Sunteți pe pagina 1din 13

http://www.terapialimbajului.info/tulburarile-de-dezvoltare.

php

Deficienta este anomalie a unei structuri fiziologice, anatomice definitiva sau temporara ca
urmare a unui accident sau a unei boli. Cuprinde cinci categorii: mintale, senzoriale, fizice, de
limbaj, de comportament. Elementul generic de deficienta include termeni ca :
- Deficit - conotatia cantitativa a deficientei
- Infirmitate – absenta, diminuarea notabila a unor functii importante (de regula ne referim la cei
cu deficiente motorii accentuate dar si la cei cu deficiente mintale profunde care necesita o
protectie permanenta)
- Invaliditate – pierderea , diminuarea, capacitatii de munca
Incapacitatea – este aspectul functional al deficientei si reprezinta pierdea sau diminuarea
posibilitatii de a realiza o activitate motrica sau cognitiva sau un comportament. Apare în urma
unor deficiente si se refera la actiunile si comportamentele considerate importante în viata
cotidiana ( de comunicare, de locomotie, de orientare, de îngrijire corporala).
Handicapul – reprezinta aspectul social, fiind rezultatul unei deficiente care împiedica
îndeplinirea unui rol normal pentru o anumita persoana în functie de : vârsta, sex, factori sociali
si culturali. În O.N.U: se specifica ca handicap functionarea relatiei persoanei deficiente cu
mediul ei, care survine când persoana întâlneste obstacole materiale, culturale, sociale care nu-i
permite sa acceada la diferite sisteme sociale disponibile pentru altii, participarea pe picior de
egalitate fiind îngradita. Categorii de handicap sunt cele de : independenta fizica, independenta
economica (cheltuielile de compensare depasesc posibilitatile subiectului), de integrare sociala si
de mobilitate.

1. TULBURARI DE PRONUNTIE SI ARTICULATIE. Dislalia. Rinolalia. Disartria.


In primul stadiu al invatarii , elevul reproduce mecanic literele si cifrele. Pornind de la cuvinte
cunoscute (numele sau, al parintilor, anumite obiecte), va inventa scrierea unora dinstre ele.
Dupa Graves, in acest stadiu, copilul reprezinta cuvintele prin consoana lor de la inceput. Apoi
le reprezinta scriind prima consoana, cea din mijloc si ultima. Adaugarea vocalelor este o
problema.

DISLALIA
Dislalia este tulburarea de pronuntie ( de articulare ) provocata de afectiuni organice sau
functionale ale organelor periferice ale vorbirii si care consta in imposibilitatea emiterii corecte
a unuia sau mai multor sunete ( combinatii de sunete ).
La copilul antepreşcolar, este de natură fiziologică, ca urmare a nedezvoltării suficiente a
aparatului fonoarticulator şi a sistemelor cerebrale implicate în actul vorbirii. Sunetele nu sunt
toate la fel de afectate. Cele mai frecvent afecate sunt cele care apar mai târziu în vorbirea
copiilor: vibranta r, africantele c,g,t şi siflantele s, z, şuerătoarele s, j, consoanele b, d, t, m, n,
dintre vocale a, e, u.
Frecvenţa: Datele din literatura de specialitate cu privire la frecvenţa dislaliilor diferă de la
autor la autor, nu numai de specificul limbii, dar şi în funcţie de exigenţa celui care
diagnostichează. Astfel, Sheridan este de părere că la vârsta de 5 ani dislaliile sunt în proporţie
de 26% la fete şi 34% la băieţi, iar la opt ani 15% la fete şi 16% la băieţi.
Cauze specifice:
• imitarea unor persoane cu o pronunţie deficitară.
• metode nefavorabile de educaţie, care nu duc la stimularea vorbirii.
• încurajarea copilului preşcolar pentru pronunţia peltică pentru amuzament.
• implantarea defectuoasă a dinţilor.
• diferite anomalii ale aparatului bucal.
• deficienţe cerebrale.
• insuficienţa dezvoltării psihice.
• hipoacuzie.
• slaba dezvoltare a auzului fonematic.
• progenia şi pragmatismul.

CLASIFICAREA DISLALIILOR
Din punct de vedere simptomatologic:
• dislalie simplă (monomorfă) – tulburările se manifestă sub o formă uşoară, la
nivelul unor sunete izolate sau la familia unor sunete (siflante, şuerătoare) şi la acele
sunete care se pronunţă mai târziu în ontogeneză, presupunând o coordonare fină a
aparatului fonoarticulator.
• dislalie polimorfă – când tulburările se extind asupra majorităţii sunetelor.
Vorbirea devine mai greu accesibilă pentru interlocutor, iar în exprimarea gândurilor
dislalicului întâmpină dificultăţi. În formele mai grave, se extind asupra înţelegerii
vorbirii.
• dislalie fenerală (totală) când tulburările se extind asupra majorităţii sunetelor.
Sunt afectate toate sunetele.

După criteriul etiologic


• dislalie mecanică (disglosie) – malformaţii ale organelor periferice ale vorbirii.
• dislalie functionala motorie – apare în urma dificultăţilor motorii ale organelor
fonoarticulatoare. La copiii neîndemânatici, cu întârzieri în dezvoltarea motorie.
• dislalie functionala senzorială – pe baza unor deficienţe la nivelul mecanismelor
senzitive (auzul fonematic sau insuficienţe ale analizei şi sintezei).

După criteriul timpului de apariţie:


• dislalie congenitală.
• dislalie dobândită.

După raportul dominanţei dislaliei în raport cu alte tulburări


• dislalie primară.
• dislalie secundară.

