BISERICA CRETIN BAPTIST

[Cum,unde au aprut Baptiti] [Istoria Baptitilor din Romnia]

[Micarea Anabaptist]

Baptitii s-au conturat ca o micare cretin in perioada imediat urmtoare

reformei protestante din Europa de Apus, nceputa de Martin Luther. Prima biserica
baptista s-a format in 1611 la Amsterdam (Olanda), dintr-un grup de imigrani
englezi condui de pastorul John Smith.
Biserica Baptista din Romnia si in special adunrile baptiste din Transilvania
datoreaz o mare parte din mostenirea lor miscarii anabaptiste care a traversat
Europa pana catre secolul XVIII. Supuse la tot felul de prigoane de-a lungul
timpurilor, comunitatile anabaptiste au supravietuit pe aceste meleaguri pana in
1762, cand majoritatea au emigrat in Rusia din cauza oprimarii din timpul
imparatesei Austriei Mariei Tereza (1740-1780). Inceputurile baptiste moderne
dateaza de la mijlocul secolului XIX. In anul 1856, o familie de imigranti germani
infiinteaza la Bucuresti prima biserica baptista cu credinciosi germani. Un al doilea
inceput baptist, independent de primul, a fost prin imigrantii baptisti rusi, in special
cei din Ucraina de Sud. Ei au ajuns in Dobrogea, in 1862, si au infiintat o biserica
baptista la Cataloi, astazi sat al comunei Frecatei din judetul Tulcea. Apoi, prin
misiunea unui evanghelist baptist din Bucuresti, in 1870, s-a infiintat biserica
baptista din Tulcea.In Transilvania credinta baptista a patruns prin activitatea unor
misionari germani. In anul 1874 se deschide o biserica baptista maghiara in Salonta
(judetul Bihor). Incepand din 1881, bisericile baptiste s-au raspandit in Bihor, in
zona Aradului si a podisul Somesan. Zonele acestea au si astazi cea mai mare
concentrare de baptisti din Romania. De aici, ei s-au raspandit in aproape toate
judetele tarii. Constituirea Uniunii Baptiste din Romania a avut loc dupa 1918, in
urma formarii Romaniei Mari. Dupa 1918, numarul credinciosilor baptisti sporeste
continuu. Astfel, dupa datele cultului, in anul 1922 erau 22.228 de membri (botezati
si apartinatori), iar recensamantul din anul 1930 a evidentiat existenta a 60.562
credinciosi baptisti. In anul 1942 (dupa datele cultului) erau 93.842 membri. Legea
pentru regimul general al cultelor din anul 1928 prevede la art.53 recunoasterea

drepturilor comunitatii baptiste acordate acesteia prin jurnalul (hotararea) Consiliului

de Ministri nr. 2680 din 21 noiembrie 1927. Insa reglementarile ulterioare au
inrautatit regimul juridic al cultelor evanghelice. In conditiile implicarii Romaniei in
al doilea razboi mondial si a dictaturii militare a maresalului Antonescu, prin legile
927 (1942) si 431 (1943) au fost desfiintate toate asociatiile religioase din Romania
si, ca urmare, baptistii nu au mai putut desfasura nici o activitate legala. Aceste legi
au fost abrogate la 31 august 1944, iar baptistii si-au reluat activitatea legala. Prin
decretul Prezidiului Marii Adunari Nationale nr. 1203/14 noiembrie 1948, a fost
aprobat Statutul Cultului Baptist. Statutul a fost refacut dupa decembrie 1989, fara a
fi supus aprobarii statului.Ceea ce ii distinge pe baptisti de ceilalti protestanti este
credinta lor ca botezul nu trebuie administrat copiilor mici, iar fiecare individ trebuie
sa fie liber sa decida pentru sine ce credinta adopta. Pentru baptisti biserica nu este
un teritoriu, o parohie, in care locuitorii acesteia sunt adoptati ca membri prin diferite
ritualuri. Ea este adunarea voluntara a celor care au ales personal ca Mantuitor si
Domn pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu; ei se aduna impreuna pentru a se inchina
lui Dumnezeu, pentru a se zidi duhovniceste, pentru a colabora la propovaduirea
Cuvantului lui Dumnezeu si a pastra curata credinta si invatatura crestina. Baptistii
cred in ceea ce numesc "preotia tuturor credinciosilor". Ei cred ca fiecare credincios
are intrare libera la Dumnezeu prin singura mediere a lui Iisus Hristos si are
comuniune personala cu Dumnezeu fara medierea unui preot sau a unui sfant. De
aceea, bisericile baptiste nu au preoti, ci sunt conduse de pastori. Biserica baptista
practica doua ritualuri : botezul si Cina Domnului, acestea avand doar o semnificatie
simbolica. Credinciosii baptisti sarbatoresc ziua intai a saptamanii -duminica - ziua
invierii Domnului Iisus Hristos. Baptistii nu accepta deciziile sinoadelor din primele
secole si alte scrieri din acea vreme ca avand putere de lege. Singura lor autoritate in
materie de credinta si de viata spirituala este Biblia sau Sfanta Scriptura. In bisericile
baptiste accentul se pune pe studierea Bibliei, cant si rugaciune. Un loc central in
slujba bisericeasca il are predica; rolul ei este de a explica si de a da indrumari
credinciosilor pentru viata spirituala si pentru trairea morala. Fiecare credincios
baptist este indrumat sa studieze zilnic Biblia, sa-si dezvolte viata de comuniune cu
Dumnezeu, aplicand in viata sa de fiecare zi principiile pe care le gaseste in Biblie.
Biserica baptista este separata de stat si se autofinanteaza. Baptistii nu au o ierarhie
conducatoare. Bisericile locale sunt autonome si se asociaza voluntar intr-o uniune
baptista pentru reprezentare in fata autoritatilor si pentru actiuni in folosul tuturor
bisericilor si societatii. Din ea fac parte, alaturi de bisericile baptiste si alte institutii
si organizatii. Uniunea reprezinta interesele generale ale bisericilor baptiste, le
slujeste si le acorda asistenta, elaborand indrumari pentru liniile generale de
dezvoltare a bisericilor si a activitatilor din cadrul propriu. Ea hotaraste asupra
problemelor doctrinare si principiale si poate exclude din cadrul ei biserici si alte
organizatii care s-au abatut de la doctrina baptista. O alta forma de organizare este
comunitatea baptista, care grupeaza bisericile baptiste pe criterii teritoriale in vederea
colaborarii si sprijinului reciproc, ca si pentru reprezentare in raporturile lor cu
autoritatile locale. In Romania sunt la ora actuala 12 comunitati : Arad, Bacau,
Braila, Bucuresti, Cluj, Constanta, Oradea, Sebis (judetul Arad), Sibiu, Suceava,
Timisoara si Craiova. Functioneaza si o comunitate neteritoriala pentru credinciosii
maghiari (circa 13.000).In prezent, in Romania cei aproape 110.000 credinciosi

baptisti dispun de 1.523 biserici, slujite de 373 pastori. Pregatirea pastorilor se face
in cadrul Institutelor Teologice Universitare de la Bucuresti si Oradea, integrate in
universitatile de stat respective. In cadrul Institutului Teologic Baptist din Bucuresti
s-a infiintat o sectie la Cluj-Napoca. S-au infiintat si sapte seminarii liceale la
Bucuresti, Oradea, Arad, Timisoara, Cluj, Resita si Sibiu, integrate invatamantului de
stat. Sunt si trei scoli postliceale sanitare. Uniunea Baptista din Romania editeaza
revista "Crestinul - Azi", care are aparitii lunare, precum si lucrari teologice si pentru
slujba religioasa.Uniunea Bisericilor Crestine Baptiste din Romania este afiliata
organizatiilor baptiste internationale : Federatia Baptista Europeana si Alianta
Mondiala Baptista, care grupeaza 141.000 biserici baptiste, insumand 36,8 milioane
credinciosi.

SUS
CUM, UNDE SI CIND AU APARUT BAPTISTII ?
Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei
Spre deosebire de alte miscari de trezire religioasa, miscarea baptista nu isi poate
identifica un precursor unic, un intemeietor, asemenea lui Martin Luther, Zwingli,
John Calvin sau John Wesley. Unii istorici il socotesc pe John Smith an astfel de
"incepator" de drum (John Smith este o figura interesanta in istoria baptistilor. Nu se
cunoaste data si locul nasterii lui in Anglia. A studiat insa la Christ College,
Cambridge (1594-1598), dupa care a slujit ca preot in Biserica Angliei pina in anul
1606, cind a trecut de partea "separatistilor". In 1608 s-a mutat in Olanda din cauza
persecutiei declansate de casa regala impotriva "separatistilor." A fost primul care s-a
"autobotezat" in 1609 si apoi i-a botezat si pe alti 36 cu care a format prima biserica
"baptista." A murit in Amsterdam in 1612. Desi este legat de inceputurile primului
grup organizat de baptisti, John Smith poate fi considerat cu greu un intemeietor al
miscarii. De fapt, el s-a botezat prin "turnare", iar spre sfirsitul vietii a parasit
adunarile baptiste si a trecut la biserica mennonita.)
Numele de "baptisti" a aparut ca o porecla data in batjocura de cei carora li se parea
caraghios ca oamenii in toata firea sa faca atita caz de importanta "botezului" (in
acelasi fel si-au primit numele si "anabaptistii", re-botezatii care au ignorat
valabilitatea botezului aplicat copiilor).
Exista trei teorii principale cu privire la sursa din care s-a desprins miscarea baptista:
teoria succesiunii neintrerupte, teoria inrudirii anabaptiste si teoria derivarii din
separatistii englezi.
1. Succesiunea neintrerupta. Una din cele mai populare teorii istorice este aceea ca
bisericile baptiste au existat in toata istoria bisericii, succedindu-se intr-un lant

neintrerupt, de la botezarea Domnului Isus in Iordan de catre Ioan "botezatorul"

(baptistul) si pina astazi. Aceasta teorie pretinde ca doar baptistii poseda adevarata
mostenire de credinta si practica si ca ei au pastrat-o printr-o serie de grupari a caror
existenta poate fi trasata incepind cu vremea Noului Testament. Desi ei n-au folosit
numele de "baptisti" membrii acestor grupari ar fi fost in toate celelalte identice cu
bisericile baptiste de astazi.
Oricit de atragatoare, aceasta teorie poseda doua defecte majore. Intii, ea nu poate fi
suportata cu date istorice. Marturiile de credinta specifice "montanistilor,
novatienilor, donatistilor, paulicienilor, valdenzilor, albigenzilor (catarilor), lolarzilor
si husitilor contin o intreaga serie de "doctrine" si "practici" care nu pot fi identificate
cu specificul credintei practicate de baptisti. Desi unele din aceste grupari au
impartasit convingeri dragi baptistilor (autoritatea suprema a Scripturii, credinta
personala necesara primirii botezului, autonomia bisericii locale, preotia universala,
etc.), celelalte articole de crez si unele practici nu pot fi incadrate in nici un caz in
specificul "baptist".
In al doilea rind, teoria succesiunii neintrerupte, declara tot restul crestinatatii istorice
drept o miscare "apostata", lucru inadmisibil chiar si pentru cei mai infierbintati
suporteri ai baptismului. A cauta sa identifici baptistii cu toti excentricii si "ciudatii"
din istoria cultelor turbulente si a declara suvoiul crestinismului istoric drept
"apostat", inseamna a falsifica istoria si, in realitate, a face un deserviciu miscarii
baptiste. Sustinuta mai ales la sfirsitului secolului XIX si la inceputul secolului XX,
teoria succesiunii neintrerupte a fost astazi abandonata de aproape toata suflarea
baptista.
2. Inrudirea anabaptista. O a doua teorie sustine ca baptistii se trag, direct sau
indirect, din anabaptisti, aripa radicala a Reformei din secolul saisprezece. Din
gruparea anabaptista au facut parte "fratii elvetieni", huteritii si menonitii (adeptii lui
Menno Simon). Teoria are o puternica confirmare in dovezile istorice. Desi n-au
preluat in intregime doctrinele teologiei anabaptiste (mai ales in ceea ce priveste
pacifismul si non-rezistenta, depunerea juramintului, interdictia de a ocupa un oficiu
public, si anumite detalii legate de natura intruparii), baptistii secolului saptesprezece
au continuat cu siguranta teologia "bisericii credinciosilor care au primit botezul doar
ca urmare a unei marturisiri personale de credinta in Isus Christos", a "preotiei celor
din banci" si a libertatii religiei scoase de sub controlul Statului si reasezata sub
autoritatea unica a constiintei.
3. Separatistii din Anglia. Cea mai raspindita convingere a celor ce au studiat
fenomenul religioas de-a lungul veacurilor este ca baptistii de astazi se trag din
"separatistii englezi" exilati sub persecutie in Olanda, la Amsterdam. Acesti "puritani
separatisti" ajunsesera la convingerea ca biserica Angliei este dincolo de posibilitatea
unei intoarceri la credinta si practica crestina adevarata si ca este mai bine ca cei ce
cred Biblia sa se separe de viata bisericii oficiale patronata de rege. In felul acsesta,
miscarea baptista este definita peste tot ca o dorinta de "separare" a celor ce vor sa se
intoarca la invatatura Noului Testament, de bisericile "traditionale", anchilozate in

forme si datini eclesiastice. Separarea s-a facut de obicei atunci cind, prin ierarhia ei
locala, biserica "istorica" a refuzat apelul de intoarcere la Biblie si a emis acte
normative care i-au declarat pe baptisti "eretici".
Ironia este ca "separatistii baptisti" au aparut pe fondul unei alte "separari." Anglia se
separase de Biserica romano catolica pe vremea lui Henry VIII, cel care a a intrat in
istorie prin faptul ca a avut sase neveste. Cind s-a despartit de prima dintre ele,
caterina de Aragon, papa de la Roma l-a excomunicat pentru divort. Scos din fire,
Henry a poruncit Parlamentului sa taie legaturile care legau Biserica Angliei de
papalitate (1543). Aceasta despartire a Bisericii Angliei de Biserica Romei trebuia sa
fie doar o iesire de sub autoritate eclesiastica, nu si o renuntare la practica sau
invatatura catolica. Henry al VIII-lea s-a autodeclarat "singurul suveran al Bisericii
Angliei", dar a incredintat conducerea administrativa a Bisericii Angliei in miinile
arhiepiscopului de Canterbury. In furia sa anti-catolica, Henry a desfintat toate
manastirile si a confiscat toate averile lor, ca si toate cladirile si ogoarele Bisericii
Romano-Catolice. Moralitatea si spiritualitatea crestinismului din Anglia nu s-au
imbunatatit insa cu nimic, ci chiar au decazut. Dupa citeva incercari de reformare din
interior, puritanii englezi, adepti ai unei intoarceri totale la spiritul si litera Noului
Testament, au devenit "separatisti".
PURITANII
"Am sa-i fac sa ma asculte sau am sa-i alung din tara!" Aceasta a fost amenintarea
rostita de regele Iacob I al Angliei impotriva gruparii care tocmai ii ceruse sa
"purifice" biserica nationala a Angliei de ramasitele de ceremonii si practici catolice
fara suport in textul Bibliei.
Din cauza cererii lor, cei care i se adresasera regelui Iacob I aveau sa ramina
cunoscuti in istorie drept "puritani", oameni ce doreau bisericii o totala intoarcere la
invatatura si practica Noului Testament, fara nici o toleranta pentru "traditii" si
"invataturi" care sufocasera sau paginizasera Biserica de-a lungul istoriei.
Puritanii n-au fost un grup de "revolutionari" violenti si galagiosi, ci niste buni
cetateni ai Angliei, fermieri, negustori, meseriasi si invatati de frunte, unii chiar
profesori la Universitatea din Cambridge. Patrunsi de convingeri crestine foarte
adinci, acesti oameni s-au pronuntat impotriva valului de "crestinism formal"
amestecat cu "viciile si placerile lumii" care inecase orice urma de adevarata
spiritualitate.
"Maritata" cu Statul, pe principiul fantezist al celor "doua sabii", biserica Angliei
fusese fortata sa legifereze toate abuzurile regilor ei corupti si era neputincioasa
acum sa stavileasca valul de decadere generala. Imoralitatea, betiile, intrigile si
coruptia politica, toate erau tolerate la umbra unei biserici care pretindea ca are
mandat divin sa ierte, sa absolve de vina si sa indreptateasca la tronul judecatii divine
chiar si pe cel mai decazut cetatean al Angliei. La umbra bisericii, oamenii practicau
viciile pagine, leganindu-se in iluzia falsa ca apartin crestinatatii. Pentru ca Statul era

considerat garantul aplicarii vointei divine in societate, puritanii ii cereau lui Iacov I
sa intervina.
In ochii opiniei publice, puritanii au devenit repede inamicii numarul unu. Li s-a
imputat foarte repede ca erau niste crestini "ursuzi" si ascetici, care ar fi vrut ca toata
lumea sa se calugareasca, iar Anglia sa se transforme intr-o uriasa manastire. In
realitate, aceasta stigma istorica a fost o invinuire nedreapta. Puritanii nu au fost
"dusmanii placerilor", ci ai pacatului, iar adevarul este ca o foarte mare parte a
"crestinismului" englez iubea pacatul si facea chiar bani foarte buni de pe urma lui.
Puritanii nu au fost impotriva placerii ca atare. Dimpotriva, viata lor de familie si de
societate era plina de un vibrant simt al bucuriei in lucrurile simple si sanatoase.
Iubeau muzica si artele, practicau vinatoarea, jocurile simple si intretineau "sezatori"
la care discutiile atingeau un nivel academic foarte ridicat. Scrierile lor au ramas in
literatura vremii, iar poeziile unuia dintre cei mai de seama puritani, John Milton, fac
si astazi parte din bijuteriile mostenirii de litelatura de limba engleza ("Paradisului
pierdut" este probabil cea mai cunoscuta dintre ele).
Puritanii au fost aripa cea mai avansata a protestantilor din Anglia pe vremea
Reformei din Europa.
Dupa domnia lui Iacob (James) I, regina Maria, care impartasea convingeri catolice,
i-a persecutat feroce pe toti adeptii Reformei. Multi dintre ei s-au refugiat in Olanda
(1608), iar altii au ajuns la Frankfurt pe Main, in Germania. Aici au inceput niste
frictiuni intre protestantii reformei si puritanii separatisti. Exilatii englezi s-au
impartit in adepti ai lui John Knox si sustinatori ai doctorului Richard Cox. Motivul
discordiei l-a facut imbracamintea preoteasca. In aceasta privinta, puritanii inclinau
sa-i dea dreptate lui |nox, discipol al ideilor lui Calvin si partizan al ideilor "fratilor
elvetieni", care proclamau abandonarea oricaror obiceiuri si traditii catolice fara un
suport clar si categoric in textul Bibliei (obiceiul uniformelor preotesti a fost introdus
in Biserica in preajma anului 500 d.Ch.)
Figura nr. 1 arata cum a "evoluat" amestecul de invataturi "nebiblice" in biserica
catolica (multe preluate si de biserica ortodoxa). Pentru a acoperi si perioada
contemporana am completat lista cu erezii catolice aparute si dupa vremea puritanilor
si a Reformei.

A.D. 300 - Rugaciunea pentru morti

A.D. 300 - Facerea semnului crucii
A.D. 375 - Inchinarea la sfinti si la ingeri
A.D. 394 - Instituirea "impartasaniei"
A.D. 431 - Maria este proclamata divina
A.D. 500 - Preotii incep sa se imbrace altfel decit laicii
A.D. 526 - Mirungerea
A.D. 593 - Apare invatatura despre purgatoriu

A.D. 600 - Liturghia este fixata in limba latina

A.D. 600 - Incep rugaciunile adresate Mariei
A.D. 607 - Bonifaciu III este proclamat cel dintii Papa
A.D. 709 - Sarutarea papucului papal
A.D. 786 - Inchinarea la imagini si la relicve
A.D. 850 - Folosirea "apei sfintite"
A.D. 995 - Canonizarea sfintilor morti
A.D. 998 - Postul de Vineri si din preajma sarbatorilor mari
A.D. 1079 - Celibatul preotilor
A.D. 1090 - Rugaciuni pe bani
A.D. 1184 - Inchizitia
A.D. 1190 - Vinzarea indulgentelor
A.D. 1215 - Transubstantierea
A.D. 1229 - Biblia este interzisa laicilor
A.D. 1439 - Doctrina despre purgatoriu
A.D. 1439 - Doctrina celor sapte sacramente
A.D. 1508 - "Ave Maria" este aprobata ca rugaciune liturgica
A.D. 1534 - Fondarea ordinului Iezuit
A.D. 1545 - Traditia primeste aceiasi autoritate ca si Biblia
A.D. 1546 - Adaugarea apocrifelor la cartile Bibliei
A.D. 1854 - Doctrina despre conceptia imaculata a Mariei
A.D. 1870 - Infailibitatea Papala
A.D. 1930 - Condamnarea scolilor publice
A.D. 1950 - Doctrina inaltarii la cer a Mariei
A.D. 1965 - Maria proclamata ca Mama a Bisericii

(Loraine Boettner, Roman Catolicism (Philadelphia: Presbiterian and Reformated

Publishing, 1962. p.8-9).
In fata schimbarilor de doctrina si practica, pretentia Bisericii Catolice de a se
autoproclama "pastratoarea adevarului apostolic" si "Roma neschimbatoare" ni se
pare cel putin patata de ipocrizie. Intre "traditia apostolica" si "traditia bisericeasca"
exista o diferenta la fel de mare ca aceea de la adevar la erezie.
Aderind la parerile lui John Knox, puritanii pledau pentru revenirea la un servici de
inchinaciune foarte simplu, ca pe vremea apostolilor. In acest spirit, ei au renuntat la
"rugaciunile scrise" (cartea de rugaciuni), la icoane si statui, si chiar la folosirea
instrumentelor muzicale in serviciul de inchinaciune. Din cauza deosebirilor de
vederi, unii dintre separatisti s-au despartit de ceilalti protestanti englezi, au adoptat o
marturisire de credinta foarte asemanatoare cu acele ale anabaptistilor si menonitilor
din Europa continentala si au primit in batjocora numele de "baptisti." Persecutati si
in tarile reformate, acesti oameni s-au imbarcat pe corabii si au plecat spre "lumea
noua" (1620), exoticul continent nu de mult descoperit al Americii. Mii de puritani
au traversat Atlanticul in perioada "marii migratii" (1630-1640).

Intentia regilor Angliei de a-i alunga din Anglia pe toti puritanii n-a reusit. Sustinuti
de personalitati marcante ale vietii academice si politice ale vremii, ei au format
adunari "separate" de bisericile oficiale si au impinzit insulele britanice. In urma
Razbnoiului civil din Anglia (1640), puritanii au dobindit chiar pentru o vreme
controlul asupra guvernului. In aceste conditii, miscarea de emigrare s-a oprit.
Prin "restauratia" din 1660, puritanii au pierdut controlul politic asupra Angliei, dar
saminta libertatii religioase si a "valorilor morale crestine" a incoltit peste alti citiva
ani. Guvernul Angliei a fost convins sa accepte existenta "bisericilor separatistilor" si
a aparut astfel pe scena societatii conceptul de "toleranta religioasa." Libertatea
religiei si libertatea constiintei au fost cele doua diamante sociale de mare pret pe
care le-au daruit Americii cei ce au emigrat din Anglia.
CARE ESTE LEGATURA BAPTISTILOR CU BISERICA PRIMELOR
SAISPREZECE SECOLE?
Asa cum am spus deja, baptistii nu trebuie sa se grabeasca sa condamne drept
"apostate" biserici crestine istorice care au amestecat crezul scriptural autentic cu
credinte si practici din sfera paginismului. O analiza a celor sapte biserici amintite in
cartea Apocalipsei (socotite de exegeti drept ilustratii ale perioadelor istorice
caracteristice prin care trece Biserica pina la revenirea lui Christos) ne va ajuta sa
vedem ca Dumnezeu nu renunta chiar asa de usor la biserici care nu mai sunt cum lea vrut El (si cine este?!).
O simpla lectura a "crezurilor" bisericilor crestine de-a lungul veacurilor va dovedi
foarte repede ca, in ceea ce priveste continutul biblic, ele sunt aproape la fel ca
marturiile de credinta ale baptistilor de astazi. In loc sa le antagonizam, ar fi mult mai
bine daca am vedea biserica baptista si bisericile istorice raspindind astazi
concomitent cunostinta despre Christos in istorie.
Ar fi folositor sa remarcam ca nici Christos si nici apostolii nu ne-au lasat o
invatatura clara despre limita peste care o Biserica trebuie considerata "apostata." Nu
stim cit de mult trebuie sa se rataceasca o grupare crestina de la idealurile si practica
Noului Testament pentru ca sa fim indreptatiti sa nu o mai consideram "biserica".
Credem ca orice Biserica unde este proclamata Evanghelia mintuitoare si iertarea
prin singele ispasitor de la Calvar are in ea saminta strict necesara pentru dobindirea
vietii dumnezeiesti prin nasterea din nou. Ca aceasta viata noua este uneori
impovarata cu alte invataturi si practici discutabile (chiar regretabile) este o alta
problema si ea nu neaga caracterul crestin al acelei "biserici." Avem mult mai multe
lucruri comune cu celelalte biserici crestine, decit au ele in comun cu ateismul,
iudaismul, mahomedanismul, hinduismul sau comfucianismul. Suntem aliati, nu
dusmani intr-un razboi spiritual in care ni s-a incredintat sa raspindim lumina, nu sa
stingem "lampa care afuma" sau "mucul care inca mai fumega".

In ce consta specificul credintei crestine baptiste?

In esenta convingerilor lor, baptistii isi trag seva din crestinismul istoric, cu ajustarile
pe care le-a adus Reforma. Cu toate ca au fost influentati de curente teologice
contemporane, baptistii si-au facut un titilu de cinste din a se numi "popor al cartii",
adoptind astfel Scriptura drept unica si absoluta sursa de autoritate in crez si practica.
Un al doilea principiu preluat de la Reformatori este "preotia universala a
credinciosilor", supranumit si "responsabilitatea individuala inaintea lui Dumnezeu."
Figura nr.2 contine "carta celor patru libertati cardinale" ale "separatistilor", deveniti
baptisti prin etapa olandeza si prin sosirea lor pe meleagurile Americii.

Specificul credintei baptiste

Libertatea sufletului
Noi credem in preotia universala a tuturor credinciosilor, in libertatea si
responsabilitatea oricarui om de a sta direct in fata lui Dumnezeu, fara impunerea
unui anumit crez si fara interpunerea vreunui cleric sau guvern.
Libertatea Bibliei
Noi credem in autoritatea Sfintelor Scripturi. Credem ca Biblia, sub directa autoritate
a Domnului Isus Christos, este esentiala in viata fiecarui credincios si in viata
Bisericii. Sustinem libertatea fiecarui crestin de a interpreta si aplica Biblia dupa
calauzirea personala pe care o primeste din partea Duhului Sfint.
Libertatea bisericii
Noi credem in autonomia bisericii locale. Credem ca bisericile baptiste sunt libere,
sub autoritatea Domnului Isus Christos, sa hotarasca cine poate fi primit in Biserica
si cine sa fie cei care o conduc, sa hotarasca formele de inchinaciune si metodele de
lucru, sa ordineze pe aceia pe care-i crede inzestrati de Duhul Sfint cu daruri pentru
slujire si sa decida cind si cu cine sa colaboreze in activitatea largita a trupului
spiritual al Bisericii lui Christos.
Libertatea religioasa
Noi credem in libertatea religioasa, libertatea pentru religie si in libertatea fata de
religie. Orice om este liber sa imbratiseze si sa practice o anumita religie sau sa
refuze orice forma de credinta religioasa. Suntem adeptii unei totale separari intre
Biserica si Stat.
In ciuda asemanarilor cu protestantismul reformei, baptistii sunt astazi o miscare
distincta si, istoric, separata. Una din cauzale pentru care baptistii s-au despartit de

protestanti a fost refuzul de a-si insusi invatatura despre "magistratii bisericii". In

general, protestantii Reformei sunt avocati ai "bisericilor teritoriale", suportate si
protejate de Stat, incorporind sub disciplina lor intreaga populatie si aducindu-i pe
noii nascuti intre membrii ei prin botezul copiilor. In contrast cu practicile
protestante si in acord cu convingerile anabaptistilor si menonitilor, baptistii insista
asupra faptului ca in Biserica nu se poate intra decit in mod voluntar, negind astfel
valoarea botezului copiilor, autoritatea bisericii asupra intregii populatii dintr-un
anumit teritoriu si orice forma de constringere a constiintei care s-ar putea naste din
unirea Bisericii cu Statul. Aceasta pozitie ii aseaza pe baptisti ca precursori si
gruparii asa-numitelor biserici de "credinciosi" sau de "pocaiti". In acelasi timp,
aceasta pozitie a fost saminta din care s-au nascut toate formele moderne de
civilizatie. Toate statele lumii civilizate nu mai au "biserici de Stat", ci ingaduie
cetatenilor sa-si manifeste dreptul la libera alegere a convingerilor in domeniul
religiei. Desi are radacini lutherane, Germania nu este "lutherana, tot asa cum Italia si
Franta nu mai sunt nici ele "catolice", in sensul exclusivist al cuvintului.

Practici specifice crestinilor baptisti

B - botezul credintei personale
A - autonomia Bisericii locale
P - preotia universala a credinciosilor
T - transformarea vietii prin sfintirea Duhului
I - inspiratia literala a Bibliei
S - separarea totala a Bisericii de Stat
T - trimiterea Evangheliei pina la marginile lumii

De ce exista mai multe feluri de baptisti?

