Sunteți pe pagina 1din 175

UNIVERSITATEA BUCURE Ş TI FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ CATEDRA DE TEOLOGIE ISTORICĂ

ISTORIE

Curs de BISERICEASC Ă UNIVERSAL Ă

Semestrul I

Anul I

Specializarea Teologie Ortodox ă Pastoral ă

Uz intern

Preot Prof. dr. Adrian GABOR

Bucureşti,

2009-2010

2

PR. PROF. DR. ADRIAN GABOR

INTRODUCERE

Obiectul, defini ţ ia, denumirea, scopul, importan ţ a, împ ă rţ irea ş i metoda Istoriei Bisericeş ti Universale

a. Obiectul.

Obiectul Istoriei Bisericeş ti este Biserica creş tin ă , în în ţ elesul de comunitate religios-moral ă , înfiin ţ at ă de Mântuitorul Iisus Hristos pentru mântuirea oamenilor. Istoria cerceteaz ă Biserica în latura ei omenească , în creş terea ş i manifest ă rile ei istorice, accesibile cunoaş terii ş i studiului. În dezvoltarea ei Biserica are o istorie intern ă ş i extern ă . Istoria intern ă priveş te ră spândirea creş tinismului, organizarea Bisericii, formularea doctrinei, luptele interne, cultul. Cea extern ă priveş te Biserica în contactele ş i raporturile ei cu Statul, societatea ş i celelalte religii, cu morala ş i cu cultura.

b. Defini ţ ie.

Istoria Bisericească Universal ă este cercetarea ş i expunerea metodică a vieţ ii Bisericii creş tine în general, privite în dezvoltarea ş i acţ iunea ei intern ă ş i extern ă .

c. Denumirea.

Denumirea nu este aceea ş i la to ţ i istoricii bisericeş ti. Unii o numesc simplu Istoria bisericească , Istoria Bisericii, Istoria bisericească general ă sau universal ă . Al ţ ii prefer ă s-o numească Istoria creş tinismului. d. Scopul studiului Istoriei Bisericeş ti Universale este

cunoaş terea ş i în ţ elegerea desfăş ură rii vieţ ii Bisericii creş tine în toate laturile ei. Scopul final al studiului acestei discipline teologice este cunoa ş terea ş i în ţ elegerea situa ţ iei actuale a creş tinismului, în organiza ţ iile lui mai importante. Urm ă rind cauzele, evolu ţ ia ş i leg ă turile dintre faptele istorice, Istoria Bisericească Universal ă în ţ elege ş i explică mi ş că rile ş i schimb ă rile în viaţ a Bisericii de la începutul ei pân ă ast ă zi.

e. Importan ţ a studierii Istoriei Bisericeş ti Universale rezid ă

tocmai din faptul studierii organiz ă rii Bisericii, a doctrinei, cultului,

Curs de Istorie Bisericească Universală

3

fă ră de care nu se poate cunoaş te ş i în ţ elege creş tinismul în organizarea ş i viaţ a sa trecut ă ş i prezent ă .

f. Împ ă rţ irea Istoriei Bisericeş ti. Studiul Istoriei Bisericeş ti se poate împ ă rţ i atât dup ă con ţ inut cât ş i dup ă timp. Dup ă con ţ inut Istoria Bisericească este privit ă în ră spândirea creş tinismului în raporturile cu lumea. Dup ă timp, Istoria este împ ă rţ it ă pentru studiu în perioade mai mari sau mai mici. Împ ă rţ irea logică ş i cronologică este o necesitate pentru u ş urarea studiului. Împ ă rţ irea logică se face pe baza tipiz ă rii, adică a privirii ş i trat ă rii laolalt ă a faptelor istorice care au caractere comune importante. Ea cunoaş te trei evuri: antic, mediu ş i modern. Istoricii profani ş i bisericeş ti nu sunt to ţ i de acord asupra limitelor evurilor, asupra începuturilor ş i sfârş itului lor. Sfârş itul evului antic (vechi) ş i începutul celui mediu în Istoria Bisericească este pus aproximativ între anii 600-800 d.Hr. (unii istorici socotesc sfârş itul lui cu împ ă ratul Iustinian - 565 d.Hr.-, al ţ ii cu papa Grigorie cel Mare - 604 d.Hr.-, al ţ ii cu Carol cel Mare - 814 d.Hr). Evul mediu este socotit ca desfăş urându-se pân ă la sfârş itul secolului al XV-lea ş i începutul celui urm ă tor (Rena ş tere, Reformă ). În Istoria bisericească evurile se caracterizeaz ă astfel: în Evul antic, creş tinismul s-a ră spândit ş i organizat în lumea greco- roman ă . Este epoca constituirii Bisericii, a persecu ţ iilor, a Sinoadelor ecumenice, a marilor P ă rin ţ i ş i scriitori bisericeş ti. În Evul mediu, se convertesc la creş tinism popoarele germane, slave ş i altele, puterea papal ă creş te, are loc Schisma cea Mare (1054 d.Hr.). În evul modern, puterea papal ă descreş te, are loc Reforma protestant ă , Biserica Ortodox ă este st ă pânit ă de turci, se formeaz ă Bisericile naţ ionale autocefale. În locul împ ă rţ irii în evuri, care sunt prea întinse, s-a adoptat împ ă rţ irea în perioade mai mici, aplicat ă de unii istorici bisericeş ti mai noi.

Perioada I, de la Întruparea Mântuitorului pâna la 324, când Constantin cel Mare începe a domni singur peste tot Imperiul Bizantin. Perioada a II-a, de la 324 pâna la 787, perioada Sinoadelor ecumenice ş i a P ă rin ţ ilor bisericeş ti. Perioada a III-a, de la 787 pâna la 1054, epocă de cristalizare a catolicit ăţ ii sau universalit ăţ ii Bisericii. Perioada a IV-a, de la 1054 pân ă spre sfârş itul secolului al XV-lea, este o perioad ă de confrunt ă ri între Ortodoxie şi Romano-Catolicism, cu marile conflicte între papalitate ş i suveranii din Apus, cu cruciade,

4

PR. PROF. DR. ADRIAN GABOR

scolastică , că derea Imperiului Bizantin în anul 1453, etc. Perioada a V-a, se întinde din secolul al XVI-lea pân ă la sfârş itul secolului al XVIII-lea, fiind perioada marilor fr ă mânt ă ri aduse de Reforma protestant ă în sânul Bisericii Romano-Catolice ş i a marilor nemul ţ umiri care vor pregă ti Revolu ţ ia francez ă din 1789. Perioada a VI-a, de la 1800 pân ă ast ă zi, este epoca critică a diviz ă rii creş tinismului, a înt ă ririi curentului laicizant, a constituirii în R ă s ă rit a multor Biserici naţ ionale autocefale, a apari ţ iei mi ş că rii ecumenice. g. Metoda. Istoria Bisericească Universal ă aplică , în studiile sale metoda istoric ă general ă . Ea urmeaz ă metodei ş colii moderne de istorie, cu cele cinci principii: cunoaş terea izvoarelor, verificarea lor prin analiz ă critică , cercetarea lor evolutiv-genetică , folosirea principiilor pentru expunerea sistematică a ideilor. Studiul documentelor se face în mod critic ş i comparativ.

IZVOARELE ISTORIEI BISERICEŞ TI UNIVERSALE Ş TIINŢ E AUXILIARE. BIBLIOGRAFIE GENERAL Ă

Izvoarele Istoriei Bisericeş ti Universale se împart în divine (că rţ ile Sfintei Scripturi) ş i omeneş ti (creş tine ş i necreş tine). Cunoaş terea ş i folosirea acestora are o importan ţă fundamental ă pentru studiul acestei discipline. În stabilirea valorii lor documentare, critica istorică are un rol foarte important. Majoritatea acestor izvoare sunt catalogate ş i prezentate în diferite Colecţ ii sau Edi ţ ii.

A. Colecţ ii principale

J.P. MIGNE, Patrologiae cursus completus: a. Patrologia Graeca, prescurtat P.G. (începe de la P ă rin ţ ii Apostolici, sec. I ş i pân ă la jum ă tatea sec. XV), 161 (167) volume, Paris, 1857-1866, ş i b. Patrologia Latina, prescurtat P.L. (începe de la scriitorul latin Tertulian, sec. II-III ş i merge pân ă la papa Inocen ţ iu III (+1216), 221 (222) volume, Paris, 1844-1864.

Curs de Istorie Bisericească Universală

5

Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum, prescurtat C.S.E.L., numit şi Corpus Vindobonense, prescurtat C.V., (Corpul Vienez), editat de Academia de Ş tiin ţ e din Viena, de la 1860, în continuare. Au ap ă rut peste 70 de volume. Corpus Christianorum Latinorum, Turnhout - Paris, începând din 1953. Monumeta Germaniae historica. Auctores antiquissimi, în care sunt editate lucră rile autorilor latini din sec. V-VI d. Hr. , Ed. Th. Mommsen, 13 volume, Berlin, 1877-1898. Patrologia Orientalis, prescurtat P.O., sub conducerea lui R.Graffin ş i F. Nau, Paris, 1908 ş i urm. în curs de publicare. Au ap ă rut 26 de volume. Patrologia Syriaca, ed. R. Graffi, 3 volume, Paris, 1894-

1926.

Sources Chrétiennes, publiées sous la direction de H. de Lubac ş i J. Daniélou, Paris, de la 1942 în continuare. Au ap ă rut peste 400 de volume. Colecţ ia Pă rin ţ i şi Scriitori Bisericeş ti (PSB), Bucureş ti, Editura Institutului Biblic ş i de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, începând din anul 1979.