Din punct de vedere al fonemului afectat, primesc denumirea din limba greacă a fonemului
afectat + sufixul ism în cazul omisiunilor, în cazul înlocuirilor se adaugă şi prefixul para:
• b – betacism – parabetacism.
• c – capacism –paracapacism.
• d – deltacism – paradeltacism.
• g – gamacism – paragamacism.
• n – nutacism – paranutacism.
• m – mutacism – paramultacism.
• s – sigmatism – parasigmatism .
• h – hamacism – parahamacism.
• t – tetacism – paratetacism.
Cele mai frecvente dislalii sunt sigmatismul şi parasigmatismul – pentru grupa şuierătoarelor şi
siflantelor.

RINOLALIA
Rinolalia este o dislalie organică, funcţională. Se poate vorbi de existenţa separată a rinolaliei,
pentru că aceasta priveşte şi alte caracteristici. La fenomenele dislalice prezente în rinolalii se
adaugă şi alte aspecte legate de tulburările de voce şi rezonanţă
În rinolalie există o serie de deficienţe care constau în tulburarea rezonanţei sunetelor şi a vocii
cu tulburarea rezonanţei sunetelor şi a vocii cu caracteristici predominant nazale, cunoscută şi
sub denumirea de voce fonfănită. În rinolalie tulburările de fonaţie coexistă cu tulburările de
articulaţie. Deficienţele vocii apar ca fenomene secundare.
Clasificarea rinolaliilor:
• Rinolalia aperta (deschisă) – suflul aerului necesar pronunţării sunetelor se scurge
pe cale nazală.
a) rinolalia apertă de tip organic – determinata de o serie de malformaţii de la nivelul
vălului palatin, insuficienta dezvoltare a acestuia, vegetatii adenoide, polipi, paralizia
vălului palatin.
b) rinolalia operta de tip funcţional – mobilitate redusă a valului palatin şi a muşchilor
faringo-nazali ce nu reuşesc să realizeze închiderea necesară între cavitatea bucală şi cea
nazală, imitarea vorbirii unor persoane rinolalice dar şi în cazuri mai rare de tulburări
ale respiraţiei. In rinolalia deschisă cele mai puţin afectate sunt sunetele m şi n.
• Rinolalia clausă (închisă) - unda necesară pronunţării sunetelor nazale (m si n) se
scurge pe traiectul bucal. Sunt prezente şi deficiente de rezonanţă nazală. Sunt afectate
in primul rand sunetele m si n. Sunetele nazale fie ca sunt omise, fie ca sunt substituite
cu b si d. Este de 2 feluri:
a)rinolalia inchisa anterioară – sunt blocate narinele si nazofaringele nu poate comunica
cu exteriorul prin intermediul cavitatii nazale. Sonoritatea sunetelor este foarte stearsa.
Este afectata si respiraţia.
b)rinolalia inchisa posterioară – datorata blocarii nazo-faringelui. Sunetele m şi n sunt
omise sau înlocuite.
• Rinolalia mixtă – intalnim fenomene caracteristice atat rinolaliei inchise cat si
celei deschise.
Cauzele pot fi de natura organica sau functionala (despicături congenitale ale buzei,
maxilarului, cavitatii nazale, deviaţii de sept.) Vocea este lipsita de forta si da impresia ca se
atenueaza spre sfarsitul pronuntarii cuvântului.

DISARTRIA
Una dintre notele specifice ale disartriei este decalajul dintre vorbirea expresivă, ce este
profund afectata, si vorbirea impresivă, care se conserva mai bine si care permite intelegerea
relativ buna a comunicarii verbale.
Afecţiunile cerebrale afectează nu numai limbajul in sine, ci si toate elementele implicate in
producerea acestuia:
• miscarile fine si cele grosiere nu au precizie şi echilibru
• miscarile aparatului fono articulator
• miscarile implicate în respiraţie si fonatie
• miscarile legate de kinestezia mainii nu pot fi controlate in toate imprejurarile
De cele mai multe ori subiectul disartric este constient de dificultatile pe care le are, cee ce il
face sa depuna un efort mai mare pentru inlaturarea lor, dar, paradoxal, tensiunea psihica si
neputinta depasirii acestor dificultati determina accentuarea derglajului verbal si psihomotor.
Apar o serie de complicatii psihice care pot fi generate de disartrie si insotesc disartria:
• retardul mintal – afectiunile cerebrale care genereaza fenomenul disartric
determina si alte deficiente, inclusiv debilitatea mintala propriu-zisa. Imbraca forma
unor deficiente de intelect, dar mai ales o intarziere mintala determinata de lipsa
limbajului si comunicarii, fara o deficienta de tip oligofrenic. Unii autori estimează
existenţa debilităţii mintale la 30% din totalul disartricilor.
• tulburari senzoriale – se produc fie prin lezarea centrilor nervosi, fie prin
afecţiunea cailor senzoriale, care perturbă recepţia şi raspunsul adecvat la stimulii din
mediu.-
• tulburari de motricitate si psiho-motricitate – sunt cele mai extinse si mai
evidente. Este afectat mersul si miscarile generale. Cele mai afectate sunt miscarile fine.
• tulburari afective – au la baza lipsa de echilibru intre excitatie si inhibitie, ca si
imposibilitatea stapânirii acestor procese. Trairile afective, emotiile, afectele,
dispozitiile si sentimentele nu pot fi stapanite.
• tulburari psiho-sociale – dificultatile subiectilor disartrici in adaptarea la mediu
inconjurator si in formarea autonomiei personale. Nu-şi pot forma deprinderi de
autoservire si igenico-sanitare.
Formele disartriei:
• Disartrie corticala – aparitia deficientelor de la nivelul scoartei cerebrale, care pot
avea la baza meningo-encefalita, tulburari vasculare traumatisme cranio-cerebrale.
• Disartria sub-corticala – predomina tulburarile cailor extrapiramidale sau
piramidale.
• Disartria cerebeloasa – leziuni ale cerebelului şi cailor cerebeloase – vorbire
neclară, monotonă, bolborosită, greu de înţeles.
• Disartria bulbară – tulburările neuronilor motori şi a nervilor din bulb.
• Disartria pseudo-bulbară – afecţiune ale căilor cortico bulbare ce duc la apariţia
de paralizii totale ori parţiale la nivelul buzelor, limbii, vălului palatin.