Chiar daca au atitea lucruri comune, multimea de biserici baptiste raspindite in mai
toate tarile lumii civilizate cunoaste o mare varietate in specificul crezului si in
manifestare. De fapt, dictonul caracteristic tuturor "formelor de asociere baptista"
este: "Unitate in lucrurile esentiale legate de mintuire si diversitate in toate celelalte."
Miscarea baptista contemporana poate fi impartita in trei curente majore; baptistii
ecumenica, baptistii evanghelici conservatori si baptistii fundamentalisti. Cele mai
mari dispute din sinul miscarii baptiste nu sunt produse de dispute intre Arminieni si
Calvinisti sau intre misionaristi si nemisionaristi (ca in vremurile trecute), ci intre cei

care imbratiseaza in mod diferit chiar principiile fundamentale ale miscarii: limitele
implicarii in activitatile politico-sociale si relatiile cu celelalte grupari din marea
familie a crestinismului istoric.
1. Baptistii ecumenici tolereaza un mare spectru de convingeri, mergind de la cele
mai conservative pina la cele mai liberale. Ei accepta "membralitatea deschisa" (fara
frecventarea consecventa a serviciilor divine), manifesta un interes deosebit pentru
pace si pentru respectarea drepturilor omului in tarile lumii, au tendinta de a fi mai
degraba liberali in probleme legate de moralitate si de ordine sociala si, asa cum le
arata si numele, sunt foarte militanti pentru unirea tuturor bisericilor crestine din
lume si a tuturor celorlalte forme de spiritualitate religioasa in miscarea "ecumenica."
2. Baptistii evanghelici conservatori sunt de departe grupul cel mai numeros si
activeaza sub un cadru de referinta teologic conservator, proclamind imperativul unui
inalt standard de moralitate, atit individual, cit si in sfera publica. In problematica
sociala, ei sunt aliati fortelor conservatoare care pun accent pe responsabilitatea
individului in fata societatii si pe valorile muncii, cinstei si harniciei. Cu toate ca
multe astfel de biserici coopereaza in plan local sau international cu alte biserici cu
convingeri asemanatoare, baptistii evanghelici se pronunta impotriva ecumenismului
mondial, pe care-l denunta drept o periculoasa forma de compromitere a adevarului
crestin.
3. Baptistii fundamentalisti, militeaza activ impotriva teologiei liberale, au tendinta
de a fi dispensationalisti si premilenisti in teologie, adopta un standard inalt de
moralitate, si sunt gata sa duca spiritul "separatist" la extrem, trecind de la separarea
de Stat la o anumita nuanta de "separare fata de societate". Ei au vederi profund
conservatoare in sfera activitatii publice si nu sunt gata de colaborare decit cu alte
biserici fundamentaliste sau cu biserici evanghelice conservatoare. In cazul din urma
insa, fundamentalistii rup orice fel de cooperare in clipa in care simt ca o astfel de
biserica intretine legaturi si cu biserici considerate liberale.
Baptistii aflati in cea de a doua si cea de a treia categorie pun un accent deosebit pe
lucrarea misionara, atit in tara de bastina, cit si peste hotare.
Bineinteles ca exista biserici baptiste care se incadreaza undeva intre gruparea
evanghelica si gruparea fundamentalista. Totusi, majoritatea bisericilor baptiste din
lume se incadreaza distinct intr-una din cele trei categorii mentionate.
(Informatiile din acest capitol au fost preluate din Dictionary of Baptists in America,
editat de Bill J. Leonard, InterVarsity Press, 1994, pag. 2-3)
Tendinte contemporane
Paradoxal, cea mai mare amenintare la adresa identitatii distincte a baptistilor nu vine
nici de la miscarea ecumenica si nici din cauza persecutiei din partea bisericilor
nationale majoritare (cu exceptia bisericilor baptiste aflate in fostele tari comuniste,

unde, in democratiile imature, bisericile "istorice" cauta sa-si recapete statutul de

"biserica nationala", cu statut privilegiat si cu pretentii de protectie si suport din
partea Statului).
In tarile democratice si pluraliste, "pericolul" care-i paste pe baptisti este acela ca
incep sa nu se mai deosebeasca de alte biserici evanghelice conservatoare. si iata de
ce:
Siminta pusa de "Reforma" si de "separatistii" secolului XVII a incoltit in secolele
care au urmat si a dus la aparitia unor biserici profund "evanghelice in crez si in
manifestare". Din dorinta de a colabora masiv cu aceste biserici la evanghelizarea
comunitatii si a lumii, pe alocuri, biserici baptiste au inceput sa scoata din numirea
lor oficiala numele de "baptista".
In conditiile unei extraordinare mobilitati sociale, populatia secolului XX, tinde sa
creieze un "sat global", in care multe din distinctiile traditionale, daca nu vor dispare
cu desavirsire, cel putin se vor estompa, pierzindu-si din semnificatia initiala. Marele
numar de crestini care au iesit din structurile bisericilor istorice caracteristice mai
mult "evului mediu", decit veacului modern, formeaza in acest secol informatic,
biserici "ale comunitatii", in care Biblia este studiata si respectata cu aceiasi ardoare
care a caracterizat crestinismul primelor secole. Tradusa in majoritatea limbilor de
circulatie, Biblia nu mai este astazi apanajul exclusiv al "clericilor", ci a iesit din nou
in arena publica, adunind in jurul ei o noua generatie in "poporul cartii".
SUS

ISTORIA BAPTISTILOR DIN ROMANIA

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei
Cum de au ajuns unii baptisti in Romania prin ... Rusia ?
La 4 Decembrie 1762, Caterina a II-a (cea Mare) a transmis o "invitatie" prin care
chema locuitorii din tarile Europei centrale sa se aseze in teritoriile stepelor rusesti
aflate intre riul Volga si Marea Neagra. Aceasta "invitatie" a fost rezultatul dorintei
tarinei de a-si civiliza supusii si, prin influenta europeana, de a initia un transfer de
inventivitate si harnicie prin plantarea de "colonisti." tarina stia ca "invitatia" ei va fi
primita cu entuziasm de gruparile "separatistilor" reformati. Numirea de "separatisti"
vine de la atitudinea pe care o aveau acesti reformati fata de Biserica protestanta
integrata in structurile statale.
De cine s-au separat "separatistii"?
Miscarea separatista a fost o scindare a unor crestini de "reformatii" protestanti care,
separindu-se de catolicism, au zdruncinat Imperiul Romei catolice, dar care nu s-au

rupt de puterea politica a vremii, ci au pus in locul imperiului catolic alte micii
"imperii ale exclusivismului protestant." Din secolul IV si pina in timpul Reformei
(sec. XV), Statul si Biserica au avut structuri intrepatrunse. Dupa 325 d.Ch.,
imparatul roman Constantin cel Mare a dat religiei crestine un statut preferential, iar
episcopii s-au grabit sa "inventeze" dogma "celor doua sabii", in care puterea politica
primea, alaturi de puterea Bisericeasca statut de autoritate divina.
Ce este aceasta doctrina a "celor doua sabii"?
Doctrina "celor doua sabii" a fost o stratagema a lui Constantin cel Mare, prin care
puterea imperiala a primit pe nedrept calificativul de "divina." Intreaga "smecherie" a
fost rasplata pe care Biserica crestina a fost fortata sa i-o dea lui Constantin cel Mare
pentru instaurarea unui climat de libertate pentru crestini. Doctrina "celor doua sabii"
a fost "fundamentata" pe textul din Luca 22:36, in care Petru ii spune Domnului Isus:
"Iata aici doua sabii", iar Domnul Isus ii raspunde: "Destul." In "interpretarea" (daca
o putem numi asa) unora din episcopii de atunci, Domnul Isus i-a incredintat lui
Petru dublul caracter al autoritatii sociale: "sabia politica", garantoare a disciplinarii
temporale in Stat si "sabia eclesiastica", garantoarea disciplinarii eterne in Biserica.
In secolele care s-au succedat dupa decretul lui Constantin cel Mare, intre Biserica si
Stat au existat adevarate "dueluri", in care cele doua sabii s-au luptat din rasputeri
pentru suprematie. Cei ce cunosc istoria stiu ca, desi pe vremea aceea, in Europa,
papii incoronau capetele regale, la incoronarea sa, Napoleon a luat, spre stupoarea
generala, cununa imparateasca din mina papei si si-a asezat-o el singur pe cap. Prin
gestul sau, Napoleon spunea simbolic ca Franta nu va accepta sa stea sub tutela
politica a Romei.
In ce a constat greseala reformatorilor protestanti?
Protestantii Reformei s-au ridicat impotriva "ereziilor doctrinare" practicate de
Biserica romano catolica. Din pacate insa, ei nu au mers pina la capat cu revenirea la
invataturile biblice. Cind s-a produs Reforma, cei patru mari reformatori europeni,
Luther, Z[ingli, Calvin si |nox, au scos casele nobiliare din subordinea Vaticanului,
dar, lipsiti de clarviziune biblica si presati de realitatile politice, au "schimbat un rau
cu un altul" si, nascind alte structuri eclesiastice, s-au aliat iarasi cu Statul. In virtutea
aceleiasi "dogme a celor doua sabii", teritoriile reformate au devenit la fel de
exclusiviste ca si domeniile afiliate inca Romei. Credinciosi principiului ca
"preferintele seniorului" determina religia obligatorie in teritoriu, reformatii
protestanti au inceput sa-i prigoneasca pe catolici cu aceiasi rivna cu care catolicii ii
prigoneau pe protestanti. Aceste persecutii reciproce au dat nastere unor mari miscari
de populatie. Catolicii fugeau in teritorii "catolice", in timp ce "reformatii" se adunau
de peste tot in teritoriile "reformate." Cei mai nefericiti dintre toti au fost insa
reformatii "separatisti."
Cine au fost acesti "reformati separatisti"?

Acestia erau cei care, prin citirea Bibliei, si-au dat seama ca intre sistemul "lumii" si
Biserica lui Christos nu poate exista nici un fel de asociere. Scandalizati de
decadenta Romei catolice, dar si ingrijorati de compromisurile pe care Luther si
Z[ingli incepusera sa le faca pentru justificarea "razboaielor sfinte", acesti credinciosi
"evanghelici" numiti pe alocuri "frati moravieni", "frati elvetieni", iar prin alte parti
"anabaptisti" (de la practica rebotezarii adultilor care se converteau) au refuzat
categoric orice forma de asociere cu puterea politica a vremii.
In sens absolut, desi au aparut in aceiasi perioada istorica, acesti anabaptisti nu au
fost parte din miscarea Reformata protestanta. Ei au devenit "separatisti", indraznind
sa intrevada o societate in care Statul si Biserica aveau sa devina doua entitati total
diferite in structura si destin. Doctrina fundamentala a anabaptistilor a schimbat
aberatia "celor doua sabii" cu doctrina "separarii" dintre Stat si Biserica.
Pentru ca "separatisti" au protestat fata de greselile "protestantilor", ei au primit
numirea de "neo-protestanti."
Menonitii
Aceasta ramura a "anabaptistilor" este cea mai veche comunitate din rindurile
Bisericii Libere Protestante si a miscarilor de "trezire". Ea a fost fondata de Menno
Simon (1496-1561), care, dupa ce a fost doi ani preot, a trecut la anabaptism in 1536.
Acesta a fost persecutat dupa ce a incercat sa formeze "imparatia sfintilor" in
Munster. A organizat comunitati in Olanda si in tarile vecine (specificul cultural si
portul specific este pastrat si astazi), dupa principiul adunarilor locale, conduse de
"presbiteri", fara alte organizarii eclesiastice. "Menonitii", urmind reformatorii
radicali, resping botezul copiilor si prezenta reala a lui Christos in elementele Cinei
Domnului, cer independenta puterii bisericesti de cea seculara, refuza serviciul
militar, juramintul si magistratura, sustin ca Biserica trebuie sa includa numai
crestini angajati in slujba Evangheliei. Practica botezul la virsta adulta, savirsesc
Cina (de trei ori pe an), duc o viata spirituala profunda, care include citirea Bibliei,
rugaciunea in familie si caritatea. Prima Conferinta mondiala a menonitilor s-a tinut
la Basel in anul 1925 (1.250.100 de membri). Multi menoniti au emigrat n America
si s-au stabilit n tinuturile lui Penn (Pennsilvania de astazi). Astazi exista menoniti
n mai toate statele Americii. Ei traiesc n comunitati strinse si sunt renumiti pentru
"operele de caritate" pe care le fac.
Ce i-a atras pe "reformatorii separatisti" in Rusia?
Persecutati si uriti de moarte atit pe domeniile catolice, cit si pe cele "protestante",
anabaptistii au primit cu bucurie "Invitatia" tarinei Ecaterina a II-a, ea insasi
descendenta dintr-o vita nobila germana, de a se stabili in stepele ruse dintre Volga si
Marea Neagra. In doar citiva ani, un numar de peste 68.000 de colonisti germani,
majoritatea lor "menoniti", s-a indreptata spre sudul Rusiei. "Invitatia" a foat urmata
pe 22 Iulie 1763 de un alt document semnat de tarina Caterina si care garanta conditii

avantajoase pentru "colonisti":

1. O totala libertate religioasa.
2. Nici un fel de taxe sau obligatii financiare fata de guvernul rus; nici un fel de
obligatii ordinare sau extraordinare fata de statul rus.
3. Nici un fel de obligativitate de a servi in armata sau in alte servicii fata de Stat.
4. Dreptul de proprietate asupra teritoriului acordat; cu stipularea ca este vorba doar
de o proprietate colectiva, nu particulara.
5. Pamintul primit in proprietate nu putea fi instrainat fara stirea autoritatilor ruse.
6. Colonistilor li s-a dat dreptul sa cumpere orice alta proprietate aditionala, ca
cetateni particulari, care era inscrisa in evidente ca proprietate particulara.
Cei mai multi "separatisti" care au dat navala si au raspuns "Invitatiei" tarinei au fost
din landurile germane. Mii si mii de "anabaptisti" au luat drumul Rusiei. Cind
guvernul german a revocat in anul 1789 o scutire de serviciu militar acordata
precedent menonitilor (o ramura a anabaptistilor) alte mii de germani au plecat si ei
in Rusia. Traind in comunitati "inchise", pastrindu-si limba germana si cultura "de
acasa", colonistii au prosperat material si au crescut numeric. Erau fara egal in
cultivarea griului, multi devenind mari fermieri si proprietari de mori pentru
macinarea griului. (Frank H. Wolke, Heritage and Ministry of the American Baptist
Conference, pag. 20-22)
Primii colonisti s-au asezat la Nipru, in guvernamintul Ecaterinoslav. In anul 1865
existau deja 213 colonii germane in spatiul larg cuprins intre Basarabia si Caucaz.
Prosperitatea materiala nu a fost insotita insa si de o prosperitate spirituala. Fara o
asistenta pastorala corespunzatoare, viata bisericeasca a degenerat in formalism si in
repetate fragmentari. si anabaptistii si menonitii isi pierdusera fervoarea evanghelica.
Pe la mijlocul secolului XIX a inceput iarasi printre ei o miscare de trezire spirituala.
Etnicii germani au inceput sa se adune prin case pentru grupe de studiu biblic si
rugaciune ("stunden"). Curind, ei si-au dat seama ca au nevoie de raspunsuri la multe
intrebari si au cautat sa ia legatura cu oameni cu pregatire teologica. Unul din cei
contactati a fost Johan Gerhard Onken (1800-1884), care fondase in 1834 cea dintii
biserica baptista din Germania si era pasionat de formarea unor noi lucratori cu
Evanghelia. (Nascut in Germania la data de 26 Ianuarie 1800, acest Onken a crescut
apoi in Anglia si in Scotia. In 1823 s-a intors in Germania si a fondat Societatea
scolii Duminicale in Hamburg. A devenit baptist in 1834. Cu suport financiar din
partea Organizatie Misionare Baptiste Americane, el a infiintat grupari baptiste in
Germania si Danemarca. Tot prin eforturile si calatoriile lui au fost infiintate biserici
baptiste in Austria, Ungaria, Romania, Bulgaria, Elvetia, Belgia, Olanda, Polonia si
Rusia. A murit in Zurich, Elvetia pe 2 ianuarie 1884)
Pentru ca nu se putea deplasa personal in Rusia, Onken a inceput un dialog cu
germanii din Rusia prin corespondenta. Unii din miscarea "sundista" si-au dat seama
ca, in general, ei sunt de acord cu toate principiile si invataturile lui Onken, mai ales
cu cea privitoare la botezul prin cufundare aplicat doar acelor persoane adulte care au

ajuns la o convingere personala despre credinta crestina. Rezultatul a fost ca pe 23

Septembrie 1860 primii candidati din rindul colonistilor au primit botezul. Invatatura
despre botezul adultilor a prins mai cu seama in comunitatile menonite si a dus la
formarea unor grupari noi, numite "bisericile fratilor menoniti." Bucurosi de
rezultatul studiilor trimise prin corespondenta, baptistii germani l-au trimis sa
viziteze Rusia pe unul din pastorii lor: August Liebig. Primit bine de cei botezati, el a
fost insa arestat si aruncat in inchisoare de restul comunitatii anabaptiste germane.
Fara sa tina seama de primejdia scoasa in evidenta de arestarea lui Liebig, Onken
insusi s-a suit in tren si a venit in Rusia in anul 1869. Entuziasmul generat de vizita
sa a produs un foarte mare numar de botezuri, a dus la instalarea unui misionar,
Pritzkau, ca pastor local si la ordinarea unui numar mare de diaconi. In timpul vizitei
sale, Onken l-a ordinat si pe Abraham Unger ca pastor al Bisericii Fratilor Menoniti
din Einlage. Miscarea baptista a crescut rapid, astfel ca, in ciuda tuturor eforturilor de
a o suprima, in doar saptesprezece ani de la vizita lui Onken, Uniunea Bisericilor
Baptiste din Rusia numara peste 12.000 de membrii.
Cum au ajuns baptistii germani din Rusia in Romania?
Fervoarea evanghelistica a baptistilor din Rusia a dus la represalii. Ele au venit din
doua directii distincte: din partea colonistilor si din partea autoritatilor ruse.
Colonistii n-au privit cu ochi buni marirea numarului acelora care "tulburau" viata
comunitatii, cu pretentiile lor de chemare la "sfintire." Crestinismul coloniilor
devenise mai mult o fateta a patriotismului lor german. Inconjurati asemenea unei
insule de o imensa populatie de slavi ortodocsi, germanii era multumiti cu forma
religioasa, dar deranjati de "excesele" de evlavie ale baptistilor.
Pe de alta parte, autoritatile ruse au fost puse in fata inevitabilului. Populatia
majoritara resimtea dureros faptul ca "strainii" o duceau mult mai bine din punct de
vedere economic si se bucurau de privilegiile scutirii de obligatii si plati fata de Stat.
Ocazia declansarii conflictului a venit tocmai din partea "baptistilor." In rivna lor
misionara, germanii baptisti au predicat evanghelia si rusilor. Cei convinsi de
Evanghelie au inceput sa ceara sa fie si ei botezati, lucru categoric interzis de lege si
de aranjamentele dintre Guvernul rus si colonistii germani. Cu toate ca germanii
baptisti n-au vrut sa boteze credinciosi rusi, doi dintre ei, Elim Zseibel si Trifon
Chlystun, s-au strecurat in sirul candidatilor germani la botez si au fost si ei
cufundati in apa de pastorul Abraham Unger. Dupa aceea, rusii botezati au inceput sa
raspindeasca Evanghelia si sa boteze alti rusi care treceau in masa la credinta
baptista. Nu este de mirare ca la auzul "noutatilor" Biserica Ortodoxa Rusa a trecut
pe rind intii la mirare, iar apoi la minie. Ca represalii, in anul 1871 guvernul rus a
anulat toate privilegiile garantate prin "Invitatia" si edictul dat de tarina Caterina a IIa. Dupa o suta de ani de privilegii, germanii se vedeau astfel siliti sa traiasca sub
aceleasi legi si obligatii ca toti ceilalti cetateni ai Rusiei. De fapt, lipsiti de protectia
legilor, germanii au dus-o chiar mai rau decit rusii, ajungind tinta abuzurilor de tot
felul. Li s-a interzis sa mai aiba scoli in limba germana, iar pe alocuri au fost chiar

fortati sa-si ia nume rusesti.

Sub presiunea evenimentelor, multi colonisti germani au intrat in Moldova si in
Romania. Pina si astazi, multe din adunarile baptiste romine isi pot trasa inceputurile
in activitatea baptistilor germani veniti in Romania din Rusia.
Prin anul 1924, dupa ce comunistii rusi interzisesera "orice propaganda straina" pe
teritoriul sovietic, Asociatia Baptistilor Germani din America suporta material anual
cu suma de 4.116 dolari pe cei 12 misionari germani activi in Romania (Frank H.
Wolke, Heritage and Ministry of the American Baptist Conference, pag. 309).
Majoritatea germanilor din Rusia au preferat insa sa treaca "discret" prin Europa si sa
plece in America. Persecutati in trecut in Germania si acum in Rusia, ei n-au avut de
ales decit varianta stramutarii in Lumea Noua.
"Invitatia" tarinei a avut totusi, macar in parte, efectul scontat. Urmele civilizatoare
ale "separatistilor" germani mai sunt si astazi vizibile in Crimeia si, pe alocuri, in
teritoriile de la nordul Marii Negre.
Multe din comunitatile colonistilor germani din America isi cauta si astazi radacinile
in teritoriile asezate altadata intre riul Volga si Marea Neagra. Nu intimplator, o
societate menonita misionara din Berlin, Ohio, are o baza de activitate in Patrauti,
judetul Suceava si si-a extins activitatile in teritorii care sunt astazi incorporate in
Moldova de dincolo de Prut si in Ucraina.
CITI BAPTISTI SUNT IN ROMANIA?
Inceputurile miscarii baptiste in Romania pot fi trasate incepind cu anul 1856 pentru
populatia de etnie germana si cu anul 1875 pentru populatia de etnie maghiara si
romina. In anul 1991, numarul baptistilor din Uniunea Bisericilor Baptiste din
Romania era:
1. Uniunea Bisericilor Baptiste 100.000 1.423 de biserici (infintata 1919)
2. Bisericil Maghiare 9.043 99 de biserici.
Cu "apartinatorii" (copiii) din familiilr lor, totalul baptistilor de se apropie de
200.000.
Totalul neoprotestantilor evanghelici din Rominia incorporeaza inca aproximativ
300.000 de pentecostali (600.000 cu apartinatori) si 60.000 de Crestini dupa
Evanghelie (100.000 cu apartinatori), citeva zeci de mii de Adventisti si unele
fractiuni din cei peste 1.000.000 de membrii ai Oastei Domnului.
Cum au ajuns baptistii in Romania?

Inceputurile si evolutia miscarii crestine baptiste din Romania sunt dificil de trasat
deoarece avem de a face cu evenimente petrecute in trei grupuri etnice: germani,
maghiari si romini. Primele convertiri la credinta baptista s-au petrecut in regiuni
diferite ale tarii, aflate sub diferite jurisdictii politice, unite abia in anul 1919, cind sa format Romania Mare, prin alipirea Transilvaniei la tara mama.
Cum a inceput lucrarea printre germanii din Bucuresti?
Primul baptist german despre care stim a fost Carl Scharschmidt, un timplar care s-a
stabilit in anul 1856 in Bucuresti. Dupa numai 7 ani, in 1863, August Liebig, pastor
baptist german exilat din nordul Marii Negre, a fondat in in centrul Bucurestiului
prima biserica baptista germana pe strada Popa Rusu nr. 22. Cladirea acestei Biserici
exista si astaxi, in ea adapostindu-se acum o foarte energica biserica baptista romina.
Alti baptisti germani exilati din Ucraina in 1864 au format in anul 1864 o biserica
baptista germana la Cataloi, in Dobrogea, care se afla la data aceea sub jurisdictie
turceasca.
Un al treilea centru al baptistilor germani a fost la Tarutino, in Basarabia (astazi in
Ucraina). Aceasta biserica a fost fondata ca misiune in 1875 si si-a capatat statutul de
biserica independenta in anul 1907. Prin activitatea sa, biserica germana din Tarutino
a infiintat si sponsorat multe puncte misionare. In prima parte a anilor 1930,
germanii aveau zece biserici in Basarabia, dar totalul credinciosilor nu depasea cifra
de o mie. Din cauza puternicei emigratii, germanii din multe parti ale Romaniei si-au
parasit locurile si fie ca s-au repatriat in Germania, fie ca au emigrat in America.
Lucrarea baptista printre etnicii germani este astazi aproape inexistenta.
Cum a inceput lucrarea printre unguri si romani?
O alta patrundere a baptistilor in Romania s-a produs din directia Ungariei inspre
Transilvania si Banat. Un colportor (impartitor de carti si tractate crestine), Anton
Novac, a dat peste un grup de reformati maghiari dornici sa studieze mai serios
Biblia. In anul 1875, Henrich Meyer, un lider baptist din Budapesta, i-a botezat si a
format prima biserica baptista maghiara din Translivania la Salonta Mare. Printre cei
opt care s-au botezat era si Mihai Cornea, care a devenit un evanghelist dinamic, un
om cu darul de a se apropia de oameni. Cornea a predicat Evanghelia peste tot pe
unde a ajuns, si la unguri si la romini.
Transilvania gazduieste astazi (1997) de departe cel mai mare numar de credinciosi
baptisti, majoritatea grupati in teritoriile de la granita vestica a Rominiei. Biserica
baptista maghiara din Oradea are 1.100 de membrii, in timp ce Biserica Baptista
Romina Emanuel din acelasi oras are 3.000 de membrii (fiind cea mai mare biserica
baptista din Europa continentala, cu exceptia Rusiei). Afiliate Bisericii Emanuel din
Oradea sunt astazi Institutul Biblic Emanuel, un liceu crestin si un orfelinat.
Patrunderea baptistilor in "fostul regat" al Romaniei s-a produs, prin comparatie cu

celelalte doua amintite mai sus, mult mai tirziu. In ciuda opozitiei feroce a Bisericii
Ortodoxe, prima biserica baptista din Muntenia a fost infiintata in anul 1909 la
Jegalia. Constantin Adorian (1882-1954), un romin care a facut studii teologice la
Hamburg in Germania, si care s-a alaturat la intoarcerea in tara Bisericii Germane
din strada Popa Rusu, a inceput o lucrare de misiune printre romini in anul 1912.
Dupa unirea Transilvaniei (1918) cu Rominia, toti baptistii din Romania s-au unit in
1919, formind "Uniunea Bisericilor Baptiste din Rominia." Fiecare grup etnic avea
insa propriile lui interese, ceea ce facea foarte dificila lucrarea de colaborare.
Germanii aveau propriile lor asociatii, iar in 1929 maghiarii din Transilvania si
rusii/ucrainenii din Basarabia si-au facut si ei propriile lor asociatii.
Incepind chiar cu anul constituirii in Uniune, 1919, rominii baptisti au inceput sa
editeze o mica revista. In anul 1921 au deschis primul Seminar in Transilvania, la
Buteni. In anul urmator, Seminarul a fost mutat din motive strategice la Bucuresti.
Ca rezultat al Conferintei de la Londra, Asociatia "Southern Baptist" din America sia asumat responsabilitatea de a sustine lucrarea de evanghelizare din Romania. In
anul 1923, organizatia a trimis primul ei misionar in Rominia. Cu un an inainte,
Southern Baptist Asociation cumparase un teren in Bucuresti pentru cladirea
Seminarului. In anul 1929 pe linga cursurile pentru pastori, Southern Baptist a
deschis si cursurile scolii Misionare pentru femei.
Ajutati de zelul lor evanghelistic, baptistii romini au continuat sa se raspindeasca
foarte repede, ajungind sa numere 45.000 in 1930.
Care au fost caracteristicile baptistilor romani?
Pe linga aprinsul lor zel misionar, baptistii romini au urmat codul "puritan" de
vietuire, evitind cu desavirsire tutunul si alcoolul, interzicind purtarea de podoabe si
respectind cu strictete Duminica drept zi "a Domnului."
Relatiile cu Statul Romin au fost in rastimpuri foarte dificile, mai ales in anul 1928,
iar apoi intre anii 1937 si 1944. Sub presiunea Bisericii Ortodoxe, intre Decembrie
1938 si Aprilie 1939 toate bisericile baptiste din Rominia au fost oficial inchise.
Dupa caderea regimului fascist in anul 1944, baptistii au primit recunoasterea legala
si au folosit la maxim libertatea nou dobindita. Clasele Seminarului au fost intesate
cu o noua generatie de lucratori, iar Uniunea a scos revista ei lunara: "Indrumatorul
Crestin Baptist."
Incepind cu anul 1955 insa, regimul comunist ateu a declansat o campanie de
restringere a drepturilor religioase. Baptistii, alaturi de majoritatea celorlalte miscari
evanghelice din Romania au fost supusi unui climat dur de persecutie: credinciosii au
fost retrogradati si dati afara din servicii, li s-au inchis o serie de biserici, pastorii au
fost amenintati, arestati si haituiti, unora li s-a ridicat "carnetul" necesar pentru

recunoasterea ca lucrator crestin legal, au fost desfintate sau mult limitate scolile
duminicale pentru copii si tineret, listele candidatilor la botez au trebuit sa fie
aprobate in prealabil de reprezentantii Statului, conducatorii Cultului au fost
transformati in "marionete" pentru parafarea constringerilor dictate de mult temutul
Departament al Cultelor. Sub toate aceste privatiuni si persecutii, activitatea
credinciosilor baptisti a continuat. Lucrarea din interiorul tarii a fost sustinuta
material cu carti tiparite in Occident si cu emisiuni de Radio produse de unii din
liderii baptisti romini exilati peste hotarele tarii.
Dupa rasturnarea regimului comunist in 1989, baptistii romini si-au recistigat
libertatea de actiune. In ciuda conditiilor economice foarte grele, baptistii romini sunt
angajati in lucrari cu un caracter misionar foarte pronuntat. Desi Biserica Ortodoxa a
incercat sa-si impuna iarasi statutul de Biserica nationala si sa-i priveze de drepturi
pe reprezentantii celorlalte biserici crestine din Rominia, in cei opt ani scursi de la
Revolutia din 1989, baptistii romini au patruns cu curaj in invatamintul scolar si in
programele de radio si televiziune. Pentru a se apara impotriva abuzurilor Bisericii
majoritare Ortodoxe, baptistii i-au chemat pe reprezentantii celorlalalte culte
evanghelice sa formeze un front comun constituind "Alianta Evanghelica Romina."
Primul ei presedinte a fost Paul Negrut, predicator baptist la Biserica Emanuel din
Oradea.
Ce doresc baptistii din Romania?
A vorbi despre drepturile baptistilor intr-o tara predominant ortodoxa suna pentru
unii la fel de paradoxal ca a vorbi despre drepturile luteranilor reformati in Italia
catolica. Realitatea nu trebuie insa privita sub acest unghi de vedere. Rominia nu mai
trebuie sa fie o tara in care o anumita "religie" sa fie declarata "nationala."
Democratia contemporana nu permite "monopolul" nimanui asupra "sufletelor"
oamenilor. Epoca totalitarismului, de orice soi ar fi el, trebuie sa dispara. Oriunde au
ajuns, batistii au incurajat instalarea unui climat democratic si tolerant care sa
respecte libertatea de constiinta. Multe din personalitatile politice baptiste au
contribuit masiv la formarea si intretinerea climatului de libertate specific Americii.
Citiva presedinti ai Americii au fost membrii ai Bisericilor baptiste. Este edificator sa
aratam ca, in lume, nu exista tari baptiste (asa cum exista de exemplu tari catolice,
tari ortodoxe, tari luterane, tari anglicane, etc.) Acolo unde au trait, baptistii au creiat
o atmosfera propice exprimarii specificului individual.
Incadrati cu totul in suvoiul crestinismului istoric, cu o viata spirituala ale carei
articole de credinta sunt ancorate in substanta tuturor crezurilor crestine stabilite in
Consiliile tinute de-alungul istoriei, baptistii isi aduc si ei aportul la mintuirea
copiilor lui Dumnezeu din Rominia. Prezenta lor, departe de a fi dusmanoasa sau
amenintatoare, trebuie privita ca o contributie sincera si frateasca la mintuirea multor
romini, ca un indemn si o incurajare spre o conformare mai fidela la standardul si
spiritul Noului Testament.
(Bibliografie: Pentru cei ce vor sa afle mai multe amanunte, recomandam spre

lectura: "Istoria baptistilor din Romania", de Alexa Popovici, 2 vol, si "A short
History of Romanian Baptists", Cronicle, 5 (1942): 9-21. Deasemenea, "A hundred
Years of Baptist Life in Romania", Baptist Quarterly 33 (April 1990): pag. 265-274)

MESAJUL SI CREDINTA BAPTISTA

Aprobata de Conventia Baptista de Sud (SUA) in 9 Mai 1963 si revizuita in 9 Iunie

1998.

I. Scriptura
Sfinta Scriptura a fost scrisa de oameni sub inspiratie divina si este inregistrarea
revelatiei de Sine a lui Dumnezeu catre om. Este o visterie desavirsita de invatatura
divina. Autorul ei este Dumnezeu, scopul scrierii ei este salvarea oamenilor, iar
continutul ei este adevarul absolut, neatins de nici un fel de eroare. Ea ne descopere
principiile dupa care ne judeca Dumnezeu; si ca atare este si va ramine pina la
sfirsitul lumii, adevaratul centru de unitate a Crestinilor, si un standard suprem de
verificare al intregului comportament uman, al tuturor crezurilor si opiniilor
religioase. Modelul de interpretare a Bibliei este Isus Christos.
Ex. 24:4; Deut. 4:1-2; 17:19; Ios. 8:34; Ps. 19:7-10; 119:11, 89, 105, 140; Isa. 34:16;
40:8; Ier. 15:16; 36; Mat. 5:17-18; 22:29; Luca 21:33; 24:44-46; Ioan 5:39; 16:13-15;
17:17; Fapte 2:16 ff.; 17:11; Rom. 15:4; 16:25-26; 2 Tim. 3:15-17; Evr. 1:1-2; 4:12;
1 Petru 1:25; 2 Petru 1:19-21
II. Dumnezeu
Exista un singur si numai un singur Dumnezeu viu si adevarat. El este o fiinta
personala, inteligenta de natura spirituala, Creatorul, Rascuparatorul, Sustinatorul si
Conducatorul Universului. Dumnezeu este infinit in sfintenie si desavirsit in toate
celelalte atribute ale Sale. Lui ii datoram cea mai mare dragoste, adorare si supunere.
Dumnezeul etern ni se reveleaza ca Tatal, Fiul si Duhul Sfint, cu atribute personale
distincte dar fara deosebire in natura, esenta sau fiinta.
A. Dumnezeu Tatal.
Dumnezeu Tatal domneste cu cu providenta Sa protectoare peste tot universul, peste
toate creaturile Sale, si peste suvoiul curgerii istoriei umane, facind-o sa implineasca
scopurile harului Sau. El este atotputernic, atotiubitor si atotintelept. Dumnezeu este
un Tata adevarat pentru aceia care au devenit copii ai lui Dumnezeu prin credinta in
Isus Christos. Atitudinea Lui parinteasca este indreptata spre toti oamenii.