B. Acte sinodale

J. D. Mansi, Sacrorum Conciliorum nova et amplissima

collectio, Florentiae et Venetiis, 1759-1798; reprodus ă ş i continuat ă . J. Alberigo, P.P. Joannou, C. Leonardi, P. Prodi, ş i H. Jedin, Conciliorum oecumenicorum decreta, Freiburg im Bresgau, Bâle,

1962.

Ch. J. Hefele-Dom H. Leclerq, Histoire des conciles. Studii ş i texte, 10 vol., în dou ă p ă rţ i, Paris, 1907-1908.

C. Acte martirice. Vieţ i de Sfin ţ i

Acta Sanctorum, publicat ă de Bolandini ş ti, Antverpen (Anvers), 1643. Edi ţ ie nou ă , Paris, de la 1854-1931, în continuare (vol. 64, în 1910). Martirologium Romanum, ed. typica Vaticana, Roma, 1914,

1922.

Hipp.

Delehaye, Bruxellis, 1902.

Synaxarium

Ecclesiae

Constantinopolitanae,

ed.

6

PR. PROF. DR. ADRIAN GABOR

R ă mureanu, pr, prof. dr. Ioan, Actele Martirice, în colecţ ia PSB, vol. 11, Bucureş ti, 1982.

D. Izvoare pentru istoria Patriarhiei de Constantinopol

Les Régestes des Actes du Patriarcat de Constantinople, de

V. Grumel: Les Actes de Patriarches, Fasc. I-II, Istanbul, 1932, 1936;

Fac. III-IV, de V. Laurent, Paris, 1971.

E. Acte papale. Vieţ i de papi.

Acta Apostolicae Sedis. Commentarium officiale, Roma, de la

1909.

Vieţ i de papi: Liber Pontificalis, ed. L. Duchesne, 2 vol., Paris, 1886-1892.

F. Legi ş i canoane.

Codex Theodosianus, ed. Th. Mommsen und P. Meyer, 3 Bd., berolini, 1905. Corpus juris civilis. tom. I. Institutiones et Digesta, ed. P.

Krüger et Th. Mommsen, Berolini, 1889; tom. II Codex Justinianus,

ed. P. Krüger, Berolini, 1888.

G. Inscrip ţ ii

Corpus inscriptiorum graecarum, ed. A. Bröckh, 4 Bände, Berlin, 1828-1877. Corpus inscriptiorum Latinarum, ed. Th. Mommsen, Berolini, 1863-1930. POPESCU, Emilian, Inscrip ţ iile greceş ti ş i latine din secolele IV-XIII descoperite în România, Bucureş ti, 1979.

Ş tiin ţ e auxiliare.

Istoria Bisericească Universal ă ajut ă celelalte discipline teologice ş i se ajut ă de unele dintre ele. Mai apropiate ş i mai necesare sunt: Studiul Noului Testament, Patrologia, Istoria Dogmelor, Arheologia creş tin ă , Cronologia, Liturgica, Dreptul Bisericesc,

Curs de Istorie Bisericească Universală

7

Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Istoria Culturii şi Civiliza ţ iei Bizantine, etc. Ş tiin ţ ele auxiliare propriu-zise sunt cele ale istoriei în general: Filologia, Paleografia, Numismatica, Epigrafia, Heraldica, Sfragistica, Arheologia ş i Istoria Artelor. O deosebit ă importan ţă pentru studiul Istoriei Bisericeş ti Universale o au ş i: Filozofia istoriei, Geografia istorică ş i mai ales Cronologia, care se ocup ă cu studiul timpului aş a cum a fost împ ă rţ it ş i socotit la diferite popoare. Sunt de asemenea foarte importante: Slavistica ş i Orientalistica.

Istorici bisericeş ti greci ş i latini.

Dintre scriitorii creş tini greci din primele trei secole lucr ă ri cu caracter istoric ne-au l ă sat: Hegesip (+180?), care a scris Memorii; Iuliu Africanul (+240-250), care a scris Cronografii. Opera lui Iuliu Africanul este socotit ă prima încercare de Istorie Universal ă creş tin ă . Epifaniu (+403), episcop de Salamina, în Cipru, ne-a l ă sat o lucrare despre istoria ereziilor, Panarion (Cutiuţă cu medicamente) sau Contra tuturor ereziilor, îndreptat ă contra a 80 de erezii. P ă rintele Istoriei Bisericeş ti este îns ă Eusebiu de Cezareea (+340). Acesta este autorul unei Cronici a lumii, de la naş terea lui Avraam (2016 î.Hr.) pân ă la anul 302 d.Hr. O alt ă lucrare important ă este Istoria Bisericească , în 10 că rţ i, în care expune evenimantele creş tine de la Naş terea lui Hristos pân ă la anul 324. Alte lucră ri sunt: Despre martirii din Palestina, în care istoriseş te persecu ţ ia creş tinilor dintre anii 303-311; ş i Via ţ a Fericitului Constantin, în 5 că rţ i, scris ă în anul 337. Istoria lui Eusebiu de Cezareea a fost continuat ă de trei istorici greci: Socrate, Sozomen ş i Teodoret al Cyrului, avocaţ i din Constantinopol, autori ş i ei ai unor Istorii Bisericeş ti. Au mai scris lucră ri cu caracter istoric: Teodor Lectorul (pe la anul 530), Evagriu Scolasticul (+c ă tre 600), Filip de Side (sec.V), Filostorgiu (+dup ă 425), Gelasiu de Cizic (sec.V), Zaharia Retorul sau de Gaza (+553), istoric monofizit, Ioan Malalas, adic ă Retirul (+557). Dintre istoricii bizantini care au scris în domeniul Istoriei Bisericeş ti Universale men ţ ion ă m pe: Nichifor Calist Xantopol (+1341); Nichifor Gregoras (+1360). Dintre scriitorii latini se eviden ţ iaz ă în originalitate Lactan ţ iu cu lucrarea De mortibus persecutorum, care este o prim ă istorie a persecu ţ iilor creş tine sub împ ă raţ ii romani. Latinii au f ă cut traduceri dup ă istoricii greci creş tini: Ferictul Ieronim (+420), a tradus Cronica

8

PR. PROF. DR. ADRIAN GABOR

lui Eusebiu, Rufin(+410), a tradus 9 că rţ i din Istoria Bisericească a lui Eusebiu de Cezareea; Sulpiciu Sever (+420), a scris Historia Sacra, o cronică universal ă în dou ă că rţ i; Paul Orosius, a scris Historiae adversus paganos, în 7 că rţ i, în anul 417 d. Hr.; M.A. Casiodor (+583) a întocmit dup ă istoricii greci: Socrate, Sozomen ş i Teodoret, o Istorie tripartit ă , apoi a continuat pe Socrate pân ă la 518. Istoria lui Casiodor a fost mult citit ă ş i a servit ca model istoricilor din Occident, în Evul mediu.

Lucră ri de Istorie Bisericească la români.

S-au fă cut mai întâi unele traduceri. Veniamin Costachi (+1846) a tradus Istoria bisericească a Mitropolitului Meletie al

Atenei, t. I-IV, 8 vol., Iaş i, 1841-1843; Mitropolitul Ungrovlahiei Iosif Gheorghian a tradus: Istoria bisericească ş i Via ţ a lui Constantin cel Mare, a lui Eusebiu de Cezareea, Bucureş ti, 1896; Istoria bisericească a lui Sozomen, Bucureş ti, 1897; Istoria bisericească a lui Evagrie, Bucureş ti, 1899. Singurul tratat de mare valoare de Istorie Bisericească a fost redactat de că tre Pr. Prof. Eusebiu Popovici (+1922), în limba german ă sub titlul Kirchengeschichte, III Bände, Czernowitz, 1882. Tratatul afost tradus în limba român ă de că tre Atanasie Mironescu, fost mitropolit primat, sub titlul: Istoria bisericească universal ă ş i statistica bisericească , ed. 2-a, t.I-IV, Bucureş ti, 1925-1928. Pentru Seminariile teologice au fost întocmite numeroase manuale: Pr. Prof. Ioan Mih ă lcescu, Istoria bisericească universal ă cu no ţ iuni de patrologie, t. I, ed. a 4-a, Bucureş ti, 1932; Istoria bisericască universal ă de la 1054 pân ă azi, t. II, ed. 2-a, Bucureş ti,

1932.

Pentru uzul studen ţ ilor Institutelor teologice ale Bisericii Ortodoxe Române, prof. T.M. Popescu, Pr. prof. T. Bodogae ş i prof. George St ă nescu au alcă tuit manualul de Istorie Bisericească

Universal ă , vol. I (1-1054); vol. II, De la 1054 pân ă azi, Bucureş ti,

1956.

Volumul I al acestui manual a fost apoi considerabil îmbun ă t ăţ it de că tre Pr. prof. dr. Ioan R ă mureanu, Pr. Prof. dr. Milan Ş esan ş i Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, au publicat Istoria Bisericească Universal ă , vol. I (1-1054), ş i publicat în dou ă edi ţ ii (1975 ş i 1987). Aceiaş i autori vor publica în anul 1993, la Bucureş ti, Istoria Bisericească Universal ă pentru Institutele Teologice, vol. II (1054-

Curs de Istorie Bisericească Universală

9

1982), prefaţ at ă de P ă rintele prof. dr. Viorel IONIŢĂ , ş eful Catedrei de Teologie Istorică de la Facultatea de Teologie Ortodox ă a Universit ăţ ii Bucureş ti. Pentru Seminariile teologice se publică un manual de Istoria Bisericească Universal ă , la Bucureş ti, în 1992, avându-l ca autor Preotul Profesor dr. Ioan R ă mureanu. Numeroase studii de Istorie Bisericească Universal ă au fost publicate de autorii manualelor men ţ ionate, de că tre P ă rintele Prof. Viorel Ioni ţă , P ă rintele prof. Aurel Jivi, de la Facultatea de Teologie Ortodox ă din Sibiu. Cele mai importante lucră ri se g ă sesc men ţ ionate în studiile de sintez ă publicate de Pr. Prof. dr. Ioan I. R ă mureanu,

Preocup ă ri ş i studii de teologie istorică ş i patristică în ST, XX, nr. 5- 6, 1968, pp. 364-388; Pr. prof. M. Ş esan, Problèmes d’histoire ecclésiastique dans les ouvrages des chercheurs roumains, în *** De la théologie orthodoxe roumaine à nos jours, Bucarest, 1974, pp. 103- 120, Arhid. Aurel JIVI, Studii ş i cercet ă ri transilvane privind istoria Bisericească Universal ă , în vol. Contribu ţ ii transilvă nene la Teologia Ortodoxă , Sibiu, 1988; ş i mai recent în Etudes Byzantines et Post- Byzantines, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureş ti, 1991, pp. 203-213, ş i vol. III, Editura Enciclopedică , Bucureş ti, 1997, pp. 227-

262.