2. TULBURARILE DE RITM SI FLUENTA ALE VORBIRII ( Balbaiala. Logonevroza.


Tahilalia. Bradilalia. Tumultus Sermonis)

Imperfectiunile care apar in procesul evolutiei ontogenetice a limbajului si care in jurul varstei
de 4 ani se lichideaza de la sine in procesul normal de invatare a vorbirii de catre copii, nu
prezinta o semnificatie defectologica. Tulburarile de limbaj pot fi socotite numai acele deficiente
care se mentin dupa varsta de 4 ani si care prezinta tendinte de agravare. ( E. Jurcau ) .

BALBAIALA
Bâlbâiala este o tulburare a limbajului oral care are efecte negative în planul personalităţii
logopatului şi asupra modului de realizare a relaţiilor cu cei din jur.
Bâlbâiala afectează grav înţelegerea vorbirii de către persoanele din jur şi acest lucru determină
un sentiment de inferioritate pentru logopat.
Bâlbâiala este definită ca o tulburare a ritmului şi fluenţei vorbirii în care cursivitatea
exprimării este grav afectată prin apariţia unor blocaje iterative sau a unor spasme puternice
odată cu încercările de rostire a primelor cuvinte.

Frecvenţa bâlbâielii:
În cazul preşcolarilor frecvenţa este 1,28%, în timp ce la elevi între 15-18 ani este de 0,36%.
- La băieţi frecvenţa bâlbâielii faţă de fete: 3:1
- Bâlbâiala nu are o răspândire identică în toate părţile globului. Luchsinger şi Arnold spun că
frecvenţa descreşte dinspre ţările occidentale spre cele orientale. Franţa 5%, Germania 2%,
Rusia 1% (Hvatţev, 1959).
- Există diferenţe de frecvenţă în cadrul aceleiaşi ţări, datorită factorilor ambientali diferiţi - în
mediul rural mai rar decât în mediul urban.
- În 90% dintre cazuri bâlbâiala apare între vârsta de 3-5 ani atunci când copilul începe să
utilizeze propoziţii mai dezvoltate.

Etiologia bâlbâielii:
Cu privire la factorii implicaţi în geneza bâlbâielii s-a constatat că:
• factorii organici reprezintă 51%
• factorii de mediu 24%-
• factorii emoţionali 11%
Etiologia bâlbâielii are un caracter polimorf şi prin urmare cauzele nu pot fi desprinse din
contextul general. Având în vedere rolul preponderent care se acordă anumitor factori în
declanşarea bâlbâielii, concepţiile etiologice pot fi împărţite în 2 grupe distincte.

Teorii în care predomină punctul de vedere somato-fiziologic.


Din acest punct de vedere bâlbâiala constituie expresia unor tulburări fiziologice sau
biochimice ale sistemului nervos. Se consideră că bâlbâiala nu are un caracter ereditar, dar se
pot transmite anumite caractere care predispun copilul la bâlbâială. S-a constatat că printre
bâlbâiţi şi în familiile acestora există un număr mai ridicat de bâlbâiţi. Leziunile la nivelul
scoarţei cerebrale frontale se consideră că reprezintă cauza primară a disfluenţelor verbale.
Ca o cauză a bâlbâielii este enumerată şi întârzierea în dezvoltarea psiho-fizică generală.
(bâlbâiala explicată prin:
- întârzieri în dezvoltarea motrică,
- întârzieri în mielinizarea fibrelor nervoase
- dezechilibru între inhibiţie şi excitaţie
- retard în dezvoltarea funcţiilor psihice.)
O altă cauză în bâlbâială a mai fost enumerată şi întârzierea în dezvoltarea vorbirii şi anume
prezenţa unor tulburări asociate cum ar fi: dislaliile sau întârzierile mari în dezvoltarea vorbirii.
Stein: „bâlbâiala ar fi cauzată de decalajul care există între posibilităţile de gândire şi cele de
exprimare.”

Teorii care atribuie un rol important factorilor sociali.


Dintre factorii psiho-sociali care au un rol important în declanşarea bâlbâielii sunt:
• stările de nevroză.
• perturbările emotive.
• starea de anxietate.
• fobiile.
• atitudinea negativă faţă de vorbire.- tulburările comportamentale.
O altă cauză a bâlbâielii sunt greşelile de educaţie:
• pedepse.
• pretenţiile excesive ale părinţilor.
• imitaţia persoanelor bâlbâite.
• terapia greşită a bâlbâielii.
Stările de stres sunt o altă cauză a bâlbâielii.

Simptomatologia bâlbâielii
Bâlbâiala are o gamă diferită de manifestare, ce constă în repetarea unor silabe la începutul şi
mijlocul cuvântului, cu prezentarea unor pauze între acestea sau prin apariţia spasmelor la
nivelul aparatului fonoarticulator, care împiedică desfăşurarea vorbirii ritmice şi cursive.