Gen. 1:1; 2:7; Ex. 3:14; 6:2-3; 15:11 ff.; 20:1 ff.; Lev. 22:2; Deut. 6:4; 32:6; 1 Cron.
29:10; Ps. 19:1-3; Isa. 43:3, 15; 64:8; Ier. 10:10; 17:13; Mat. 6:9 ff.; 7:11; 23:9;
28:19; Marcu 1:9-11; Ioan 4:24; 5:26; 14:6-13; 17:1-8; Fapte 1:7; Rom. 8:14-15; 1
Cor 8:6; Gal. 4:6; Efes. 4:6; Col. 1:15; 1 Tim. 1:17; Evr. 11:6; 12:9; 1 Petru 1:17; 1
Ioan 5:7
B. Dumnezeu Fiul
Christos este eternul Fiu al lui Dumnezeu. Isus Christos s-a intrupat prin Duhul Sfint
si prin nasterea din fecioara Maria. Isus a revelat si a implinit in mod desavirsit voia
lui Dumnezeu, luind asupra Lui insusi limitarile si prerogativele naturii umane,
identificindu-se complect cu omenirea, dar raminind El insusi fara pacat. El S-a
supus legii divine si a cinstit-o, iar prin moartea Sa pe cruce a facut posibila
rascumpararea omului din pacat. A inviat din morti in trup glorificat si s-a aratat
ucenicilor drept acelasi care a fost cu ei si innainte de rastignirea Sa. S-a inaltat la cer
si este acum inaltat la dreapta lui Dumnezeu, unde sta ca Mijlocitor, partas al naturii
dumnezeiesti si al naturii umane, si ca Acela in persoana caruia se realizeaza
impacarea dintre Dumnezeu si om. Se va intoarce in putere si glorie sa judece lumea
si sa duca la indeplinire misiunea Sa rascumparatoare. Locuieste acum in toti
credinciosii ca Domnul lor cel viu si intotdeauna prezent.
Gen. 18:1 ff.; Ps. 2:7 ff.; 110:1 ff.; Isa. 7:14; 53; Mat. 1:18-23; 3:17; 8:29; 11:27;
14:33; 16:16, 27; 17:5; 27; 28:1-6, 19; Marcu 1:1; 3:11; Luca 1:35; 4:41; 22:70;
24:46; Ioan 1:1-18, 29; 10:30,38; 11:25-27; 12:44-50; 14:7-11; 16:15-16, 28; 17:1-5,
21-22; 20:1-20, 28; Fapte 1:9; 2:22- 24; 7:55-56; 9:4-5, 20; Rom. 1:3-4; 3:23-26;
5:6-21; 8:1-3, 34; 10:4; 1 Cor 1:30; 2:2; 8:6; 15:1-8, 24-28; 2 Cor 5:19- 21; Gal. 4:45; Efes. 1:20; 3:11; 4:7-10; Filip. 2:5-11; Col. 1:13-22; 2:9; 1 Tes. 4:14-18; 1 Tim.
2:5-6; 3:16; Tit 2:13-14; Evr. 1:1-3; 4:14-15; 7:14-28; 9:12-15, 24-28; 12:2; l3:8; 1
Petru 2:21-25; 3:22; 1 Ioan 1:7-9; 3:2; 4:14-15; 5:9; 2 Ioan 7-9; Apoc. 1:13-16; 5:914; 12:10-11; 13:8; 19:16
C. Dumnezeu Duhul Sfint
Duhul Sfint este Duhul lui Dumnezeu. El a inspirat sfintii din vechime sa scrie
Scipturile. Prin iluminare, El ii ajuta pe oameni sa priceapa adevarul. El |l proslaveste
pe Christos. El dovedeste lumea vinovata in ce priveste pacatul, neprihanirea si
judecata. El ii cheama pe oameni la Salvatorul lor, si realizeaza innoirea lor prin
nasterea din nou. El cultiva caracterul Crestinului, ii mingiie pe cei credinciosi si le
da daruri spirituale pentru slujirea lui Dumnezeu prin Biserica Lui. El il pecetluieste
pe cel credincios pentru ziua rascumpararii finale. Prezenta lui in viata crestinului ne
da certitudinea ca Dumnezeu il va duce pe cel credincios la statura plinatatii lui
Christos. El invata si imputerniceste credinciosul si biserica in lucrarea de inchinare,
evanghelizare si slujire.
Gen. 1:2; Jud. 14:6; Iov 26:13; Ps. 51:11; 139:7 ff.; Isa. 61:1-3; Joel 2:28-32; Mat.
1:18; 3:16; 4:1; 12:28-32; 28:19; Marcu 1:10, 12; Luca 1:35; 4:1, 18-19; 11:13;

12:12; 24:49; Ioan 4:24; 14:16-17, 26; 15:26; 16:7-14; Fapte 1:8; 2:1-4, 38; 4:3l; 5:3;
6:3; 7:55; 8:17, 39; 10:44; 13:2; 15:28; 16:6; 19:1-6; Rom. 8:9-11, 14-16, 26-27; 1
Cor 2:10- 14; 3:16; 12:3-11; Gal. 4:6; Efes. 1:13-14; 4:30; 5:18; 1 Tes. 5:19; 1 Tim.
3:16; 4:1; 2 Tim. 1:14; 3:16; Evr. 9:8, 14; 2 Petru 1:21; 1 Ioan 4:13; 5:6-7; Apoc.
1:10; 22:17
III. Omul
Omul a fost creat printr-un act special de Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Sa si
este coroana creatiunii Lui. La inceput omul a fost facut si inzestrat de Creatorul Sau
cu libertatea de a alege. Prin alegerea lui libera omul a pacatuit impotriva lui
Dumnezeu si a adus pacatul in rasa umana. Fiind ispitit de Satana omul a calcat
porunca lui Dumnezeu si a cazut din starea lui de inocenta initiala, ceea ce a face ca
urmasii lui sa mosteneasca o natura si a un mediu inconjurator inclinate spre pacat si
din momentul cind sunt capabili de actiuni morale devin calcatori ai poruncilor
divine si sunt sub osinda. Numai harul lui Dumenzeu il poate readuce pe om in sfinta
partasie cu El si-l poate ajuta sa-si indeplineasca scopul pentru care l-a creat
Dumnezeu. Sanctitatea personalitatii umane este evidenta din faptul ca Dumnezeu l-a
creat pe om dupa chipul si asemanarea Sa, si din faptul ca Christos a murit pentru
om; ca atare fiecare om are in sine demnitate si merita respect si dragoste crestina.
Gen. 1:26-30; 2:5, 7, 18-22; 3; 9:6; Ps. 1; 8:3-6; 32:1-5; 51:5; Isa. 6:5; Ier. 17:5; Mat.
16:26; Fapte 17:26- 31; Rom. 1:19-32; 3:10-18, 23; 5:6, 12, 19; 6:6; 7:14-25; 8:1418, 29; 1 Cor 1:21-31; 15:19, 21-22; Efes. 2:1-22; Col. 1:21-22; 3:9-11
IV. Mintuirea
Mintuirea implica rascumpararea deplina a omului si este oferita fara plata tuturor
acelora care-L accepta pe Isus Christos ca Domn si Mintuitor, pe Cel care a obtinut
prin singele Lui rascupararea celui credincios. |n sensul ei deplin mintuirea include
nasterea din nou, sfintirea si glorificarea.
A. Regenerarea, sau nasterea din nou, este o lucrare a harului lui Dumnezeu prin care
credinciosii devin creaturi noi in Isus Christos. Ea este o schimbare a inimii produsa
de Duhul Sfint prin convingerea de pacat, la care cel credincios raspunde prin
pocainta fata de Dumnezeu si prin credinta in Domnul Isus Christos. Pocainta si
credinta sunt nedespartite ca experiente ale harului. Pocainta este intoarcerea sincera
de la pacat spre Dumnezeu. Credinta este primirea lui Isus Christos ca Domn si
Mintuitor si predarea intregii personalitati inaintea Lui. Justificarea este harul
achitarii depline a credinciosului, bazata pe imputarea neprihanirii lui Christos
asupra tuturor pacatosilor care se pocaiesc si cred in Christos. Justificarea il plaseaza
pe cel credincios intr-o relatie de pace si de bunvointa din partea lui Dumnezeu.
B. Sfintenia este experienta prin care, incepind cu momentul nasterii din nou,
credinciosul este pus de-oparte pentru scopurile lui Dumnezeu si creste spre
perfectiune morala si spirituala prin prezenta si puterea Duhului Sfint care locuieste

in el. Cresterea in har trebuie sa continue pe toata durata vietii celui nascut din nou.
C. Glorifcarea este punctul culminant al mintuirii, starea finala binecuvintata si
permanenta a celui rascumparat.
Gen. 3:15; Ex. 3:14-17; 6:2-8; Mat. 1:21; 4:17; 16:21-26; 27:22 to 28:6; Luca 1:6869; 2:28-32; Ioan 1:11-14, 29; 3:3-21, 36; 5:24; 10:9, 28-29; 15:1-16; 17:17; Fapte
2:21; 4:12; 15:11; 16:30-31; 17:30-31; 20:32; Rom. 1:16-18; 2:4; 3:23-25; 4:3 ff.;
5:8-10; 6:1-23; 8:1-18, 29-39; 10:9-10, 13; 13:11-14; 1 Cor 1:18, 30; 6:19-20; 15:10;
2 Cor 5:17- 20; Gal. 2:20; 3:13; 5:22-25; 6:15; Efes. 1:7; 2:8-22; 4:11-16; Filip.
2:12-13; Col. 1:9-22; 3:1 ff.; 1 Tes. 5:23-24; 2 Tim. 1:12; Tit 2:11-14; Evr. 2:1-3;
5:8-9; 9:24-28; 11:1 - 12:8, 14; Iacov 2:14-26; 1 Petru 1:2-23; 1 Ioan 1:6 to 2:11;
Apoc. 3:20; 21:1 to 22:5.
V. Pastrarea sfintilor in har
Alegerea este scopul maret al lui Dumnezeu, in conformitate cu care El innoieste,
sfinteste si duce pacatosii in glorie. Este in plina concordanta cu vointa libera a
omului si cuprinde tot ceea ce este necesar pentru viata. Este prezentarea glorioasa a
bunatatii suverane a lui Dumenzeu si este intelepciune infinita, sfinta si neschimbata.
Exclude mindria si promoveaza smerenia.
Toti adevaratii credinciosi rabda pina la sfirsit. Cei pe care Dumnezeu i-a primit in
Christos, si care au fost sfintiti prin Duhul Sfint nu vor cadea niciodata din starea de
har, ci vor starui pina la capat. E posibil ca si credinciosii sa cada in pacat datorita
neglijentei si ispitelor, intristind Duhul Sfant, subrezind harul si mingiierea lor,
aducind rusine cauzei lui Christos, si disciplina asupra lor insasi, dar ei pot fi ridicati
de puterea lui Dumnezeu prin credinta spre mintuire.
Gen. 12:1-3; Ex. 19:5-8; 1 Sam. 8:4-7, 19-22; Isa. 5:1-7; Ier. 31:31 ff.; Mat. 16:1819; 21:28-45; 24:22, 31; 25:34; Luca 1:68-79; 2:29-32; 19:41-44; 24:44-48; Ioan
1:12-14; 3:16; 5:24; 6:44-45, 65; 10:27-29; 15:16; 17:6, 12, 17-18; Fapte 20:32;
Rom. 5:9-10; 8:28-39; 10:12-15; 11:5-7. 26-36; 1 Cor 1:1-2; 15:24-28; Efes. 1:4-23;
2:1-10; 3:1-11; Col. 1:12-14; 2 Tes. 2:13-14; 2 Tim. 1:12; 2:10, 19; Evr. 11:39 12:2; 1 Petru 1:2-5, 13; 2:4-10; 1 Ioan 1:7-9; 2:19; 3:2
VI. Biserica
O biserica nou-testamentala a Domnului Isus Christos este un grup local de
credinciosi botezati care sunt asociati prin legamint in credinta si partasia
evangheliei, care practica cele doua simboluri ale lui Christos (cina si botezul), care
sunt dedicati invataturii Sale, care folosesc darurile, drepturile si privilegiile investite
in ei de Cuvintul Sau si care cauta sa raspindeasca evanghelia pina la marginile
pamintului. Aceasta biserica locala este o grupare autonoma, care actioneaza in
proces democratic sub Conducerea lui Isus Christos. Intr-o astfel de adunare membrii
sunt egali in drepturi si in responsabilitati. Singurele pozitii distincte recomandate de

Scriptura sunt pastorii si diaconii.

Noul Testament vorbeste deasemenea despre Biserica ca si trup al lui Christos care-i
include pe toti rascumparatii din toate timpurile.
Mat. 16:15-19; 18:15-20; Fapte 2:41-42, 47; 5:11-14; 6:3-6; 13:1-3; 14:23, 27; 15:130; 16:5; 20:28; Rom. 1:7; 1 Cor 1:2; 3:16; 5:4-5; 7:17; 9:13-14; 12; Efes. 1:22-23;
2:19-22; 3:8-11, 21; 5:22-32; Filip. 1:1; Col. 1:18; 1 Tim. 3:1-15; 4:14; 1 Petru 5:1-4;
Apoc. 2-3; 21:2-3
VII. Botezul si Cina Domnului
Botezul crestin este cufundarea celui credincios in apa in Numele Tatalui, al Fiului si
al Duhului Sfint. El este un act al ascultarii, simbolizind credinta intr-un Mintuitor
crucificat, ingropat si inviat, moartea credinciosului fata de pacat, ingroparea firii
vechi si invierea la o viata noua in Isus Christos. Botezul este o marturie despre
credinta in invierea finala a celor morti. Fiind o practica bisericeasca, botezul este o
conditie obligatorie pentru a intra in dreptul de membru al bisericii si pentru
participarea la Cina Domnului.
Cina Domnului este un act simbolic de ascultare prin care membrii bisericii, prin
impartasirea cu piinea si rodul vitei, comemoreaza moartea Rascumparatorului lor si
aniticipeaza cea de a doua Lui venire.
Mat. 3:13-17; 26:26-30; 28:19-20; Marcu 1:9-11; 14:22-26; Luca 3:21-22; 22:19-20;
Ioan 3:23; Fapte 2:41-42; 8:35-39; 16:30-33; Fapte 20:7; Rom. 6:3-5; 1 Cor 10:16,
21; 11:23-29; Col. 2:12
VIII. Ziua Domnului
Prima zi din saptamina este Ziua Domnului. Ea este o instituire crestina care trebuie
respectata in mod regulat. Ea comemoreaza invierea lui Christos dintre cei morti si
trebuie pusa deoparte pentru devotiune spirituala si inchinare, atit in public, cit si in
particular, prin abtinerea de la distractiile lumesti, prin odihna de la activitatile
muncii cotidiene, singura exceptie fiind munca strict necesara si faptele milei.
Ex. 20:8-11; Mat. 12:1-12; 28:1 ff.; Marcu 2:27-28; 16:1-7; Luca 24:1-3, 33-36; Ioan
4:21-24; 20:1, 19-28; Fapte 20:7; 1 Cor 16:1-2; Col. 2:16; 3:16; Apoc. 1:10
IX. Imparatia lui Dumnezeu
Imparatia lui Dumnezeu include doua aspecte: in general, suveranitatea Lui peste tot
universul, si, in particular, suveranitatea Lui peste toti cei care, de buna voie, il
recunosc pe El ca si Imparat al lor. In sens restrins, |mparatia este teritoriul spiritual
al mintuirii, in care oamenii intra prin incredere si devotament copilaresc fata de Isus
Christos. Crestinii trebuie sa se roage si sa lucreze pentru ca sa vina Imparatia si sa

se faca voia lui Dumnezeu pe tot pamintul. |n forma ei plenara, Imparatia va fi

instaurata la sfirsitul veacului, la revenirea lui Isus Christos.
Gen. 1:1; Isa. 9:6-7; Ier. 23:5-6; Mat. 3:2; 4:8-10, 23; 12:25-28; 13:1-52; 25:31-46;
26:29; Marcu 1:14-15; 9:1; Luca 4:43; 8:1; 9:2; 12:31-32; 17:20-21; 23:42; Ioan 3:3;
18:36; Fapte 1:6-7; 17:22-31; Rom. 5:17; 8:19; 1 Cor 15:24-28; Col. 1:13; Evr.
11:10, 16; 12:28; 1 Petru 2:4-10; 4:13; Apoc. 1:6, 9; 5:10; 11:15; 21-22
X. Vremurile din urma
Dumnezeu la timpul hotarit de El, si pe caile hotarite de El, va aduce in curind
sfirsitul lumii. Conform promisiunilor Lui, Isus Christos va reveni personal, vizibil si
in glorie, pe pamint; mortii vor invia; si Christos va judeca toti oamenii dupa
dreptate. Cei pacatosi vor fi aruncati in Iad, locul de pedeapsa vesnica. Neprihanitii
inviati in trupuri de slava vor fi rasplatiti si vor locui pe vecie in Cer cu Domnul.
Isa. 2:4; 11:9; Mat. 16:27; 18:8-9; 19:28; 24:27, 30, 36, 44; 25:31-46; 26:64; Marcu
8:38; 9:43-48; Luca 12:40, 48; 16:19-26; 17:22-37; 21:27-28; Ioan 14:1-3; Fapte
1:11; 17:31; Rom. 14:10; 1 Cor 4:5; 15:24-28, 35-58; 2 Cor 5:10; Filip. 3:20-21; Col.
1:5; 3:4; 1 Tes. 4:14-18; 5:1 ff.; 2 Tes. 1:7 ff.; 2; 1 Tim. 6:14; 2 Tim. 4:1, 8; Tit 2:13;
Evr. 9:27-28; Iacov 5:8; 2 Petru 3:7 ff.; 1 Ioan 2:28; 3:2; Iuda 14; Apoc. 1:18; 3:11;
20:1 to 22:13
XI. Evanghelism si Misiune
Este datoria si privilegiul fiecarui urmas al lui Christos si a fiecarei biserici a lui Isus
Christos de a merge sa faca ucenici din toate neamurile. Renasterea spirituala prin
Duhul Sfint inseamna si dobindirea dragostei pentru altii. Efortul misioanr colectiv
este deci rezultatul manifestarii nasterii din nou si este poruncit in repetate rinduri in
inavataturile lui Christos. Este de datoria fiecarui copil al lui Dumenzeu sa staruiasca
continuu in cistigarea celor pierduti pentru Christos, atit prin efort personal, cit si
prin orice alte metode in armonie cu Evanghelia lui Christos.
Gen. 12:1-3; Ex. 19:5-6; Isa. 6:1-8; Mat. 9:37-38; 10:5-15; 13:18-30, 37-43; 16:19;
22:9-10; 24:14; 28:18-20; Luca 10:1-18; 24:46-53; Ioan 14:11-12; 15:7-8, 16; 17:15;
20:21; Fapte 1:8; 2; 8:26-40; 10:42-48; 13:2-3; Rom. 10:13-15; Efes. 3:1-11; 1 Tes.
1:8; 2 Tim. 4:5; Evr. 2:1-3; 11:39 to 12:2; 1 Petru 2:4-10; Apoc. 22:17
XII. Scolarizarea
Scopul scolarizarii in Imparatia lui Christos este asociat cu activitatile misionare si
de caritate si este finantat prin suportul liber consimtit al bisericilor. Un sistem scolar
crestin adecvat este necesar in implinirea programului de maturizare spirituala pentru
poporul lui Christos.
In educatia crestina ar trebui sa existe un echilibru sanatos intre libertatea academica

si responsabilitatea academica. In orice relatie ordonata a vietii umane libertatea este

totdeauna limitata, niciodata absoluta. Libertatea unui profesor care activeaza in
scolile, colegiile si seminariile crestine este limitata de supunerea fata de
suveranitatea lui Isus Christos, de caracterul autoritar al Scripturii si de scopul
distinct pentru care exista scolile crestine.
Deut. 4:1, 5, 9, 14; 6:1-10; 31:12-13; Neem. 8:1-8; Iov 28:28; Ps. 19:7 ff.; 119:11;
Prov. 3:13 ff.; 4:1-10; 8:1-7, 11; 15:14; Ecl. 7:19; Mat. 5:2; 7:24 ff.; 28:19-20; Luca
2:40; 1 Cor 1:18-31; Efes. 4:11-16; Filip. 4:8; Col. 2:3, 8-9; 1 Tim. 1:3-7; 2 Tim.
2:15; 3:14-17; Evr. 5:12 to 6:3; Iacov 1:5; 3:17
XIII. Darnicia
Dumnezeu este sursa tuturor binecuvintarilor temporare si spirituale; tot ce avem si
tot ce suntem ii datoram Lui. In administrarea posesiunilor lor, crestinii au o
indatorire de ordin spiritual, o chemare sfinta prevazuta in Evanghelie si o
preocupare dictata de natura slujirii lor in lume. Ei sunt deci sub obligatia de a-L
servi pe Dumnezeu cu timpul lor, cu talentele lor si cu tot ce au din punct de vedere
material. Crestinii trebuie sa recunoasca faptul ca toate acestea le sunt incredintate
pentru a fi folosite spre gloria lui Dumnezeu si spre ajutorarea altora. In conformitate
cu Scripturile, crestinii trebuie sa daruiasca din ceea ce au cu bucurie, in mod regulat,
sistematic, proportional cu venitul lor si de buna voie pentru innaintarea cauzei
Rascuparatorului pe pamint.
Gen. 14:20; Lev. 27:30-32; Deut. 8:18; Mal. 3:8-12; Mat. 6:1-4, 19-21; 19:21; 23:23;
25:14-29; Luca 12:16-21,42; 16:1- 13; Fapte 2:44-47; 5:1-11; 17:24-25; 20:35; Rom.
6:6-22; 12:1-2; 1 Cor 4:1-2; 6:19-20; 12; 16:1-4; 2 Cor 8-9; 12:15; Filip. 4:10-19; 1
Petru 1:18-19
XIV. Cooperarea
In masura in care realitatea o cere, poporul lui Christos trebuie sa se organizeze in
asociatii si conventii pentru cooperare la cel mai inalt nivel in atingerea scopului
maret al Imparatiei lui Dumnezeu. Astfel de organizatii nu au insa nici o autoritate
unele asupra altora sau asupra bisericilor locale. Ele au un caracter voluntar si cu
scop consultativ si sunt destinate sa stimuleze, sa combine si sa directioneze in cel
mai efectiv mod energiile poporului crestin. Membrii bisericilor Nou Testamentale
trebuie sa coopereze unii cu altii pentru innaintarea lucrarilor misionare, de educatie
si de binefacere care duc la extinderea Imparatiei lui Christos. In sens Nou
Testamental, unitatea crestina este definita drept o armonizare spirituala si o
cooperare voluntara a diferitelor grupe din poporul crestin care urmaresc implinirea
unor scopuri comune. Cooperarea este de dorit si justificata chiar si intre diferite
denominatii crestine, atunci cind scopul urmarit este el insusi justificat si cind
aceasta cooperare nu implica o incalcare a constiintei sau un compromis al loialitatii
fata de Christos si fata de Cuvintul Sau asa cum este el revelat in Noul Testament.

Ex. 17:12; 18:17 ff.; Jud. 7:21; Ezra 1:3-4; 2:68-69; 5:14-15; Neem. 4; 8:1-5; Mat.
10:5-15; 20:1-16; 22:1-10; 28:19-20; Marcu 2:3; Luca 10:1 ff. Fapte 1:13-14; 2:1 ff.;
4:31-37; 13:2-3; 15:1-35; 1 Cor 1:10-17; 3:5-15; 12; 2 Cor 8-9; Gal. 1:6-10; Efes.
4:1-16; Filip. 1:15-18
XV. Crestinul si Ordinea Sociala
Fiecare crestin este obligat sa caute sa instaureze autoritatea suprema a voiei lui
Christos atit in viata personala, cit si in viata sociala. Mijloacele si metodele folosite
pentru imbunatatirea societatii si pentru instaurarea bunelor moravuri intre oameni
pot fi de un ajutor real si permanent numai cind sunt inradacinate in renasterea
individului prin harul acordat de Dumnezeu in Isus Christos. Crestinul trebuie sa
confrunte, in Duhul lui Christos, orice forma de lacomie, egoism sau viciu. El trebuie
sa lucreze ca sa aiba ce sa dea orfanilor, nevoiasilor, batrinilor, saracilor si celor
bolnavi. Fiecare crestin trebuie sa caute sa aduca economia, guvernul si societatea ca
un tot unitar sub balanta principiilor dreptatii, adevarului si dragostei fratesti. Pentru
promovarea acestor scopuri, crestinii trebuie sa fie gata sa colaboreze cu toti oamenii
de bine, suportind orice cauza buna, fiind intotdeauna gata sa actioneze in spiritul
dragostei, dar fara a compromite loialitatea pentru Christos si pentru adevarul Sau.
Ex. 20:3-17; Lev. 6:2-5; Deut. 10:12; 27:17; Ps. 101:5; Mic. 6:8; Zah. 8:16; Mat.
5:13-16, 43-48; 22:36-40; 25:35; Marcu 1:29-34; 2:3 ff.; 10:21; Luca 4:18-21; 10:2737; 20:25; Ioan 15:12; 17:15; Rom. 12-14; 1 Cor 5:9-10; 6:1-7; 7:20- 24; 10:23 to
11:1; Gal. 3:26-28; Efes. 6:5-9; Col. 3:12-17; 1 Tes. 3:12; Filimon; Iacov 1:27; 2:8
XVI. Pacea si Razboiul
Este de datoria crestinilor sa caute pacea cu toti oamenii pe principiile dreptatii. |n
conformitate cu spiritul si invatatura lui Christos, ei trebuie sa faca tot ce atirna de ei
ca sa sa puna capat razboiului.
Adevaratul remediu pentru duhul razboinic este Evanghelia Domnului nostru. Cea
mai imperioasa nevoie a lumii este aceea de a accepta invatatura Lui in toate
problemele dintre oameni si natiuni, si aceea de a aplica practic Legea Lui bazata pe
iubire.
Isa. 2:4; Mat. 5:9, 38-48; 6:33; 26:52; Luca 22:36, 38; Rom. 12:18-19; 13:1-7; 14:19;
Evr. 12:14; Iacov 4:1-2
XVII. Libertatea religioasa
Dumnezeu singur este Stapinul constiintei, iar El o vrea eliberata de robia oricaror
invataturi si porunci omenesti care sunt impotriva Cuvintului Sau si nu-L reprezinta.
Biserica si Statul trebuie sa fie separate. Statul datoreaza fiecarei biserici protectie si
garantarea deplinei libertati de a persevera in implinirea scopurilor ei spirituale. |n
garantarea libertatii religioase, Statul nu trebuie sa favorizeze diferentiat nici un fel

de grup eclesiastic sau denominational. Pentru ca stapinirile civile sunt rinduite de

Dumnezeu, este de datoria crestinilor sa le fie supuse in toate lucrurile care nu sunt
contrare cu vointa Lui revelata. Biserica n-are voie sa recurga la ajutor din partea
Statului pentru implinirea lucrarii ei. Evanghelia lui Christos prevede ca implinirea
scopurilor ei sa fie facuta exclusiv prin resurse aflate in perimetrul strict al Bisericii.
Statul nu are dreptul sa penalizeze pe cineva pentru opiniile sale religioase, orice
forma ar lua acestea. Statul nu are dreptul sa impuna taxe pentru suportul oricarei
forme de religie. Idealul crestin este O biserica libera intr-un stat liber, iar aceasta
implica dreptul tuturor oamenilor de a avea acces liber si nestinjenit la Dumnezeu,
precum si dreptul de a formula si de a propaga opinii in sfera religioasa fara nici un
amestec din partea puterii civile.
Gen. 1:27; 2:7; Mat. 6:6-7, 24; 16:26; 22:21; Ioan 8:36; Fapte 4:19-20; Rom. 6:1-2;
13:1-7; Gal. 5:1, 13; Filip. 3:20; 1 Tim. 2:1-2; Iacov 4:12; 1 Petru 2:12-17; 3:11-17;
4:12-19
XVIII. Familia
Dumnezeu a orinduit familia ca si institutia de temelie a societatii. Ea este compusa
din persoane inrudite unele cu altele prin casatorie, singe sau adoptiune. Casatoria
este legamintul stabilit intre un barbat si o femeie care se leaga sa ramina impreuna
pe toata durata vietii. Casatoria este un dar unic prin care Dumenzeu realizeaza
citeva scopuri: ilustreaza unirea dintre Christos si Biserica Sa, pune la dispozitia
barbatului casatorit si a femeii casatorite un cadru pentru relatiile de intimitate in care
acestia isi implinesc trairile sexuale in conformitate cu standardele biblice si
perpetueaza rasa umana.
Barbatul si nevasta au o valoare egala inaintea lui Dumenzeu, fiind creati amindoi
dupa chipul si asemanarea Lui. Relatiile de casatorie ilustreaza felul in care se poarta
Dumnezeu cu poporul Sau. Barbatul trebuie sa-si iubeasca nevasta dupa cum si
Christos si-a iubit Biserica. Dumnezeu i-a dat barbatului responsabilitatea sa
hraneasca, sa pazeasca si sa conduca familia lui. Nevasta trebuie sa se supuna de
buna voie autoritatii barbatului care o slujeste din dragoste, dupa cum si Biserica este
supusa de buna voie lui Christos, Capul ei. Creata ca si barbatul dupa chipul si
asemanarea lui Dumnezeu, nevasta este agala cu el innaintea lui Dumnezeu si a
primit din partea lui Dumnezeu resposabilitatea de de a-si respecta barbatul, de a-l
sluji ca un ajutor potrivit in administrarea casei si in formarea noii generatii.
Copiii, din momentul conceptiei, sunt o binecuvintare si o mostenire de la Domnul.
Parintii trebuie sa arate copiilor prin viata lor modelul lui Dumnezeu pentru viata de
casnicie. Parintii trebuie sa-i invete pe copiii lor valori morale si spirituale si sa-i
determine, prin exemplul personal consistent si prin disciplina dragostei sa faca
decizii bazate pe adevarul biblic. Copiii trebuie sa-si cinsteasca parintii si sa le fie
supusi.
Gen. 1:26-28; 2:18-25; 3:1-20; Ex. 20:12; Deut. 6:4-9; Ios. 24:15; 1 Sam. 1:26-28;

Ps. 78:1-8; 127; 128; 139:13-16; Prov. 1:8; 5:15-20; 6:20-22; 12:4; 13:24; 14:1; 17:6;
18:22; 22:6,15; 23:13-14; 24:3; 29:15,17; 31:10-31; Ecl. 4:9-12; 9:9; Mal. 2:14-16;
Mat. 5:31-32; 18:2-5; 19:3-9; Marcu 10:6-12; Rom. 1:18-32; 1 Cor 7:1-16; Efes.
5:21-33; 6:1-4; Col. 3:18-21; 1 Tim. 5:14; 2 Tim 1:3-5; Tit 2:3-5; Evr. 13:4; 1 Pet.
3:1-7.
SUS

Micarea anabaptist

1. ASPECTE METODICE
1.1. Definirea, incadrarea si delimitarea subiectului.
Sub aspectul cercetarii istorice, subiectul se defineste atat ca subiect de istorie a
crestinismului in cadrul istoriei religiilor, care apartin stiintei seculare, folosind
metode obiective, cat si ca subiect de istorie a Bisericii, ca ramura a Teologiei,
folosind metoda de cercetare teologica din perspectiva evanghelica.
Subiectul se defineste drept studiu al unei miscari crestine constituite in timpul
Reformei din sec. al XVI-lea, miscare care are continuitate pana in prezent. Din acest
punct de vedere, se coreleaza cu o alta ramura a Teologiei istorice, si anume istoria
gandirii crestine sau istoria doctrinelor crestine.
Prin problemele de teologie sistematica pe care le pune istoria doctrinelor, subiectul
se coreleaza si cu teologia sistematica, mai ales cu dogmatica si cu teologia
polemica. Prin problemele de teologie practica, subiectul cercetat se leaga de ramuri
ca teologia evanghelizarii sau misionarism, teologia pastorala, liturgica, etc...
Din punct de vedere al istoriei seculare, subiectul pune probleme ce depasesc istoria
bisericeasca, raportandu-se la istoria culturii si civilizatiei, societate, economie, stat,
corelate, bineinteles, cu problema fundamentala a relatiei dintre Biserica, stat, si
natiune.
1.2. Importanta problemei cercetate care justifica abordarea ei in aceasta
lucrare.
Lucrarea anabaptista apartine Reformei radicale, care, la inceput, a fost prezentata ca
extremista, iar in prezent este reconsiderata de teologii protestanti, mai ales cei
evanghelici, fiindca prin tendinta ei anabaptista este precursoarea tuturor bisericilor
evanghelice care practica botezul la varsta adulta. Prin tendinta radicala de traire
integrala a crestinismului, precede fundamentalismul neoprotestant, iar prin tendinta
entuziasta, precede miscarea penticostala.