Cele mai recente lucr ă ri în domeniu aparţ in P ă rintelui Profesor Nicolae Chifă r ş i P ă rintelui Profesor Emanoil Bă bu ş . Primul a publicat la Editura Trinitas, a Mitropoliei Moldovei ş i Bucovinei, patru volume intitulate Istoria Creş tinismului, Ia ş i, 2000 et passim., reeditat ă în dou ă volume la Editura Universit ăț ii „Lucian Blaga” Sibiu, 2008; P ă rintele profesor dr. Vasile Muntean, Istoria Creș tin ă General ă , 2 volume, Editura Institutului Biblic ș i de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureș ti, 2008. P ă rintele Prof. Emanoil Bă bu ş a publicat Introducere în Istoria Bisericească Universal ă , Bucureş ti, 2003.

10

PR. PROF. DR. ADRIAN GABOR

STAREA LUMII GRECO-ROMANE Ş I IUDAICE LA APARI Ţ IA CRE Ş TINISMULUI

1. Lumea greco-roman ă la Na ş terea Mântuitorului.

Mântuitorul Iisus Hristos S-a întrupat la plinirea vremii (Gal. 4,4), când lumea era preg ă tit ă pentru venirea Lui. F ă r ă o minim ă cuno ş tere a mediului, a condi ţ iilor sociale, politice, culturale, religioase care caracterizeaz ă aceast ă plinire a vremii, întelegerea corect ă a r ă spândirii creş tinismului este profund diminuat ă . Ţ ară Sfânt ă , Palestina, în care s-a petrecut ş i realizat mântuirea neamului omenesc, se afla atunci sub ocupaţ ie roman ă , ş i de aceea este important de prezentat, chiar ş i schematic, situaţ ia lumii greco- romane, începând cu Imperiul Romei. R ă spândirea creş tinismului în primul secol s-a f ă cut într-un cadru geografic bine determinat: cel al Imperiului Roman. Întreaga lume civilizat ă , cu excep ţ ia unor regate pu ţ in cunoscute din Orientul îndep ă rtat, era sub dominaţ ia Romei. De la Oceanul Atlantic, în Apus, pân ă la fluviul Eufrat ş i Marea Ro ş ie în R ă s ă rit, de la Ron, Dun ă re, Marea Neagră ş i Mun ţ ii Caucaz, la nord, pân ă la Sahara, înspre sud, se întindea un singur Imperiu vast aflat sub conducerea efectiv ă a împ ă ratului Romei, numit în acel timp de scrierile neo-testamentare împ ă rat sau cezar. Roma, aş ezarea originară din care a crescut Imperiul, întemeiat ă la 753 î.Hr., a atins un grad avansat de organizare politică , pe la începutul sec. V, în cadrul unei forme de guvern ă mânt republicane. Cetatea etern ă a fost angajat ă secolele de-a rândul în lupte pentru supremaţ ie: în Penisula italică , în nordul Africii- Cartagina (146 î. Hr.), în Macedonia (că derea Corintului în 146 î.Hr.). Regele Pergamului, în 133 î.Hr., în urma morţ ii sale, las ă regatul s ă u romanilor. Generalul Pompei cucereş te Pontul ş i Caucazul, transform ă în 63 î.Hr. Siria în provincie roman ă , de unde va cuceri imediat Iudeea cu Ierusalimul. În acelaş i timp, între 58-57 î.d.Hr. Iulius Cezar cucereş te Galia ş i o transform ă în provincie roman ă . Rivalitatea dintre cei doi generali se încheie în anul 48 î.Hr. prin înfângerea lui Pompei. În 44 Cezar este asasinat, izbucnind un nou ră zboi civil. Brutus ş i Casius, principalii exponen ţ i ai conspiraţ iei că reia i-a c ă zut victim ă Cezar, se v ă d confruntaţ i cu triumvirii: Marc Antoniu, Octavian, fiul

Curs de Istorie Bisericească Universală

11

adoptiv al lui Cezar, ş i marele pontif Lepidius. Triumvirii câş tigă , iar Octavian devine st ă pân ş i peste partea lui Lepidius. În timp ce Antoniu acord ă timp Cleopatrei, cu care se că s ă toreş te; Octavian câş tig ă de partea sa Occidentul. Octavian câş tigă conflictul armat cu Antoniu, la Actium în 32 î.Hr., ş i ră mâne singurul st ă pânitor al lumii romane, primind din partea Senatului, în anul 27 î. Hr., ş i supranumele de Augustus. El ră mâne pân ă la 14 d.Hr. în fruntea celui mai puternic Imperiu pe care l-a cunoscut vreodat ă Istoria. Succesorii lui Octavian August, în timpul că rora s-a organizat Biserica primară au fost:

Tiberiu (14-37), Caligula (37-41), Claudiu (41-54), Nero (54-68). Statul roman, numit ş i lumea ( οικουµενη Luca 2,1), se gă sea la apogeu ca întindere, organizaţ ie, putere ş i cultură . Istoricii apreciaz ă cifra populaţ iei Imperiului Roman, cu probabilitate, între 60 ş i 120 milioane de locuitori. Oraş ele mai însemnate, care vor juca ş i un important rol în ră spândirea creş tinismului, erau: Roma (caput mundi), Alexandria, Antiohia, Corint, Efes, Cartagina. Statul roman era condus de împ ă r ă t ş i de Senat (diarhie) ş i era împ ă rţ it în trei categorii de provincii. Erau Provincii imperiale, conduse de un legat care reprezenta pe împ ă r ă t; senatoriale, conduse de un proconsul; ş i unele provincii cu situa ţ ie special ă (precum Egiptul, Palestina, Mauritania) erau conduse de un procurator. Armata, funcţ ionarii ş i legile asigurau ordinea ş i lini ş tea. Popoarele supuse erau mul ţ umite de pacea (pax romana) care era asigurat ă ş i garantat ă , ceea ce crease o situaţ ie binefă c ă toare, apreciat ă de c ă tre creş tini. Întinderea Imperiului, desfiin ţ area grani ţ elor, u ş urin ţ a legă turilor printr-o reţ ea de comunicaţ ii rapide ( sunt renumite în Europa, spre exemplu aş a-zisele drumuri: Via Apia, Via Aurelia, Via Flaminia,Via Augusta, Via Ignatia ), vor contribui din plin la rapiditatea propov ă duirii Evangheliei lui Hristos. Ca mijloc de în ţ elegere era folosit ă limba greac ă în dialectul comun ( κοινη διαλεκτος ) în care s-au scris ş i că rţ ile Noului Testament. Limba greac ă era vorbit ă ş i în ţ eleas ă în mai tot Imperiul, mai ales în ră s ă rit. Unificarea cultural ă nu era totu ş i general ă , unele provincii mai p ă strau înc ă specificul culturii lor, altele avea culturi amestecate, iar populaţ iile barbare cuprinse în Imperiu se adaptau mai pu ţ in culturii greco-romane. În contextul acestor expansiuni ale Imperiului roman ş i în diversitatea evenimentelor care l-au fră mântat, s-a n ă scut Creş tinismul ş i s-a ră spândit în tot cuprinsul s ă u, chiar dep ăş indu-i frontierele,

12

PR. PROF. DR. ADRIAN GABOR

devenind o religie universal ă . Mântuitorul se întrupeaz ă în timpul domniei lui Augustus, iar activitatea Sa publică are loc în timpul lui Tiberiu. Perioada important ă a ră spândirii creş tinismului a curpins domniile lui Claudiu ş i Nero. Iar scrierea ultimii că rţ i neo- testamentare ş i moartea ultimului Apostol, Ioan, autorul ei, au loc în timpul lui Domiţ ian (81-96).