Tipuri ale bâlbâielii


• bâlbâiala clonică (bâlbâiala primară) simple iteraţii sau prelungiri ale unor sunete
(simptomele sunt lipsite de efort şi sunt inconştiente)
• bâlbâiala tonică (secundară)- apariţia spasmelor la nivelul aparatului
fonoarticulator, care împiedică desfăşurarea vorbirii ritmice şi cursive. Bâlbâitul devine
conştient de propriul său defect.
• bâlbâiala mixtă – combinaţiile caracteristicilor celor două forme de mai sus.

BÂLBÂIALĂ ŞI LOGONEVROZĂ
Există o strânsă legătură între bâlbâială şi logonevroză. Din punct de vedere simptomatologic
ele sunt foarte asemănătoare, dar de cele mai multe ori logonevroza este mai accentuată decât
bâlbâiala.
În majoritatea cazurilor drumul este de la bâlbâială spre logonevroză. Bâlbâiala se transformă în
logonevroză atunci când există sau apare un fond nevrotic, ca urmare a conştientizării
handicapului şi a trăirii acestuia ca pe o dramă ca un moment de frustrare a dificultăţilor pe care
le are individul.
Bâlbâiala este mai mult un fenomen de repetare a sunetelor, silabelor şi cuvintelor, de „batere a
tactului pe loc”, iar logonevroza presupune pe lângă aceasta modificarea atitudinii faţă de
vorbire şi de mediul înconjurător, prezenţa spasmelor, grimaselor, a încordării şi a unei
preocupări exacerbate faţă de propria vorbire.
La persoanele nevrotice sau psihonevrozate, factorii nocivi (traumele psihice, stresurile) pot
provoca direct logonevroza prin destrămarea stereotipului dinamic.
Atât bâlbâiala cât şi logonevroza au aceeaşi etiologie – apariţia uneia sau a celeilalte depinde de
starea psiho-fiziologică a individului, de felul cum trăieşte în plan psihic handicapul.
Logonevroza este o bâlbâială conştientizată.
Manifestările bâlbâielii şi logonevrozei la nivelul cititului:
• apar o serie de mişcări sub formă de grimase ale buzelor şi aparatului
fonoarticulator. Când textul nu este cunoscut mişcările sunt mai intense. Bâlbâiala şi
logonevroza determină o serie de modificări cvasimotorii şi vegetative, reacţii
emoţionale excesive, congestionări, modificări respiratorii prin întreruperea fluxului
normal.
• sunt prezente o serie de înlocuiri de cuvinte pe principiul asemănării acustice
(schimbă cuvintele cu altele în legătură cu care are o experienţă pozitivă).
• înlocuiri de sunete pentru un cuvânt – deformează cuvântul
• omisiuni de cuvinte – se omit cuvintele critice la care are dificultăţi.
• sărirea unor rânduri –fenomen mai puţin accentuat în prima parte a textului şi mai
accentuat spre sfârşit.
• citirea încă o dată a rândului parcurs.
• apar adăugiri de cuvinte care nu sunt conţinute în textul de citit.

Manifestările bâlbâielii şi logonevrozei la nivelul scrisului:


• prezenta agramatismelor datorate dificultăţilor de concentrare
• caracterul infantil al compunerilor
• apare fenomenul de sărire a unor idei
• majoritatea compunerilor nu au o introducere sau o încheiere
• apar o serie de imprecizii şi inexactităţi, redând o idee care are o tangenţă cu
subiectul general tratat.
• lipsa de organizare optimă a textului scris
• sunt folosite o serie de cuvinte cu sens confuz
• apare repetarea de cuvinte şi propoziţii
• fenomene de contopire a unor cuvinte
• disgrafia cu toate caracteristicile acesteia.

TAHILALIA
Vorbirea este extrem de rapidă, precipitată. Subiectul se caracterizează prin excitaţie şi
irascibilitate. Logopatul nu-şi poate urmări corect ideile, se produc frecvente amalgamuri sau
omiteri de idei datorită rapidităţii care depăşeşte capacitatea individului. Auditorul are
dificultăţi în a identifica fiecare sintagmă pentru că se succed într-un ritm alert.

BRADILALIA
Se desfăşoară într-un ritm foarte lent şi apar dificultăţi similare pentru că auditorul pierde şirul
ideilor pentru că în timpul ascultării pot interveni alţi factori care distrag atenţia şi perturbă
înţelegerea. Logopatul este predominat de inhibiţie şi tulburări cvasivegetative. Anumite
caracteristici se accentuează în anumite tipuri temperamentale.
AFTONGIA
Au loc fenomene asemănătoare cu cele ale bradilaliei. Este produsă datorită apariţiei la nivelul
muşchilor limbii a unor spasme de lungă durată. Sunt prezente grimasele şi modificările
fiziologice.

COREEA
Vorbirea coreică este însoţită de mişcări ale unor segmente ale corpului, gâtului, care au la bază
tulburări ale creierului mic, ce se produc odată cu vorbirea.

TUMULTUS SERMONIS
Este forma cea mai gravă şi se întâlnesc toate elementele de mai sus, care variază în funcţie de
starea de sănătate, momentul când se realizează vorbirea.

3.TULBURARILE DE VOCE ( Disfonia. Raguseala vocala. Fonastenia. Mutatiile vocii.


Afonia )
sunetul ce rezultă din punerea în vibraţie a coardelor vocale prin mecanismul glotic sub
influenţa aerului respirator, sunet care este încărcat de armonie de la glotă până la ieşirea
aerului din gură.
Calităţile vocii:
• inălţimea – însuşirea vocii umane de a fi emisă în sunete grave sau acute, în
funcţie de numărul de vibraţii pe secundă a undelor sonore.
• intensitatea – determinată de amplitudinea vibraţiilor, de forţa de percuţie a
aerului respirator. Este în raport direct cu elasticitatea pulmonară şi forţa muşchilor
respiratorii.
• timbrul – particularitate vocală proprie fiecărui individ. Este determinat de natura
coardelor vocale, dar şi de natura cutiei de rezonanţă.
În tulburările de voce toate aceste calităţi sunt perturbate. Tulburările de voce perturbă
melodicitatea, intensitatea şi timbrul vocii.