Anabaptistii au separat radical Biserica de Stat, prefigurand un aspect care va fi

reluat in America de Nord de baptisti, si care se va impune in statele seculare dupa
Revolutia franceza din 1789. Din alt punct de vedere, participarea partiala a miscarii
anabaptiste la miscarea hiliasta ( milenista), care a incercat sa instaureze o societate
bazata pe crestinismul comunitar, a prefigurat socialismul secular din sec. XVIIIXIV, de la Saint Simon la Marx, care nu au facut decat sa "teoretizeze" o imparatie
de 1 000 de ani fara Dumnezeu.
Esecul de a instaura o societate milenista pe scara larga a condus la aparitia
comunitatilor anabaptiste inchise. In prezent, aceste comunitati tind sa se deschida si
contribuie prin scrieri si activitati practice la dezvoltarea conceptiei dupa care
Biserica preia de la statul secular sfere intinse de activitate.
Invatamantul, asistenta sociala, asigurarile si multe alte domenii care privesc viata
sociala a membrilor sunt preocupari importante pentru Biserica. In felul acesta este
limitata activitatea statului, reducandu-se riscul aparitiei tensiunilor social-politice.
Importanta miscarii anabaptiste, ca subiect de cercetare reiese si din faptul ca a
influientat istoria crestinismului din tara noastra, unde tendinta anabaptista spre
unitarism este si mai clara prin faptul ca promotorul unitarismului in Transilvania,
David Francisc a fost si promotorul anabaptistilor.
Tendinta actuala de apropiere a miscarii anabaptiste de cea evanghelica justifica un
studiu pozitiv al acestor reprezentanti ai Reformei radicale.
1.3. Obiectivele cercetarii.
Originea, aparitia si dezvoltarea miscarii anabaptiste evanglelice in Elvetia, Imperiul
Romano - German, Olanda, Transilvania, continuarea miscarii anabaptiste pana in
prezent si tendintele ei actuale.

2. DE LA PRECURSORII REFORMEI (PREREFORMATORI) LA MAREA

REFORMA PROTESTANTA
2.1. VIATA SPIRITUALA IN EVUL MEDIU
2.1.1. DECADENTA CRESTINISMULUI
Biserica Crestina, din perioada apostolilor si pana la Reforma, a fost mai intai
biruitoare, in ciuda persecutiilor, dar apoi, incepand cu sec.IV a cunoscut o perioada
de decadenta si declin, care s-a accentuat cu trecerea timpului.
Una din devierile timpurii de la invataturile Noului Testament a fost supozitia ca
actele de cult contin puteri magice si sunt mijloace prin care se obtine mantuirea.

Botezul, in decursul timpului, a ajuns sa fie vazut ca un instrument de regenerare iar

participarea la impartasanie ca un mijloc de obtinere a iertarii pacatelor savarsite
dupa botez.
In decursul catorva secole, alte grave erori si practici nescripturale si-au gasit drumul
in biserica. Odata cu acceptarea religiei crestine de catre Constantin, imparatul
Imperiului Roman, persecutiile au incetat. Atunci a inceput cresterea exterioara si
expansiunea bisericii.
Constantin si fiii lui, care i-au succedat la domnie, au acordat privilegii Bisericii, iar
mai tarziu, crestinismul a devenit religie de stat. Teodosiu I, in anul 380 a dat un
edict in care declara crestinismul religie de stat. Biserica s-a unit cu statul si mai
tarziu, populatia a fost silita sa devina crestina.
Toate conditiile preliminare de a putea fi primit ca membru in biserica au fost
abandonate, cu exceptia botezului, care a fost facut obligatoriu. Deoarece, in teorie,
acest act de cult trebuia sa fie un instrument de regenerare, membrii bisericii erau
considerati persoane regenerate. A fost introdus botezul copiilor mici, ceea ce
inseamna ca biserica nu mai putea fi un trup de credinciosi. Disciplinarea biblica nu
mai putea fi aplicata in biserica.
Consecinta acestui declin in credinta si practica a dus la pierderea standardului de
viata si practica lasat de apostoli.
Ideea de preotie, luata in mod literal, a inlocuit preotia spirituala a tuturor
credinciosilor. Preotii acestor biserici erau considerati ca mediatori intre Dumnezeu
si om. Acum, o preotie luata in sens literal, avea nevoie de un altar, sacrificii,
deasemenea luate in sens literal. Acest lucru s-a realizat prin ceremonia liturghiei, cu
supozitia ca painea sau azima, in serviciul de impartasanie, este schimbata in trupul
Domnului Isus, si ca El trebuie, in mod literar, oferit din nou si din nou, ca ispasire
pentru pacat.
Rugaciunea catre Maria si sfinti era considerata necesara. In limbajul Scripturii,
sfintii sunt cei credinciosi. In viziunea bisericii numai cei ce se canonizau si erau
despartiti de viata lumeasca, erau considerati sfinti.
In timp, imagini despre Isus si sfinti au inceput sa fie obiecte de inchinare si adoratie.
Biserica de Apus si cea de Rasarit aveau practici diferite in ceea ce priveste obiectele
de inchinare (picturi, statui de piatra, lemn).
Printre semnele clare ale indepartarii de invataturile Noului Testament au fost
doctrinele cu privire la purgatoriu, indulgente, folosirea apei si uleiului sfint,
superstitiile legate de relicve, si alte practici.
Dupa secolul al 12-lea credinciosului nu i se dadea si vinul, ci numai painea,

considerandu-se ca fiecare element continea si trupul si sangele lui Hristos.

Muzica a devenit complicata si colorata ca un acompaniament potrivit pentru
misterele sacre al liturghiei.
Intre anii 1309-1439 Biserica Romana a ajuns cat se poate de jos in ochii laicilor.
Organizarea ierarhica cu cererea ei de celibat a dus la un declin in morala clericilor.
Multi preoti aveau concubine sau se angajau in aventuri nepermise cu membre din
bisericile lor.
Papalitatea si-a pierdut prestigiul datorita evenimentelor legate de Captivitatea
Babiloniana si Marea Schisma. Impozitele papale si numeroase alte taxe au
devenit o povara pentru populatie. In anumite tari(Franta, Anglia) statul national a
devenit suficient de puternic pentru a-l sfida pe papa si a incerca sa supuna Biserica
intereselor nationale. Toate acestea cereau reforma interna a papalitatii in perioada
evului mediu tarziu.
2.1.2. O epoca a nelinistii
Cele doua secole care preced reforma s-au dovedit in mod remarcabil vitale in fata
unei provocari si schimbari fara precedent. Cu cat se inmulteau abuzurile in biserica,
cu atat se se auzeau mai multe strigate pentru reforma. Noi forme de pietate laica,
mici tratate devotionale, interes renascut pentru relicve, pelerinaje si sfinti, miscarile
religioase - toate marturisesc o spiritualitate cu radacini adanci. Se poate observa
crestere constanta in intensitate si profunzime a sentimentului religios pana la
perioada Reformei.
Acest lucru nu inseamna negarea realitatii ca Evul Mediu Tarziu a trecut si prin
perioade de transformari politice, sociale, economice si religioase.
Poetul Eustache Deschamps spunea "Acum lumea e lasa, decazuta si slaba, batrana ,
invidioasa si balbaita. Nu vad decat barbati si femei nebune. Se apropie sfarsitul,
intradevar .....toate merg prost", exprimand starea generala de melancolie.
De fapt aceasta stare de indispozitie, sentimentul ca vremurile au scapat de sub
control, combinata cu asteptarile religioase tot mai mari, a produs o epoca de
extraordinara neliniste.
In cartea sa , The Courage To Be, Paul Tillich schiteaza istoria civilizatiei vestice in
termenii a trei tipuri recurente de neliniste, de frica.
Sfarsitul antichitatii clasice a fost marcat de o neliniste ontologica, de o preocupare
intensa pentru soarta si moartea omului. Catre sfarsitul Evului Mediu, a predominat o
neliniste caracterizata de un sentiment de vinovatie si frica de condamnare. Aceasta,
in schimb, a lasat loc, catre sfarsitul epocii moderne, unei nelinisti spirituale, unui
sentiment de desertaciune si lipsa de sens. Moartea, sentimentul vinovatiei si al lipsei

de sens rasuna ca o nota distonanta in literatura, arta si teologia acestei perioade.

Aceste trei teme se contureaza in zbaterea lui Luther si in incercarea lui de a gasi un
Dumnezeu plin de har. Prins in mijlocul unei furtuni cu tunete si trasnete, si
temandu-se ca i se apropie sfarsitul, Luther a jurat ca va deveni calugar. O data ajuns
la manastire, a fost cuprins de un coplesitor sentiment de vinovatie. Desi zbaterea lui
Luther a fost doar a sa, ea rezuma sperantele, nelinistile vremii sale. El a fost, am
putea spune, exact ca toti ceilalti,dar intr-o masura putin mai mare. Asfel teologia
reformatorilor a fost un raspuns specific la nelinistea aparte a vremii lor.
In Evul Mediu Tarziu, Europa a fost invadata de o preocupare morbida pentru
suferinta si moarte. La baza acestei experiente neplacute stau doua fenomene
inrudite: foametea si ciuma. Criza agrara a fost deosebit de puternica la inceputul
sec.al XIV-lea; acesteia i s-a adaugat ciuma bubonica sau Moartea Neagra, care a
ajuns la apogeu in Anglia in jurul anului 1349 si care a cauzat moartea a cel putin o
treime din populatia Europei.
Viziunea mortii s-a manifestat atat in predici si xilogravuri, cat si in pictura si
sculptura vremii. Mormintele erau deseori impodobite cu imaginea unui cadavru gol,
cu gura cascata, pumnii inclestati si cu maruntaiele mancate de viermi. Moartea,
vazuta sub forma unui schelet, dansa conducandu-si victimele.
Siguranta mortii era o tema obisnuita si pentru predicatori. Un calugar franciscan,
Richard de Paris, a predicat zece zile consecutiv, cate sapte ore pe zi, numai despre
Zilele din urma: moarte, judecata, rai, iad. Nelinistea morala, pe care Tillich o
considera a fi motivul dominant in epoca, deriva din faptul ca moartea implica
judecata, iar judecata il aduce pe pacatos in fata in fata cu un Dumnezeu sfant si plin
de manie.
Au existat diferite incercari de a diminua sentimentul de vinovatie, care apasa atat de
greu asupra sufletelor oamenilor. Cele mai radicale au fost exercitate de diverse
grupuri de persoane care practicau flagelarea, ascetismul sever, si care mergeau din
oras in oras, biciuindu-se cu biciuri de piele, in sperata ca vor ispasi vina proprie si
cea a intregii societati.
Nicaieri altundeva nu este mai evident sentimentul vinovatiei care caracterizeaza
viata religioasa din perioada medievala ca in manualele confesionale si in
catehismele laice, care au invadat lumea cu ajutorul tiparnitelor recent inventate.
Analiza acestor documente, pe care o face Steven Ozment, arata ca, departe de a
oferi un sentiment de iertare, acestea nu au facut altceva decat sa reinvie vina deja
existenta.
In stransa legatura cu frica, ce a dominat toate fazele vietii in Evul Mediu Tarziu, se
afla o criza de incredere in identitatea si autoritatea Bisericii. Spre deosebire de alte
doctrine stabilite la diferite concilii, doctrina despre Biserica nu a primit niciodata un

statut dogmatic.
Reforma din sec. XIV-lea a fost o continuare a cautarii adevaratei biserici, care a
inceput cu mult inainte ca Luther, Zwingli, Calvin sau parintii catolici sa intre in
scena.
2.2. Precursori ai reformei
De-a lungul veacurilor, pe masura ce Biserica unita cu statul se indeparta tot mai
mult de adevarul Sfintelor Scripturi, au existat diferite grupuri de crestini care s-au
straduit sa ramana credinciosi invataturii curate a Noului Testament. Astfel
Dumnezeu nu a ramas nici o data fara sa aiba un popor al Sau, oameni care sa-L
marturiseasca atat prin viata lor cat si cu gura, chiar cu riscul vietii lor. Dintre aceste
grupari se pot mentiona in mod special: donatistii, valdenzii si anabaptistii. Supusi
unor prigoane salbatice de catre sfanta biserica, hartuiti pretutindeni, torturati,
macelariti, masacrati in mare parte, acesti oameni nu si-au iubit viata, chiar si pana
la moarte. Asa cum spune autorul epistolei catre Evrei: ...unii, ca sa dobandeasca
o inviere mai buna, n-au vrut sa primeasca izbavirea, care li se dadea si au fost
chinuiti. Altii au suferit batjocuri, batai, lanturi si inchisoare; au fost ucisi cu pietre,
taiati in doua cu fierastraul, chinuiti; au murit ucisi de sabie, au pribegit imbracati
in cojoace si-n piei de capre, lipsiti de toate, prigoniti, munciti, - ei, de care lumea
nu era vrednica au ratacit prin pustiuri, prin munti, prin pesteri si prin crapaturile
pamantului (Evrei 11:35-38).
Chiar daca unele din aceste grupari nu mai exista astazi asa cum erau pe vremuri,
ideile lor, credinta lor curata a strabatut veacurile si au influentat alti oameni de
seama a lui Dumnezeu. Multe dintre ideile lor se gasesc in marturisirea de credinta si
in practica Bisericilor Penticostale din zilele noastre. Este demn, ca pe langa aceste
grupari pe care le-am amintit mai sus, sa consemnam contributia importanta pe care
au avut-o unele personaje din istoria bisericii. Dintre acestea as aminti pe: William
Ockham, Misticii scolastici, John Wyclif, Jan Hus si Savonarola, care au avut o
contributie considerabila in pregatirea Reformei. O buna parte din ideile lor au fost
luate si propovaduite de reformatori. Doresc in continuare sa vorbesc putin despre
cateva dintre aceste miscari si personaje, care au avut un rol deosebit in pregatirea
reformei care a urmat. Acestea sunt: Valdenzii, William Ockham, Misticii medievali,
Fratia vietii in comun, John Wyclif si Jan Hus. Nu putem vorbi despre toti, deoarece
spatiul acestei lucrari nu permite. De aceea i-am ales pe cei care au avut o rezonanta
mai puternica in ceea ce priveste baza biblica a credintei lor precum si influenta
asupra personajelor reformei, in special asupra lui Luther.
2.2.1. Valdenzii
Cea mai veche grupare crestina pre-reformatoare, care a existat si exista si azi o
constituie valdenzii. Numele si l-au luat de la un negustor bogat din Lyon pe nume
Petro Valdes, care pe la 1175-1176 si-a impartit averea saracilor si a hotarat sa
urmeze pilda lui Hristos, traind o viata de saracie si propovaduind Evanghelia. El

avea o traducere a Noului Testament din limba latina in limba vorbita de popor,
traducere care a stat la baza actiunii lui de evanghelizare. Barbati si femei consacrati
i s-au alaturat, iar acest ideal de viata dusa in saracie si simplitate a fost aprobat de
papa Alexandru III la Conciliu Luteran III in 1179.
De aceea cred ca merita sa spunem ceva despre ei. Iata cum prezinta Elisabet
Livingstone inceputurile lor: Aceasta mica comunitate crestina, care
supravietuieste in Piedmont, isi are originea in grupa <<Saracilor din Lyon>>,
organizata in secolul XII de Petro Valdes, de la care si-au preluat numele... Valdes a
fost un negustor bogat din Lyon care a murit intre 1205 si 1218. In 1173 sau curand
dupa aceea el si-a impartit averea la saraci si a devenit predicator itinerant; in
scurta vreme a atras o multime de urmasi, barbati, femei si ... Alexandru al III-lea ia aprobat lui Valdes juramantul de saracie, dar i-a interzis lui si tovarasilor sai sa
predice fara invitatia clerului. Valdes a inceput curand sa nu mai de-a ascultare
prohibitiei impuse... Valdes si urmasii sai s-au organizat separat de Biserica, au
ignorat decretele si sanctiunile ei si si-au numit proprii lor slujitori. Mai presus de
toate ei au insistat asupra dreptului datoriei de a predica.
Dupa un timp ei au fugit din Lyon si si-au organizat miscarea ca o Biserica,
alegandu-si episcopi, preoti si diaconi. In cele din urma s-au declarat Biserica
adevarata si s-au raspandit peste tot: in sudul Frantei, si Spaniei, apoi in Germania,
Piedmont si Lombardi dar predominand in Lombardia (Italia de nord) si Proventia
(Franta de sud). Puternicul papa Inocentiu III nu putea ingadui aceasta situatie.
In 1214, el i-a denumit pe valdenzi eretici, schismatici iar in 1215, la marele conciliu
Lateran IV, Inocentiu III a repetat denumirea generala a ereticilor, inclusiv a
valdenzilor. Cu toate acestea valdenzii s-au raspandit atat de mult geografic si
doctrinar, incat in 1218 au convocat un conciliu general la Bergano (Italia) unde s-au
discutat diferentele doctrinare intre valdenzii din Lombardia si cei din Franta. Mai
tarziu au fost urmariti de Inchizitie fara ca aceasta sa-i poata distruge.
Invatatura lor, pe care o respingea papa, era propovaduirea neautorizata a Bibliei si
respingerea rolului intermediar al clerului, cele doua chestiuni fundamentale care leau atras denumirea de eretici.
Una din sursele cele mai convenabile ale invataturii valdenze este un tratat scris pe la
1320 de Bernard Gui, un vestit inchizitor francez pe vremea cand valdenzii erau inca
una dintre cele mai puternice miscari dizidente. Acesta ii descrie ca respingand
autoritatea eclesiastica, mai ales prin nesupunerea fata de papa sau fata de decretele
sale de excomunicare, si prin reinterpretarea tuturor sacramentelor romano-catolice,
cu exceptia spovedaniei si iertarii si a impartasaniei.
In teorie, toti valdenzii, barbati si femei, puteau administra aceste sacramente, iar
euharistia avea loc o data pe an. Pare sa se fi practicat si un botez valdenz.
Sarbatorile si rugaciunile romano-catolice erau respinse de valdenzi.

Gui ii invinuieste ca se erijau ca Biserica alternativa in care preotul era pur si

simplu un om bun, in loc sa fie o persoana ordinata de Biserica. Aceasta ii parea ceva
mult mai greu decat alta importanta trasatura distinctiva ale valdenzilor,
propovaduirea misionara in limba locala, cu o puternica scoatere in evidenta a Noului
Testament.
Ei refuzau sa depuna juraminte, fiindca spuneau ca Biblia interzice aceasta.
Valdenzii negau purgatoriul intrucat nu gaseau nici o baza pentru el in Noul
Testament, negand astfel credinta romano-catolica in favoarea rugaciunilor si
milosteniilor facute pentru morti. Pentru Valdenzi, daca mortii erau in iad, nu mai
erau speranta pentru ei, iar daca erau in ceruri nu aveau nevoie de rugaciune.
In ceea ce priveste organizarea Bisericii spune Gui, valdenzii aveau superiori si
credinciosi. Superiorii trebuiau sa traiasca vieti mai austere, fiind obligati sa
evanghelizeze si sa rataceasca predicand fara incetare ca si apostolii.
Punctele notate de inchizitorul Gui in sec XIV sunt iarasi dezvaluite de inchizitorii
ulteriori in sec. XV si in sec. XVI, cu anumite trasaturi, care par sa devina mai
radicale.
Erau acuzati ca resping cladirile, cimitirele, altarele, agheasma, liturghiile,
pelerinajele, indulgentele, toate fiind socotite netrebuincioase. Valdenzii si-au
completat organizarea. Clerul valdenz continua sa se consacre exclusiv predicarii
in dialectul local.
Zonele in care ei au fost mai puternici, au fost cele din Europa centrala si tarile
romano-catolice din Europa rasariteana. Insesi invataturile valdenze au fost
influentate de alte miscari dizidente.
Valdenzii francezi au continuat sa fie hartuiti pana la sfarsitul evului mediu. Aceasta
a culminat cu o cruciada contra lor in 1488, in Dauphine (dofine). In Italia, ei au
continuat sa reziste cu succes impotriva Inchizitiei, gasindu-si refugiu mai ales in
Piemont, unde au fost atacati in 1488. Lucrarea celor din Europa centrala si partea
romano-catolica a Europei de est, avea sa influenteze mai tarziu cursul Reformei
protestante.
In sec. XV, in pofida campaniilor repetate impotriva lor, valdenzii au circulat mult in
Europa centrala si au avut schimburi de idei cu husitii cehi si wyclifitii englezi care
se aflau in aceasta zona.
Viata acestor credinciosi in munti nu a fost usoara atata timp cat ei erau cautati
pentru a fi executati. Insa dupa un timp oamenii care locuiau la poalele muntilor le-a
oferit un ajutor, iar mai tarziu fratii din Boemia au fost pentru ei un ajutor, acesta
incercand o unificare cu valdenzii. Mai tarziu au luat contact cu reformatorii, fiind
influentati puternic de teologia lui Calvin si identificandu-se in mare masura cu

reformatii.
In ciuda tuturor prigoanelor care s-au abatut asupra lor de-a lungul timpului, au
ramas si exista si azi, asa cum scrie Gunar Westin: ei traiesc si azi inItalia si sunt
unici in felul lor, o biserica libera protestanta din secolul XII, care este plina de
vitalitate.
Alaturi de aceste grupari crestine din biserica oficiala s-au ridicat si barbati de seama,
cercetatori ai Sfintelor Scripturi, teologi remarcabili, care au inteles din studiul lor
personal, luminati de Duhul Sfant adevarurile Bibliei si ratacirile doctrinei catolice.
Cei mai de seama reprezentanti de care ne vom ocupa in cadrul acestui capitol sunt
John Wycliff si Jan Huss.
2.2.2. Fratia vietii in comun (Devotia Moderna)
Aceasta a fost o comunitate de barbati, atat laici, cat si clerici, care s-au adunat in
casa lui Radewijns din Deventer. Acestia erau in principal prieteni ai acestuia care
aveau acelasi fel de gandire si erau adepti ai lui Groote Geert - un bastinas din
Deventer (Olanda) care studiase la Paris si fusese profesor la Colonia (Koln). Acesta
s-a pocait in anul 1374 (anul mortii lui Petrarca); mai tarziu a adunat in casa lui
femei cucernice care traiau fara sa fi depus vreun juramant monastic, apoi s-a asociat
cu Florens Radewijns. Acesta era un preot care studiase la Praga, era un bun
organizator si a trait intre anii 1350-1400.
Cei care s-au adunat in casa lui Radewijsn au ajuns cunoscuti sub numele de Fratii
Vietii in comun. Erau un grup semimonahal care respecta regula simpla a saraciei,
castitatii si ascultarii insa neangajati prin nici un legamant formal. Astfel, orice
membru era liber sa paraseasca fratia si sa se intoarca la viata seculara, daca asa ii
placea. Fratii nu cerseau pomeni, cum faceau fratii cersetori, ci aveau grija sa fie
tacuti, sa-si vada de treburile lor si sa lucreze cu propriile lor maini, dupa invatatura
apostolului Pavel.
Cand Graote a murit de ciuma, Radewijns a preluat conducerea miscarii Devotio
Moderna, iar in 1387 a intemeiat casa ei cea mai influenta la Windesheim, langa
Zwolle, in Olanda. Acolo, Fratii Vietii in comun au devenit canonici augustini iar
statutul lor a fost aprobat de papa Bonifaciu IX in 1395. Peste cativa ani, s-au asociat
cu alte case din Olanda, ca sa formeze Congregatia de la Windesheim. Ei s-au
consacrat nu doar vietii spirituale si renuntarii la lume, ci si intregului proces al
educatiei. Ei predau in scoli locale si isi infiintau propriile lor scoli. Ca sa-si intretina
comunitatea, se ocupau de toate aspectele productiei de carti: scrierea, copierea
manuscriselor, legarea si comercializarea volumelor, iar odata cu aparitia tiparului,
isi tipareau cartile in propria lor tipografie. Windesheim si casele sale afiliate s-au
facut curand cunoscute ca stupi de sarguinta cucernica. Cu timpul, miscarea pornita
de Grapte a luat avant si s-a raspandit. In secolul XV, Canonicii de la Windesheim au
infiintat comunitati in Germania si Elvetia.

Multi dintre fratii vietii in comun si dintre cei mai educati de ei au marcat prin
personalitatea lor lumea crestina. Cei mai de seama dintre acestia au fost Nicolaus
din Cusa (Kues) si Erasmus insusi. Gabriel Biel (1420-1495), filosof cunoscut ca
ultimul scolastic german si umanistul Rudolf Agricola (1444-1485), au fost
membri ai acestei comunitati, intrucat cele mai stralucite elemente ale scolasticii si
umanismului coexistau in Devotio Moderna.
Aceasta comunitate a fost importanta prin accentul pe care l-a pus pe studiu. Este
deosebit de important sa stim aceste lucruri, deoarece ne vor ajuta sa-l intelegem mai
bine pe Luther care a studiat intr-o asemenea scoala si este evident ca acest fapt l-a
influentat in ideile si teologia lui de mai tarziu.
2.2.3. William Ockham (1280-1394)
A fost un ganditor crestin de prima importanta. S-a nascut intre 1280-1290, probabil
in satul Ockham din Surrey (Anglia) si a murit la Munchen (Germania) pe la 1349.
Dupa ce a intrat in ordinul franciscan, si-a inceput studiile teologice la Oxford, pe la
1309 si a indeplinit conditiile pentru a primi gradul universitar de Magister, cu
prelegerile sale asupra Cartii sentemtiilor de Petru Lombard pe la 1318-1320.
Dupa cate s-ar parea, fostul cancelar al universitatii l-a denuntat ca eretic papei Ioan
XXII si William a fost convocat la Avignon in 1324. Cand a ajuns acolo, s-a implicat
intr-o controversa asupra saraciei apostolice care l-a facut sa fie mai critic fata de
papalitate; el a cerut ca biserica sa fie condusa de un colegiu de papi si a afirmat ca
Hristos este unicul Cap al Bisericii, invataturi care prevesteau miscarea conciliara.
Ockham a respins complet autoritatea papala in materie seculara. In 1328, a intrat in
serviciul imparatului romano-german, Ludovic de Bavaria, sprijinindu-l in lupta lui
cu papalitatea.
In filosofie, Wiliam a elaborat o noua forma de teorie nominalista. El a respins
doctrina predominanta, dupa care universaliile instructiuni mentale fara realitatea
autonoma ar fi avut existenta reala. Nominalismul lui William avea sa fie numit
via moderna (calea moderna) in opozitie cu via antiqua (calea veche) a lui
Aquinas. Ockham argumenta ca universaliile sunt pur si simplu produse artificiale
ale mintii umane, necesare pentru comunicarea cu ajutorul limbajului. Numai
indivizii sau lucrurile particulare (concrete) ar avea existenta reala. Intrucat
cunoasterea se bazeaza pe experienta lucrurilor individuale, stiintelor naturii li s-a dat
o noua semnificatie.
In multele sale scrieri, Gulielmus Occamus (pe numele sau latinizat) a dezbatut cu
iscusinta logica, magistrala marile teme ale filosofiei si teologiei. Principiul sau
cunoscut sub numele de briciul lui Ockham, afirma: concluzia care se poate
formula pornind de la mai putine presupuneri nu are rost sa fie formulata pornind de
la mai multe presupuneri (ceea ce se poate face cu mai putin, in zadar se face cu
mai mult); mintea nu trebuie sa inmulteasca lucrurile fara necesitate. Occamus a
facut critica elaborata a dovezilor existentei lui Dumnezeu, desi el insusi formulase o

puternica teologie pozitiva (KATAFATICA, care definea pe Dumnezeu prin

afirmatii, spre deosebire de teologia negativa, APOFATICA, dupa care se poate
spune doar ceea ce nu este Dumnezeu, nu ceea ce este.
Originalitatea si profunzineam lui Ockham, este deficitara. Dumnezeu este absolut
liber si omnipotent, El poate face totul, inclusiv sa se contrazica, de pilda poate sa
mantuiasca un raufacator si sa osandeasca un sfant. Aceasta afirma unii istorici
despre Ockham deoarece el subliniaza ca Dumnezeu este cunoscut numai prin
credinta, nu prin ratiune sau prin iluminare si ca voia lui Dumnezeu este absolut
suverana dar aceasta nu inseamna ca se contrazice. In aceste privinte si in altele,
Ockham a netezit calea pentru teologia reformatorilor din sec. XVI, in mod special a
lui Luther care va fi influentat de nominalismul lui, pe care il va studia la
universitatea din Erfurt.
2.2.4. Misticii Germani
Studiul acestor mistici este important deoarece ei au influentat gandirea lui Luther
precum si lucrarea lui.
Primul mare mistic care l-a influentat pe Luther in lucrarea sa de mai tarziu a fost
Johnn Eckhart (1260-1327).
Meister Eckhart a fost un calugar dominican german a carui opera este la originea
curentului mistic renan si a traditiei conceptuale reluata de idealismul german. Dupa
moarte, invatatura lui a fost condamnata de papa Ioan XX (1316-1334). Este
recunoscut acum drept forta cea mai de seama in viata religioasa a Germaniei inainte
de Reforma.
b) Johnn Tauler (1300-1361)
Elevul lui Eckhart, Johnn Tauler si el un mistic dominican german, a fost un
predicator puternic care a accentuat nimicnicia omului in prezenta lui Dumnezeu.
Predicile lui au contribuit la modelarea gandirii lui Luther intr-un stadiu critic al
experientei lui spirituale.
c) Johann von Wesel (1400-1481)
Johann von Wesel, din Renania a prefigurat pe reformatorii germani intr-o mare
parte din invatatura sa. A respins multe dintre doctrinele si practicile specifice ale
Bisericii catolice medievale si a declarat ca numai Biblia este autoritatea absoluta in
materie de credinta. A scris impotriva indulgentelor in 1475, a fost judecat de
Inchizitie in 1479 si condamnat la detentiune pe viata in manastirea augustina de la
Mainz.
d) Wssel Gansfort (1419-1489)

Wessel Gansfort, un teolog olandez educat de Fratii Vietii in comun, a fost denumit
unul dintre umanisti biblici. Si el a scris impotriva indulgentelor si a luat in mare
masura aceeasi pozitie ca si Luther in atacearea pretentiilor papei si in denuntarea
erorilor Bisericii din timpul sau.
2.2.5. John Wycliff (cca. 1328-1384)
Este foarte interesant modul in care apare pe scena acest credincios considerat un
premergator al Reformei.
Supunerea Regelui John al Angliei fata de Papa Inocentiu al III-lea si umilirea sa de
catre acesta, au dus la o atitudine ostila fata de papalitate in acesta tara. Intreaga
natiune engleza s-a considerat injosita in urma acestui act. Pretentiile exagerate ale
papilor si amestecul lor in numirea episcopilor englezi au dus in repetate randuri la
dispute deschise intre Biserica si conducerea laica, contribuind la largirea prapastiei
existente. In aceste conditii apare pe scena Bisericii engleze Wycliff.
Iata cum il prezinta Andrew Miller:
Tocmai cand rabdarea poporului fata de abuzurile papalitatii parea sa se fi
epuizat, Dumnezeu a gasit cu cale sa ridice un oponent puternic al intregului sistem
ierarhic primul om care a facut sa se zguduie din temelii dominatia papei in Anglia,
si inainte de toate, un om care a iubit in mod sincer adevarul si care l-a vestit atat
celor invatati cat si poporului de rand. Acesta a fost John Wycliff. El este numit pe
drept precursorul, sau steaua de dimineata a zorilor Reformei.
O buna parte din viata si-a petrecut-o studiind si apoi predand la Oxford. La inceput
dorinta sa nu a fost sa lupte impotriva autoritatii Bisericii Romano-Catolice, ci dorea
o reformare din interiorul ei. Astfel pana in 1378 intentia lui a fost sa reformeze
Biserica prin eliminarea clericilor si prin deposedarea de proprietati care, credea el,
sunt cauza coruptiei. In 1376 scrie lucrarea Of Civil Dominio (Despre stapanirea
civila) in care sustine ca exista o baza morala pe care trebuie sa o aiba conducerea
eclesiastica. Insa nu a putut suporta modul in care clerul deposeda de bani pe
credinciosii de rand ai Bisericii. Pamanturile, in mare parte, erau proprietatea
Bisericii, de aceea la cererea lui de deposedare de proprietati a acesteia, s-a bucurat
de un sprijin deosebit din partea nobilimii engleze, care dorea mult acest lucru.
Daca la inceput a incercat reformarea Bisericii din interior, mai tarziu dezgustat de
<<captivitatea Babiloniana a Bisericii>> si de schisma, Wycliff n-a mai fost
satisfacut de aceasta abordare mai degraba negativa, si dupa 1378 a inceput sa se
opuna dogmei Bisericii cu idei revolutionare.
Intrebarea fireasca pe care si-o pune orice istoric este cum a reusit Wycliff sa-si
propage ideile fara sa fie excomunicat si omorat ? Raspunsul este ca Dumnezeu l-a
ocrotit prin nobilii englezi si prin John de Graunt. Astfel Biserica nu s-a atins de el.