Starea religioas ă Amestecul de popoare ş i de culte a creat sincretismul religios, numit ş i theocrasie, adică amestec de zei. Sincretismul tindea la formarea unei religii universale, cu idei luate de la mai multe culte, înl ă turând pe cele ale unor popare locale. Unitatea religioas ă era asigurat ă în Imperiu de cultul împ ă ră tului, de origine oriental ă . Cu excep ţ ia iudeilor, popoarele vechi din Imperiu erau politeiste ş i idolatre. Fiecare popor avea religia sa. Imperiul, dintr-o diplomaţ ie abil ă , le tolera pe toate, cu excep ţ ia unor culte socotite periculoase Statului ( cel al druzilor în Galia, unele culte siriene ş i egiptene, ş i mai târziu Creş tinismul). Religia roman ă , religia de stat, un cult formalist, fă ră dogme ş i fă ră istorie, era în decaden ţă . August, primul împ ă ră t, a luat ş i titlul de Pontifex maximus, ş i a încercat o reform ă religioas ă , care se dorea a înt ă ri p ă gânismul roman. August a fost divinizat dup ă moarte, iar al ţ i împ ă raţ i - precum Caligula, Domi ţ ian, Diocleţ ian, au primit onoruri divine încă în viaţă . Religia greac ă era de asemenea în decaden ţă . Cultele de mistere, mai ales cele de la Eleusis erau mai importante. Cultele orientale: ale Cybelei, Attis, Isis sau Osiris, erau de mare influen ţă , mai ales datorit ă caracterului lor mistic ş i al unor idei religioase deosebite, precum: ideea de p ă cat, de nemurire, de renaş tere, de curăţ ie. Acestea au fă cut posibil ă p ă trunderea în Imperiu a misterelor, magiei, astrologiei ş i a unor practici religioase noi. Cel mai însemnat cult oriental era cel al lui Mithra (mithraismul), zeul soarelui ( deus sol invictus ), care a p ă truns mult în armat ă . O reform ă a p ă gânismului era aş teptat ă , că ci fră mânt ă rile religioase îl îndrumau spre unele idei noi, ca ideea de mântuire, de monoteism, de ră spundere moral ă , care contribuiau la o preg ă tire în receptarea Creş tinismului. Nevoile religioase nu mai puteau fi satisfă cute de cultele p ă gâne. Deş i aveau unele idei morale, acestea nu înv ăţ au morala, ca religia iudaică ş i creş tinismul, nu d ă deau nici exemple ş i nu aveau nici sancţ iuni. Zeii erau pilde de imoralitate, iar în unele culte orientale desfrâul avea caracter religios, cultic.

Curs de Istorie Bisericească Universală

13

Filozofia timpului. Cugetarea filozofică de la începuturile creş tinismului era eclectic ă , ea împrumutând câte ceva din toate sistemele. Într-o epocă în care filozofia î ş i asumase sarcina de a satisface trebuin ţ ele religioase ale omului, renaş terea filozofiei lui Pitagora era un efort absolut normal. Pitagorismul era filozofia cea mai religioas ă a antichit ăţ ii. Dar influen ţ a neopitagorismului, ca de altfel a tuturor celorlalte sisteme filozofice ale vremii a fost redus ă în raport cu rolul considerabil pe care l-a avut în viaţ a intelectual ă a epocii elenistice stoicismul ş i epicureismul. Acestea corespundeau cel mai bine noilor trebui ţ e spirituale ale indivizilor eliberaţ i de constrângerea legilor cet ăţ ii antice, în lumea nou ă care începe cu Alexandru Macedon (336- 323 î.d.Hr.). Centrul acestor sisteme filozofice era Atena. Sprijinindu-se pe filozofia anterioar ă a lui Heraclit, stoicismul lui Zenon, întemeiat pe materialism ş i panteism, urm ă rea s ă descopere individului binele suprem, precum ş i metoda prin care s ă ş i-l însu ş ească . Socotea totodat ă că lumea este condus ă de necesitate, admitea c ă ră ul este necesar, recomanda în moral ă apatia ş i justifica viciile ş i sinuciderile. A fost sistemul cel mai influent în societatea roman ă ş i profesa o serie de idei interesante din punct de vedere moral: privea pe oameni ca semeni. În Tars, ora ş ul apostolului Saul- Pavel, va determina instalarea unui climat de înalt ă moralitate, de cultivare a virtu ţ ilor civice, de adânc ă seriozitate (Atenodoros « 74î.d.Hr.- 7 d.Hr. », unul dintre filozofii stoici reprezentativi, era de lâng ă Tars, ş i va fi educatorul lui Octavian, viitorul împ ă rat Augustus. Tot el va asigura educaţ ia tân ă rului Tiberiu). Predica apostolilor va avea modele de exprimare aparţ inând filozofiei stoice. Se consideră c ă prezen ţ a stoicismului este dominant ă pân ă la Clement de Alexandria (230 d. Hr.). Influen ţ a stoicismului, cu Stoa-doctina rezultat ă din elemente platonice ş i aristotelice, se va vedea reflectat ă în terminologia creş tin ă ş i concepte adaptate pentru a exprima adev ă rurile doctrinare (omul-animal raţ ional; doctrina stoică îi va permite lui Tertulian s ă apere împotriva gnosticilor învierea ş i reunirea sufletului ş i a trupului în vederea judecăţ ii; etc.) Epicureismul lui Epicur se fundamenta pe filozofia lui Democrit ş i profesa indiferentismul religios ş i nega Providen ţ a. Morala lui Epicur, conform ă cu logica sistemului s ă u, care reduce totul la senzaţ ie, pl ă cere, este arta de a dirija viaţ a omului spre dobândirea fericirii. Epicureismul nu a propagat o viaţă de pl ă ceri

14

PR. PROF. DR. ADRIAN GABOR

senzuale, dar nici nu a oferit un mod de a controla egoismul, aş a cum va oferi creş tinismul mai târziu, prin evanghelia iubirii ş i a în ţ elegerii slujirii semenului, ca o slujire adus ă lui Dumnezeu. El a dat la o parte orice gând cu privire la p ă cat sau la faptul că omul va trebui s ă dea socoteal ă la o judecat ă final ă , deoarece nu a prezis nici un scop ş i nici un sfârş it al proceselor actuale din lume. Nemurirea nu era recunoscut ă , deoarece un trup compus numai din atomi nu supravieţ uieş te dincolo de viaţ a prezent ă , moartea producând dispersarea atomilor constitutivi ai fiinţ ei umane. Aş a se explică că atenienii l-au luat în râs pe Apostolul Pavel, în Areopag, ş i au refuzat s ă -l mai asculte atunci când le-a vorbit despre Iisus ş i Înviere ( Fap. Apost. XVII, 18-32). Filozofia a pregă tit într-o oarecare m ă sură calea ră spândirii Creş tinismului, dar în acelaş i timp a constituit ş i unul din obstacolele ap ă rute în calea lui. Acesta a gă sit în Cels, Porfiriu, Ierocles, Iulian Apostatul mari adversari. Conflictul dintre creş tinism şi aceş tia va naş te literatura apologetică . Biserica creş tin ă va fi recunoscă toare acelor filozofi care prin ideile lor au preg ă tit calea Evangheliei ş i vor fi reprezentaţ i mai târziu pe frescele exterioare a l ă caş urilor de cult.

2. Starea lumii iudaice. a. Situa ţ ia politică .

Civilizaţ ia ebraică s-a constituit ş i a durat timp de 14 secole pe un teritoriu foarte restrâns. Denumirea de Palestina a fost dat ă de romani dup ă anul 70 d. Hr. (denumirea deriv ă de la termenul Peli ş tim- în ebraica veche desemna pe Filisteni). Din imensul rezervor de populaţ ii semite au coborât triburi, probabil prin sec. XX, venind dinspre Urul Caldeii, conduse de Abraham. Majoritatea au ră mas în Palestina, dar unele triburi, în că utare de p ăş uni, au migrat în Egipt. Textele egiptene ş i akkadiene îi numesc habiru-mercenari, asociaţ i, iar cele ebraice ivri « de dincolo », veni ţ i din ră s ă rit, de unde ş i numele de evrei. În secolul al XIII-lea, în timpul domniei lui Ramses al II-lea, condu ş i de Moise (Ma ş u în egiptean ă ş i Mo ş é în ebraică ) au migrat din regiunea Deltei Nilului spre ră s ă rit, stră b ă tând nordul Peninsulei Sinai, ocolind Marea Moart ă prin sud ş i trecând Iordanul prin partea estică , au ajuns în Canaan (Ţ ara Fă g ă duin ţ ei). În timpul acestei migraţ ii, care a durat aproximativ 40 de ani, evreii s-au organizat într-

Curs de Istorie Bisericească Universală

15

o confederaţ ie de triburi, începând procesul de constituire a poporului Israel (nume schimbat dat lui Iacob, succesorul lui Isac - Facerea XXXII, 29). Epoca judecă torilor a durat aproximativ dou ă secole, pân ă în sec. XI., când a ap ă rut institu ţ ia regalit ăţ ii. Fiind considerat ă de natur ă divin ă , regalitatea era la evrei absolut ă , în special sub Solomon (cc. 961-922 î. d. Hr.). Împotriva st ă rii generale de decaden ţă a statului vor reacţ iona profeţ ii, un fenomen exclusiv civilizaţ iei ebraice. Împr ăş tierea poporului evreu a început odat ă cu că derea Regatului de Nord, în anul 722 î.Hr., când împ ă ratul Sargon al Asiriei i-a deportat pe locuitorii lui Israel ş i i-a aş ezat în colonii în Asia. Urmeaz ă o alt ă period ă cauzat ă de că derea Regatului de Sud în timpul lui Nabucodonosor, în anul 586 î.Hr. Diaspora iudaică s-a datorat ş i faptului că dup ă Edictul dat de regele perş ilor Cyrus, în 538 î.Hr., numero ş i iudei au dorit s ă ră mân ă în Babilon decât s ă profite de m ă surile edictului care d ă deau posibilitatea reîntoarcerii în patrie. Iudeii întorş i au rezidit templul sub Zorobabel ş i s-au reorganizat. Alexandru cel Mare, învingă torul perş ilor, a favorizat pe iudei folosindu-i ca element colonizator în oraş ele înfiin ţ ate de el, în special în Alexandria. Dup ă moartea lui Alexandru Macedon, care a fost întru totul favorabil evreilor, Palestina a ajuns sub dinastia greacă a Egiptului, iar în anul 198 î.Hr. a trecut sub dinastia greacă a Seleucizilor din Siria. Sub st ă pânirea Seleucizilor, în special sub Antioh IV Epifanius (174-164 î.Hr.) evreii au fost supu ş i unei intensive eleniz ă ri. Regele a interzis cultul mozaic, a profanat templul din Ierusalim ş i a introdus pedeapsa cu moartea pentru iudeii care cutezau a pră znui sabatul ş i a practica circumciziunea. Patrio ţ ii iudei, sub conducerea fraţ ilor Macabei, din familia preo ţ easc ă a hasmoneilor, s-au ridicat împotriva intoleran ţ ei ş i împil ă rii seleucide reu ş ind s ă elibereze Ţ ara Sfânt ă . Hasmoneii, devin că petenii -arhierei ş i regi- ale poporului iudeu, dominând cu oarecare schimb ă ri pân ă în anul 37 î.Hr., când tronul davidic va fi ocupat abuziv de că tre un rege stră in de neam, Irod Idumeul. Fraţ ii Macabei au restabilit cultul la Templu, pe care l-au rezidit, ş i au reu ş it s ă formeze un stat teocratic, independent, condus de un sinedriu, un fel de senat, alcă tuit din 70 de membri cu un preş edinte. În veacurile I î. ş i d.Hr., iudeii nu constituiau o unitate strâns legat ă din punct de vedere religios, ci se aflau împ ă rţ i ţ i, precum se ş tie, în mai multe grup ă ri sau secte politico-religioase, care se luptau