DISFONIA
Disfonia este determinată de:
• tulburări parţiale ale muşchilor laringelui,
• tulburări parţiale ale muşchilor ai coardelor vocale
• anomaliile constituite prin noduli vocali,
• polipi
Vocea este falsă, bitonală, monotonă, nazală, tuşită, voalată, scăzută a intensitate, timbru inegal,
etc.

Clasificarea disfoniilor:
În funcţie de gravitatea afecţiunii:
• disfonii uşoare (voce voalată)
• disfonii medii (afectarea calităţii vocale)
• disfonii grave (voce stinsă – afonii)
În funcţie de criteriul etiologic:
• disfonii organice – pot fi provocate de afecţiuni miopatice, paralizii recurente ale
laringelui, afecţiuni inflamatorii ale laringelui.
• disfonii funcţionale – disfoniile funcţionale pot fi provocate şi de anumite
dezacorduri între elementele aparatului fonoarticulator (laringele este normal, dar
cavitatea de rezonanţă prezintă anomalii de rezonanţă).
RĂGUŞEALA VOCALĂ
Răguşeala vocală apare ca fenomen secundar în disfonie dar şi ca tulburare de sine stătătoare.
Duce la pierderea expresivităţii şi forţei vocii. Apare în urma îmbolnăvirii laringelui, căilor
respiratorii şi ganglionilor fixaţi pe coardele vocale.
Se caracterizează prin voce îngroşată şi întreruptă în timpul vorbirii (răguşeala organică), dar şi
printr-un caracter şuierat şi înăbuşit (răguşeala funcţională)- apare în stările de emoţie puternică
şi în folosirea excesivă a vocii.

FONASTENIA ŞI PSEUDOFONASTENIA
Au de ce le mai multe ori o natură funcţională. Apare ca urmare a folosirii incorecte a vocii şi a
folosirii abuzive (cântăreţi, actori, oratori), dar şi laringitele pot da naştere, dar apar mai mult în
stările emoţionale.
Fonastenia este însoţită de o serie de dereglări de ordin psihic (frustrare, nesiguranţă, teamă,
frică). Fonastenia duce şi la scăderea intensităţii vocii, pierderea calităţilor muzicale,
întreruperea şi rateul vocii, ritmul vocii.

MUTATIA PATOLOGICA A VOCII se datorează transformărilor la nivelul endocrin,


manifestate prin stimularea funcţiei hipofizare şi a modificărilor hormonilor sexuali, care
influenţează modalităţile de reacţionare a SNC care se adaptează la condiţiile bio-mecanice.

MUTATIA FIZIOLOGICA A VOCII caracteristice schimbărilor anatomice ce au loc la


anumite vârste. Aceasta are loc în perioada pubertăţii când are loc o însemnată creştere a
dimensiunii laringelui mai ales la băieţi şi în plan antero-posterior. Caracteristica principală a
modificărilor : coborârea vocii cu o octavă.

AFONIA – cea mai gravă tulburare a vocii apărând în îmbolnăvirile acute şi cronice ale
laringelui. Pierderea totală a vocii provoacă unele tulburări psihice, la fel cum unele tulburări
psihice provoacă afonia.

4. TULBURARI ALE LIMBAJULUI CITIT-SCRIS ( Dislexia. Disgrafia. Agrafia. Alexia )

DISLEXIA
Dislexia comporta definitii foarte variate, Esential este a se intelege ca se poate considera
dislexic un copil care desi are toate conditiile externe, nu deprinde citirea din conditionari
intriseci. Dislexia este definita ca dificultatea de a citi, manifestata prin tulburari la nivelul
perceptiei auditive, optice si a celei kinstezice, ca semne revelatoare. Dificultatile in
deprindereea citirii se refera atat la corectitudine, cat si la modul constient, curent si expresiv,
pe care trebuie sa il realizeze cititul. Astfel dislexia poate fi definita prin toate tulburarile ce
apar in procesul de achizitie al lexiei, in mecanismele actului lexic.

DISGRAFIA
Disgrafia se refera la tulburarile ce intervin in actul grafic. Scrisul copilului are propria sa
devenire si evolutie. Invatarea lui, ca proces complex si de durata, este destul de dificila. In
actul grafic, tulburarile disgrafice care intervin nu sunt simple oscilatii ale procesului de
cunoastere, ci o incapacitate de exprimare care are drept caracteristica onstanta pe o perioada
mai lunga. In cadrul tulburarilor srisului recunoastem agrafia, disgrafia, disortografiile,
disfonografiile si discaligrafiile. Disgrafia se denumeste ca incapacitate a copilului cu limbaj,
auz, dezvoltare mentala normala, de a u\invata corect si de a utiliza constant scrisul in conditiile
de scolarizare normala. Structurile perceptive de la nivelul auditiv, vizual si kinestezic
implicate in invatarea limbajului scris, precum si structurile spatio-temporale implicate, sunt
elementul central in intelegerea si terapia actului lexico-grafic.
AGRAFIA
Agrafia este incapacitatea relativ totala a invatarii actului grafic; se intalneste rar la copil, ea
implicand grave tulburari la nivelul structurilor centrale.

