Sunteți pe pagina 1din 5

Eleodor FOCŞENEANU, Istoria Constituţională a României 1959-1991, Ed.

Humanitas,
Bucureşti, 1998, 176p

Lucrarea lui Eleodor Focşeneanu este o premieră în ceea ce priveşte istoria


constituţională a României, o primă ediţie a acestei lucrări fiind publicată în 1992, la numai un
an de la prima constituţie post-decembristă.
„Istoria Constituţională a României 1859-1991” este împărţită în zece capitole ce
acoperă premisele constituirii statului naţional român, o sută trei zeci şi doi de ani de istorie
constituţională românească, la care se adaugă concluziile lucrării. Fiecare dintre cele zece
capitole ale lucrării are în „subordine” mai multe secţiuni ce tratează subiecte punctuale din
aria tematică a capitolului din care face parte. Astfel, autorul se asigură că, într-o manieră
coerentă şi exactă, cititorul parcurge cele mai importante aspecte ale capitolului.
Prin lucrarea sa Eleodor Focşeneanu a dorit să aducă puţină lumină în domeniul
constituţionalismului autohton, punând la dispoziţia cititorului fapte concrete, reale, din istoria
constituţională a românilor. Pe parcursul lucrării sale autorul foloseşte ca resurse bibliografice
documente istorice, texte cu caracter constituţional şi pasaje din Monitorul Oficial, punând
practic istoria reală sub ochii cititorului.
Prin această lucrare autorul încearcă, după o jumătate de secol de comunism, să readucă
în atenţia cetăţenilor români adevăratul parcurs constituţional românesc şi adevăratele valori
constituţionale. Eleodor Focşeneanu reuşeşte prin această lucrare să demonstreze că statul
naţional român are la bază o continuitate constituţională de peste un secol.
Primul capitol al lucrării ne oferă reperele istorice de început a istoriei constituţionale
româneşti. La mijlocul secolului al-XIX-lea Principatele Române se aflau încolţite de 3 mari
imperii implicate într-o acerbă luptă pentru hegemonie. Revoluţiile de la 1848 şi evenimentele
ce au decurs din acel moment de maximă importanţă istorică au dus la apariţia a trei noi state
naţionale europene, printre care şi România.
Convenţia de la Paris din 1858 este un important punct de reper din istoria noastră
constituţională, un răspuns al Marilor Puteri la aspiraţiile românilor din cele două Principate, şi
o admitere parţială a doleanţelor românilor. Momentul 1858 este şi momentul în care românii
au intrat prima oară în contact cu o lege fundamentală după modelul vestic şi momentul de
început al ideii moderne de parlamentarism.
Odată încheiată introducerea cititorului în premisele istorice ale formării statului naţional
unitar român, autorul purcede în cel de-al doilea capitol la primele texte cu caracter
constituţional: „Convenţiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale
Moldaviei şi Valahiei din 7/19 august 1858” şi „Statutul desvoltător al Convenţiunii de la
Paris ”.
Textul are ca principiu de bază separaţia puterilor în stat, după următorul model: puterea
executivă aparţine Domnului, puterea legislativă este atribuită colectiv Domnului, câte unei
Adunări Elective pe fiecare principat şi unei Comisii Centrale Comune, iar puterea
judecătorească magistraţilor. Aşadar, forma de guvernământ prevăzută era monarhia electivă,
cu un domn ales pe viaţă, neapărat pământean, care guverna cu ajutorul miniştrilor. Erau
garantate şi egalitatea în faţa legii, libertăţile individuale, dreptul la proprietate, drepturile
civile şi politice. În plus, un fapt deosebit de important: erau desfiinţate privilegiile. Anexa 2 a
Convenţiunii codifică şi modalitatea de scrutin: votul secret şi cenzitar.
Alexandru Ioan Cuza, dovedind abilitate politică, obţine un singur Guvern, o singură
Adunare Electivă, şi o singură capitală, Bucureştiul. Aceste câştiguri politice erau însă
garantate de Marile Puteri doar pe parcursul vieţii lui Al. I. Cuza. Aşadar, am avut primul
guvern unitar pe 22 ianuarie/3 februarie 1862 condus de Barbu Catargiu, şi la data de 24
ianuarie/5 februarie 1862 Adunările Elective se contopesc în Adunarea Generală.
În capitolul al treilea autorul ne vorbeşte despre prima Constituţie românească, despre
premisele ce au dus la naşterea acesteia şi despre modificările ce au fost aduse de-a lungul
timpului. Revizuirile constituţionale ce au urmat anului 1866 au fost necesare pentru a
ameliora anumite probleme de politică externă şi internă şi pentru a putea rezolva