16

PR. PROF. DR. ADRIAN GABOR

între ele. Nu era vorba numai de dispute oratorice. S-a ajuns pân ă la dispute armate, care puneau în primejdie îns ăş i existen ţ a statului iudeu. Fariseii, care erau du ş manii regelui hasmoneu Alexandru Ianeu (103-76 î.Hr.), prieten ş i sus ţ in ă tor al saducheilor, au apelat la regele Demetrios III Eucairos din Siria (94-88 î.Hr.). Dup ă înfrângerea regelui din Siria, au fost ră stigni ţ i pe cruce un num ă r de peste 800 de farisei. Revan ş a lor vine dup ă moartea lui Demetrios, când so ţ ia acestuia, Salomea Alexandra (76-67 î.Hr.) a fost favorabil ă fariseilor, care au executat un num ă r mare de saduchei. Dup ă moartea acestei regine, fariseii sus ţ in pe regele Hircan, iar saducheii pe Aristobul. R ă zboiul civil duce la ocuparea Ierusalimului de că tre generalul roman Pompei, în anul 63 î.Hr. Luptele armate au încetat între cele dou ă partide politico-religioase pe vremea domniei lui Irod cel Mare (40 î.Hr.-4 d.Hr.), care i-a urm ă rit cu o ură s ă lbatică atât pe farisei, cât ş i pe saduchei. În schimb a protejat ş i cinstit în chip deosebit pe membrii altei secte iudaice, esenienii, pe care îi onora « mai mult decât pe o persoan ă muritoare », dup ă cum afirma Iosif Flaviu. Irod cel Mare rezideş te Templul, în anul 20 î.Hr., ridic ă oraş ul Cezareea la ţă rmul M ă rii Mediterane, unde-ş i stabileş te capitala, introduce în Palestina jocuri p ă gâne ş i sl ă beş te influen ţ a preo ţ ilor iudei. La moartea lui Irod cel Mare romanii împart ţ ara între cei trei fii: Arhelau, Irod Antipa ş i Filip. Nepotul lui Iord cel Mare, Irod Agripa, devine rege al întregii Palestine (41-44 d.Hr.). Ţ ara este condus ă apoi numai de procuratori. Ap ă sarea st ă pânirii romane creş te, certurile dintre partidele iudaice sl ă besc naţ iunea, zelo ţ ii ş i profeţ ii fal ş i agit ă poporul ş i urmeaz ă revolte ş i interven ţ ii sângeroase ale trupelor de ocupaţ ie. Sub împ ă ratul Nero (54-68 d. Hr.) izbucneş te ră zboiul iudaic. Trupele noului împ ă rat Vespasian (69-79 d.Hr.), conduse de fiul s ă u Titus, vor cuceri cetatea sfânt ă în anul 70. La 10 august 70 a fost cucerit ş i ars Templul. Ultimile rezisten ţ e iudaice au fost fort ă reţ ele Herodium, Macherus ş i Massada, care este cucerit ă abia în aprilie 73 d.Hr. Ţ ara Sfânt ă va deveni o provincie imperial ă autonom ă , condus ă de un legat. Legiunea a X-a a fost aş ezat ă ca ş i garnizoan ă în Ierusalim. Ţ ara î ş i va pierde numele s ă u oficial de Iudeea ş i este înlocuit cu cel de Palestina. Sinedriul a fost suprimat ş i institu ţ ia arhieriei dispare ş i ea. Templul nu mai exist ă iar cultul naţ ional nu se va mai celebra. Toate institu ţ iile religioase ale iudeilor se pră bu ş esc într-o catastrofă naţ ional ă . Se împlineş te astfel profeţ ia Mântuitorului privind viitorul Ierusalimului (Matei XXIV, 2).

Curs de Istorie Bisericească Universală

17

b. Partidele ş i grup ă rile religioase iudaice.

Moise ş i profeţ ii s-au stră duit s ă apere ş i s ă consolideze unitatea poporului evreu, st ă ruind asupra p ă stră rii neş tirbite a credin ţ ei monoteiste ş i a respect ă rii tradi ţ iilor stră mo ş eş ti. Din p ă cate, Israel n-a luat aminte la astfel de pov ăţ uiri, ceea ce a dus la compromiterea unit ăţ ii sale, ap ă rând diferite grup ă ri ş i partide religioase antagoniste, care au fost cauza prim ă a fă râmi ţă rii vieţ ii politice, religioase ş i naţ ionale iudaice. Cu toate că majoritatea grup ă rilor religioase erau devotate Legii, ele « aveau o varietate de orient ă ri de la liberalism la naţ ionalism ş i de la misticism la oportunism politic ». Tratatele Talmudului (Mi ş na ş i Ghemara - tradi ţ ia vechilor rabini ş i comentariul ei) descriu de multe ori rivalit ăţ ile ş i ura dintre aceste diferite grup ă ri politico-religioase, iar celebrul R. Johann ben Zakkay afirma: « Israel nu ar fi putut fi nimicit niciodat ă dacă nu s-ar fi ivit dou ă zeci ş i patru de grup ă ri eretice ». Num ă rul sectelor iudaice ş i al adep ţ ilor acestor grup ă ri trebuie s ă fi fost însemnat că ci celebra rug ă ciune Semone esre -optsprezece- datând din sec. I d.Hr., ş i probabil dinaintea d ă râm ă rii Templului, în a 12-a binecuvântare men ţ ioneaz ă pe eretici ş i pe nazirei-creş tini-, ceea ce dovedeş te c ă erau numero ş i. Manuscrisele eseniene de la Marea Moart ă confirm ă ş i ele adânca diviziune existent ă între aceste grup ă ri religioase iudaice.

1. Fariseii « cei aleş i », « cei separa ţ i », « cei

selecţ iona ţ i ».

Fariseii au constituit cea mai mare ş i mai influent ă grupare religioas ă a perioadei apari ţ iei Creş tinismului. Sub acest nume ei intră în istorie la scurt ă vreme dup ă epoca Macabeilor, în timpul lui Ioan Hircan (135-105 î.d.Hr.), când au exercitat o mare influen ţă . Se pare că nucleul acestui partid, ca ş i al esenienilor, s-a constituit în timpul ră zboaielor Macabeilor, în gruparea « Ha ş idimilor », a « celor loiali lui Dumnezeu », a « pio ş ilor », grupare constituit ă pu ţ in timp înaintea apari ţ iei ră scoalei macabeilor, tocmai pentru a rezista eleniz ă rii forţ ate din partea lui Antioh IV Epifanius. Faptul că ei nu sunt aminti ţ i în Vechiul Testament este un indiciu că ei au ap ă rut dup ă încheierea perioadei biblice vechi testamentare, respectiv dup ă secolul IV î.Hr. Deş i aliaţ i ai Macabeilor, ei devin du ş manii acestora, neacceptând uzurparea demnit ăţ ii religioase de Arhiereu, de că tre aceş tia, dup ă anul 105 d.Hr.

18

PR. PROF. DR. ADRIAN GABOR

Aflaţ i în permanent conflict cu saducheii, au cauzat împreun ă cu aceş tia ocuparea Iudeii de c ă tre romani, în anul 63 î.Hr. Apar pe scena politică ş i religioas ă odat ă cu urcarea pe tron a lui Irod cel Mare, faţă de care refuz ă s ă -i presteze jură mântul de fidelitate. Faţă de acesta ş i faţă de st ă pânirea roman ă , ei vor pratica o rezistent ă pasiv ă , evitând

a se l ă sa antrenaţ i într-o lupt ă deschis ă împotriva acestora. Numele de

farisei deriv ă de la verbul paras - care înseamn ă a separa, a distinge. Fariseii se recrutau dintre toate clasele sociale ale lumii iudaice, dar aparţ ineau în general clasei mijlocii. Dar întotdeauna au fost un grup minoritar. Pe vremea lui Irod num ă rul lor se ridica la 6000 de aderen ţ i., îns ă cel al simpatizan ţ ilor era cu mult mai mare. De importan ţă fundamental ă pentru concep ţ ia fariseilor despre religie era credin ţ a c ă Exilul babilonian a fost cauzat de faptul că Israel nu a respectat Legea lui Moise ş i că respectarea Legii era o datorie individual ă ş i naţ ional ă . Dar Tora era nu numai Legea ci ş i Înv ăţă tura, adică ea consta din porunci fixe ş i din adaptarea lor la condi ţ ii schimb ă toare. Ei au stabilit că Legea con ţ inea 613 porunci , 248 pozitive ş i 365 negative. Era aproape imposibil pentru un fariseu de a intreprinde orice acţ iune fă r ă a înc ă lca una din prescrip ţ iile legale pe care ei ş i le-au formulat. « Vaiurile » pe care li le adreseaz ă Mântuitorul amintesc câteva cazuri extreme de deformare de c ă tre ei a Legii.