ALEXIA
Alexia reprezintă pierderea capacităţii de a citi şi de a înţelege limbajul scris. Subiectul alexic
vorbeşte normal, răspunde corect la întrebări, înţelege ceea ce i se spune, poate scrie corect
după dictare sau chiar spontan, dar nu înţelege un text scris.
Etiologia tulburărilor de scris-citit:
Launay:
• insuficienţele funcţionale ale elaborării limbajului
• insuficienţele ale îndemânării manuale
• insuficienţele ale schemei corporale şi a ritmului
Fichot :
• lipsa omogenităţii în lateralizare
• stângăcia, însoţită de o lateralizare încrucişată
Alţi factori:
• factori educaţionali negativi
• bilingvismul
• slaba dezvoltare intelectuală
• fragilitate psihică
• locul ocupat de copil în raport cu ceilalţi fraţi

Formele si manifestarile tulburarilor de scris-citit:


• Dislexo-disgrafia propriu-zisă (specifică), manifestată printr-o incapacitate
paradoxală în formarea abilităţilor de a citi şi a scrie. Dificultăţile cele mai pregnante
apar în dictare şi în compunere. Subiecţii nu pot efectua legătura dintre simboluri şi
grafeme, dintre sunetele auzite şi literele scrise.
• Dislexo-disgrafia de evoluţie (de dezvoltare sau structurală) Subiecţii nu pot
înregistra progrese însemnate în achiziţia citit-scrisului Se manifestă fenomene
disortografice ce se concretizează în dificultăţi în înţelegerea simbolurilor grafice, a
literelor, cuvintelor, propoziţiilor şi sintagmelor. Apar omisiuni ale grafemelor, literelor,
cuvintelor, înlocuiri, substituiri, inversiuni şi adăugiri în propoziţii.
• Dislexo-disgrafia spaţială sau spaţio-temporală – se manifestă printr-o scriere şi
citire în diagonală, dar apar şi fenomene de separare a cuvintelor în silabe = scriere
ondulată.
• Dislexo-disgrafia pură (consecutivă). Se constată frecvent în situaţii de în
asociere cu alte handicapuri. Se întâlnesc pe fondul afaziei, alaliei, hipoacuziei.
• Dislexo-disgrafia motrică – apare ca urmare a tulburărilor de motricitate şi
psihomotricitate. Scris ilizibil, neglijent, neregulat, inegal, tremurat, tensionat, rigid,
prost organizat, neproporţionat.
• Dislexo-disgrafia lineară – incapacitatea de trecere de la rândul parcurs la
următorul, sărirea peste unele spaţii. Este mai accentuată în scris decât în citit.
În limba romana sunt o serie de manifestări în dislexo-disgrafie:
• Grupa I – citit-scris încet, lent, stacato. Aceşti copii scriu şi citesc extrem de
încet. De multe ori ei trec neobservaţi pentru că scris–cititul lor este pus pe baza unui tip
temperamental. Manifestă repulsie faţă de citit şi întâmpină mari dificultăţi la scris.
Întampină paradoxal dificultăţi mai ales la copierea unui text. Sunt situaţii când copilul
scrie puchinos, înghesuie grafemele dând impresia suprapunerii lor şi alte situaţii când
grafemele sunt inegale ca mărime şi depăşesc spaţiul normal. Se manifestă la aceşti
copii o stângăcie sau o ambidextrie. E. Claparede – propune pentru această grupă de
copii termenul de bradilexie.
• Grupa II – Dificultăţi în corelarea complexului sonor cu simbolul grafic şi în
înţelegerea sensului convenţional al simbolurilor lexiei. Aceşti subiecţi nu reuşesc să
citească cuvântul ca întreg, ca o entitate globală, se produc întreruperi printr-o
intensitate mare la o parte a cuvântului şi scăderii la cealaltă parte. Au dificultăţi în
sinteza cuvintelor mari. Dificultatea se centrează mai mult pe foneme. Omit cuvinte,
foneme, se produc alungiri exagerate de bucle şi linii, plasare incorectă a accentului, se
produc contopiri. La unii apare scrisul ca în oglindă.
• Grupa III – Dificultăţi în respectarea regulilor gramaticale şi caligrafice. Au
tendinţa de a ocolii acele propoziţii sau fraze la care nu erau siguri pe ortografierea
corectă. Citesc şi scriu fără să respecte punctul, virgula, semnul exclamării, al întrebării,
linia de dialog. Alungesc unele grafeme, unele sunt prea mari, iar altele sunt prea mici.
• Grupa IV – Omisiuni de litere, grafeme, cuvinte, acestea sunt mai frecvente la
logopatii ce prezintă tulburări de pronunţie. Acest fenomen apare mai rar în copierea
unui text. Apare mai des pe fondul handicapului de intelect şi a celui de auz. Are
frecvenţa mai mare în cuvintele lungi, la sfârşitul cuvântului şi propoziţiei.
• Grupa V – Adăugiri de litere, grafeme, cuvinte. Se manifestă mai ales in scris. Se
asociază cu dereglări ale atenţiei si de percepţie si cu exacerbări ale motricitatii.
Grafemele sunt adăugate la sfârşitul cuvintelor. Pentru citit este specifica adăugarea
literelor, a începutului de cuvinte, sau a cuvântului întreg.
• Grupa VI – Substituiri şi confuzii de litere, grafeme şi cuvinte. Substituirile se
produc ca urmare a confuziilor dintre grupurile de foneme, litere si grafeme
asemănătoare din punct de vedere:
- optic – d-p-b, u-n, m-n, a-ă, s-ş, t-ţ
- din punct de vedere fonematic, fie acustic şi kinestezic – f-v, b-p, c-g, s-z, d-t
• Grupa VII – Contopiri si comprimări de cuvinte – contopirile in scris se
manifesta prin alungirea liniei de la ultimul grafem încât se uneşte cu primul grafem al
cuvântului următor. Se realizează contopiri de cuvinte simple, textul este ilizibil şi
înţelegerea deficitară.
• Grupa VIII – Nerespectarea spaţiului paginii, scrierea şi suprapunerea rândurilor.
Fenomenul este specific la deficienţii de vedere, la cei cu stângacii, care scriu cu mâna
dreaptă şi la ambidextrici.
• Grupa IX – Scrisul servil si citit-scrisul ca în oglindă. Înclinarea exagerată spre
dreapta sau stânga deformarea grafemelor asemănătoare din punct de vedere optic. Se
manifestă în debilitate mintală gravă si la copii stângaci.