Lovitura cea mai puternica pe care a dat-o Bisericii a fost in anul 1379, cand fara sa-i
fie frica de consecintele nefaste care ar fi putut sa apara, a sustinut cu toata taria in
scris ca Hristos este capul Bisericii, si nu Papa. Prin aceasta nega ca Biserica ar
avea putere absoluta, spunand: Puterea pe care a pierdut-o prin pacate de moarte.
Sau altfel spus: chiar daca papa si toti clericii ar disparea de pe pamant... credinta
nu s-ar pierde, pentru ca ea isi are temelia numai in Domnul Isus, Stapanul si
Dumnezeul nostru.
Vazand importanta pe care o dadea clerul Bisericii in sine precum si invataturile
eronate cu privire la autoritatea ei, abuzand astfel de neglijenta fata de Sfanta
Scriptura, Wycliff nu a mai suportat acest lucru afirmand ca: Biblia si nu Biserica
este singura autoritate pentru credincios si ca Biserica trebuie sa ia model de la
Biserica Nou Testamentala. Critica adusa Bisericii nu s-a oprit aici, el atacand prin
predicile sale alte nereguli cum sunt: cultul icoanelor, cultul sfintilor, al moastelor si
al sacramentelor, precum si infiintarea indulgentelor.
Cea mai mare realizare a lui Wycliff a fost aceea de a pune Biblia la indemana
poporului in limba engleza. Astfel el a putut sa-si sustina mai bine convingerile cu
privire la Biserica, Papa, Scriptura.
In ceea ce priveste euharistia a sustinut consubstantierea insa extrema la care a ajuns
cu privire la sacramente a fost aceea de a nu recunoaste nici un sacrament, negand
caracterul sacru al euharistiei. Dupa moartea lui insa cei care au continuat invatatura
lui au fost numiti lolarzi. Acestia erau predicatori laici care au continuat ideile lui
Wycliff, iar miscarea acestora a fost numita miscarea lolarzilor.
Cu privire la acestia Elisabeth A. Livingstone a afirmat: lolarzii sunt urmasi ai lui
Wycliff, isi bazau invatatura pe credinta personala, alegerea divina si mai presus de
toate pe Biblie. In general s-au opus celibatului preotilor, transsubstantiunii,
indulgentelor si pelerinajelor, sustinand totodata ca validitatea actelor preotesti era
determinata de caracterul moral al preotului. Acestia erau oameni simpli, tarani care
au ales sa traiasca modest. Dupa 1401, prin statutul de haereticis comburend s-a
aprobat osandirea oricarui taran sau croitor care tagaduia sfintenia Euharistiei sau
care participa seara la o intrunire frateasca in care se propovaduia Cuvantul Bibliei.
Traducerea Bibliei in limba engleza si crearea grupului de predicatori lolarzi a avut o
influenta asupra englezilor si a netezit calea Reformei. In afara de aceasta ideile lui
Wycliff s-au raspandit in Europa cu repeziciune. Un rol important in raspandirea
acestora l-au jucat studentii boemieni, care studiau in Anglia. Acestia i-au dus ideile
in Boemia, unde au devenit baza pentru invatatura lui Jan Hus.
Concluzionand in ceea ce priveste ideile lui Wycliff in istorie pot spune ca ele nu
constituie altceva decat cateva grinzi ale unui pod care face trecerea de la un ev
mediu intunecat la o epoca moderna, acest pod prinzand contur odata cu declansarea
Reformei.

2.2.6. Jan Hus (1373-1415)

Pentru a intelege ceea ce s-a intamplat in centrul Europei prin anii 1400, trebuie sa ne
reamintim ce s-a intamplat in Anglia precum si legaturile acesteia cu Europa
centrala. In acest sens nu trebuie uitata casatoria lui Richard al III-lea al Angliei cu
Ana de Boemia, care a avut o importanta istorica deosebita, aceasta concretizandu-se
in ceva practic si anume: schimbul de studenti intre Anglia si Boemia.
Trebuie retinut faptul ca la fel ca in Anglia s-au facut simtite sentimentele nationale.
In ambele cazuri, ele s-au ridicat impotriva stapanului strain, care domnea la Roma,
si care avea pretentia de a fi loctiitorul lui Hristos pe pamant. In afara de aceasta, in
Boemia existau nemultumiri si din cauza faptului ca germanii detineau multe pozitii
inalte in cadrul Bisericii in detrimentul cehilor, iar la Universitatea din Praga
pretindeau a avea o pozitie privilegiata.
Luptele dintre ei au dus la retragerea germanilor de la Praga si la infiintarea
Universitatii din Leipzig in anul 1409. Atunci cand ideile teologice si filozofice a lui
Wycliff s-au intalnit si s-au impletit cu nationalismul ceh, s-a dezvoltat in Boemia o
puternica miscare de emancipare sub tutela Romei.
Am spus ca intre cele doua orase Oxford si Praga s-au facut schimburi de studenti.
Astfel ideile lui Wycliff au ajuns foarte repede si usor pe teritoriul Boemiei, datorita
studentilor care au studiat in Anglia si s-au confruntat cu ideile lui. Gasindu-le bune,
acestia le-au luat in Boemia.
In vremea aceea la Oxford, in Anglia, se dezbateau ideile lui Wycliff. Acesti studenti
le-au imbratisat si le-au adus in Boemia.
Dupa acestea intre studentii din Praga a luat fiinta o comunitate de admiratori ai
ideilor lui Wycliff, in fruntea carora se afla Jan Hus. Pe langa acestia, ideile au fost
imbratisate de multi intelectuali, clerici si laici.
Jan Hus s-a nascut in Bohmernald (astazi Husinet) in 1373 dupa unii ar fi 6 iulie
1369, intr-o familie modesta. Ramanand de timpuriu fara tata, a fost crescut de mama
sa, care era o femeie credincioasa. Muncind din greu, aceasta l-a ajutat sa ajunga la
Universitatea din Praga. Fiind un student sarguincios, a reusit foarte repede sa se
adapteze situatiei. Interesat de cunoasterea Scripturilor, va deveni unul dintre cei mai
buni studenti ai Universitatii.
Dupa terminarea studiilor ajunge predicator la Capela Betleem din Praga, avand un
dar deosebit de a-si captiva ascultatorii cu predicile sale. Era familiar cu ideile lui
Wycliff, astfel ca in predicile sale reproducea nu doar ideile acestuia ci chiar
limbajul. Avea un rol important la Universitatea unde la inceput a fost magistru.
Dupa plecarea germanilor la Leipzig, devine rector al acesteia in anul 1409. Ataca in
predicile sale unele dogme ale Bisericii Romano-Catolice, coruptia clerului inalt.
Sustinea, asemeni lui Wycliff ca Biblia este singura autoritate in viata si credinta

crestinului: Biserica este comunitatea celor alesi, iar Hristos este singurului ei
Cap.
O vreme se parea ca Hus va reusi sa atraga de partea acestei invataturi prin predici si
scrieri intreaga natiune ceha; insa si in Boemia existau ierarhi catolici, care i s-au
impotrivit. Daca la inceput arhiepiscopul Sbinok de Praga l-a incurajat, curand acesta
l-a abandonat, trecand de partea papei Alexandru al V-lea. Lui Hus i s-a interzis sa
mai predice, iar papa a emis o bula in 1410 prin care s-a ordonat distrugerea cartilor
lui Wycliff, iar pentru a curma influenta reformatorului ceh i-a interzis sa mai
predice si in capelele private.
In 1411 papa Ioan al XXIII-lea l-a excomunicat pe Hus, care a trebuit sa se refugieze
din Praga. In timpul acesta de refugiu, el s-a dedicat scrisului, elaborand, astfel
principala sa opera De Eclesia in 1413, scrisa sub influenta directa a lucrarilor lui
Wycliff.
Fiind citat sa se prezinte in fata Conciliului Bisericii, care s-a desfasurat la Constance
in 1414, Hus bazandu-se pe promisiunea imparatului ca nu i se va intampla nimic
rau, da ascultare si se deplaseaza acolo. Din pacate, imparatul nu s-a tinut de cuvant.
Ba mai mult atat ideile lui Wycliff, cat si invatatura sa au fost condamnate ca eretice.
Refuzand sa-si retracteze invatatura, Hus este intemnitat, iar in anul 1415 ars pe rug.
Invatatura lui Hus nu a putut fi distrusa, fiind dusa mai departe de urmasii sai, care sau impartit in doua tabere. Una era tabara radicala, taboritilor, dupa muntele Tabor,
fortareata lor din sudul orasului Praga. Acestia au respins orice invatatura cu privire
la credinta si practicile Bisericii Romano-Catolice care, spuneau ei, nu aveau
fundament scriptural.
Cea de-a doua ramura care sustinea ideile lui Hus si care era mai moderata, era cea a
utraquistilor. Ei au avut o pozitie proprie prin care sustineau ca numai ceea ce
Biblia interzice trebuie eliminat si ca toti credinciosii, nu numai clerul trebuie sa
primeasca atat painea cat si vinul la impartasanie.
Din gruparea radicala a taboritilor s-a format gruparea Fratii Uniti, sau Fratii
Boemiei. Acestia au aparut prin anii 1540, constituind astfel suportul unei noi
biserici care poate fi gasita si azi, numita Biserica Moraviana. Aceasta s-a
dezvoltat foarte mult prin spiritul ei misionar, de aceea nu este ceva deosebit daca
spunem ca Hus l-ar fi inspirat pe Luther. Deoarece Luther avea posibilitatea sa
cunoasca invataturile lui Hus.
Seriozitatea religioasa, atat a lui Wycliff cat si a lui Hus, cere o admiratie deosebita.
Dar in ciuda recunoasterii lui Luther a multor puncte de legatura cu Hus, Reforma s-a
datorat intr-o mica masura eforturilor lor. Totusi nu trebuie uitat faptul ca ei au
anticipat spiritul si lucrarea reformatorilor, netezind calea acestora si usurand astfel
aparitia Reformei.

2.3. Reforma protestanta. Linii generale.

Reforma a fost o incercare de intoarcere la puritatea crestinismului Noului Testament
si dezvoltarea unei teologii in acord cu acesta. Reformatorii erau convinsi ca aceasta
teologie nu va deveni niciodata o realitate atata timp cat Biserica va fi autoritatea
finala in locul Bibliei. In cea mai mare parte, Reforma a fost limitata la Europa de
Apus si la popoarele teutonice. Nici Biserica de Rasarit si nici popoarele latine din
vechiul Imperiu Roman nu au acceptat Reforma. In acele parti, inca stapaneau
idealurile medievale de unitate si de uniformitate, dar in nordul si vestul Europei,
popoarele teutonice au trecut la diversitatea protestantismului.
Totusi, in anumite tari Romano-Catolice in ciuda tuturor persecutiilor si-au mentinut
existenta mici denominatii Valdenze si ale Fratilor Boemieni.
Principalii lideri ai acestei miscari au fost Martin Luther (1483 - 1546), Ulrich
Zwingli (1484 - 1531), John Calvin (1509 - 1564). La inceput ei au fost pentru o
restaurare a Crestinismului primar, dar nu dupa mult timp, liderii acestei miscari au
adoptat ideea si apoi au decis ca o unire cu statul este necesara succesului bisericii.
Aceasta decizie a fost un compromis fata de pozitia sustinuta la inceput. Acceptarea
acestui compromis de catre Luther si Zwingli, compromis care includea si eliminarea
oricaror disidente, a dus la aparitia miscarii Anabaptiste evanghelice.
Martin Luther s-a nascut la Eisleben, 1483 in Saxonia, o provincie din Imperiul
German. A primit educatie la scoala Latina din Eisenach si la Universitatea din
Erfurt. In 1505, el a devenit calugar augustinian in acelasi oras, sperand sa gaseasca
pacea sufletului prin efort personal. In cele din urma, a ajuns la concluzia ca iertarea
divina si schimbarea interioara sunt rezultatul credintei in Christos.
In 1509, a acceptat sa fie profesor la Universitatea din Wittenberg in Saxonia. In
1517, Johann Tetzel a fost insarcinat sa vanda indulgente papale in diferite parti ale
Germaniei. Luther a considerat ca Tetzel pretinde prea mult pentru eficacitatea
acestor indulgente, si ca in aceasta privinta el a actionat in contradictie cu vointa
papei si cu invatatura Bisericii Romano - Catolice.
In consecinta, Luther a scris 95 teze in latina si le-a fixat pe usa Bisericii din
Witteberg. In aceste teze el a condamnat abuzurile de care se facea vinovat Tetzel,
din punctul de vedere romano- catolic. In timpul controverselor ce au urmat, Luther a
fost din ce in ce mai mult convins ca multe invataturi si practici ale Bisericii Romane
sunt nescripturale. Inca inainte de expunerea acestor teze el a avansat ideea doctrinei
justificarii prin credinta, care din punctul de vedere al Bisericii Romane era o erezie.
Electorul Frederich cel Intelept i-a acordat toata protectia posibila.
In cele din urma Luther a fost excomunicat de papa in 1520. Obtinand o copie a
declaratiei papale, Luther i-a dat foc in public. Anul urmator a aparut in fata Dietei,
ori a Parlamentului Imperiului German, la Worms, dar a refuzat sa retraga ceea ceea
ce i s-a cerut. Electorul Frederich, in secret, a aranjat sa fie dus la Castelul Wartburg,

pentru siguranta lui personala. In timpul acesta, Luther a luat decizia ca Liturghia sa
fie mentinuta pana cand ea ar fi putut fi inlocuita cu aprobarea autoritatilor civile.
Aceasta atitudine cu privire la Liturghie si alte puncte practice ce trebuiau reformate
a dus la o stransa legatura intre stat si biserica. Liturghia a fost in cele din urma
abolita in Wittenberg si in toata Saxonia, dupa moartea Electorului Fredereck, de
catre fratele acestuia, Electorul John, in 1525. Biserica Luterana a fost facuta biserica
de stat in Saxonia si in cele din urma in toate provinciile Germaniei si Scandinaviei,
ai caror conducatori acceptasera crezul lutheran.
In aceeasi perioada Biserica Zwingliniana sau Reformata a devenit biserica de stat in
anumite cantoane din Elvetia.
Ulrich Zwingli a fost un lider al Reformei in regiunea din Elvetia in care se vorbea
limba germana. El s-a nascut in anul 1484, la Wildhaus, langa St. Gall in Elvetia. A
studiat in Bern, Viena, si Basel fiind consacrat ca preot in 1506. In anul 1518 a fost
ales episcop principal al orasului Zurich, cel mai important oras din Elvetia.
Dupa sosirea lui in Zurich, s-a putut observa in predicile lui o nota evanghelica. In
cativa ani, in predicile lui, Zwingli a atacat anumite doctrine si practici Romano Catolice. Atitudinea Consiliului din Zurich fata de Reforma a fost favorabila, dar
guvernul federal al Elvetiei s-a opus miscarii. Consiliul din Zurich i-a dat lui Zwingli
deplina libertate in ceea ce priveste predicarea din Scripturi. Din motive politice,
consiliul a ales o atitudine de compromis, interzicand toate devierile de la practicile
Bisericii Romano - Catolice ce puteau avea loc. In concluzie, lui Zwingli i s-a permis
sa predice impotriva Bisericii Romane, dar nu sa si abandoneze practicile ei.
Luther si Zwingli nu au avut, in toate, aceleasi invataturi. Principala controversa
dintre ei a fost in legatura cu Cina Domnului. Luter a aparat doctrina Prezentei Reale,
adica painea si vinul sunt in realitate trupul si sangele lui Hristos, in timp ce Zwingli
sustinea ca acestea sunt embleme sau simboluri. Zwingli, a respins doctrina
regenerarii prin botez, pe care Luther o sustinea.
Zwingli a ajuns la aceste pareri datorita controverselor cu Fratii Elvetieni, dandu-si
seama de faptul ca Anabaptistii aveau dreptate cand sustineau ca nici botezul nici
impartasania nu sunt mijloace prin care sa se obtina iertarea pacatelor. Reforma, in
anumite state a condus la infiintarea unor biserici de stat protestante. Conducatorii
care acceptau crezul luteran sau zwinglinian, stabileau fie o biserica de stat Luterana
sau Zwingliniana. Formarea unei noi biserici de stat nu era ceva complicat.
Conducatorul teritoriului respectiv dadea ordin preotilor sa se conformeze doctrinei
si practicii noului credeu. Peotii duceau la indeplinire ordinele conducatorilor.
Oamenii de rand nu aveau nimic de spus in aceasta problema.
Infiintarea acestor noi biserici de stat erau in avantajul personal al acestor
conducatori. In felul acesta aveau control mai larg asupra bisericilor si asupra
averilor manastirilor. In provinciile Lutherane, printul conducator era considerat
summus episcopus al bisericii din acel stat. Surprinzator este faptul ca religia de stat

se schimba in functie de poruncile autoritatilor civile.Anumite districte care trecusera

la Zwinglianism, au trecut sub stapanirea unor conduceri Romano-Catolice, iar
populatia acestor districte au reacceptat credeul Romano Catolic. Locuitorii regiunii
Palatinelor de Sus au fost nevoiti sa-si schimbe religia de patru ori in timpul
Reformei. Oamenii, fie protestanti fie catolici nu au luat credinta lor in serios ca sa
fie gata sa sufere persecutii pentru ea. Numarul martirilor Luterani si Zwinglinian
este foarte mic. Anabaptistii s-au plans de multe ori ca au fost ridiculizati pentru ca
au fost gata sa indure persecutii pentru credinta lor. Dupa cum s-a aratat, orice
disidenta sau deviere de la crezul bisericii de stat era sever pedepsita.
Din scrierile lui Luther si Zwingli, reiese clar ca in anii de inceput ai Reformei, ei au
aparat principiul membriei voluntare, nevoia disciplinei in biserica si independenta
bisericii de stat. Toate aceste obiective nu au putut fi atinse de Luther si Zewingli.
Istoricul lutheran, profesorul Karl Mueller, Tuebingen, Germania, a spus: "Puterea
agresiva, cuceritoare, pe care lutheranii au manifestat-o in prima perioada, s-a
pierdut oriunde, in momentul in care guvernantii au luat problema in mainile lor si
au stabilit Crezul Lutheran."
3. REFORMA RADICALA
Reforma radicala a fost o impresionanta miscare de reinnoire spirituala si eclesiala,
care a insotit aproape toate bisericile, catolice si protestante, in timpul marilor treziri
religioase din sec.al XVI-lea. Aceasta miscare nu a fost una "de periferie" in ceea ce
proveste scopurile fundamentale si valorile ei spirituale.
Imbratisand atat ecumenismul, cat si sectarismul, revolutia violenta si convietuirea
pasnica, precum si orientarile mistice si rationaliste ale Evului Mediu Tarziu,
Reforma Radicala, considerata ca o entitate separata a supus unei critici severe
intregul corpus christianum care suferise schimbari in urma miscarii protestante si a
celei catolice.
Abia in ultimii ani reformatorii radicali au inceput sa iasa din conul de umbra in care
au fost abandonati de catre oponentii lor din sec.al XVI- lea. De exemplu, Heubrucg
Bullinger ii numea "dusmani diavolesti si distrugatori ai Bisericii lui Dumnezeu".
Uneori , reformatorii radicali sunt considerati ca fiind "aripa de stanga a Reformei".
Recunoscand folosirea anacronica a termenului "aripa de stanga", George Williams
propune expresia "reforma radicala" ca termen colectiv pentru desemnarea tuturor
grupurilor religioase novatoare, care nu se incadreaza nici in bisericile catolice nici in
cele protestante. Tipologia lui Williams aplicata radicalilor este cea mai
comprehensiva si cea mai durabila in ciuda faptului ca a fost enuntata in urma cu
treizeci de ani.
Williams ii imparte pe radicali in trei grupari mari: anabaptistii, spiritualistii si

rationalistii evanghelici.
Fiecare ramura a Reformei radicale s-a atasat unei anumite "radacini. In cazul
Anabaptistilor, aceasta "radacina" era Biblia.Ei nu doreau numai sa reformeze
biserica ci sa o readuca la puritatea ei apostolica.
Anabaptistii, la randul lor, sunt impartiti in urmatoarele grupari: biblici, comunitari si
eschatologici. Reforma radicala nu este numai o "aripa" ,ci este o miscare care a dat
nastere unei noi forme a credintei si a vietii crestine. Dupa cum a spus un reputat
savant, a fost "o reforma a reformei" sau "o corectare a corectarii catolicismului"
Tocmai acest lucru , precum si faptul ca cea mai mare parte a radicalilor a fost
nevoita sa dezvolte un model de viata in afara granitelor oficiale, a dat spitutualitatii
si vietii lor spirituale un iz aparte. Reformatorii radicali au trait in afara ordinii
stabilite. Multi dintre ei au acceptat exilul, tortura si pedeapsa capitala decat sa se
lepede de Domnul care i-a chemat sa-si ia crucea si sa-l urmeze.
3.1 ANABAPTISTII EVANGHELICI IN ELVETIA
3.1.1. Aparitia Fratilor Elvetieni
Fondatorii miscarii anabaptiste elvetiene au facut parte din grupul de sustinatori
inflacarati ai Reformei condusa de Zwingli. Ei s-au despartit de Zwingli cand,
contrar programului de reforma initial, acesta s-a indreptat intr-o directie diferita. Cei
mai reprezentativi conducatori ai Fratilor Elvetieni au fost: Conrad Grebel, Felix
Manz, Blaurock ( George Cajakob), Andrew Castelberger, Wilhelm Reublin.
Conrad Grebel a fost liderul miscarii anabaptiste elvetiene. El s-a nascut in anul 1498
intr-o familie de nobili. Tatal sau, Jacob Grebel, a fost senator, membru al
Consiliului din Zurich. Conrad, ca tanar a urmat scolile din Zurich. In toamna anului
1514, a devenit student la Universitatea din Basel, si intre anii 1515 - 1518 a studiat
la Universitatea din Viena, Austria. In Viena a fost prieten cu Vadian (Joachim von
Watt), profesor de limbi clasice, care mai tarziu s-a casatorit cu sora lui Conrad,
Marta. Din octombrie 1518 pana in iulie 1520, el a studiat la Paris. Dupa intoarcerea
la Basel a lucrat la o editura care publica carti latine. Zwingli, in 1522, s-a referit la
Conrad Grebel, ca la un nobil tanar si educat.
Datorita pregatirii deosebite, Conrad Grebel si Felix Manz urmau sa obtina
recomandarea lui Zwingli pentru posturile de profesori in greaca si respectiv latina,
la scoala teologica ce urma sa se infiinteze in Zurich. Bullinger, colaboratorul si
succesorul lui Zwingli a afirmat ca ei sunt foarte bine pregatiti pentru aceste pozitii,
dar "ei au devenit stapaniti de un spirit anababaptist in asa masura, incat ei nu mai
sunt interesati de nimic altceva decat de promovarea anabaptismului lor". In toamna
anului 1522, Conrad Grebel a experimentat o trezire religioasa deosebita urmata de o
convertire profunda care a marcat inceputul unei perioade deosebite in viata lui.

Felix Manz s-a nascut in 1490 in Zurich, fiind educat in scolile inalte din Zurich, si
Viena. Cunostea bine greaca si latina, dar specialitatea lui era ebraica. De la inceput
s-a identificat cu miscarea de reforma a lui Zwingli, fiind unul din liderii care tineau
studii biblice. Cand Zwingli a decis in favoarea unirii bisericii cu statul, el a devenit
colaboratorul lui Grebel, in opozitie cu ideea infiintarii unei noi biserici de stat.
George Cajakov, numit Blaurock, s-a nascut in localitatea Bonaduz, in cantonul
suedez Grisons. A fost educat in Chur, orasul principal al acestui canton, devenind
calugar in St.Lucius. Cand Reforma a ajuns la el, a parasit manastirea spre sfarsitul
anului 1524, a plecat la Zurich, centrul miscarii din Elvetia, ca sa ia legatura cu
Zwingli. Un cronicar contemporan cu el, relateaza ca Blourock a aratat un mare zel si
a avut multe discutii cu Zwingli, dar nu a fost de acord in intregime cu programul de
reforma. Apoi, el a auzit de Grebel si Manz si s-a identificat cu ei in incercarea de a
forma o biserica evanghelica. Blourock era un om cu convingeri adanci, cu mult zel
si elocventa.
Wilhem Reublin a fost preot la St. Alban Catholic Church, Basel, unde a inceput sa
vorbeasca impotriva doctrinelor si practicilor nescripturale. Mari multimi de oameni
veneau sa-i asculte predicile. In procesiunile anuale era obiceiul ca preotul sa
conduca procesiunea prin oras purtand relicve ale sfintilor. La procesiunea tinuta la
data de 13 iunie, 1522, Reublin a purtat o Biblie deschisa spunand: "Acesta este
adevaratul lucru sacru, celelalte nu sunt decat oase de oameni morti." A fost primul
preot din Elvetia care in 1523 s-a casatorit. Datorita predicilor impotriva botezului
copiilor mici, a fost arestat si audiat in Zurich in august 1524. Mai tarziu a fost
botezat si s-a unit cu Fratii Elvetieni.
Dupa cum s-a specificat, parintii miscarii anabaptiste, au fost, in decursul a catorva
ani uniti cu Zwingli si au sustinut din toata inima programul de reforma. In a doua
disputa (octombrie, 1523) in care s-a discutat in legatura cu abolirea Liturghiei si
imaginilor, s-a vazut o diferenta notabila intre Zwingli si Grebel in legatura cu
atitudinea fata de reformarea practica a bisericii. In ultima zi a dezbaterilor, Conrad
Grebel si prietenul lui Simon Stumpf, au cerut abolirea Liturghiei fara nici o ezitare.
Amandoi, la aceasta dezbatere, au prezentat aceasta practica romana ca ceva
nescriptural, contrara conceptiilor evanghelice. In timpul dezbaterilor Grabel a spus:
"Primul lucru necesar inainte de orice altceva este abolirea Liturghiei. Multe s-au
discutat despre aceasta, dar nimeni dintre preoti nu vrea sa termine cu acest lucru
abominabil.
Zwingly a replicat: "Consiliul (autoritatile civile) vor decide in legatura cu
Liturgia". La care, Simion Stumpf i s-a adresat cu memorabilele cuvinte: "Maestre
Ulrich, nu ai dreptul sa lasi ca decizia la aceasta problema sa fie luata de Consiliu.
Problema este deja decisa; Duhul lui Dumnezeu o decide." Cand Consiliul, dupa a
doua dezbatere, a decis ca preotii sa continue a spune Liturghia, Simion Stampf si-a
dat demisia, slujind poporul ca un lucrator al Evangheliei. In 3 noiembrie, acelasi an
i s-a ordonat sa paraseasca satul in care slujea, iar in 20 noiembrie a fost exilat din
cantonul Zurich. Incepand cu aceasta perioada, Zwingli a inceput sa devieze in

diferite aspecte de la programul de reforma stabilit initial. Decizia lui Zwingli, la

finalul acelor discutii a fost aceea ca nu trebuie sa se faca nici o schimbare fara
aprobarea Consiliului. El a cerut ca practicile Romano - Catolice sa fie pazite pana
cand guvernul va ordona abolirea lor.
In scrierile lui timpurii, Zwingli s-a exprimat impotriva botezarii copiilor mici. El a
recunoscut, deasemenea nevoia unei disciplinari scripturale care sa fie aplicata in
biserica, lucru imposibil de realizat intr-o biserica de stat. El a aparat principiul
nonrezistentei si a admis ca juramintele sunt contrare cuvintelor Domnului Isus.
Referitor la aceste puncte, Zwingli, si-a schimbat in mod gradat pozitia initiala.
Cand Zwingli a fost de acord cu stabilirea unei biserici de stat in care membria era
obligatorie pentru toata populatia, el a realizat ca din acest punct de vedere practica
botezarii copiilor era ceva esential. Intr-o perioada scurta de timp el a devenit un
aparator inflacarat al botezului copiilor.
Cu privire la botezul copiilor au avut loc multe dezbateri; in cele din urma Cosiliul a
ordonat ca Grebel si Mantz sa nu mai tina intalniri si sa accepte deciziile lor. Cei care
refuzau sa-si boteze copiii erau exilati sau incarcerati in inchisoarea Wellenberg.
Toate aceste amenintari nu i-a descurajat pe Grebel si colaboratorii sai.
Intr-o scrisoare catre Vadian, Zwingli a declarat ca nimic nu s-a realizat prin
persecutii, curajul si puterea lor fiind de nezdruncinat. Decizia Consiliului de a
suprima miscarea disidenta a convins Fratii ca este in zadar sa mai astepte toleranta
de la autoritatile civile. Au realizat faptul ca organizarea lor ca Biserica nu mai poate
fi amanata si au declarat ca "este mai bine sa ascultam de Dumnezeu decat de
oameni. Cateva zile mai tarziu, dupa disputa din 17 ianuarie, Fratii Elvetieni s-au
organizat ca biserica.
Caspar Braitmichel, descrie inceputul Bisericii Fratilor Elvetieni in felul urmator:
"Conrad Grebel, Felix Manz si altii si au gasit ca intre ei exista intelegere
referitoare la crezul lor. Ei au realizat intr-o teama sfanta de Dumnezeu ca era in
primul rand necesar sa obtina de la Cuvantul divin si de la predicarea acestuia o
credinta adevarata care lucreaza in dragoste, si apoi sa primeasca adevaratul botez
crestin bazat pe marturisirea credintei, ca raspuns al unui cuget curat inaintea lui
Dumnezeu, fiind intarit in a-L sluji pe Dumnezeu in toata sfintenia unei vieti crestine
sfinte si sa stea neclintiti prin toate persecutiile pana la sfarsit.
Dupa un timp, asa cum erau impreuna, o mare neliniste a venit peste ei si au fost
miscati in inima lor. Apoi toti impreuna au inghenunchiat in fata Atotputernicului
Dumnezeu, cel ce cunoaste toate inimile si l-au implorat sa le dea harul sa-I faca voia
Lui divina, si sa-i invredniceasca cu Harul Sau. Dupa ce s-au ridicat de la rugaciune,
George Blaurock i-a cerul lui Conrad Grebel sa-l boteze cu adevaratul botez crestin
pe baza marturiei si credintei lui. Dupa ce s-a facut aceasta, ceilalti l-au rugat pe

George sa-i boteze. El a indeplinit dorinta lor in frica de Dumnezeu.