Credin ţ a fariseilor în nemurirea sufletului, în învierea

trupurilor, în judecata ob ş tească , în existen ţ a îngerilor, îi deosebeau fundamental de rivalii lor, saducheii. Manuscrisele eseniene descoperite la Marea Moart ă , în special Imnurile eseniene, îi numesc:

« cei ce caut ă u ş ură ri », « tâlcuitorii ră t ă cirii » sau « oamenii

u ş ură rii ». Mântuitorul îi numeş te doar « ş erpi ş i pui de vipere ». Fariseii au participat la prinderea ş i, unii dintre ei, în calitate de membri ai Sinedriului, la condamnarea Mântuitorului. Unii dintre ei au fost favorabili lui Iisus, precum Nicodim.

2. Saducheii

Ca grupare organizat ă , saducheii apar destul de târziu în istorie, în timpul domniei lui Ioan Hircan (135-105 î.Hr.). Nu au format un partid compact ş i numeros, recrutaţ i fiind din aristocraţ ia sacerdotal ă , respectiv din arhierei ş i marile familii preo ţ eş ti. Originea numelui lor este incert ă , cea mai mare parte dintre istorici socotesc c ă numele lor trebuie pus în leg ă tură cu marele

Curs de Istorie Bisericească Universală

19

arhiereu Sadoc (Ţ adoc), contemporan cu David ş i Solomon. Urmaş ii lui au exercitat funcţ ii arhiereş ti pân ă în timpul lui Antioh IV Epifanius. Prezen ţ a saducheilor se face remarcat ă , ca ş i cea a rivalilor lor, fariseii, în perioada Macabeilor, ş i mai ales atunci când au fost cauza cuceririi Iudeii de că tre romani. Politica a fost principala lor raţ iune de a fi, ob ţ inând de aici cel mai însemnat profit. Saducheii acceptau ca norm ă de credin ţă doar Legea, Pentateuhul lui Moise, că reia îi d ă deau o interpretare strict literară . Tradi ţ ia oral ă o respingeau, aproape cu des ă vârş ire. Negau existen ţ a îngerilor, nemurirea sufletului ş i învierea trupurilor, judecata ob ş tească , r ă splat ă ş i pedeapsa veş nică , sau providen ţ a. Manuscrisele de la Marea Moart ă îi numesc: « tâlcuitorii minciunii », « ob ş tea oamenilor neobr ă za ţ i » sau « cei ce cl ă desc ziduri ». Saducheii au învinuit pe Mântuitorul şi au cerut romanilor ră stignirea Lui.

3. Esenienii.

Istoricul iudeu Iosif Flavius vorbeş te de esenieni ca de a treia dintre filozofiile sau ş colile de gândire evreieş ti. Se pare că au ap ă rut în istorie sub domnia lui Ionatan (160-142 î.Hr.) ş i probabil provenind dintre hasidimii epocii Macabeilor. Cât priveş te num ă rul lor, dup ă Filon din Alexandria, s-ar ridica la circa 4000 de persoane, care locuiau în satele ş i oraş ele Iudeii. Se ocupau ş i cu studiul comun al moralei ş i a problemelor religioase, inclusiv interpretarea că rţ ilor sfinte. Tot Filon ne informeaz ă c ă numele esenienilor ar însemna « pio ş i ». Ei au fost adversari hot ă ţ i ai Mântuitorului, dar nu au luat parte la condamnarea Lui. Au fost numi ţ i în Evanghelii « irodieni », « oameni care poart ă veş minte moi ş i se afl ă în casele regilor », singurii regi în Palestina la acea dat ă erau cei din familia lui Irod. Între cauzele care au dus la apari ţ ia acestei grup ă ri se num ă ră ş i decaden ţ a clerului de la Templul din Ierusalim. Se cunoaş te faptul c ă pe timpul lui Antioh IV Epifanius o mare parte dintre preo ţ i, în special cei tineri s-au îndep ă rtat de tradi ţ iile iudaice stră vechi, acceptând influen ţ e stră ine, mai ales elenistice. Astfel se ru ş inau de circumciziune, abandonau îndatoririle sacerdotale concurând la jocurile p ă gâne. Esenienii respectau cu scrupulozitate puritatea ceremonial ă , nu participau la cultul de la Templu (trimiteau doar ofrande), nu aduceau jertfe de animale, practicau comunitatea bunurilor ş i celibatul, nu deţ ineau sclavi. Aveau preo ţ ii lor, ospeţ e religioase, un cult al soarelui

20

PR. PROF. DR. ADRIAN GABOR

ş i al îngerilor ( pentru esenieni numele îngerilor era tot aş a de sfânt ca ş i cel al lui Dumnezeu ), deş i admiteau că Dumnezeu este Unul. Erau împotriva jură mântului, a folosirii armelor, admiteau nemurirea sufletului, dar nu ş i învierea trupurilor. Ară tau un mare respect faţă de sabat ş i faţă de Lege (Tora). S ă p ă turile arheologice din anii 1951 ş i din anii 1954-1956, în câmpul de ruine de la Qumran au scos la iveal ă ruinele unui locaş aparţ inând comunit ăţ ii eseniene de lângă Marea Moart ă . S-au descoperit zeci de grote cu un num ă r impresionant de manuscrise, pe pergament ş i papirus, cu texte din mai toate că rţ ile Vechiului Testament. Între manuscrise se num ă ră : Imnele eseniene, Ră zboiul fiilor luminii cu fiii întunericului, Regula Comunit ăţ ii, etc. Împotriva unora dintre aceste înv ăţă turi se pronun ţă ş i Sfântul Apostol Pavel în Epistolele sale, în special comb ă tând doctrina despre cultul îngerilor. Întrucât unele elemente ale doctrinei qumranite ş i ale organiz ă rii sectei oferă multe analogii cu cele ale creş tinismului primar s-a afirmat, tot mai accentuat, c ă ideile teologice ale comunit ăţ ii din Qumran au fost preluate de cre ş tinismul primar, fie prin contactul direct pe care autorii neotestamentari l-au avut cu literatura qumranit ă , fie prin intrarea unor qumrani ţ i în rândurile primilor creş tini. S-au emis cu timpul mai multe ipoteze privind persoana ş i înv ăţă tura Sf. Ioan Botez ă torul, a Mântuitorului ş i a Apostolului Pavel. Se pare că parabola samarineanului milostiv (Luca X, 30) ilustreaz ă comportamentul ş i atitudinea unor grup ă ri politico- religioase faţă de esenieni ş i confirm ă pe deplin existen ţ a unei ostilit ăţ i violente împotriva lor.

4. Zelo ţ ii.

Aceast ă grupare întruchipa naţ ionalismul extremist iudaic, fiind produsul setei de eliberare naţ ional ă a poporului iudeu. Ei apar în Istoria iudeilor, desp ă rţ indu-se de farisei, în timpul recens ă mântului organizat de Quirinius, în anul 6 d.Hr. Condu ş i de Iuda Galileanul ş i de Sadoc fariseul au împins poporul la o ră scoal ă împotriva romanilor. În Evanghelii ş i Epistolele Sfin ţ ilor Apostoli ei primesc diferite denumiri, porecle ş i nume criptice, destul de enigmatice (cananeeni, galileeni, sicari, trestie cl ă tinat ă de vânt), pentru a nu stârni b ă nuielile romanilor. În general ei sunt numi ţ i în textele neotestamentare, în textele rabinice, la esenieni sau Iosif Flavius, sub

Curs de Istorie Bisericească Universală

21

numele de « tâlhari ». Ei uzau de toate mijloacele, inclusiv de a ucide, pentru a se debarasa de ocupantul stră in sau de conaţ ionalii lor, suspectaţ i de colaboraţ ionism. Deoarece se foloseau de un cu ţ it, numit de romani sica, erau denumi ţ i ş i sicari. Trei dintre ucenicii Mântuitorului erau zelo ţ i:

Simon Zelotul sau Cananeanul, Iuda Iscarioteanul (b ă rbat purt ă tor de cu ţ it) ş i Nathanael. Episodul misterios al blestem ă rii smochinului neroditor ( Marcu XII, 13-21 ş i 20-21; Matei XXI, 18-20 ) poate fi interpretat ca o neacceptare a propunerilor lor de a gă si în Iisus pe acel Mesia ră zboinic pe care-l aş teptau. Fanatismul lor a ajuns la paroxim în timpul marelui r ă zboi iudaic dintre anii 66-70 d.Hr. Aceia dintre ei care au supravieţ uit anului 70 s-au regrupat în de ş ertul Iuda, reu ş ind o ultim ă revolt ă iudaică în timpul lui Adrian (117-138), animatorul acesteia fiind Simon Bar Kokehba, supranumit « Fiul Stelei ».

5. Samaritenii.

Samaritenii sau samarinenii apar în trecutul îndep ă rtat al istoriei evreilor, oprindu-se undeva la momentul că derii Samariei în anul 722 î.Hr. sub st ă pânire asirian ă . Ei erau descenden ţ i ai coloni ş tilor adu ş i în diferite epoci pentru a repopula Samaria. Nu respectau întreaga Lege, ci numai Pentateuhul lui Moise, erau monotei ş ti, aveau un templu propriu construit pe Muntele Garizim ş i p ă strau ideea mesianic ă . Construirea templului pe Muntele Garizim, dup ă informaţ iile lui Iosif Flaviu, a ţ inut de dorin ţa preotului Manase, că s ă torit cu o p ă gân ă , de a-ş i practica sacerdo ţ iul. Socrul s ă u, Sanbalat, îi va construi un templu pe cel mai înalt munte din Samaria, Garizim. Influen ţ a elenismului îns ă asupra lumii samaritene a avut ca rezultat, pe timpul Mântuitorului, apari ţ ia în Samaria a unor grup ă ri sincretiste ale lui Simon Magul sau Menadru, veneraţ i ca zei.