5. TULBURARI POLIMORFE ( Afazia. Alalia. )

AFAZIA
Subiectul pierde capacitatea de comunicare orală, ca urmare a unui traumatism cerebral,
accident cerebral. Apare după dobândirea comportamentului verbal şi este mai frecventă la
vârstele adulte sau la bătrâneţe.
Este una dintre cele mai complicate tulburări ale limbajului pentru că determină modificări
profunde în sfera limbajului (impresiv şi expresiv), iar la nivelul personalităţii se produc
destructurări.
Au existat trei curente în explicarea afaziei:
• Localizaţionist – conform acestui curent toate funcţiile psihice corespund unei
anumite zone situate la nivelul creierului. Conform lui Gall, limbajul este licalizat în
zona frontală. Orice leziune la acest nivel determină producerea afaziei.
1861 – Broca, pe baza observării unor cazuri în clinică, emite ipoteza că: „leziunile în
afazia motorie (afemie) se găsesc în a treia circumvoluţiune frontală stânga”. Wernicke
1874- se referă la afazia senzorială care se produce prin lezarea primei circumvoluţiuni
temporale.
• Echipotenţialist – ca urmare a cercetărilor lui Lawrance – nu o zonă este
responsabilă, ci întreaga zonă a creierului, pentru că există corelaţii.
• Psihologizant – Jackson 1915 – analizează raportul gândire-limbaj şi arată că în
afazie sunt alterate întâi funcţiile mai complexe şi mai voluntare ale vorbirii.

Clasificarile afaziei:
• Afazie motorie pură – (subcorticală) Afazicul nu vorbeşte, dar păstrează limbajul
interior şi înţelege.
• Afazie motorie totală (corticală) similară cu afazia Broca – bolnavul nu poate
vorbi, scrie, citi, dar păstrează înţelegerea.
• Afazie transcorticală motorie – nu poate vorbi spontan dar poate repeta vorbirea
şi se păstrează înţelegerea.
• Afazie senzorială pură – recunoaşte sunetele izolate, poate scrie, citi, dar nu
înţelege.
• Afazie senzorială totală (Wernicke) – apare logoreea, agrafia, alexia, tulburări de
înţelegere şi se păstrează vorbirea spontană.
• Afazie senzorială transcorticală – afazicul nu poate vorbi şi scrie spontan, nu
înţelege dar îşi păstrează vorbirea repetată.
• Afazie totală – bolnavul manifestă tulburări expresive şi receptive, cât şi de
intelect.
Afazie de conducare – se manifestă prin tulburări ale repetării cuvintelor şi denumirii
obiectelor, dar se păstrează relativ înţelegerea şi vorbirea spontană.

ALALIA
Termenul de alalie vine din grecescul „alales” care înseamnă fără vorbire, sau muţenie. În
literatura de specialitate mai circulă o serie de termeni similari (audimultitate, alalie prelungită,
afazie congenitală, muţenia auzitorilor).
Launay şi Hvatţev – alalia nu presupune deficit de intelect de tip oligofrenic, astfel vorbirea
alalicilor nu se confundă cu lipsa de vorbire a deficienţilor de intelect sau a surdomuţilor,
disartricilor.
S. Borel-Maisonny – inteligenţa alalicilor este aproximativ normală, dar există unele tulburări
de percepţie, întârziere şi neîndemânare motorie.
Un diagnostic diferenţial în alalie poate fi adaptat după 3-5 ani şi în condiţiile când după aceste
vârste subiectul nu reuşeşte să comunice oral şi atunci se înlătură ipoteza de retard şi muţenie.
Cauzele sunt deosebit de complexe şi foarte greu de precizat.
Arnold – cauzele se împart în 2 categorii:
• Cauze idiopatice
- imboldul defitar în vorbire
- capacitate redusă de imitare
- factori ereditari – 50% din cauze
• Cauze paratipice:
- cauze din timpul naşterii
- boli grave din copilăria timpurie: variolă, encefalită, rahitism
Berendes: cauze interne şi externe
• Cauze interne:
- slaba dezvoltare a auzului fonematic
- lipsa imboldului în gândire
- traume din timpul naşterii
- întârzieri psihomotorii
• Cauze externe: - bolile din primii 3 ani de viaţă.
Clasificarea alaliei:
• Alalia motorie – se aseamănă cu afazia motorie. Alalicul înţelege sensul
cuvintelor, dar nu le poate pronunţa, execută ordinele verbale şi poate arăta obiectele
indicate. Poate emite unele sunete nearticulate şi cuvinte mono şi bisilabice. Poate
ajunge la 15-20 de cuvinte. Comunică printr-un limbaj bazat pe imitaţia fenomenelor
din natură. Are dificultăţi de motricitate şi psihomotricitate. Subiectul îşi formează
foarte greu schema corporală.
• Alalia senzorială – alalicul nu înţelege sensul cuvintelor, dar poate repeta unele
cuvinte (ecolalie), chiar cu un grad de dificultate în pronunţie şi reuşeşte să formuleze
propoziţii prin alăturarea a 2 cuvinte simple. Poate ajunge la 30-35 de cuvinte. Alalia
senzorială a copiilor se aseamănă cu afazia senzorială a adulţilor.
• Alalia mixtă – este cea mai gravă formă, în care predomină fie caracteristici din
prima fie din a doua. Alalicul are posibilitatea să pronunţe unele silabe şi cuvinte, dar pe
care le folosesc foarte rar. Au posibilitatea să înţeleagă unele cuvinte izolate, dar sunt
incapabili să descifreze sensul propoziţiei.
Carateristici comune pentru toţi alalicii:
• lipsă de expresivitate
• rigiditate în mişcări şi comportament
• voinţă scăzută
deficite de atenţie