Acest lucru s-a intamplat cu trei sau patru zile dupa dezbaterile din 17 ianuarie 1525.
Reforma Zwingliniana inca nu exista atunci. Biserica catolica a fost abolita de Pasti,
in acelasi an. Infiintarea acestei biserici voluntare a lui Grebel si Mantz, contrar
ordinilor Consiliului avand in fata amenintarea persecutiei nu a putut sa nu faca o
impresie profunda asupra oamenilor in general, si in special asupra persoanelor cu un
adanc sentiment religios care si-au dat seama de pozitia compromitatoare adoptata de
liderii religiosi recunoscuti.
3.1.2. Fratii Elvetieni in Zurich
Formarea Bisericii Anabaptiste, fara acordul autoritatilor civile nu putea avea alte
urmari decat declansarea persecutiilor impotriva anabaptistilor. In cantonul Zurich, la
mai putin de o luna de la infiintarea acestei grupari au avut loc primele arestari. In
februarie 1525, douazeci si cinci de anabaptisti au fost inchisi, dar nu dupa mult timp
au fost eliberati sub restrictii severe. In 16 Martie, acelasi an, Consiliul din Zurich a
publicat un mandat prin care se decreta ca toti cei ce se vor boteza vor fi exilati.
Multi dintre ei au fost arestati din nou, printre ei fiind si Conrad Grebel, Felix Mantz,
Blaurock , cu care Zwingli a avut trei zile de discutii in 20 - 22 martie. Ei au fost
chemati, pe rand, in fata lui Zwingli si asistentilor sai, si au avut permisiunea de a
raspunde la unele din intrebarile lor. Douazeci si unu persoane (14 barbati si 7 femei)
au fost inchise in temnita intunecoasa a Turnului Vrajitoarelor. Dupa doua saptamani
au reusit sa scape, probabil cu ajutorul unor persoane din Consiliu. Blaurock a fost
excomunicat deoarece nu era din Zurich. Intre luna noiembrie 1524 si iunie 1525,
Zwingli a publicat trei carti impotriva "Fratilor", iar in noiembrie alta carte in care el
a aparat pozitia bisericii de stat si a avansat diferite acuzatii la adresa anabaptistilor.
Fratii nu au avut nici un mijloc pentru a se apara. Dorinta mare a lui Grebel era sa le
fie aprobata apararea doctrinei lor prin scris, cerere care nu a fost niciodata aprobata.
In principatul Grunningen, parte a cantonului Zurich, au fost arestate peste 100
persoane. Magistratii din acest principat au aratat simpatie fata de intemnitati, si in
loc sa-i trimita la Zurich au trimis patru deputati pentru a trata organizarea unei
dezbateri publice intre cele doua parti. Pe data de 6 Noiembrie a avut loc dezbaterea
respectiva. Grebel, Mantz si Blaurock au aparat pozitia Fratilor. Pe data de 8
noiembrie, cei trei aparatori au fost din nou intemnitati. Martin Link si Michael
Sattler au fost exilati din cantonul Zurich. Au fost eliberati in scurt timp fiind
amenintati cu cele mai aspre pedepse, in cazul in care nu vor renunta la disidenta lor.
In martie 1526, Grebel, Mantz, Blaurock, Balthasar Hubmaier, si multi altii au fost
condamnati pe viata. Alti 14 Anabaptisti au fost condamnati printre care si mama lui
Feliz Mantz. In ziua cand a fost pronuntata aceasta sentinta Consiliul din Zurich a
decretat ca oricine va sustine rebotezarea va fi "innecat fara mila". Pare foarte
enigmatic, dar cu toate aceste grele condamnari, toti au fost eliberati in cateva
saptamani. Bullinger presupune ca Anabaptistii au fost ajutati de "anumite persoane"
suspuse, in fruntea lor fiind Jacob Grabel, tatal lui Conrad.
Conrad Grabel a murit de ciuma dupa cateva luni de la aceasta condamnare in

Maienfeld iulie ori august 1526. Cu toate ca nu a fost fondatorul Bisericii Fratilor
Elvetieni in sensul in care a fost Zwingli, fondatorul Bisericii Reformate, sau Luther,
fondatorul Bisericii Luterane, el a fost cel mai talentat si proeminent dintre liderii
Fratilor Elvetieni. El a sperat din toata inima ca liderii reformati, in concordanta cu
principiile initiale, vor organiza biserici de tip Nou-Testamental. A sperat ca
infiintandu-se biserici de stat, acestea nu vor folosi sabia impotriva lor. Cand toate
aceste sperante s-au naruit a fost gata sa sufere pentru convingerile lui religioase,
acceptand sa fie un proscris.
In ciuda persecutiilor, intemnitarilor inumane, miscarea Fratilor Elvetieni s-a
raspandit in principatul Gruningen, St. Gall, Bern, Basel, Schaffhausen, Appenzell.
In principatul Gruningen, cantonul Zurich, erau multi Anabaptisti, iar oficialii au
refuzat in mod constant sa condamne pe cineva la moarte facand apel la o
prerogativa acordata de Casa de Hapsburg. Doi conducatori Jakob Falk si Heinrich
Reimann, au fost tinuti inchisi in Gruningen, o perioada lunga de timp, in ciuda
insistentelor celor din Zurich de a-i executa. In cele din urma ei au fost predati
autoritatilor din Zurich, cu arbitrajul celor din Bern. La data de 5 septembrie, 1528,
ei au fost inecati in raul Limmat.
Alti membrii intemnitati ai Fratilor Elvetieni, au fost predati Consiliului din Zurich
in septembrie 1528. Conrad Winkler, alt lucrator al Fratilor, a fost executat prin
inecare in Zurich pe 20 ianuarie, 1530. El a lucrat cu succes in multe locuri, in
particular in cantonul Bern, unde in iunie 1528, a fost pus la stalpul infamiei, apoi
batut cu nuiele in timp ce era purtat pe stazile orasului.
El a fost condamnat deoarece "impotriva ordinelor, a botezat asa de multe persoane,
incat nu le mai stie numarul" . In urmatoarii cincizeci de ani de la martirajul lui
Heinrich Karpfis si Hans Herzog, sunt putine informatii cu privire la activitatea
Anabaptistilor in cantonul Zurich. In 31 iulie 1588 se adreseaza Consiliului din
Zurich o petitie in care se arata ca activitatea Anabaptistilor creste din ce in ce mai
mult la sate, dar si la orase.
In 1601, 1602, Consiliul din Zurich a publicat alte mandate impotriva Fratilor, iar in
decembrie, acelasi an s-a emis Edictul Anabaptist, care prevedea multe articole
impotriva celor ce colaborau sau deveneau anabaptisti. Ultimul martir al Fratior
Elvetieni, care a fost executat in Zurich, a fost Hans Landis.
In cantonul Zurich, persecutiile au continuat, multi au murit in temnita, iar in
Februarie, 1660, guvernul Elvetiei a trimis o srisoare in Zurich, cerand ca
Anabapistii (menonitii) sa aiba permisiunea de a parasi tara luand cu ei averile lor.
Cererea a fost refuzata. Mai tarziu, multi menoniti din cantonul Zurich au fugit in
Alsacia si Palatine. Multi din primii emigranti care s-au stabilit in Lancaster,
Pennsylvania, in 1710 - 1727 au venit din Zurich.
3.1.3. Fratii Elvetieni in St. Gall

Orasul St.Gall, in partea de est a Elvetiei, a avut pentru o scurta perioada de timp o
larga congregatie, depasind cu mult, ca numar, alte congregatii. Conditiile in care
miscarea Fratilor Elvetieni a aparut si s-a dezvoltat, difera mult de conditiile miscarii
din Zurich si de alte cantoane Elvetiene. Consiliul din St. Gall nu a vazut nici un
motiv de a lua o atitudine netoleranta fata de miscarea Fratilor Elvetieni, asa ca
aceasta miscare a crescut rapid.
Cel mai reprezentativ membru al Consiliului a fost Joachim von Watt, numit Vadian,
care in perioada de inceput cand nu era sub influenta lui Zwingli, era de acord cu
Fratii in ceea ce priveste nebiblicitatea botezarii copiilor si a controlului exercitat de
stat asupra bisericii. In 25 martie 1525, Conrad Grebel a venit in St.Gall si a stat pana
dupa 9 aprilie. El a predicat si a botezat un mare numar de credinciosi. Dupa plecarea
lui Grebel, alt conducator al miscarii, Eberli Bolt din Lachen a venit in St. Gall si a
predicat in oras si in imprejurimi. Multi din ascultatori au fost botezati. In cele din
urma consiliul i-a cerut sa plece din oras, lucru pe care l-a dus la indeplinire. Nu
dupa mult timp a fost prins de catolici in cantonul Schqyz si ars pe rug in data de 29
mai, 1525, fiind primul martir al Fratilor Elvetieni.
Martirajul lui Bolt a avut loc cu 18 luni inainte de cel al lui Felix Mantz, care este
considerat a fi primul martir al Fratilor Elvetieni. Wolfgang Ulimann, a continuat
munca inceputa de Grebel si Bolt. Consiliul din St. Gall, in cele din urma, si-a
schimbat atitudinea fata de Ulimann si ceilalti frati, iar in iunie 1525, persecutia a
fost declansata. Au avut loc exilari, arestari si multi au parasit de buna voie regiunea.
Ulimann a fost exilat de mai multe ori, in cele din urma a fost decapitat in anul 1530.
Deasemenea, o parte din anabaptisti au renuntat la practicarea credintei in mod
public, iar cei mai multi au parasit regiunea.
3.1.4. Fratii Elvetieni in Cantonul Bern
Cantonul Bern este unul din cele mai largi cantoane ale Elvetiei. In zece ani de la
inceputul Miscarii Anabaptiste, cantonul Bern a devenit cel mai puternic centru al
Fratilor. In nici o alta zona a Elvetiei sau Germaniei, Biserica Fratilor Elvetieni nu a
crescut asa de mult, sub o severa persecutie ca in cantonul Bern, in mod special in
Emmental. Consiliul din Bern, a fost de acord cu Reforma inca din primii ani, dar nu
a desfiintat practicile catolice inca cativa ani. Cand au ajuns Fratii in Bern, Biserica
Catolica era biserica de stat. In aprilie 1527, opt Frati din Basel, printre care si Hans
Seckler si Jacob Hochrutiner au sosit in Bern, si nu dupa mult timp au fost arestati.
Haller Berthold, colaboratorul lui Zwingli, intr-o scrisoare adresata acestuia a scris ca
dupa trei ore de discutii cu intemnitatii anabaptisti i-a rugat pe acestia sa nu fie
ofensati de icoanele din biserici care inca nu au fost mutate si ca nu a gasit
argumente biblice pentru a combate invataturile lor. Pentru a-l ajuta pe Haller, dar si
pe ceilalti clerici, Zwingli a publicat in limba latina o replica la Marturisirea de
credinta a Anabaptistilor de la Schleitheim. Dupa cativa ani, Haler si-a schimbat
atitudinea binevoitoare fata de Anabaptisti si a aprobat cele mai severe masuri pentru

suprimarea lor. Primii martiri au fost Hans Secker, Hans Treyer si Heeini Seiler care
au fost inecati in raul Aare in iulie 1529. Pana in anul 1534, toate executiile se faceau
prin inecare. In noiembrie, acelasi an, a fost emis un decret care specifica faptul ca
barbatii sa fie executati prin decapitare, iar femeile prin inecare. Razboiul religios din
1531, unde fortele Protestante au suferit o mare infrangere din partea Catolicilor a
produs un mare soc in randul Protestantilor. Lucrul acesta a creat conditiile unui
viitor progres al anabaptistilor. Zwingli insusi, si-a pierdut viata pe campul de lupta
de la Cappel. Cu toate aceste evenimente, atitudinea autoritatilor a ramas aceeasi.
Consiliul din Bern, vazand ca persecutiile nu dau rezultatele scontate a schimbat
tactica in ceea ce priveste infrangerea miscarii Anabaptiste. In speranta ca o
dezbatere publica ii va convinge de erorile doctrinare, Consiliul din Bern a convocat
o intalnire intre cele doua parti, intalnire care a avut loc la Zofigen intre 1 si 9 iulie
1532. Consiliul a facut public un raport al acestei dezbateri publice. Acest raport al
intalnirii de la Zofingen este una din cele mai importante surse de informare cu
privire la docrinele si practicile Fratilor Elvetieni.
Dupa acesta dezbatere Anabaptistii s-au imprastiat si inmultit in cantonul Bern ca
niciodata pana atunci. O parte din ei au fost execuati prin inec, dar fiindca acestia
sufereau moartea fara teama, grupul lor a continuat sa se inmulteasca. Haller a ezitat
in a-i trimite la moarte pe anabaptisti, si urmand exemplul celor din Strasburg, pe
data de 2 martie,1533, a publicat un mandat care stabilea ca toti Anabaptistii sa fie
instruiti si corectati de catre predicatori in mod prietenos. Daca refuzau sa retracteze,
s-a cerut ca ei sa-si practice credinta pentru ei insasi. Daca refuzau si aceasta erau
condamnati la inchisoare pe viata. Mandatul a fost revocat dupa doua saptamani. A
fost emis un alt ordin in 8 noiembrie,1534 in care se ordona ca toti anabaptistii sa
jure ca sunt de acord si sustin crezul prescris de Consiliu. Fiecare persoana care nu
jura trebuia sa fie arestata. A inceput vanatoarea si au fost acordate recompense
pentru prinderea anabaptistilor. Oglinda Martirilor, contine o lista a Fratilor care au
fost martirizati in Bern din 1529 pana 1571. Lista a fost pastrata de Christian Kropf,
si incorporata in cartea Oglinda Martirilor. In 1651 toate inchisorile din Bern au fost
din nou umplute. Consiluil din Bern a dat ordin ca toti barbatii sa poarte sabie si sa
jure. In 1671 a avut loc o mare migratie a Fratilor in Alsacia si Palatine. O scrisoare
la lui Hans Moser , datata pe 22 iuni 1709,trimisa in Olanda, descrie cat de teribila
era situatia in Elvetia. Regele Prusiei, Frederick I a intervenit pentru menonitii din
Elvetia ca sa fie lasati sa se refugieze in Olanda. Multi menoniti au emigrat in
America in 1711. Totusi, la mijlocul secolului a avut loc o schimbare evidenta spre o
toleranta partiala. Dupa revolutia franceza, Elvetia a devenit republica, schimbare
care a marcat incetarea persecutiilor.
3.1.5. Anabaptistii Evanghelici in Sudul Germaniei
In Sudul Germaniei, orasul Strasburg in Alsacia, a fost principalul centru anabaptist.
Orasul Augsburg, Bavaria, este considerat a fi un alt punct central al miscarii
Anabaptiste. Primul lider anabaptist care a lucrat si botezat in Augsburg a fost Hans
Denck. In luna mai, 1526, Hans Hut, in timpul unei sederi de trei zile Augsburg s-a
intalnit cu Denck, fiind botezat de acesta. Hans Hut a lucrat ca evanghelist si a avut

un mare succes in sudul Germaniei si in Austria. In februarie, 1527, s-a intors in

Augsburg unde a botezat multe persoane, printre care fostul calugar Sigmund
Salminger. Amandoi au fost alesi ca lucratori in Biserica Anabtista. Eitelhans
Langenmantel, unul din nobili, convertit de Hut, a scris mai tarziu o mica lucrare in
apararea doctrinei anabaptiste evanghelice. El a murit ca martir in aprilie, 1528 la
Weissenhorn.
Anul urmator, in duminica Pastelui, un grup de 86 persoane au fost prinse si
incarcerate. Leopold Schnieder a fost martirizat in 15 aprilie, 1528. Restul celor care
au fost inchisi, dupa ce au fost chinuiti au fost exilati. Foarte multi refugiati din
Augsburg au plecat in orasele germane de sud, dar aproximativ 100 s-au stabilit la
Stasburg. Cei ramasi aveau intalniri de inchinare in padure sau intr-o cariera de piatra
langa satul Goegginger.Inainte de persecutie, Hans Hut s-a reantors la Augsburg,
lucrand cu succes in Austria de Sus si alte regiuni ale Germaniei si Austriei.
Spre sfarsitul anului 1526 a avut loc o dezbatere publica cu Balthasar Hubmaier al
Bergen, Moravia, aparand principiul nonrezistentei. Intre acesti doi lideri anabaptisti
a mai avut loc alta confruntare la castelul Nikolsburg. Hut a mai lucrat si in Viena,
dar s-a intors in Augsburg, unde in 16 septembrie, 1527 a fost inchis. A murit in
inchisoare si trupul lui a fost ars pe rug in 7 decembrie 1527.
La scurt timp de la inchiderea lui Hans Hut, a avut loc o conferinta anabaptista,
prezidata de Hans Denck. Deoarece la scurt timp un mare numar din participanti au
fost martirizati, conferinta aceasta este cunoscuta sub numele de Sinodul Martirilor.
Se pare ca au fost puncte de vedere diferite si nu sunt multe informatii in legatura cu
subiectele discutate. In ceea ce-l priveste pe Hans Denck, el a plecat la Basel, si dupa
doua luni de la aceasta conferinta a renuntat la invatatura anabaptista cu privire la
nevoia botezului credinciosilor.
In periada 1544 - 1556, Pilgrim Marpeck a lucrat in Augsburg. In orasele Germaniei
de sud ca Regensburg, Ulm, Memmingen, Worms, si altele au existat congregatii
anabaptiste. Sub Electorul Frederich II, Biserica Luterana a devenit biserica de stat.
In incercarea de a-i castiga pe anabaptisti de partea Luteranilor, a fost organizata o
dezbatere publica la Pfeddersheim in 1557. Acesta disputa a fost fara succes.
Electorul Frederich III, a abolit luteranismul si Biserica lui John Calvin a devenit
biserica de stat. O noua dezbatere publica, tot fara rezultat a avut loc intre 28 mai si
19 iunie 1571 la Frankesthal in Palatine. Anabaptistii au refuzat sa accepte crezul
oponentilor lor si au fost amenintati cu severe persecutii.
3.1.6. Anabaptistii evanghelici in Austria
In primavara anului 1526 se gasesc urme ale muncii anabaptistilor evanghelici pe
valea raului Inn, in Tyrol. Guvernantii acestei provincii au publicat un strict edict
impotriva Fratilor, in noiembrie, 1527. Leonard Shiemer, un invatat si distins
evanghelist a fost prins de autoritatile din Rattenburg in Tyrol. El a recunocut ca a

botezat multe persoane in Austria si Bavaria.

In ianuarie, 1528 a fost executat prin decapitare. Cateva saptamani mai tarziu, Hans
Schlaffer, alt predicator zelos a fost ars pe rug la Schwatz in aceeasi provincie.
Pilgrim Marpeck a fost botezat in aceasta perioada la Rattenberg.
Hans Hut a fost unul din cei mai activi misionari din provinciile austriece. El a facut
geseala de a stabili data reintoarcerii a lui Hristos. Din anumite texte din Daniel, Hut
a calculat ca pedeapsa asupra crestinatatii va veni prin invazia turcilor, iar dupa
aceasta Isus va reveni. Hans, dupa cum s-a mentionat, a murit in inchisoare.
George Blaurok a fost martirizat in Tyrol. El a fost unul din primii lideri ai Fratilor
Elvetieni. A fost torturat cu salbaticie, apoi ars pe rug. Persecutiile din Tyrol au fost
printre cele mai severe. In februarie, 1530, autoritatile din Tyrol au raportat la Viena
ca sapte sute persoane, barbati si femei au fost martirizati in provincie si multi au
emigrat in Moravia. Dupa anul 1533, anabaptistii din Tyrol au facut parte din grupul
Huterit. Desi nu au putut stabili o colonie ei au fost destul de organizati.
In anul 1592 o mare prigoana impotriva anabaptistilor a inceput in Moravia. Migratia
spre acesta regiune a scazut simtitor. Dupa razboiul de 30 ani, Moravia a incetat a
mai fi o zona de refugiu pentru Anabaptisti.
3.1.7. Anabaptistii evanghelici in Olanda.
Datorita eforturilor evanghelistice ale lui Hofman, anabaptismul a ajuns in Olanda.
In luna mai, 1530, Hofman a avut ocazia sa viziteze cea mai mare biserica din
Emden, unde a botezat 300 persoane. Inainte de aceasta anabaptismul era necunoscut
in nordul Germaniei si Olanda.
Deoarece melchioritii erau singura grupare despartita de Biserica Catolica, Obbe
Philip si fratele sau Dirck s-au alaturat acestei miscari. Cand previziunile lui
Hofmann, cu privire la vremea sfarsitului nu s-au adeverit, Obbe Philips si alti
prieteni au renuntat la melchiorism. Prin studiul independent al Scripturilor ei au
capatat lumina cea adevarata. El a devenit fondatorul Bisericii Mennonite din
Olanda. Ei au fost numiti Obbeniti inainte de a fi numiti Mennoniti.
Obbenitii existau deja de doi ani atunci cand Menno Simmons s-a convertit si
botezat. Este de remarcat faptul ca intre Obbeniti si Fratii Elvetieni a existat o mare
asemanare in ceea ce priveste doctrina si practica, cu toate ca nu a fost nici o legatura
intre ei. Nici Obbe Philips nici Simons Menno nu erau familiari cu scrierile Fratilor
Elvetieni, nici cu scrierile lui Balthazar Hubmaier. Este evident faptul ca nu prin
influienta Fratilor Elvetieni a ajuns Obbe Philip la aceleasi invataturi cu ale Fratilor
Elvetieni. In acea vreme, in Tarile de Jos existau cel putin trei secte anabaptiste.
Aceste grupari anabaptiste, numite si eschatologice vor fi prezentate intr-un capitol
separat.

3.1.7.1. Menno Simons.

Menno Simons a fost cel mai important conducator al gruparii Anabaptiste din cadrul
Reformei Radicale, dar nu a fost nici primul, nici cel mai original exponent al acestei
miscari. Menno s-a nascut in 1496, la patru ani dupa ce Cristofor Columb a
descoperit America, la exact 13 ani dupa nasterea lui Luther, si cu 13 ani inaite de
nasterea lui Calvin. El a fost fiul unui bacan din satul Witmarsum, aflat la numai 12
Km distanta de Marea Nordului. Cunoastem putine lucruri despre educatia timpurie a
lui Menno. Probabil ca a studiat la Bolssward, in scoala manastirii, nu departe de
casa. A reusit sa invete destul de bine latina, se descurca in greaca, dar nu cunostea
ebraica. De asemenea, cunostea destul de bine scrierile anumitor parinti bisericesti,
ca Tertullian, Ciprian, si Eusebiu. Menno pretinde ca nu a citit Biblia, decat dupa doi
ani de la ordinarea sa ca preot, desi, bineinteles, trebuia sa fi cunoscut pasaje din ea
datorita liturghiei romane. Menno a fost ordinat preot al bisericii romane in martie
1524, cand avea 28 ani. Chiar de la inceput a fost numit preot paroh in satul Pingium,
unde se nascuse tatal sau. Aici a slujit sapte ani, inainte de a fi chemat preot in satul
natal, Witmarsum, in 1531. In acest timp, Menno si-a facut datoria de preot de tara si
si-a facut-o destul de bine, mutarea la Witmarsum fiind un fel de avansare. In acelasi
timp, el si-a petrecut vremea cu tot felul de lucruri nedemne de un preot, cum ar fi
bautura, jocul de carti. Menno a marturisit mai tarziu ca si dupa ce a inceput sa
citeasca Sfintele Scripturi: "am avut acea cunoastere doar prin placerea si dezmatul
la care ma indemna tineretea, intr-o viata murdara, senzuala, nefolositoare si nu am
cautat altceva decat propriul castig, o viata usoara, favorurile oamenilor, nume si
faima, asa cum fac toti cei ce conduc o astfel de corabie." Se pare ca a fost un fel de
conducator innascut, desi, asa cum marturiseste chiar el, a fost " un domn si un print
al Babilonului". "Toata lumea ma cauta si ma dorea. Lumea ma iubea, iar eu o
iubeam la randul meu... Eram primul printre oameni, chiar si printre cei mai in
varsta. Toti ma cinsteau. Cand vorbeam eu, ei taceau. Cand mergeam undeva,
veneau cu mine. Cand faceam semn cu mana sa plece, plecau. Tot ce doream,
faceau." Mai tarziu, Menno si-a dat seama ca si Eclesiastul ca toate acestea nu sunt
decat "desertaciune". Cand acest bon vivant a devenit un bun crestin, si-a pierdut toti
prietenii. "Inainte eram ridicat in slavi, acum abandonat... Odinioara eram prieten,
acum devenisem dusman." Ca si Luther, Zwingli si Calvin, Menno a trebuit sa se
lupte cu Evanghelia. Biografii lui Menno se intreaba de ce i-a trebuit atat de mult
timp sa o rupa cu Biserica Romana si sa imbratiseze cauza anabaptista.
Putem intelege mai bine cariera de mai tarziu a lui Menno, daca analizam cu atentie
procesul care a dus la aceasta decizie. Exista trei evenimente si idei importante in
dezvoltarea constiintei lui Menno despre Biserica adevarata si rolul lui in aceasta. Ca
in cazul celorlalti reformatori, Euharistia a jucat un rol important in procesul ruperii
de Roma. In 1525, chiar in anul in care Grebel si Mantz organizau primele adunari
anabaptiste in Elvetia, Menno a inceput sa aiba indoieli cu privire la doctrina
transsubstantierii.
"Ori de cate ori tineam in mana painea si vinul la mesa, imi venea in minte gandul
ca nu sunt trupul si sangele Domnului. Credeam ca diavolul imi sugereaza asa ceva,

credeam ca astfel de ganduri ma vor rupe de credinta mea. M-am spovedit de multe
ori, am suspinat si m-am rugat: dar aceasta idee nu-mi iesea din minte."
Faptul ca Menno a avut astfel de idei "eretice" nu era ceva neobisnuit, deoarece
prezenta reala la lui Hristos in elementele Cinei era pusa sub semnul intrebarii in
diferite cercuri din Olanda. Nu mai tarziu, Cornelius Hoen, conducatorul
sacramentarienilor olandezi, promova ideea ca painea si vinul din Euharistie sunt
doar simboluri ale suferintelor si mortii lui Hristos. Nu stim daca Menno cunostea
invataturile lui Hoen, dar stim ca a citit cateva din invataturile lui Luther. In
"captivitatea babiloniana" a Bisericii (1520), Luther afirma ca transsubstantierea nu
este decat o opinie omeneasca, de vreme ce nu se bazeaza nici pe Scripturi, nici pe o
ratiune sanatoasa. Mai tarziu, Menno a declarat ca scrierile lui Luther l-au ajutat sa
inteleaga ca "poruncile omenesti nu ne pot lega de moartea vesnica". El nu a fost de
acord cu sacramentul oficiat la altar, ci a adoptat o pozitie mai apropiata de cea a lui
Zwingli. Cu toate acestea indoiala lui Menno cu privire la doctrina transsubstantierii,
constituie o ruptura importanta de mesa romana, pe care mai tarziu o desrie in felul
urmator:
"Da, am spus unui lucru creat, slab, pieritor, care a venit din pamant, care a fost
macinat intr-o moara, care a fost copt de foc, care a fost mestecat de dintii mei si
digerat de stomacul meu, adica unei imbucaturi de piine: tu m-ai mantuit.... O,
Doamne, multi ani de zile asa m-am jucat eu, un biet pacatos nenorocit, cu tarfa
Babilonului. Menno ar fi putut sa ramana in Biserica Romana daca nu s-ar fi indoit
si de un alt stalp al traditiei bisericesti, botezul nou - nascutilor. In 1529, Menno a
citit o carte scrisa de un predicator din sudul Germaniei, Theobald Ballicanus, care il
cita pe Ciprian ca fiind un aparator al botezului adultilor. Totusi, un alt eveniment,
mult mai apropiat de realitatea imediata, a fost catalizatorul care l-a determinat pe
Menno sa se gandeasca la acest subiect. In 20 martie, 1531, in orasul Leeuwarden,
capitala provinciei olandeze Friessland, un croitor itinerant pe nume Secke Freerks, a
fost decapitat pentru ca fusese botezat a doua oara. Mai tarziu Menno comenteaza,
"Mi s-a parut foarte ciudat sa aud pe cineva vorbind despre un al doilea botez"
Freerks fusese re-botezat in Emden de unul din ucenicii lui Hofmann. Menno spune
despre el ca a fost un erou pios si devotat. Executia brutala a lui Freerks, trebuie sa fi
produs asupra lui Menno o impresie de durata. Oricum, el a inceput sa studieze
pentru a vedea care sunt bazele pentru botezul nou-nascutilor. A examinat
argumentele lui Luther, Zwingli si Bullinger, si le-a gasit nesatisfacatoare. S-a sfatuit
cu un preot din Pingium. In cele din urma "am cercetat Scripturile cu rabdare si mam gandit la aceasta problema cu toata seriozitatea." Astfel, a ajuns la concluzia ca
"toti s-au inselat in privinta botezului nou nascutilor"
Faptul ca Menno a apelat la Scripturi a fost un pas impotant in pelerinajul sau. El a
inceput sa predice din Scripturi, pana acolo incat si-a castigat reputatia de
"predicator evanghelic", desi, spunea el mai tarziu, nu eram demn de o asa numire,
deoarece predicarea mea din acea vreme era "fara duh si fara dragoste" si nu dadea
nici o roada buna. Avand noi convingeri despre Cina Domnului si despre botez,

totusi Menno nu s-a despartit de biserica Romei pana cand nu a fost ravasit de
evenimentele legate de tragedia de la Munster.
In 1532, cativa oameni din jurul satului Witmarsum au fost rebotezati. Unii dintre ei,
printre care se afla si fratele lui Menno, Peter Simmons, au fost prinsi in valoarea
evenimentelor cauzate de imparatia revolutionara a celor doi Jani din Munster. In 30
Martie1535, un grup de anabaptisti violenti au capturat vechea manastire din
Bolsward. Timp de opt zile ei s-au impotrivit asalturilor autoritatilor, dar in 7 Aprilie
manastirea a fost recucerita, iar radicalii ucisi cu brutalitate. Printre ei se afla si
fratele lui Menno. Acest eveniment a produs o criza in viata lui Menno.
"Dupa ce sangele acestor oameni a intrat in pamant, desi nu intelegeam prea bine,
am simtit atat de deslusit in inima mea ca nu mai puteam suporta si ca nu mai
puteam sa-mi gasesc linistea sufleteasca. M-am gandit la viata mea necurata, la
viata mea carnala, de asemenea m-am gandit la toate doctrinele pline de ipocrizie si
de idolatrie pe care inca le practicam pentru a-mi asigura imaginea de om evlavios,
care, de fapt, era lipsita de continut. Am vazut pe acesti copii plini de zel, care, desi
greseau, isi consacrau de buna voie vietile doctrinelor si credintei." Menno si-a dat
seama ca nu a trait in lumina pe care tocmai o primise. El l-a implorat pe Dumnezeu
s-l ierte si sa-i dea o viata noua in Hristos: "Inima tremura in mine. Cu suspine si
lacrimi m-am rugat lui Dumnezeu, sa-mi dea mie, unui pacatos caruia ii pare rau,
darul harului Sau, sa-mi dea o inima curata si, prin meritele sangelui lui Hristos, sami ierte umblarea gresita si viata usuratica pe care am dus-o si sa-mi dea
intelepciune, Duh, curaj si un spirit barbatesc, pentru ca sa-I predic cu toata curatia
Numele preaanaltat si Cuvantul Sau curat si sfant si sa fac cunoscut tuturor
adevarul si slava Sa. Din aprilie 1535 pana in ianuarie 1536, ca preot la
Eimarssum, Menno a incercat sa initieze o reforma evanghelica. Inainte se prefacuse
si facuse compromisuri, acum vorbea clar si fara retinere. Prima sa scriere
"Blasfemia lui Jan van Leyden", este din acea perioada. Acest este un tratat incitant
in care Memmo opune imparatia lui Hristos falselor pretentii ale "regelui Jan".
Menno a scos in evidenta caracterul necrestin a ceea ce am putea numi "filosofia
sabiei" si a indemnat la o viata de supunere:
"Ne este interzis sa luptam cu arme lumesti..... Un singur lucru as vrea sa stiu de la
voi: sunteti botezati pe sabie sau pe cruce ? Fiecare din voi sa se pazeasca de
doctrina sabiei, a impotrivirii si a tot soiul de astfel de lucruri care nu sunt altceva
decat o floare minunata sub care se ascunde un sarpe veninos, care si-a strecurat
veninul in trupurile multora."
In aceeasi luna in care Jan van Leyden a fost torturat de moarte, Menno s-a rupt
definitiv de Biserica Romei. Era cuprins de mila fata de "turma condusa gresit" care
rataceste fara sa aiba un pastor. La un an dupa ce si-a parasit parohia din Witmarsum
pentru a deveni un evanghelist itinerant, sapte sau opt frati anabaptisti de langa
Groningen l-au rugat sa accepte slujba de pastor al micii lor comunitati. Dupa un
timp in care s-a luptat cu aceasta decizie, Menno spune: "Am acceptat si astfel am
inceput sa botez si sa dau invatatura, sa lucrez cu talentele mele limitate pe ogorul

