.M.B. (Harare, 1998) iată ce remarca un reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse, pr.

228
Ilarion Alfeev: “Ortodocşii nu pot influenţa activităţile C.M.B. pentru că ei nu reprezintă
o minoritate. Ce să mai spun despre cinstirea Maicii Domnului sau a icoanelor? Acestea
nu pot fi discutate pentru că “divizează”. Dar despre limbajul inclusiv sau despre
hirotonia femeilor? Acestea nu divizează? Ca să nu mai vorbim şi de recentele practici
şamanice promovate la o şedinţă a Adunării de la Harare 1998, la care secretarul general
al C.M.B. Dr. Conrad Raiser a încheiat ceremonia de deschidere a Decadei Ecumenice de
Solidaritate cu femeile, cu un act de vindecare în tradiţia şamanică din Coreea. Iată în ce
lumină trebuie văzute hotărârile recente ale Bisericii Ortodoxe ale Georgiei, Bulgariei,
Serbiei de a se retrage complet din mişcarea ecumenică. Aceste biserici locale au înţeles
că participarea lor la C.M.B. devine inoportună şi chiar anti-ortodoxă.

Concluzii

Din cele expuse până acum reiese că nu este deloc justificată participarea
ortodocşilor la mişcarea ecumenică. Atitudinea atât de negativă a unor ortodocşi şi chiar a
unor biserici locale faţă de ecumenism, precum şi scepticismul actual profund al Bisericii
Ruse, a Ierusalimului şi a Eladei (inclusiv comunitatea atonită) asupra mişcării
ecumenice, ar putea fi învinuite de următoarele:
1)neparticipând la mişcarea ecumenică, care a cuprins întreaga lume, ei s-ar
opune păcii şi solidarităţii dintre oameni;
2) respectarea adevărului fără “dragoste” nu este justificată în condiţiile situaţiei
tragice actuale din lume;
3)noi ne-am opune tendinţelor de pace ale oamenilor de stat care fac eforturi
colosale pentru apropierea de acele alianţe politico-militare aparent favorabile.
Trebuie răspuns la acestea prin următoarele:
Creştinii ortodocşi niciodată nu au înţeles că, dacă refuză, pe baza hotărârilor
canonice orice contact cultic şi sacramental cu eterodocşii, atunci în mod implicit am
priva de dragostea noastră oamenii în general, în planul relaţiilor social-umane. Pe plan
social, Biserica Ortodoxă se roagă conform poruncii scripturistice “pentru pace în lumea
întreagă”: “să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii… ca să
petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşenia şi buna credinţă”(I.Timotei 2,1-
2). Misionarismul social, ospitalitatea creştină, bunacuviinţă nu trebuie să aibă a face cu
promovarea “minimului dogmatic” ştiut fiind că “în dogmă nu există concesie.”(Sfântul
Marcu al Efesului).
Toţi Sfinţii Părinţi care au fost pentru pacea în lume îndreptau atenţia creştinului
înainte de toate către cer şi către lăuntrul sufletului. Sfântul Serafim de Sarov:
“Dobândeşte duh paşnic şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău.” Sfântul Macarie
cel Mare se referea şi el întâi de toate la o anume pace: ”pacea cerească, care a născut
Lumina lumii, pacea pe care au rostit-o proorocii şi despre care au vorbit cei cucernici şi

229
au binevoit-o îngerii (Luca 2,14). Pacea lui Dumnezeu, care a fost cu toţi Sfinţii Părinţi şi
i-a ferit de orice ispită. Această pace fie cu voi în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului
Duh. Amin.”
Călăuzindu-ne după aceste gânduri despre pace ale Sfinţilor Părinţi, noi ne
temem să trădăm pe Domnul Iisus Hristos – Domnul Păcii şi Învăţătorul Iubirii, Cel
Unul adevărat. O astfel de trădare am săvârşi dacă, în numele unei alte păci am
consimţi să intrăm în comuniune de rugăciune, de doctrină ş.a.m.d. cu eterodocşii
conform principiului ecumenic: “Dai ca să dau, renunţi ca să accept… este un
început.”

230
231