neconcordanţele între starea societăţii şi pactul fundamental.
Naşterea Constituţiei de la 1866 este stâns legată de grava criză politică existentă la
începutul anului 1866 între Domn şi puterea legislativă. Pe data de 11/23 februarie 1866,
Alexandru Ioan Cuza, fiind forţat de „Monstruoasa Coaliţie”, abdică şi pleacă în exil lăsând
conducerea guvernului pe mâna locotenenţei domneşti conduse de N. Golescu, L. Catargiu şi
N. Haralambie. Această locotenenţă preia mai vechea doleanţă a românilor de a aduce un prinţ
străin pe tron, şi acordarea caracterului ereditar domniei sale. Locotenenţa domnească şi
întreaga clasă politică reuşeşte să atingă acest deziderat foarte rapid, iar la data de 12 mai
Prinţul Carol Ludovic de Hohenzollern îşi depune jurământul în faţa Parlamentului. În scurt
timp, la data de 29 iunie/11 iulie 1866 Adunarea Constituantă adoptă prima Constituţie a
României, inspirată din cea belgiană, bineînţeles adaptată la realităţile societăţii româneşti.
Autorul remarcă în acest capitol un fapt interesant, şi anume că deşi România în acel
moment se afla sub suzeranitatea Imperiului Otoman, acest lucru nu reieşea deloc din
prevederile Constituţiei din 1866. Ca şi formă de guvernământ România se transforma într-o
monarhie ereditară.
Constituţia avea la baza principiul puterilor statului ca emanând de la naţiune şi principiul
separaţiei puterilor în stat. Puterea executivă este încredinţată Domnului, cea legislativă
Domnului şi unei Reprezentanţe Naţionale(Parlament bicameral), iar puterea judecătorească
este încredinţată tribunalelor şi curţilor. Constituţia din 1866 marca şi o extindere a libertăţilor
presei, a conştiinţei, a învăţământului, a întrunirilor, ea garanta inviolabilitatea persoanei şi a
domiciliului. În plus ea interzicea pedeapsa cu moartea, confiscarea averii şi asigura secretul
corespondenţei. În ceea ce priveşte drepturile electorale se perpetuează votul cenzitar organizat
în patru colegii electorale în funcţie de venit, profesie şi educaţie.
Dintr-o anumită perspectivă juridică putem considera această constituţie un regres faţă de
Convenţia de la Paris, aceasta omiţând principiul inamovibilităţii magistraţilor. Însă această
omisiune este perfect justificabilă de absenţa unui corp de magistrati suficient educaţi, în acel
moment istoric neexistând un număr suficient de licenţiaţi în drept.
Constituţia de la 1866 a suferit mai multe revizuiri de-a lungul timpului, fiecare dintre
acestea fiind ajutate de circumstanţe istorice şi politice semnificative. Prima revizuire
constituţională a avut loc în anul 1879 circumstanţa istorică ce a contribuit la aceasta fiind
câştigarea independenţei faţă de Imperiul Otoman. Tratatul de pace de la Berlin cerea
revizuirea Art. 7 al Constituţiei care interzicea cetăţenilor străini de alt rit decât cel creştini
dreptul de a cere împământenirea. Revizuirea din 1884 a fost cauzată de discuţiile aprinse de
pe marginea legii electorale, discuţii stârnite de liberalul C.A. Rosetti. Revizuirea a vizat în
principal lărgirea corpului electoral prin desfiinţarea celor patru colegii pentru Adunarea
Deputaţilor şi a celor două pentru Senat., prin extinderea scutirilor de cens şi prin desfiinţarea
deosebirii dintre alegătorii primari şi alegătorii direcţi. Revizuirea din 1884 a mai vizat şi
anumite proceduri la nivelul Reprezentaţiunii Naţionale şi extinderea libertăţilor presei prin
interzicerea oricărui tip de cenzură. În 1917 a mai existat o revizuire constituţională venită ca
urmare a promisiunii regelui Ferdinand I de a rasplăti purtarea exemplară a ţăranilor români in
Primul Război Mondial prin improprietărire şi acordarea de drepturi politice depline.
În al treilea capitol regăsim şi prima apariţie a conceptului de control constituţional al
legilor. În anul 1912 cu ocazia unui proces între Societatea de Tramvaie Bucureşti şi Primăria
Capitalei şi Ministerul de Interne, puterea judecătorească stabileşte la data de 16 martie dreptul
instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor ordinare.
Capitolul al patrulea este consacrat Constituţiei din 1923, iar autorul încearcă să afle daca
într-adevăr Constituţia din 1923 a fost o nouă constituţie sau doar o mult mai amplă revizuire a
celei din 1866. Încercând să afle răspunsul la această întrebare autorul analizează această