6. TULBURARI DE DEZVOLTARE A LIMBAJULUI ( Mutismul electiv. Intârzierile în


apariţia şi dezvoltarea limbajului. )

MUTISMUL ELECTIV (psihogen sau voluntar) reprezintă refuzul total sau parţial al copilului
de a comunica cu unele persoane, iar în forme grave acest refuz se extinde asupra întregului
mediu înconjurător sau asupra unor situaţii. Muţenia este temporară şi poate dura de la câteva
săptămâni la ani de zile. Copilul cu mutism electiv nu vorbeşte nu pentru că nu poate, ci pentru
că nu vrea.
Cauzalitate:
Atitudini şi metode greşite în educaţia practicată de părinţi sau de profesori, care traumatizează
afectiv copilul (hiperseveritate, pedepse corporale mai ales, traumatizare psihologică -
ameninţări).Situaţii dramatice, şoc emoţional foarte puternic, stres, eşecurirepetate, frustrări.
Mediul de trai impropriu (ex. ostilitate). Copiii cu mutism electiv, deşi nu comunică, înţeleg
scrierea şi nu manifestă deficienţe de ordin inteiectiv. Dar, persistenţa pe o perioadă lungă de
timp poate duce la rămâneri în urmă pe linia dezvoltării verbale şi a exprimării logico-
gramaticale.
Dacă mutismul se întinde prea mult în timp, fără să se intervină, pot apărea perturbări
intelectuale (rămâneri în urmă la şcoală, reducerea vocabularului, afectarea exprimării
gramaticale etc.). De asemenea, se poate întâmpla ca, deşi s-a intervenit în sens optimizator,
rezultatele să nu fie cele scontate şi copilul cu mutism să rămână în continuare „imun" la
încercările celor din jur de a-1 scoate din tăcere, în această situaţie este de preferat ca părinţii să
schimbe şcoala, colectivitatea în care învaţă copilul sau profesorul acestuia.
Caracteristicile mutismului electiv:
Apare frecvent la copiii hipersensibili, anxioşi, timizi şi este însoţit de tulburări
comportamentale, în care încăpăţânarea, timiditatea,brutalitatea, irascibilitatea, negativismul,
răutatea ocupă un loc important.Refuzul verbal al copilului cu mutism electiv este dublat
deseori de refuzalimentar din partea lui, refuz de a învăţa sau de a face orice i se cere. Copiii
pot fi furioşi, interiorizaţi, cu complexe de inferioritate. Este mai frecvent la fete şi începe pe la
3-5 ani. Adesea o schimbare de tipul intrării în şcoală sau în grădiniţă declanşează această
tulburare.
Această tulburare poate căpăta următoarele/orme:
• Acută: poate apărea după momente de groază, panică, şocuri emotive,
traumatisme psihice.
• Cronică: se manifestă general sau selectiv, faţă de anumite persoane.

RETARDUL VERBAL
C. Vrăşmaş şi E. Stanică consideră retardul verbal drept blocajul ritmului de evoluţie a
limbajului, ce se abate de la normal. Un copil cu retard de limbaj până la vârsta de trei ani
foloseşte un număr redus de cuvinte, le pronunţă greşit, nu formează propoziţii simple, însă are
auzul bun şi organele fono-articulatorii normal dezvoltate. Copilul cu retard verbal (întârziere în
dezvoltarea limbajului) rămâne în urma copiilor de aceeaşi vârstă cu el.
Retardul de limbaj poate fi cauzat de o serie de factori precum:
• factori neurogeni (în perioada peri şi postnatală);
• factori somatogeni (boli cronice îndelungate, boli infecţioase);
• factori psihogeni (mediu care nu stimulează vorbirea, suprasolicitare verbală,
exigenţe prea mari, atitudini brutale, şocuri emoţionale puternice);
• factori constituţionali, („inabilitate verbală" ereditară pe linie paternă, mai
frecventă la băieţi).
Retardul verbal se caracterizează printr-o întârziere în dezvoltarea motricitatii generale (statica
capului, trunchiului, mersul). Evoluţia aparatului fonoarticulator stagnează după perioada
lalaţiunii, vocalele sunt prezente, însă consoanele dificile sunt omise sau înlocuite, grupurile de
consoane fiind înlocuite cu consoane mai uşor de pronunţat, diftongii reduşi la o vocală,
silabele reducându-se spre sfârşitul cuvântului. Apariţia cuvintelor are loc după doi-doi ani şi
jumătate, vocabularul fiind format doar din 20-30 de cuvinte. Copilul nu formează propoziţii,
nu diferenţiază sunetele în cuvinte, are dificultăţi ia trecerea de la limbajul intern la cel extern,
nu cunoaşte semnificaţia multiplă a cuvintelor, uneori are tulburări de lateralitate şi manifestă
un deficit al motricitatii fine (buze, limbă, degete).
Dezvoltarea intelectuală poate fi conform vârstei cronologice, liminară sau întârziată din cauza
absenţei limbajului. Comportamentul psiho-afectiv este dominat de timiditate, absenţa dorinţei
de comunicare, hiperkinetism şi opoziţionism.