Domnului, sa asist la construirea Cetatii Lui sfinte si a Templului Sau si sa repar

zidurile daramate." Fiind deja botezat, Menno a fost ordinat cum se cuvine, probabil
de Obbe Philips care, impreuna cu fratele sau Dirck, sunt cunoscuti ca si conducatori
spirituali ai anabaptistilor olandezi, care nu erau de acord cu miscarea de la Munster.
Asa cum arata George Williams, Menno, ca multi alti preoti romani, a devenit nu
doar un anabaptist, ci si un reordinationalist. La cativa ani dupa ce l-a ordinat pe
Menno, Obbe Philips a fost profund dezamagit de rupturile din interiorul miscarii
anabaptiste si a parasit fratietatea. Fratele Dirck nu s-a dezis de credinta si a devenit
cel mai bun colaborator al lui Menno. El a fost si un mare teolog, poate mai creativ
decat Menno, dar, cu siguranta, mai putin influent decat acesta.
De la ordinarea sa in 1537, pana la moartea sa in 1561, Menno a exercitat o influenta
remarcabila asupra anabaptistilor din Oland si din Nordul Germaniei. In toti acesti
ani a fost vanat ca un eretic periculos, de aceea predica noaptea in intalnirile secrete
ale fratilor si ale surorilor, botezand noi credinciosi in paraiele de la tara si pe
marginea lacurilor, intemeind biserici noi si ordinand pastori din Amsterdam in
Cologne si in Danzig. Cind ne gandim la toate pericolele prin care a trecut Menno,
ne miram ca a murit totusi de moarte buna la 66 de ani. O scrisoare adresata Mariei,
regenta Olandei, datata la 19 mai 1541 arata clar pericolele prin care trecea Menno:
"Doamna, erezia blestematei secte a Anabaptistilor, care in ultimii cinci sau sase ani
s-a raspandit in tinutul Friesland....ar fi fost fara indoiala eradicata, daca un fost
preot, Menno Symonsz, care este unul din principalii conducatori ai sectei susnumite si care de trei sau patru ani este fugar, nu sa-r fi abatut prin aceste parti o
data sau de doua ori pe an ca sa-i duca pe bietii oameni simpli si nestiutori in
ratacire. Pentru a-l prinde pe acest om, noi am oferit o mare suma de bani, dar pana
acum fara succes. De aceea me-am gandit la ideea sa promitem ca oferim iertarea
unora din cei dusi in ratacire.... daca reusesc sa infunde temnita cu numitul Menno
Symonts.
Astfel de intrigi si de hartuiri l-au urmarit pe Menno oriunde mergea. In 1542,
imparatul Carol V-lea a emis un edict prin care oferea o suta de guldeni de aur pentru
arestarea lui Menno. Acesta spunea despre sine ca este un om "fara adapost". Dar
Menno trebuia sa se gandeasca si la altii. Sotia sa, Gertrude, si cei trei copii aveau
aceeasi soarta. In 1544, se plangea ca "nu pot gasi nicicum o cocioaba in care
sarmana mea sotie si copilasii mei sa fie in siguranta un an sau chiar o jumatate de
an."
Sotia si doi din copii au murit inaintea lui. Chiar de la inceputul carierei sale, Menno
si-a dat seama ca un crestin adevarat nu poate evita crucea. "Daca Hristos, Capul, a
suferit torturi, groaza, mizerie si suferinta, cum se poate ca slujitorii, copiii si toti cei
ai Lui, sa astepte sa traiasca in pace si libertate ?
Teologia lui Menno Simmons.

Asemenea celorlalti reformatori, teologia lui Menno este situationala; ea s-a

dezvoltat in contextul implicarii lui active in viata Bisericii. Scrierile lui reflecta
greutatile de-a lungul unei cariere extrem de dificile. Menno nu a avut niciodata
liniste pentru a scrie volume intregi pline de elocinta si inteligenta sau pentru a
construi o teologie sistematica. Cu toate acestea, el a scris cu perseverenta si istetime,
atat despre mostenirea anabaptista timpurie, cat si despre contextul mai larg al
traditiei crestine, dar in mod special a scris despre implicarea sa masiva in citirea
Scripturilor. El a scris aproape 25 carti, pe langa numeroase scrisori, meditatii si
cantari. Pe pagina de titlu a tuturor scrierilor sale, el a scris textul lui Pavel din 1
Corinteni 3.11: Caci nimeni nu poate pune o alta temelie decit cea care a fost pusa si
care este Isus Hristos. Acest verset a devenit motto-ul vietii si teologiei sale.
In 1540, Menno a publicat ceea ce avea sa devina cea mai influenta scrierea sa Dat
Fundament des Christelycken sau Bazele credintei crestine. Acest tratat poate fi
comparat cu prima editie a Institutelor lui Calvin, publicate doar cu patru ani mai
devreme. Era un tratat "la zi", potrivit cu acele vremuri, si un fel de instruire
catihetica pentru noii credinciosi. Calvin a scris un fel de cuvant inaintea Regelui
Francisc I pledand in favoarea tolerantei pentru protestantii persecutati in Franta.
Menno, de asemenea se adresa parintilor si magistratilor ai caror agenti ii vanau si
persecutau pe anabaptisti. El ii indemna la toleranta in virtutea faptului ca
impartasim cu totii aceeasi umanitate: si anabaptistii sunt oameni, si ei au nevoie de
odihna si de pace, cel putin pentru sotiile si copiii lor, si ei se tem de moarte ca si
ceilalti oameni. Totusi, ei trebuie sa indure zilnic amenintarea sabiei stapanilor si
printilor. Menno a spus clar ca vorbeste in numele anabaptistilor pasnici, care nu
opun rezistenta si condamna in mod explicit actiunile celor de la Munster: "sabia,
poligamia, o imparatie si un imparat de afara, precum si multe alte greseli pentru
care au de suferit multi cei nevinovati." "Bazele docrinei crestine", este o apologie in
favoarea acelor anabaptisti care stiu sa aleaga calea crucii si nu a sabiei. Menno a
recunoscut legitimitatea autoritatilor civile si a indemnat la ascultare fata de ele in
toate domeniile care nu prejudiciaza cerintele credintei. Autoritatile nu au fost
sensibilizate si prigoana impotriva anabaptistilor a continuat. Adevarata influenta s-a
exercitat asupra credinciosilor care au gasit in ea un rezumat al teologiei anabaptiste
si al regulilor din biserica lor. Aceasta carte a fost tradusa de cateva ori in sec. al
XVI-lea, fiind capodopera lui Menno. Mai devreme, el a publicat cateva tratate
pentru a clarifica pozitia doctrinala a anabaptistilor. Printre ele amintim: Invierea
spirituala (1536), in care Menno pune in contrast invierea trupeasca de la sfarsitul
vremurilor si invierea spirituala din pacat intru "viata noua si schimbarea inimii;
Meditatie la psalmul douazecisi cinci (1537), o exegeza personala a psalmului 25,
modelata dupa stilul "Confesiunilor" lui Augustin; "Nasterea cea noua" (1537) in
care combate "balegarul urat mirositor care sunt poruncile si legile oamenilor" si ii
indeamna la pocainta si regenerare. Ultimile scrieri ale lui Menno devin mai
polemice, in masura in care trebuia sa-si defineasca punctele de vedere impotriva
diferitilor oponenti. Unele din scrierile lui sunt scrise impotriva altor anabaptisti, de
exemplu David Joris, care credea ca este "David" cel escatologic si care a atras de
partea lui pe multi nemultumiti de la Munster. Adam Pastor, un fost preot pe care
Menno l-a ordinat ca lucrator in biserica a ajuns sa se indoiasca de divinitatea lui

Hristos. Impotriva lui, Menno a scris a sa "Marturisire a Dumnezeului Triunic"

(1550). Celelalte scrieri a lui Menno sunt sfaturi pastorale despre disciplina bisericii,
spiritualitate (Cum sa-i iubim pe copii 1557; Meditatii si rugaciuni pentru timpul
mesei 1557; si suferinta - Marturia crestinilor aflati in suferinta 1552; Marturia
crestinilor aflati in suferinta (1544).
Principalele teme ale teologiei sale au fost:
a. O viata noua.
O caracteristica comuna tuturor ramurilor Reformei radicale este accentuarea
puternica a procesului de interiorizare a mantuirii. Pentru toti radicalii, adevaratul
crestinism este ipso facto personal, experential si individual. Practicarea botezului
adultilor le-a adus numele de anabaptisti, dar ei insistau in mod clar ca trairea vietii
noi trebuie sa aiba loc inaintea botezului cu apa. Botezul poate avea loc uneori ca
punct culminant al convertirii, un proces care deseori presupune o munca emotionala
intensa. Asa cum am vazut, botezul lui Menno a fost precedat de lupta launtrica, de
suspine, plans si rugaciune pana cind "Dumnezeul milei ... mi-a atins inima, mi-a dat
o minte noua, m-a smerit, si, plin de har, m-a chemat pe calea cea stramta a vietii.
In 1848, istoricul Max Gobler a recunoscut "caracteristica esentiala a bisericii
anabaptiste este accentul puternic pus pe actul convertirii, si al regenerarii
personale al fiecarui crestin prin Duhul Sfant." Procesul convertirii implica doua
momente care se intrepatrund: credinta si pocainta. Credinta este insusirea launtrica a
Evangheliei, pe care Menno o defineste ca fiind "binecuvantata vestire a favorurilor
lui Dumnezeu fata de noi si a iertarii pacatelor prin Isus Hristos" Atunci cand
pacatosul se bazeaza din toata inima pe harul lui Dumnezeu si pe promisiunile sale
"inima este reinoita, convertita, justificata, devine evlavioasa, plina de pace si de
bucurie, se naste un copil al lui Dumnezeu, care se apropie cu toata puterea de
tronul harului, si astfel devine mostenitor impreuna cu Hristos si are viata vesnica."
Credinta este raspunsul pozitiv la harul lui Dumnezeu, dar este incompleta fara actul
anterior al pocaintei,sau cum o numeste Menno, penitenta adevarata. El ii combate pe
acei ce au doar o "credinta istorica", care nu ofera nici un fel de dovezi in favoarea
unei vieti schimbate. Astfel, pocainta implica o schimbare a vietii, nu are nimic de-a
face cu practicile religioase externe, cum ar fi: "posturile ipocrite, pelerinajele, tot
felul de citiri ca Tatal Nostru sau Ave Maria, participarea frecventa la mesa,
spovedaniile". Acestea sunt porunci omenesti, zadarnice si lipsite de semnificatie.
Adevarata pocainta are "putere si se vede in fapte"
In tratatul "Adevarata credinta crestina" Menno prezinta zece cazuri de credinta
adevarata, extrase din Biblie, cinci din Noul Testament, cinci din Vechiul Testament.
Pentru a intelege doctrina lui Menno despre mantuire, trebuie sa trecem in revista
conceptia lui despre pacat. Menno facea distinctie intre patru feluri de pacat. Primul
este natura corupta, pacatoasa pe care o mostenim prin nastere incepand de la Adam.

Menno accepta termenul teologic traditional de pacat originar, ca o desemnare

potrivita a acestei coruperi. Menno credea ca in Gradina Eden, Adam si Eva au fost
muscati de sarpele satanic si astfel au devenit purtatorii unei naturi pacatoase, supuse
mortii vesnice "astfel incat noi, urmasii lor, suntem nascuti dintr-o natura
pacatoasa, otraviti de sarpe, inclinati spre rau, si prin natura copii ai iadului, ai
diavoluilui si ai mortii vesnice."
Prin natura, copiii se razvratesc impotriva Cuvantului lui Dumnezeu si au inclinatii
spre incapatanare si egoism. Toate aceste lucruri par traditionale, dar, la un anumit
punct, Menno se indeparteaza de doctrina ortodoxa a pacatului originar. Desi toti
oamenii au mostenit natura pacatoasa care duce inevitabil la pacatele de acum,
moartea lui Hristos pe cruce indeparteaza "vina" pacatului originar pentru toata
lumea. Acesta este unul din argumentele forte ale lui Menno pentru a nu boteza nounascutii. Desi nu sunt capabili nici de credinta, nici de botez, nou-nascutii sunt intr-o
"stare de har", pana ajung "la varsta la care pot face distinctia intre bine si rau".
Nimeni nu este condamnat datorita pacatului originar, indiferent cat de devastatoare
si de lunga durata pot fi efectele lui. Numai cei care sunt capabili de responsabilitate
morala si cei care isi pot asuma decizii etice pot fi invinovatiti. Pacatul originar este
"mama" pacatelor actuale, asa cum ne arata Menno prin a doua categorie. Pacatele
actuale sunt roada carnii (Galateni,5). Printre ele se numara adulterul, pofta rea,
zgarcenia, ura, invidia, hotia, crima si idolatria. Acestea sunt pacate facute cu voia si
este nevoie de condamnarea dreapta a lui Dumnezeu, daca nu intervine pocainta.
Numai fiind nascuti din nou prin pocainta si credinta adevarata, crestinii pot "rezista"
pacatului si pot sa nu moara din cauza pacatelor actuale. Cel care traieste nasterea din
nou este transferat din "Adam in Hristos". Omul regenerat "nu mai traieste in
conformitate cu natura lui veche si corupta mostenita de la Adam cel pamantesc, ci
in conformitate cu natura noua si dreapta a lui Adam cel ceresc, Isus Hristos"
Inseamna acest lucru ca adevaratii credinciosi sunt capabili de perfectiune ? Menno
neaga acest lucru, de vreme ce si dupa convertire ramanem cu natura pacatoasa, dar
aceasta nu mai trebuie sa domine. Acest lucru il determina pe Menno sa introduca
cea de-a treia categorie de pacate: greselile omenesti pe care le gasim zilnic intre
sfinti, printre cei nascuti din nou. Credinciosii pacatuiesc, dar nu in acelas fel cu
necredinciosii (adica cu detasare si indrazneala). Viata crestina este o lupta continua
pentru sfintenie si sfintire: "Ei isi innoiesc din ce in ce mai mult sarmana viata
slabita, dupa chipul Celui ce i-a creat... Ei se imbraca cu Hristos si il marturisesc pe
El, natura, duhul si puterea Lui, prin tot ceea ce fac" Sfintii nu sunt respinsi de
Dumnezeu datorita greselilor lor pacatoase, atata vreme cit ei suspina, le pare rau de
ceea ce au facut si Il implora pe Dumnezeu sa-i ierte. Totusi exista a patra categorie
de pacate, prin care cel credincios poate "sa cada din har datorita egoismului si
rautatii." Acesta este pacatul apostaziei, pacatul impotriva Duhului Sfant. Cel care
comite acest pacat, care presupune rautate fatisa si denigrare a lui Hristos, va primi o
dreapta rasplatire, condamnarea vesnica. Menno a accentuat intotdeauna tema
fundamentala a soteriologiei sale: adevarata credinta evanghelica produce o roada
adevarata si evanghelica; credinta adevarata nu poate fi lenesa, ea schimba,
reinoieste, purifica, sfinteste, si justifica din ce in ce mai mult; toti cei care prin
nasterea din nou sunt altoiti in Hristos, sunt mladite pline de rod a adevaratei vite.

Menno afirma acest lucru nu doar ca un principiu pozitiv, ci traseaza si implicatiile

lui negative: daca nu faci ceea ce iti porunceste Hristos, aceasta este dovada faptului
ca nu crezi cu adevarat in El, desi tu sustii contrariul. Credinta si roadele ei sunt
inseparabile. Menno si anabaptistii, in general, nu accepta doctrina forensica despre
justificarea numai prin credinta propusa de Luther, deoarece ei o vad ca un
impediment in calea unei credinte "vii", care se vede intr-o traire sfanta. Menno
combate in mod evident faimoasa respingere de catre Luther a epistolei lui Iacov, ca
fiind o epistola de paie. "Luteranii marturisesc si cred ca doar credinta mantuie, fara
nici un fel de ajutor din partea faptelor. Ei accentueaza acesta doctrina in asa fel incat
s-ar parea ca faptele nici macar nu sunt necesare; da, credinta este de asa natura incat
nu mai poate tolera nici o fapta in preajma ei. Astfel, foarte importanta si cat se poate
de serioasa epistola lui Iacov este apreciata ca fiind o "epistola de paie". Ce tampenie
curajoasa! Daca doctrina este de paie, atunci si apostolul ales, slujitorul lui Hristos,
cel care a scris-o si marturisit-o, trebuie sa fi fost un om de paie; este clar ca ziua-n
amiaza mare. Caci doctrina arata caracterul unui om. Menno a fost deranjat de
tendintele antinomiene pe care le-a depistat in stare latenta in doctrina justificarii
forensice a lui Luther sau cel putin modul in care isi insusisera aceasta doctrina multi
luterani pe care ii intalnise.
"Trancanesc un fel de cantare, Der Strick ist entzwei und wir sind frei (Inima ne e
strapunsa, liberi suntem noi acum, slava Domnului), in timp ce berea si vinul le
curge din gurile si din nasurile lor de betivi. Oricine poate canta aceste cuvinte,
indiferent cat de carnal traieste, este un evanghelic bun si un frate scump".
Conceptul anabaptist despre ucenicie, ca fiind o renuntare deliberata la viata cea
veche si o dedicare radicala lui Isus Hristos ca Domn, nu putea tolera un astfel de
abuz fata de harul lui Dumnezeu. In acelasi timp Menno insista asupra faptului ca
mantuirea este prin har si nu prin fapte. "Departe de noi gindul ca ne putem mangaia
cu altceva decat harul lui Dumnezeu prin Isus Hristos."
Menno atribuie intreaga "ordo salutis", de la creatie la viata vesnica, lucrarii harului.
Prin har a fost creat omul cand nu exista, prin har a fost el acceptat in Hristos cand
era pierdut, prin har a fost Hristos trimis pe pamant, prin har primim Duhul Sfant si
prin har dobandim viata vesnica. Intre Menno si ceilalti reformatori exista o diferena
in ceea ce priveste sursa fundamentala sI "modus operandi" a harului. Este
semnificativ faptul ca Menno a inceput lista "momentelor" din istoria mantuirii cu
creatia, si nu cu decretele eterne sau planurile secrete ale lui Dumnezeu. La fel ca
ceilalti adepti ai Reformei radicale, Menno nu era de acord cu doctrinele surori
despre predestinatie si incatusarea liberului arbitru, care face legatura intre principalii
reformatori si augustinienii stricti din traditia Bisericii Romano- Catolice. Menno
respingea cu tarie teoria dublei predestinari: "Sa spun eu oare ca Tu i-ai poruncit
celui rau sa faca lucruri rele, asa cum au spus unii? Doamne fereste!....Apa, focul,
viata si moartea Tu le-ai lasat la alegerea noastra. O, Doamne bun, cat de rau si-au
batut joc de nespusa Ta bunatate, mila vesnica si maiestate atotputernica!" Menno a
fost determinat sa respinga doctrina unei predestinari rigide din doua motive: primul
este ca a simtit ca doctrina aceasta ar dauna bunatatii lui Dumnezeu, facandu-l
autorul raului; al doilea, de asemenea versiunii luteraniene a justificarii, este ca

oferea unei minti frivole ocazia sa-si "continue drumul pe calea cea larga si sa-si
acopere pacatele". In rezumat, putem spune ca Menno a incercat sa echilibreze
balanta intre "indreptatirea adusa fapte" din soteriologia catolica medievala si
determinismul teologic al principalilor protestanti. Mantuirea este prin har nu prin
fapte si totusi este "la alegerea mea" faptul ca accept mijloacele harului lui
Dumnezeu. O buna parte din baptistii englezi ai secolului al XVII-lea au adoptat o
doctrina despre mantuire care nu era departe de a lui Menno. Cuvantul infailibil
Scrierile lui Menno sunt saturate de limbajul si temele Sfintelor Scripturi. Menno ar
putea fi cel mai biblic dintre toti reformatorii radicali, daca am lua in calcul cantitatea
de citate, referinte si aluzii la Scripturi. Biblia a avut un rol decisiv in convertirea lui
Menno si desprinderea lui de Biserica Romana. Acest lucru a dus la revitalizarea
tuturor celorlalte autoritati si traditii omenesti: "Iata, dragii mei frati, ca doctrinele,
sacramentele, vietile sfinte, decretele imperiale, bulele papale, conciliile celor
invatati, practicile de lunga durata, filosofia oamenilor, Origen, Augustin, Luther,
Bucer, temnita, exilul sau crima nu inseamna nimic; pentru ca inainte de toate sta
Cuvantul nepieritor al lui Dumnezeu; repet Cuvantul nepieritor al lui Dumnezeu si
asa va ramane intotdeauna."
Importanta principala a Bibliei in teologia lui Menno are rolul ei crucial in procesul
convertirii. Apeland la analogia dintre Cuvant si samanta din pilda semanatorului
(Luca 8:11), Menno aseamana Scripturile cu samanta spirituala din care se naste o
viata noua. Duhul Sfant implanteaza samanta si face ca aceasta sa aduca rod in
credinta si in pocainta. Chiar de la inceputul miscarii anabaptiste, "predicarea" mai
degraba decat citirea Cuvantului, a dus la acest rezultat. Cand erau adusi in fata
autoritatilor civile, acesti credinciosi needucati isi infruntau judecatorii cu abilitatea
lor de a cita din Scripturi si de a judeca in conformitate cu invatatura lor. Menno si-a
bazat intregul program de reforma pe apelul urgent la autoritatea Scripturii. El si-a
indemnat cititorii, ascultatorii sa nu se increada in traditiile vechi, in bulele papale, in
decretele imperiale sau in "intelepciunea celor invatati", ci numai in Cuvantul
infailibil al lui Dumnezeu
Faptul ca Menno respingea cu fermitate traditia liturgica a bisericii se bazeaza pe
aplicarea stricta a principiului ca ceea ce Biblia nu stabileste in mod special nu
trebuie permis. Multi din anabaptisti au recurs la un literalism simplist in
interpretarea Scripturilor. Acest lucru a dus la practici extreme, cum ar fi poligamia
de la Munster si incidentul petrecut la Ansterdam, cand unii alergau goi pe strazile
orasului (bazat pe Isaia 20:2-3). Menno nu a fost de acord cu acesti extremisti, dar a
insistat ca interdictia lui Isus de a jura si indemnul la a nu opune rezistenta sa fie
urmate literal. Principiul sau hermeneutic de baza era Hristocentric. "Doctrinele
Vechiului Testament si ale Noului Testament explicate corect si in conformitate cu
intentia lui Hristos si a apostolilor sai este benefica atat pentru doctrina cat si
pentru mustrare."
Intelegerea lui Menno in ce priveste Scriptura, s-a dezvoltat in dialog cu cea a
principalilor reformatori, pe de-o parte, si cu cea a spiritualistilor radicali, pe de alta.
In ciuda faptului ca toti au fost de acord cu principiul "sola scriptura", abordarea

Bibliei de catre Menno difera de cea a principalilor reformatori in trei aspecte.

In primul rand, el ii mustra pe reformatori pentru ca folosirea Scripturii de catre
acestia a fost minimalizata de traditii umane si de invatatura zadarnica.
In al doilea rand, in ce priveste interpretarea Scripturii, pentru Menno, Noul
Testament era mai important decat Vechiul Testament.
In al treilea rand, Menno, accepta scrierile apocrife ca fiind canonice. Reforma
radicala, ca miscare radicala ce s-a inspirat din unele curente ale pietatii medievale, a
continuat sa considere cartile apocrife ca fiind pe deplin inspirate, ca parte integranta
ale Cuvantului lui Dumnezeu "care nu poate fi incovoiat, nici frant. Influenta de
durata a acestei traditii este demonstrata prin faptul ca unii menoniti isi bazeaza
slujba de casatorie pe cartea Tobit. Menno a fost obligat sa sublinieze sensul figurat
si caracterul spiritual al Vechiului Testament, impotriva reformatorilor spirituali si
militantilor apocaliptici ca Jan din Leydin. De asemenea, el a trebuit sa apere
obiectivitatea si autoritatea intregii Scripturi spiritualistilor radicali.
O data cu aparitia primei editii a Bazelor Crestine, Menno si-a dat seama de pericolul
pe care il reprezinta sectele corupte. El se plange ca multI "au fost atat de gresit
condusi de la o secta necurata la alta: prima oara la cea din Munster, apoi la cea
din Batemburg, acum la cea davidiana" De asemenea, el ataca pretentiile
invatatorilor falsi:
"Vreti sa spuneti ca doctrina lui Hristos si a apostolilor Sai este incompleta si ca
invatatorii vostrii o proclama pe cea perfecta? Va raspund ca raspandirea unei
astfel de credinte este cea mai infama blasfemie.... Copii inselati ce sunteti, unde
gasiti in doctrina lui Hristos si a apostolilor o singura litera prin care sa dovediti si
sa stabiliti macar una din doctrinele voastre gresite?
b.Domnul cel Intrupat
Menno Simons a incercat sa redefineasca doctrina clasica despre Sfanta Treime, in
termeni pur biblici, evitand limbajul speculativ cu incarcatura filosofica al
dezbaterilor partistice. O problema similara s-a ivit si privitor la persoana lui Hristos,
sau mai precis, la modul in care s-a realizat intruparea. Conciliul de la Calcedon
(451) L-a declarat pe Hristosul intrupat "o persoana cu doua naturi". Aceasta a fost
o formula de compromis, care incerca sa respinga erezia monoficita (care sustinea ca
Isus are doar o natura, cea divina) si cea nestoriana (care separa radical umanitatea de
divinitatea lui Hristos). Schismele cristologice au continuat sa faramiteze Biserica
dupa Calcedon, in special in Rasarit. Reforma radicala, care dorea sa ajunga la
radacinile crestinismului, a oferit ocazia continuarii acestor controverse.
Printre anumiti spiritualisti, anabaptisti si rationalisti evanghelici a aparut intr-o
varietate de forme o invatatura conform careia la intrupare, Hristos si-a adus propriul
trup din cer. Spiritualistul Caspar Schwenckfeld, a pretins ca el este cel care a

introdus aceasta doctrina in Reforma. Hofmann, mai degraba decat Schwenckfeld, a

transmis aceasta doctrina anabaptistilor olandezi si astfel lui Menno. Hofman
asemana coborarea lui Hristos in pantecele Mariei, cu un strop de roua care cade din
cer, intr-o stridie, unde se cristalizeaza si se transforma intr-o perla. Folosind o
metafora diferita, Menno a explicat intruparea in felul urmator: Hristosul divin a
trecut prin pantecele Mariei in acelasi fel in care o raza de soare trece printr-o sticla,
fara sa-si asume carnea pacatoasa.
In scrierea "Marturisire scurta si clara"(1544), el face referire la o conferinta tinuta
la Emden si la care s-a discutat despre intrupare, "un subiect la care tu stii ca am fost
invitat si constrans sa particip impotriva vointei mele." In acelasi document, el arata
in continuare cum, la inceput, a avut indoieli cu privire la aceasta doctrina, "atunci
cand pentru prima data a fost mentionata de frati, pentru ca m-am temut ca s-ar
putea sa gresesc in privinta ei." El a petrecut multe zile postind, rugandu-se si cerand
sfatul altor crestini.
"In cele din urma, dupa mult post, plans si rugaciune, zbucium si neliniste launtrica,
prin harul lui Dumnezeu inima mi-a fost mangaiata, am crezut si am recunoscut in
mod ferm, asigurat fiind de marturia sigura si infailibila a Scripturii, inteleasa prin
Duhul, ca Isus Hristos cel binecuvantat in veci este Domnul din cer, samanta
spirituala promisa a unei Eve noi si spirituale".
Menno a formulat doctrina intruparii usor diferit fata de Hofmann, este bine sa
vedem care este explicatia pe care el o ofera acesteia:
"Samanta cereasca, care este Cuvantul lui Dumnezeu, a fost insamantata in Maria si
prin credinta ei, fiind conceputa in ea de Duhul Sfant, a devenit trup si a fost hranita
in trupul ei; si astfel este numita rodul pantecelui ei, tot asa cum oricare odrasla este
numita roada mamei sale naturale. In ceea ce priveste originea Sa, Isus Hristos nu
este un om de pe pamant, roada a trupului si sangelui lui Adam. El este roada
cereasa sau omul ceresc. Pentru ca inceputul sau originea lui este din Tatal, asa
cum a fost si Adam, cel fara pacat."
Menno a incercat sa defineasca procesul intruparii cu cat mai multa grija, in asa fel
incat sa impace atat nasterea naturala a lui Isus, cat si originea Sa supranaturala.
Preocuparea lui Menno a fost sa arate cum a ramas Hristos neafectat de pacatul
originar, fiind astfel in stare sa ofere o jertfa perfecta pe cruce pentru pacatele intregii
omeniri. Astfel, el are tendinta sa sublinieze unitatea persoanei Dumnezeului-om,
mai degraba decat distinctia dintre cele doua naturi. Menno nu a ezitat sa spuna ca
Dumnezeu Fiul a suferit si murit atat in divinitatea Sa cat si in umanitatea Sa,
formulare pe care teologii reformati au evitat sa o adopte.
Fratii elvetieni si Huteritii nu i-au urmat pe anabaptistii olandezi in a adopta doctrina
lui Menno despre intrupare, iar menonitii de mai tarziu au abandonat-o de asemenea.