constituţie raportând-o la cea din 1866. Aflăm în acest capitol că au existat două curente de
opinie în ceea ce priveşte opţiunea constituţională, însă cel în favoarea unei noi constituţii a
avut câştig de cauză. Totuşi, autorul emite ipoteza că în mod formal în 1923 a fost adoptată o
nouă constituţie, însă informal am avut de-a face cu o mult mai amplă revizurire
constituţională. Un argument în favoarea acestei opinii ar fi faptul că noua Constituţie din 1923
este fundamentată pe principiile celei din 1866 şi păstrează intacte în corpul său 87 de articole
vechi, 21 le revizuieşte în fond iar doar 24 de noi articole sunt adăugate.
Totuşi o nouă constituţie era necesara, deoarece în urma Marii Uniri noii cetăţeni ai
României Mari reprezentau jumătate din populatia statului nou format, şi voinţa acestora
trebuia să se concretizeze într-un nou pact fundamental. În plus, situaţia economică politică şi
socială a acelor vremuri impunea, cel putin într-o manieră formală, o nouă constituţie.
Constituţia regelui Carol al II-lea este analizată în al V-lea capitol şi poate fi considerată
un abuz fără precedent. Legea fundamentală „dăruită” de Carol al II-lea se fundamenta pe
principiul invers precedentei constituţii, şi anume că puterea emană de la puterea executivă şi
nu de la naţiune. Noua constituţie concentrează majoritatea puterii în mânile regelui,
atribuindu-i până şi prerogativele revizuirii constituţionale.
Regimul personal al Mareşalului Ion Antonescu este tratat de autor în capitolul al 6-lea,
însă este dificil de analizat din punct de vedere constituţional, deoarece chiar Mareşalul
Antonescu a suspendat Constituţia în momentul puciului anti-carlist. Regimul antonescian este
caracterizat în linii mari de anularea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, de abolirea
instituţiilor democratice şi a principiului separaţiei puterilor în stat, justificarea acestui regim
fiind starea excepţională şi de necesitate în care „Patria” se afla în acele momente.
„Perioada 23 august 1944-30 decembrie 1948” este ultima perioadă de normalitate
constituţională înainte de dictatura comunistă, Înaltul Decret Regal din 31 august 1944
dispunând practic reintrarea în funcţiune a Constituţiei din 1923.
Această perioadă avea însă să se încheie odată cu abdicarea regelui Mihai I şi adoptarea
unei noi constituţii în aprilie 1948. Această constituţie împreună cu cele din 1952 şi 1965 sunt
tratate în capitolul opt al lucrării. Perioada comunistă o regăsim dominată de flagrante încălcări
ale principiilor dreptului constituţional. Este încălcat flagrant principiul separaţiei puterilor în
stat, drepturile şi libertăţile individuale sunt îngrădite, la fel şi dreptul la proprietate al
individului.
Penultimul capitol al lucrării tratează statusul constituţional existent în momentul
redactării lucrării. Autorul analizează modul în care Constituţia din 1991 a fost concepută şi
adoptată, şi susţine că este o mixtură de texte selectate din alte constituţii europene, intrând
într-o oarecare contradicţie cu valorile constituţionale româneşti. În acest capitol autorul ne mai
vorbeşte şi despre circumstanţele istorice ce au dus la Constituţia din 1991, şi anume Revoluţia
Română din 1989.
Concluzia finală a lucrării o regăsim in ultimul capitol al lucrării, şi susţine că deşi au
existat, de-a lungul a 132 de ani de istorie constituţională, anumite abateri, naţiunea română a
fost mult mai atrasă de democraţie şi respect faţă de ordinea constituţională, decât invers.
Lucrarea lui Eleodor Focşeneanu are ca principal scop expunerea într-o manieră cât mai
exactă a istoriei noastre constituţionale, şi parcurge cele mai importante momente ale acesteia,
oferind cititorului, prin calitatea resurselor folosite, o viziune obiectivă. Faptul că autorul
foloseşte surse primare precum Monitorul şi Buletinul Oficial, precum şi alte texte de drept
constituţional, vine să susţină această afirmaţie.
Având în vedere şi faptul că fiecare capitol cuprinde şi o expunere a contextului istoric ce
a generat un anumit eveniment constituţional, putem considera că lucrarea de faţă mai are un
scop: acela de a face cititorul să înţeleagă corect istoria constituţională şi putem recomanda
această lucrare studenţilor dar şi unui public mai puţin avizat în domeniul constituţional.

Cojocariu Viorel-Ionut SPR3