6. Terapeu ţ ii.

Terapeu ţ ii erau o sect ă iudaică din apropierea Alexandriei. Ei duceau o viaţă contemplativ ă ş i interpretau Vechiul Testament alegoric. Organizau agape religioase cu cântece ş i dansuri.

Diaspora iudaică . Prin captivit ăţ i, deport ă ri, coloniz ă ri, emigră ri, datorit ă unor interese comerciale ş i privilegii, iudeii au format în afara palestinei o serie de comunit ăţ i puternice, cum ar fi cele din: Babilon, Alexandria,

22

PR. PROF. DR. ADRIAN GABOR

Roma, Antiohia, Damasc. Ei formau comunit ăţ i proprii ş i autonome, aveau sinagogi proprii ş i justi ţ ia lor, le era permis cultul iudaic ş i respectarea sabatului. Toate acestea au favorizat o propagand ă religioas ă . Prin prozelitism au atras la mozaism numero ş i p ă gâni, atât prin superioritatea lor religios-moral ă cât ş i prin privilegiile de care se bucurau. Prozeli ţ ii erau de mai multe feluri: prozeli ţ ii drept ăţ ii-sau fiii alian ţ ei, cei care acceptau circumciziunea ş i luau parte la sacrificii ş i temă torii de Dumnezeu, cei care respectau sabatul, cele zece porunci, curăţ iile rituale, deosebirea dintre mâncă rurile curate ş i necurate. Diaspora iudaic ă a avut un rol foarte mare în ră spândirea creş tinismului. Misionarii creş tini s-au adresat de regul ă iudeilor ş i prozeli ţ ilor lor. În diasporă , iudeii au primit unele idei religioase de la lumea p ă gân ă ş i devin mai pu ţ in formali ş ti ş i fanatici decât cei din Palestina. Din întâlnirea iudaismului cu elenismul s-a ajuns la elaborarea unui sistem filozofic iudeo-alexandrin rezultat dintr-o combinaţ ie de idei din Vechiul Testament cu cele din filozofia greacă . Reprezentantul cel mai ilustru al întregii diaspore iudaice a fost iudeul Filon din Alexandria (20î.Hr.-41d.Hr.), a că rui spirit ş i metode de abordare a elenismului nu era pe linia iudaismului palestinian. Scrierile sale ni-l prezint ă ca un mare cunosc ă tor al curentelor filozofice ale timpului s ă u. A fost unul dintre cei mai mari teologi iudei, iar metoda sa alegorică de interpretare a că rţ ilor Vechiului Testament, a influen ţ at p ă rin ţ ii Bisericii creş tine din primele veacuri, mai ales pe alexandrini. Doctrina iudaică se organizeaz ă la Filon ca un sistem filozofic precis, elaborat, în care se remarcă influen ţ a filozofiei platonice, stoice ş i neopitagoreice.

Curs de Istorie Bisericească Universală

23

BIBLIOGRAFIE

MANUALE:

R Ă MUREANU, preot prof. dr. Ioan, MILAN preot prof. dr. Ş esan, BODOGAE, preot prof. dr. Teodor, Istoria Bisericească Universal ă . vol. I (1-1054), Editura Institutului Biblic ş i de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureş ti, 1987, pp. 37-46 cu bibliografie.

IZVOARE:

IOSIF FLAVIUS, Istoria Ră zboiului Iudeilor Împotriva Romanilor, prefaţă de R ă zvan Theodorescu, traducere de Gheneli Wolf ş i Ion Acsan, Editura Hasefer, Bucureş ti, 1997. Idem, Antichit ăţ i iudaice I. C ă r ţ ile I-X. De la facerea lumii pân ă la captivitatea babilonică , prefaţă de r ă zvan Theodorescu, cuvânt asupra edi ţ iei, traducere ş i note de Ion Acsan, Editura Hasefer, Bucureş ti, 1999. Idem, Antichit ăţ i iudaice II. C ă r ţ ile XI-XX. De la refacerea templului pân ă la r ă scoala împotriva lui Nero, traducere note ş i indice de nume de Ion Acsan, Editura Hasefer, Bucureş ti, 2001.

STUDII ŞI LUCRĂRI ABRUDAN, pr. prof. dr. Dumitru, Iosif Flaviu - istoric al epocii intertestamentare. Importan ţ a sa pentru cunoa ş terea contextului în care a ap ă rut Creş tinismul, în Mitropolia Ardealului, XXXII, nr. 3, 1987, pp. 8-20. ALDEA Traian, Povestea smochinului. Cauzele conflictului în societatea iudaică din secolul I d. Hr., Editura Academiei Române, Bucureş ti, 2006.

BALCA diac.prof. dr. Nicolae, Istoria Filozofiei antice, Editura Institutului Biblic ş i de Misiune al BOR, Bucure ş ti,

1982.

DANIEL Constantin, Enigma smochinului ş i zelo ţ ii în Sfintele Evanghelii, în ST, XXIV, nr. 1-2, 1972, pp. 45-58. Idem, Esenienii ş i Biserica primar ă , în ST, XXVI, nr. 9-10, 1974, pp.

707-716.

24

PR. PROF. DR. ADRIAN GABOR

Idem, Nu toate sectele iudaice au luat parte la osîndirea Mîntuitorului, în ST, XXVIII, nr. 7-10, 1976, pp.

714-725.

*** Dicţ ionar Biblic, Editura Cartea Creş tin ă , Oradea, 1995. *** Dicţ ionar de civiliza ţ ie iudaică , traducere de Ş erban Velescu, Bucureş ti, 2000. DRÎMBA Ovidiu, Istoria Culturii şi Civilizaţ iei, vol. I, Editura Ş tiin ţ ifică ş i Enciclopedică , Bucureş ti, 1984. *** Enciclopedia civiliza ţ iei romane, coordonator prof. Dr. doc. Dumitru Tudor, Editura ş tiin ţ ifică ş i enciclopedică , Bucureş ti, 1982. GABOR Adrian, Biserica ş i Statul în primele patru secole – Editura Sofia, Bucureş ti, 2003, 292 p. MAUR Mo ş e, Istoria Israelului. Din preistorie pân ă îm r ă zboiul de ş ase zile, Oradea, 2000. NEGOIŢĂ Athanase, Manuscrisele de la Marea Moart ă , Editura Ş tiin ţ ifică , Bucureş ti, 1993. Idem, Noul Testament ş i Manuscrisele de la Qumran, Editura Stephanus, Bucureş ti, 1993. ROPS Daniel, Jésus et son temps. Le Fils de l’homme. Le Fils de Dieu, Paris, 1971. ROZ Alexandru, Religia evreilor. Iudaismul, în Teologia, IV, 2, Arad, 2000, p. 33-48. TOFAN Ă Stelian, Introducere în Studiul Noului Testament. Volumul 1. Text ş i Canon. Epoca Noului Testament, Editura Presa Universitar ă Clujean ă , 1997, pp. 185-338. TUDOR Dumitru, Figuri de împ ă ra ţ i romani, t. I, Bucureş ti, 1974, pp. 20-104. TIT SIMEDREA, Descoperirile de la Marea Moart ă ş i raportul lor cu Noul Testament, în ST, nr. 3-4, 1965, p. 220 ş i urm.

Curs de Istorie Bisericească Universală

25

IISUS HRISTOS, MÂNTUITORUL LUMII, ÎN IZVOARELE ANTICE PROFANE

Activitatea Mântuitorului Iisus Hristos a fost precedat ă de predica ultimului profet al Vechiului Testament, Sfântului Ioan Botez ă torul, cel mai mare om n ă scut din femeie, cum afirma însu ş i Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Creş tinii, necreş tinii ş i unii dintre adversarii creş tinismului recunosc în Iisus Hristos o personalitate unic ă , fă r ă egal în istoria omenirii. Pentru creş tini Iisus Hristos este o persoan ă divino-uman ă , Fiul lui Dumnezeu Întrupat în Istorie din Fecioara Maria. A vieţ uit ca persoan ă istorică în timpul împ ă raţ ilor romani August (31 î.Hr.-14 d.Hr.) ş i Tiberiu (14-37 d.Hr.). Mântuitorul n-a scris nimic. Evangheliile l ă sate de Sfin ţ ii Apostoli Matei, Marcu, Luca ş i Ioan, epistolele Sfin ţ ilor Apostoli, Faptele Apostolilor sunt singurile noastre documente canonice. Despre activitatea Mântuitorului, pentru o educaţ ie pioas ă , pot fi utilizate ş i Evangheliile apocrife, neacceptate drept canonice de Biserică : Protoevanghelia lui Iacob, Viaţ a lui Iosif tâmplarul, Evanghelia lui Pseudo-Toma, Evanghelia arab ă a copil ă riei Mântuitorului, Evanghelia lui Pseudo-Matei, Evanghelia lui Petru, Evanghelia lui Nicodim. Asupra vieţ ii lui Iisus Hristos s-au scris ş i se mai scriu încă nenum ă rate studii ş i lucră ri, fiecare autor interpretând mesajul S ă u evanghelic în funcţ ie de propriile opinii istorice, filozofice, sociale, politice.

Mântuitorul Iisus Hristos S-a n ă scut în zilele procuratorului roman Pon ţ iu Pilat, în timpul împ ă ratului August, cu câţ iva ani înaintea erei creş tine stabilit ă de Dionisie cel Mic (+540). Potrivit indicaţ iilor din Sfintele Evanghelii, Mântuitorul S-a n ă scut în anul 749 sau 748 a.u.c., deci cu 4 sau 5 ani mai înainte de 753 a.u.c., cum stabilise Dinosie cel Mic. Mai târziu, tradi ţ ia creş tin ă a fixat naş terea Mântuitorului la 25 decembrie în fiecare an, s ă rb ă torit ă mai întâi la Roma, apoi în R ă s ă rit: în jurul anului 377 la Antiohia, iar în 379 ş i la Constantinopol. Mântuitorul Ş i-a început misiunea la vârsta de treizeci de ani pe malurile Iordanului, nu departe de aş ez ă rile esenienilor. Durata activit ăţ ii publice a Mântuitorului nu este nici ea mai sigur cunoscut ă

26

PR. PROF. DR. ADRIAN GABOR

din cauza deosebirii dintre Evangheli ş tii sinoptici, Matei, Marcu ş i Luca, care vorbesc de un singur Paş te ş i Evanghelistul Ioan, care vorbeş te de trei Paş te, ceea ce arat ă că activitatea Sa a durat peste trei ani. De remarcat că Evangheli ş tii nu dau date istorice ci men ţ ioneaz ă doar fapte nedatate din viaţ a Mântuitorului. Dup ă studii mai noi, Mântuitorul S-a botezat în Iordan la 6 ianuarie 780 a.u.c., având circa 30 de ani, în anul 27 al erei dionisiace. Înaintea Paş telui anului 783, sau 30 al erei dionisiace, a serbat cu Sfin ţ ii Apostoli Cina cea de tain ă , a fost prins, judecat ş i ră stignit vineri dimineaţ a, 14 nisan (7 aprilie). Dup ă datele acestea se pare c ă Mântuitorul a tră it mai mult de 33 de ani, cât se crede în mod obi ş nuit, anume 35-36 de ani. Iisus Hristos a vorbit ş i a lucrat în numele, cu autoritatea ş i puterea lui Dumnezeu, a m ă rturisit dumnezeirea ş i misiunea Sa mesianică în faţ a Apostolilor ş i a oamenilor. Evanghelia, vestea cea bun ă propov ă duit ă de El a fost un mesaj religios ş i moral, nu social sau politic. Ideea central ă a propov ă duirii Lui este Împ ă răţ ia lui Dumnezeu sau Împ ă răţ ia cerurilor. A pornit de la ideile religios- morale ale Vechiului Testament, dar a plinit Legea (Matei, 5, 17). El a înnoit ş i înnobilat con ţinutul no ţ iunilor religios morale existente în Lege ş i a creat o nou ă religie cu o nou ă moral ă . O religie în care Dumnezeu S-a f ă cut Om pentru ca omul s ă ajung ă Dumnezeu. Iisus ne-a descoperit valoarea sufletului nostru, pe care a pus un preţ nou ş i infinit. Aş a cum sufletul este cea mai mare valoare, mântuirea lui este datoria ş i fericirea cea mai mare. Cu aceasta înv ăţă tură , religia ş i cultul au fost moralizate, spiritualizate şi valorificate în gradul cel mai înalt. În moral ă Evanghelia Lui aduce o înnoire ş i un progres tot atât de mare. Evanghelia ne descoperă ş i pe semenul nostru, de a că rui mântuire suntem cu to ţ ii responsabili, că ci El este fratele nostru. Principiul ş i temeiul raporturilor dintre oameni este iubirea, ideea ş i pild ă dumnezeiască a vieţ ii creş tine. Iubirea este cea mai mare poruncă dat ă de Iisus: iubirea lui Dumnezeu ca tat ă ş i iubirea de oameni ca fii ai lui Dumnezeu ş i fraţ i ai no ş tri. Izvoarele istorice ale vieţ ii lui Iisus sunt scrierile creş tine, în frunte cu scrierile neotestamentare. Primele dintre ele au fost scrise îndat ă dup ă anul 50 d.Hr., deci la numai 20 de ani de la r ă stignirea Mântuitorului. Dacă ţ inem seama c ă autorul celor mai multe dintre Epistolele neotestamentare, Apostolul Pavel, a fost, înainte de convertire (32-36 d. Hr.) un adversar al creş tinismului ş i că autorul uneia dintre Epistolele soborniceş ti, Sfântul Apostol Iacob, ruda

Curs de Istorie Bisericească Universală

27

Domnului, este de la sine în ţ eles cât de importante ş i incontestabile sunt datele pe care le cuprind acestea. Un num ă r de scrieri apocrife, completeaz ă sau contrafac scrierile canonice ale Noului Testament, con ţ in poate unele elemente istorice, cunoscute de tradi ţ ia creş tin ă , dar acestea sunt tardive ş i tenden ţ ioase. Între acestea sunt Evangheliile apocrife men ţ ionate deja.

Ş tiri din surse necreş tine despre Iisus Hristos. Ş tirile acestea sunt pu ţ ine. Importan ţ a mă rturiilor necreş tine nu constă atât în informa ţ iile pe care le transmit, cât în faptul că vin s ă confirme datele neotestamentare, fundamentând astfel valoarea istorică a scrierilor inspirate. Ni s-a p ă strat o Epistol ă , de o autenticitate îndoielnică , a unui sirian Mara că tre fiul s ă u Serapion, redactat ă în sirian ă între anii 70- 170, în care se vorbeş te despre În ţ eleptul rege al iudeilor, a că rui moarte a adus ruina poporului iudeu. Un alt document ar fi Scrisoarea unui rege al Edesei Abgar V Ukama (cel Negru 4-7, 17-50 d.Hr.) că tre Iisus Hristos ş i Ră spunsul Mântuitorului că tre Abgar. Scrisoarea Îl invita pe Iisus s ă -l vindece pe rege, dar Iisus îi ră spunde că va trimite doar pe unul dintre ucenicii s ă i. Persoana regelui este istorică , dar coresponden ţ a nu pare a fi autentică . Acta Pilati ş i Epistola lui Lentulus, un pretins prieten al lui Pilat, adresate amândou ă Senatului roman, cunoscute din sec. III, sunt apocrife. Dacă prima vorbeş te batjocoritor la adresa lui Iisus, cea de a doua face o descriere frumoas ă a chipului lui Iisus Hristos, dup ă care s-au orientat pictorii reproducând chipul presupus real al Mântuitorului.

1. Mă rturii iudaice. Între m ă rturiile iudaice despre Iisus Hristos, cea mai important ă este, desigur, cea a istoricului Iosif Flaviu (37/38-100 d.Hr.) 1 . M ă rturia sa este extrem de important ă deoarece a tră it în primul secol al erei creş tine, ş i a putut cunoaş te multe despre creş tinismul primar. Important este ş i faptul c ă acest istoric iudeu aduce mă rturia necreş tin ă cea mai amical ă despre Iisus. În afar ă de

1 Despre viaţ a i opera sa la Pr. prof. Dumitru ABRUDAN, Iosif Flaviu- istoric al epocii intertestamentare. Importanţa sa pentru cunoa terea contextului în care a apãrut Cre tinismul, în Mitropolia Ardealului, XXXII, nr. 3, 1987, p. 8-20.

28

PR. PROF. DR. ADRIAN GABOR

informaţ iile despre Iisus, prezentat ca o persoan ă istorică , Iosif Flaviu ne d ă alte informaţ ii despre viaţ a iudeilor în acest prim secol de existen ţă a Bisericii primare. Printre acestea ne vorbeş te despre domnia lui Irod cel Mare, despre moartea lui Ioan Botez ă torul, despre moartea Sfântului Iacob, primul episcop al Ierusalimului. În dou ă locuri în lucrarea sa Antichit ăţ i iudaice se referă la Iisus Hristos. La cap. XVIII, 3, 3 se g ă seş te acel testimonium Flavianum, cu urm ă torul cuprins: « Cam în acea vreme a tră it Iisus, un om în ţ elept, dacă putem s ă -l numim om. El era fă că tor de lucruri minunate ş i înv ăţă tor al oamenilor care primesc cu pl ă cere cele adev ă rate. Ş i a câş tigat de partea sa pe mul ţ i iudei ş i pe mul ţ i eleni. Acesta era Hristosul ( ΟΟΟΟ ΧΧρΧΧρριριισισστσττοτοοςοςςς οουοουυτυττοτοοςοςςς ηηνηηννν ). Ş i atunci când Pilat, în urma denun ţ ului din partea conduc ă torilor neamului nostru L-a condamnat la cruce, cei care L-au iubit de la început n-au încetat a-i fi ataş aţ i. C ă ci El s-a ară tat iarăş i viu a treia zi, dumnezeieş tii prooroci spunând despre El acestea ş i alte mii de lucruri minunate. Nici chiar acum nu s-a sfârş it cu neamul creş tinilor, care-ş i iau numele de la El ». Textul acesta a fost socotit ca neautentic, mai ales datorit ă afirmaţ iei directe: Acesta era Hristosul. La cap. XX, 9, 1 Iosif Flaviu vorbeş te despre uciderea lui Iacob, ruda (fratele) Domnului. În acest text îl identifică pe Iacob, primul episcop al Ierusalimului, ca « fratele lui Iisus, Cel numit Hristos ». Iisus, Cel numit Hristos este pentru Iosif Flaviu un personaj istoric foarte bine cunoscut. Îl men ţ ioneaz ă pentru mai precisa identificare a acelui Iacob, care a fost ucis ilegal de nevrednicul arhiereu Ana al II-lea. Modul în care vorbeş te aici despre Iisus Hristos, fă ră a sim ţ i nevoia unor preciz ă ri suplimentare, las ă s ă se în ţ eleagă că Acesta a fost prezentat mai pe larg cititorilor într-un alt text.

Dacă ţ inem seama de circumstan ţ ele în care ş i-a redactat opera Iosif Flaviu vom în ţ elege reticen ţ a acestuia în ceea ce priveş te Creş tinismul. În anul 66 d. Hr. Iosif a fost unul dintre generalii revoltaţ ilor iudei. Înfrânt ş i luat prizonier de că tre Vespasian, devine un favorit al viitorului împ ă