c.Biserica
Pentru Menno, Biserica a fost lucrul cel mai pretios. Timp de douazeci si cinci de ani
el a lucrat in Olanda si in nordul Germaniei pentru a forma comunitati de credinciosi
in adunari organizate, dedicate unele altora si misiunii lor in lume. Prin lucrarea lui
Menno si a colaboratorilor sai, anabaptismul olandez si-a revenit in urma dezamagirii
de la Munster, pentru a deveni in cele din urma cea mai durabila expresie a Reformei
radicale.
Multe din scrierile lui Mennno au ca scop sublinierea caracterului adevaratei
Biserici, in contrast cu bisericile false si anticrestine care erau recunoscute legal si
sprijinite de stat.
"Ele nu sunt adevaratele adunari ale lui Hristos, ci doar se lauda cu numele Lui.
Dar adevaratele biserici ale lui Hristos sunt cele ale caror membrii s-au convertit cu
adevarat, care sunt nascuti de sus de la Dumnezeu si au o minte reinnoita de
lucrarea Duhului Sfant prin auzirea Cuvantului divin. Astfel, ei au devenit copii ai
lui Dumnezeu, s-au supus ascultarii de El, si traiesc zi de zi, sau din momentul in
care au fost chemati, cu toata straduinta in sfintele porunci si in conformitate cu
sfanta Lui vointa."
Astfel, Biserica adevarata este comunitatea formata din oameni regenerati care in
mod voit adopta o viata de ucenicezare si care se dedica unii altora in dragoste.
Menno spunea despre romano-catolici, luterani si zwinglinieni ca sunt "cele mai
mari si mai comode secte." Dupa parerea lui Menno, aceste "secte" au un singur
lucru in comun:"Obiceiul tuturor sectelor care sunt in afara lui Hristos si a
Cuvantului Sau este sa-si impuna pozitia, credinta si conduita cu ajutorul sabiei."
Menno si anabaptistii negau legitimitatea acestui corpus christianum, in care Biserica
si societatea formeaza o unitate organica si unde religia se supune puterii de
constrangere a statului. Aceasta atitudine de-a dreptul revolutionara a dus la
represiuni sangeroase impotriva anabaptistilor care nu se conformau. Anabaptistii nu
negau faptul ca magistratii sunt numiti in functie de catre Dumnezeu pentru a
mentine legea si ordinea. Ei erau gata sa asculte de autoritatile civile in toate lucrurile
care nu incalcau cerintele credintei lor.
Spre deosebire de Luther, Zwingli si Calvin, care doreau sa reformeze Biserica pe
baza Cuvantului lui Dumnezeu, reformatorii radicali erau mai preocupati sa
restaureze biserica primara despre care credeau ca, de fapt, cazuse sau se lasase de la
credinta. In Raspuns catre Gellius Faber, Menno stabileste sase caracteristici prin
care Biserica este cunoscuta: doctrina curata; folosirea Scripturala a semnelor
sacramentale,ascultarea de Cuvant; dragostea frateasca vie; marturia plina de putere a
lui Dumnezeu si a lui Hristos; suferinta de dragul Cuvantului lui Dumnezeu. Este
important faptul ca patru din aceste sase semne se preocupa de dimensiunea morala
si etica a vietii crestine.

d.Botezul
Importanta botezului pentru adeptii lui Menno Simmons este indicata prin cuvantul
anabaptist, cu care au si fost etichetati de catre oponentii lor. Menno spunea ca "de
dragul botezulu suntem maltratati, ucisi, persecutati de toti oamenii."
Doctrina lui Menno cu privire la botez se poate rezuma in trei afirmatii:
1. Credinta nu vine in urma botezului, ci botezul vine in urma credintei. Menno se
opunea intelegerii sacramentale a botezului, sustinuta de teologii catolici si de cei
protestanti. El credea ca botezul cu apa este un semn exterior care urmeaza trairii
interioare a credintei.
Nasterea din nou nu consta in faptul ca esti cufundat in apa, nici in formulele de
botez rostite de preot.
"Nasterea din nou nu consta in apa si nici in cuvinte: ci in puterea lui Dumnezeu cea
vie, cereasca si regeneratoare in inimile noastre, care curge din Dumnezeu si care,
prin predicarea Cuvantului divin, daca o acceptam prin credinta, grabeste,
reanoieste, patrunde si converteste inimile noastre, astfel incat suntem schimbati si
intorsi de la necredinta la credinta..... Iar cei regenerati sunt aceia carora numai El
le-a poruncit si i-a invatat botezul crestin, botezul cel sfant ca o pecete a credintei.
2. Nou - nascutii nu sunt capabili de credinta si de pocainta, de aceea nu trebuie
botezati. Menno a insistat asupra urmarii stricte a Marii Trimiteri,cand Isus le-a
poruncit ucenicilor sa dea invatatura si sa boteze. Dar "pruncii lipsiti de ratiune" nu
pot intelege astfel de invataturi, de aceea ei nu trebuie botezati. "De vreme ce nounascutii nu au capacitatea de a asculta, ei nu pot sa creada, sa se nasca din nou."
Pentru Zwingli, nu se punea problema credintei pruncului care urma sa fie botezat,
ci, mai degraba, a credintei parintilor si al bisericii insasi. Luther recunostea ca exista
o relatie intre credinta si cel botezat. Impotriva doctrinei lui Zwingli, Menno insista
asupra credintei personale a celui care urma sa fie botezat. Impotriva doctrinei lui
Luther, el a spus:"Nu citim nicaieri in Scripturi ca apostolii ar fi botezat vreun
credincios in timp ce acesta dormea."
Soteriologia anabaptista, care punea accentul pe eficacitatea mantuitoare universala a
mortii lui Hristos pentru toti copiii care nu au ajuns la varsta la care pot sa dea
socoteala pentru faptele lor, a distrus argumentul traditional in favoarea botezului
nou-nascutilor ca sacrament pentru indepartarea pacatului originar. Un alt argument
bine cunoscut in favoarea botezului nou nascutilor era analogia cu circumcizia din
Vechiul Testament. Menno respingea acest argument atatand ca daca ar fi urmat
literal doar baietii ar trebui sa primeasca botezul. Totusi, principalul lui argument era
lipsa oricarei porunci din partea lui Isus sau a apostolilor, care sa sustina intr-un fel
botezul nou nascutilor

3. Botezul este initierea publica a credinciosului intr-o viata radicala de ucenicie.

Menno a dorit sa faca o distinctie clara intre semn si obiectul semnificat. "Daca
atribuim iertarea pacatelor botezului si nu sangelui lui Hristos, atunci facem un vitel
de aur si il punem in locul lui Hristos. Botezul insemna un raspuns de ascultare fata
de Evanghelie, o imitatie literara si o initiere a incepatorului care vrea sa intre intr-un
juramant monstic. In traditia monastica, un astfel de juramant presupunea o ruptura
radicala cu trecutul, o identificare cu comunitatea, simbolizata prin primirea unui nou
nume si a unor haine noi. Pentru anabaptisti, botezul simboliza o astfel de schimbare
radicala in identitate si mod de viata. Pentru anabaptistii sec.al XVI-lea, botezul
insemna, de cele mai multe ori pierderea vietii, parasirea caselor, a tarii, a familiei si
asumarea exilului intr-o tara straina. Acceptarea botezului insemna nu numai
impartasirea impreuna cu Hristos a puterii invierii Sale, ci si partasia cu suferintele
Lui.
e.Cina Domnului
Chiar mai mult decat botezul, Cina Domnului era o preocupare de baza pentru cei ce
vedeau in anabaptism o amenintare pentru sistemul stat - biserica. Martirii
anabaptisti au fost deseori interogati despre teologia lor euharistica. Modul in care se
oficia Cina Domnului nu era o chestiune de rutina, ci mai degraba o reconstituire vie
a ultimei Cine date de Isus si o anticipare escatologica a ospatului mesianic. In
Bazele doctrinei crestine, Menno enunta patru principii ale Cinei, pe care o numeste
"Sfantul sacrament." In primul rand, Menno respinge literalismul sacramental care
considera elementele trecatoare, painea si vinul, ca fiind adevaratul trup si sange al
lui Hristos. Asemenea lui Zwingli si Calvin, Menno subliniaza prezenta trupeasca a
Domnului inaltat la dreapta Tatalui, in locurile ceresti. Astfel, Cina este "un semn de
aducere aminte" al sacrificiului mantuitor al lui Hristos care S-a jertfit de buna voie
pe cruce pentru a ne trece pe noi in imparatia harului Sau. In al doilea rand, Cina este
o mare dovada a dragostei lui Hristos fata de noi, gajul dragostei Sale. La Cina
Domnului credinciosii nu numai ca isi aduc aminte de moartea Lui ca eveniment
trecut, ci, de asemenea, isi reamintesc "toate roadele dragostei Sale manifestate fata
de noi in Hristos".
In al treilea rand, Cina este legatura unitatii, a dragostei si pacii crestine. Menno
aseamana comunitatea credinciosilor adunati in jurul mesei cu o paine:
"Asa cum painea este formata din multe graunte, macinate de moara, amestecate cu
apa si coapte la caldura focului, tot asa este si Biserica lui Hristos, formata din
adevarati credinciosi, zdrobiti in inimile lor de moara Cuvantului divin, botezati cu
apa Duhului Sfant si cu focul dragostei curate si vesnice intr-un singur trup."
Crestinii care iau parte la Cina trebuie sa lase la o parte toate certurile si disputele
dintre ei, sa se ierte unii pe altii, sa slujeasca unii altora, sa se incurajeze unii pe altii
si, asa cum sugereaza cuvintele care se refera la faptul de a "coace la caldura
focului", ei trebuie sa fie gata sa sufere si sa moara unii pentru altii si, daca este
nevoie, toti impreuna pentru Domnul lor.

In al patrulea rand, Cina este impartasirea cu trupul si sangele lui Hristos. Menno a
extras aceasta idee din expresia lui Pavel din ICorinteni 10:16, care identifica painea
si vinul cu participarea in trupul si sangele lui Hristos.
O data cu Cina Domnului, multi anabaptisti oficiau si spalarea picioarelor. Menno
spune putine lucruri despre acest ritual. El pur si simplu indeamna biserica sa spele
picioarele fratilor si ale surorilor care au venit de la mare distanta. Totusi, Dirk
Philipps, pune "spalarea picioarelor sfintilor" printre cele sapte porunci, pe care Isus
a vrut ca biserica sa le puna in practica.
f.Disciplina in biserica
Spre deosebire de Jean Calvin, care a subliniat importanta disciplinei bisericesti
pentru bunul mers al vietii crestine, dar fara a o ridica la nivelul Cuvantului si
Sacramentelor, Anabaptistii insistau asupra faptului ca disciplina este o parte
indispensabila a adevaratei biserici. Interdictia sau separarea evanghelica, asa cum
deseori o numea Menno, era modalitatea prin care membrii corupti si nedemni ai
bisericii erau exclusi din adunare. In ultimii ani din viata, Menno considera disciplina
stricta ca fiind o trasatura care facea diferenta intre anabaptisti pacifisti si rivalii lor
inclinati spre violenta:
"Este mai mult decat evident faptul ca daca azi nu am fi fost cat se poate de zelosi in
aceasta privinta, am fi fost considerati de toata lumea tovarasii sectei de la Munster
si a tuturor celorlalte secte pervertite."
Cei care gresesc fie in doctrina, fie in viata si care persista cu incapatanare in
greselile lor "nu vor fi admisi in casa cea sfanta, in oras, in templu, in biserica si in
trupul lui Hristos."
Pe langa mentinerea puritatii in biserica, aplicarea interdictiei avea ca scop
recuperarea membrilor incapatinati. Intentia lui Menno de a le oferi un remediu se
vede din dorinta sa ca cei care au fost exclusi "sa se ingrozeasca de aceasta
interdictie si sa vina la pocainta, sa caute unitatea si pacea pentru ca astfel sa fie
eliberati dinaintea Domnului si a bisericii de capcanele satanice in care au cazut
prin si de felul lor pacatos de viata"
Cele trei etape ale mustrarii fratesti din Matei 18 erau folosite cu rabdare inaine de a
se lua decizia de excomunicare. Interdictia oficiala era, cel putin teoretic, doar o
confirmare sociala a severitatii lui Hristos, care deja afectase inima credinciosului
nepocait:
"Nimeni nu este excomunicat sau exclus din comuniunea credinciosilor, decat cei
care deja s-au separat si s-au exclus ei insisi din comuniunea cu Hristos fie prin
doctrine false, fie prin comportament impropiu. Noi nu dorim sa excludem pe
nimeni, ci, mai degraba, sa primim; nu vrem sa taiem in carne vie, ci mai degraba,
sa vindecam; nu vrem sa alungam, ci, mai degraba sa castigam inapoi; nu sa

indureram ci mai degraba sa mangaiem; nu sa condamnam, ci, mai degraba sa

salvam"
Printre pacatele pedepsite cu excomunicarea se numara betia, adulterul, juramintele,
casatoria cu un necredincios, raspandirea doctrinelor false, certurile interminabile cu
sotia si folosirea abuziva a banilor adunarii. Biserica adevarata, vizibila, era pe de o
parte adunarea sfintilor rebotezati, separata de lume prin politica ei autonoma si prin
evitarea tuturor situatiilor violente, iar pe de alta parte era un detasament de trupe
spirituale de elita care, prin disciplina aplicata de adunare, separa pentru lume pe
membrii care nu traiau conform marturisirii lor de credinta.
3.1.8. Anabaptistii evanghelici in Anglia. Baptistii generali.
Biserica baptista moderna isi are originea in miscarea menonita. Prima congregatie
care a fost numita "baptista " a fost organizata in 1609 de John Smyth in Amsterdam,
Olanda. Smith si gruparea lui au fost puritani, care impreuna cu alti puritani s-au
despartit
de
biserica
de
stat
din
Anglia
si
au
devenit
"independenti"(congregationalisti). Ca urmare a persecutiilor, ei au cautat si gasit
refugiu in Amsterdam, unde au fost expusi influentei mennonite. Mai tarziu, o
grupare din aceasta miscare, numita "Pilgrim Fathers", a emigrat din Anglia in
America.
In timpul sederii in Amsterdam, Smith a ajuns sa inteleaga ca botezul copiilor mici
nu are fundament biblic. De asemenea, nu era de acord cu doctrina calvinistica
despre predestinare in forma acceptata de congregationalisti. Smith avea pareri
diferite in ceea ce priveste nonrezistenta si juramintele.
In cele din urma, Smith a luat o decizie neobisnuita, botezandu-se singur. Apoi, a
mai botezat alti patruzeci si unu de credinciosi.
Mai tarziu a ajuns la concluzia ca botezul pe care si-l administrase nu este justificat,
a facut o cerere pentru a fi primit in biserica menonita. Cu inca aproape 40 persoane,
Smith a subscris la Marturisirea de credinta Mennonita, scrisa de Hans de Ries, cel
mai proeminent conducator mennonit din acea perioada. Biserica din Amsterdam
care a primit cererea de admitere a lui Smith, nu era de aceeasi parere in ceea ce
priveste validitatea botezului pe care si-l administrase singur. Decizia de admitere a
fost amanata pentu mai tarziu. In 1612, Smith a murit, fara a fi admis in gruparea
mennonita, in timp ce restul grupului, aproape 40 persoane au fost admisi.
O alta marturisire de credinta a fost scrisa de membrii acestui grup, si publicata sub
numele "O Marturisire de Credinta a Unui Grup de Englezi ce Traiesc in
Amsterdam" Mai tarziu, acest grup s-a intors in Anglia, fiind cunoscuti sub numele
de baptisti generali. Spre deosebire de baptistii calvinisti, "generalii" sustineau
alegerea generala (alegerea libera si harul liber), negand doctrina calvinistica a
predestinarii. Cu toate ca parerile sunt impartite, ii putem socoti pe anabaptisti

stramosii baptistilor de astazi.

3.2. Anabaptistii comunali. Huteritii
Aceasta grupare si-a primit numele de la Jacob Hutter, care a pus bazele functionale
ale traiului in comun. Fratietatea Huterita a luat fiinta in Moravia. Printre primii
anabaptisti care au lucrat in Moravia a fost Balthasar Hubmaier. El a organizat o
congregatie anabaptista la Nicolsburg, in Moravia, sub protectia Lordului Leonhard
von Liechtenstein, in 1526. In Nikolsburg, erau multi Frati elvetieni refugiati, care nu
erau de acord cu Hubmaier in ceea ce priveste principiul nonrezistentei si in alte
lucruri. Au inceput sa se adune separat, si in cele din urma au trebuit sa paraseasca
regiunea in primavara anului 1528, sub conducerea lui Jacob Widemann. In aceeasi
zi, si-au stabilit tabara in localitatea Bogenitz. Aici au ales "lucratori pentru nevoi
temporare" si, fiecare, de buna voie, au daruit posesiunile materiale pentru a fi
folosite in comun. Acesta a fost inceputul de "a avea toate lucrurile in comun" in
aceasta fratietate. De la Bogenitz, exilatii au plecat la Austerlitz, in urma invitatiei
facute de autoritatile civile si anume lorzii de Kaunitz. Aici au construit primele case
ale comunitatii.
In 1531 are are loc o divizare a comunitatii de la Austerlitz. Gruparea lui George
Zaunring, aproximativ 150 suflete, s-au mutat la Auspitz, unde au stabilit o colonie.
In anul 1533, Jacob Hutter a fost ales pastor principal al bisericii din Auspitz. Prin
eforturile lui Hutter si al asistentilor sai a fost stabilita o disciplina stricta si ordine
riguroasa in ceea ce priveste administrarea lucrurilor in comun.
Doar in cativa ani, in Moravia, s-au format comunitati huterite sub protectia nobililor
din aceasta regiune. In aceasta perioada, Jacob Hutter a condus sute de Frati din
Tyrol in Moravia. Autoritatile legale nu erau de acord cu tolerarea Anabaptistilor de
catre nobilii Moravieni. In 1535, comunitatile nu au mai putut fi tolerate. Locuitorii
coloniilor au fost expulzati de la casele lor. Dupa cateva luni, au avut permisiunea sa
revina la casele lor. Din nou, in 1547 a avut loc o mare persecutie in Moravia. In
acea perioada Fratii aveau 26 comunitati in Moravia.
Aceasta persecutie a durat mai mult de patru ani, timp in care au fost fortati, de mai
multe ori, sa paraseasca si sa revina in Moravia. Dupa 1552 persecutiile au incetat
aproape in toata provincia. A urmat apoi "perioada ideala" timp in care Fratii
Huteriti s-au bucurat de crestere si prosperitate. Despre congregatiile Huterite se
poate spune ca erau adevarate centre de adevarata viata si traire crestina. Dr. J.H.
Kurz, istoric luteran, a caracterizat viata lor religioasa in felul urmator: "Ceea ce
iesea in evidenta era pietatea lor, disciplina exemplara, moralitatea, afacerile
cinstite, rabdarea nemaiantalnita in suferinte, dar deasupra tuturor, curajul si
bucuria deosebita in fata martirajului. In nici o alta tara nu s-au bucurat
anabaptistii de o mai mare libertate ca in Moravia. Nobilii, datorita avantajelor
economice, aveau tot interesul de a pastra si proteja comunitatile huterite.
Chistopher Andreas Fischer, preot catolic, in cartea sa " Patruzeci si patru de motive
pentru care anabaptistii nu ar trebui tolerati in tara", ne da o descriere interesanta a

vietii din comunitatile huterite.

El insista asupra faptului ca ei trebuie persecutati si exilati ca eretici, dar in acelasi
timp face niste afirmatii favorabile la adresa lor. El protesteaza ca nobilii, baronii, nu
numai ca-i tolereaza, dar ii prefera mai degraba pe ei decat pe crestinii catolici pentru
pozitii de raspundere, ca administratori ai pamanturilor, stuarzi, muncitori, etc, fiind
platiti mai bine decat ceilalti. Foarte multi erau angajati de catre nobili, iar salariile
nu erau considerate ca fiind ale lor ci erau date comunitatii din care faceau parte.
Printre huteriti erau doctori foarte buni, iar sistemul eductional, cu toate ca nu era de
nivel superior, era bine organizat.
In timpul razboiului dintre turci si austrieci, care a inceput in anul 1593, huteritii au
trecut prin mari necazuri. Comunitati distruse, oameni ucisi sau luati sclavi, impozite
pentru razboi, au fost doar cateva din urmarile acestei confruntari.
Razboiul de 30 de ani (1618-1648) a adus fratilor huteriti suferinte imense. Numai
intr-o noapte a anului 1620, cincizeci si sase de persoane au fost ucise la Pribitz,
Moravia de catre armata polona. In vara anului 1622, Cardinal Frantz von
Dietrichstein, guvernatorul Moraviei, a obtinut de la regele Ferdinand aprobarea de
a-i exila pe huteriti din provincia lui. Acestia au fugit in Ungaria, iar un grup mare de
refugiati s-au stabilit la Alwintz (Vintul de Jos), Transilvania.
Dupa persecutiile indurate, fratii huteriti din Transilvania, impreuna cu un numar mic
de persoane din fostele comunitati huterite din Ungaria s-au refugiat in Valahia
(Romania), un numar de 67 persoane. Aici au prosperat un timp, dar mai tarziu in
timpul razboiului dintre rusi si turci au suferit multe greutati.
Din Romania au mers in Rusia, unde Caterina cea Mare i-a scutit de serviciul militar.
In 1874 si in anii ce au urmat huteritii au emigrat in Dakota, Statele Unite.
Organizarea actuala a huteritilor este acceiasi cu cea stabilita de Hutter cu secole in
urma. Principiul fundamental si idealul vietii huteritilor este ajutorul mutual si
slujirea; cu alte cuvinte, adevarata fratie crestina.
3.3. Anabaptistii eschatologici. Rasculatii de la Munster
Datorita escatologiei ei, aripa radicala a miscarii anabaptiste a contribuit la
discreditarea multor credinciosi buni din randurile lor. Profetii din Zwickau, care i-au
cauzat probleme lui Luther la Wittenberg in 1522, au fost asociati cu miscarea de
discreditare. Rascoala de la Munster din 1535, condusa de cativa anabaptisti radicali,
care credeau in mileniu, a dus la instrainarea tuturor fata de ei.
Deoarece anabaptistii nu erau organizati si nu aveau nici omogenitate doctrinala,
diferiti conducatori ai miscarii si-au pus fiecare aprenta asupra mersului acesteia.
Hans Hut, fost discipol al lui Thomas Muntzer, a prezis ca Domnul Isus se va
reantoarce in Duminica Rusaliilor din anul 1528. El trebuia sa-i adune pe cei 144000

se sfinti alesi (Apocalipsa 7:4), pe care ii va "pecetlui" botezandu-i si facandu-le

semnul crucii pe frunte. Hut a murit inainte de 1528. Trupul ars (a dat foc celulei in
care se afla inchis) a fost condamnat postum. Miscarea condusa de el s-a risipit, desi
altii au preluat mesajul sau apocaliptic. Melchior Hofman (1493-1544), bazat pe
Daniel cap.12, a exprimat opinia ca sfarsitul lumii ar avea loc in anul 1533. El a mers
in Strasburg in 1529, unde a luat legatura cu un grup de persoane care se credeau
profeti. Cei mai reprezentativi dintre ei au fost Ursula Jost si sotul ei Lienhard.
Melchior Hoffman a facut greseala acceptarii acestor viziuni ca infailibile si a
publicat o parte din ele. In cele din urma si el s-a declarat profet si a scris cateva
tractate de natura profetica. Influentat de profetii si interpretand in mod fantastic
Apocalipsa, el a tras concluzia ca a doua venire a lui Hristos va fi precedata de un
timp de victorii deosebite pentru imparatia lui Dumnezeu, cand toate persecutiile vor
inceta. Unul din profeti l-a proclamat pe Hofmman ca este Ilie, iar el, dupa oarecare
ezitare a acceptat aceasta revelatie si pretindea ca este Ilie. El se credea un "herald
apostolic" si sustinea ca cei 144000 heralzi ai credintei vor invia pentru a propovadui
adevarata evanghelie. In cele din urma, Hoffman a cerut sa fie inchis in temnita din
Strasburg in mai 1533, unde a ramas pana la moarte, timp in care a sperat ca va
vedea Noul Ierusalim pogorind din cer.
Melchior Hoffman, dupa cum s-a mentionat deja, a avut pareri diferite in multe
puncte fata de Fratii Elvetieni sau Anabaptistii evanghelici. Interpretarea fantastica a
unor pasaje biblice, punerea anumitor viziuni, profetii pe aceeasi pozitie de autoritate
cu Biblia, sustinerea faptului ca pacatele de dupa convertire sunt hule impotriva
Duhului Sfant pentru care nu mai exista iertare, sunt doar cateva din punctele de
vedere diferite fata de cele ale anabaptistilor evanghelici.
Desi atat Hut cat si Hoffman si-au indemnat ucenicii sa nu ia sabia in mana, sa nu
provoace violenta, prezicerile lor mistice si invectivele la adresa imparatului, a papei
si a "predicatorilor luterani si zwinglieni, care sunt anticrestini si beau sangele
poporului", au creat o atmosfera propice aparitiei imparatiei revolutionare de la
Munster.
Cand Hoffman a fost inchis in Strasbourg, unul din ucenicii sai, Jan Mathijs, un
brutar din Haarlem, s-a declarat profet trimis de Duhul Sfant: asa cum Hoffman era
Ilie, el era Enoh, al doilea din cei doi martori din profetia facuta in Apocalipsa 11.
El a numit 12 apostoli, printre care si pe Jan Beuckeks din Leyden. Stapaniti de ideea
urgentei escatologice propagata de Hoffman, ei au "transferat" Noul Ierusalim de la
Strasbourg la Munster, in care au intrat cu forta. Toti cei "neevlaviosi", adica cei care
refuzau sa fie botezati, trebuiau sa fie executati. Cand Mathijs a fost ucis in lupta in
Duminica Pastelui, 1534, Jan din Leyden a preluat conducerea. El s-a incoronat ca
"imparat al neprihanirii peste toti" si a introdus poligamia, imitand practica
Vechiului Testament. El s-a casatorit cu Divara, fosta calugarita, fosta sotie a lui
Mathiajs si cu inca 15 sotii. De trei ori pe saptamana "regele" Jan aparea in piata
orasului pentru a fi aclamat de multime. Acest experiment teocratic s-a sfarsit intr-o
baie de sange, atunci cand orasul Munster a fost asediat de trupele catolice si

protestante, care acum luptau impotriva anabaptistilor. Cand sangeroasa batalie a luat
sfarsit, Jan din Leyden impreuna cu alti doi conducatori au fost capturati si torturati
cu fierul rosu pana cand au murit in 22 ianuarie 1536. Trupurile lor moarte au fost
inchise in custi de fier si au fost expuse in turnul bisericii Saint Lambert, aflata pe
strada principala din Munster. Aceste custi pot fi vazute si astazi, ca o sumbra
amintire a tragediei din 1534 -1535.
4. CONTINUAREA MISCARII ANABAPTISTE DUPA MAREA REFORMA
4.1. Continuarea miscarii anabaptiste. Lupta de supravietuire.
Cu trecerea timpului si sub presiunea persecutiilor, cea mai mare parte din
extravaganta diversitate de opinii, conducatori si miscari separate, specifica
anabaptismului din primii sai ani,s-a cernut pana cand n-au mai ramas decat trei
grupari in stare sa supravietuiasca dincolo de jumatatea sec. al XVI-lea, sub forma
unor comunitati distincte:" fratii elvetieni", in Elvetia si Germania de sud; mennonitii
in Olanda si Germania de nord; hutteritii in Moravia.
Peste veacuri, urmasii lor au pierdut multe din caracteristicile anabaptiste. Cautand
puritatea, au devenit legalisti. In scopul de a supravietui pur si simplu, si-au pierdut
zelul evanghelistic. Au ajuns sa fie cunoscuti ca buni agricultori, oameni cumsecade
si "linistea tarii". Nu au mai experimentat o trezire spirituala pana in sec.XIX. In
deceniul 8 al sec.XX, numarul anabaptistilor a crescut rapid; intre 1950 - 1975,
numarul lor s-a dublat, ajungandla 580 000 in intreaga lume.
In prezent, mennonitii sunt pe cale sa-si regaseasca vitalitatea spirituala, ardoarea
evanghelizatoare, ucenicizarea radicala care ii facusera pe stramosii lor actori unici
in drama Reformei.
4.2. Continuarea miscarii anabaptiste in Romania
Anabaptistii si-au prelungit istoria pe teritoriul romanesc mai mult decat in alta parte
a Europei, lucru atestat in documente autentice, recunoscute de toti criticii,
documente pe care se sprijina si istoria Tarilor Romanesti. De remarcat este faptul ca
numai in Romania, istoria anabaptistilor se innoada cu istoria baptistilor.
Prelungirea existentei lor in Transilvania, Moldova si Bucovina mai mult decat in
alte locuri, se datoreste unor conditii politice, sociale, economice si religioase
specifice.
In perioada de framantari politice din secolul al XVI-lea cauzate de luptele dintre
Ioan Zapolia si Ferdinand de Austria gruparile protestante s-au raspandit si dezvoltat
foarte mult. In 1527, regele Ferdinand al Austriei, un catolic incercat, a mentionat
referindu-se la Transilvania, ca "anabaptistii castiga teren"
Aceasta declaratie este prima stire despre existenta anabaptistilor in Transilvania si

despre lucrarea lor de succes. Istoricul John T. Christian sustine ca invatatura

anabaptista a venit in Transilvania din Polonia, iar in Polonia a fost adusa prin
diferite cai din Elvetia. Anabaptistii din Ardeal si cei aflati in Polonia, aveau aceleasi
trasaturi misionare si in anul 1574, fiind foarte numerosi conlucrau la raspandirea
credintei in alte zone.
Unul din cei mai importanti barbati ai protestantismului in Transilvania, in sec.alXVI-lea a fost David Francisc. Fiind un cautator asiduu al adevarului, dupa
acceptarea invataturilor luterane, calviniste, unitariene, David Francisc a imbratisat
in cele din urma invatatura anabaptista. Se pare ca atragerea lui David Francisc la
anabaptism se datoreste influientei lui Iacob Paleologul, invatat din Cluj, care trecuse
de la unitarieni la anabaptism. De data aceasta, pentru convingerile sale David
Francisc a fost condamnat la inchisoare pe viata si incarcerat in fortul Deva.
Medicul curtii regale din Cluj, Georgio Blandrata, unitarian convins, a scris o
scrisoare consilierului imparatesc Andrei Dudith in care face referiri la Iacob
Paleologul si botezul familiei Lutsomirschi. Aceasta scrisoare e unul din cele mai
importante documente pentru cunoasterea anabaptistilor.
La data de 27 decembrie 1546, Ferdinand de Austria a dat un decret pentru
exterminarea anabaptistilor. In Transilvania, aceasta lege nu a avut putere efectiva
decat dupa 1551, cand Ardealul a fost anexat la Coroana Austriei. Timp de cinci ani
si cateva luni anabaptistii au indurat prigoniri, arestari, violente si multe alte
necazuri. Pe langa persecutii autoritatile de ocupatie austriaca au aplicat si o
fiscalitate grea.
Odata cu intoarcerea Izabelei cu fiul ei, Ioan Sigismund, se instaureaza un regim de
libertate in viata sociala. In Dieta de la Cluj, din 1558, se acorda libertate religioasa
lutheranilor, dar nu si anabaptistilor. Pana in 1579, anabaptistii s-au bucurat de
toleranta mai mare sau mai mica, dar dupa aceasta data situatia s-a deteriorat in
fiecare an. Lipsa unei organizatii suprabisericesti, care sa le poarte de grija in ceea ce
priveste libertatea religioasa a sedimentat un sentiment de total dezinteres fata de stat
si din acesta cauza au avut mult de suferit. Pentru ei biserica avea doar misiunea de a
evangheliza si de a creste sufleteste pe cei castigati si adusi la credinta.
La inceputul secolului al XII-lea numarul anabaptistilor in Transilvania era destul de
mare, fiind raspanditi in aproape tot principatul. Sub Mihai Viteazul, anabaptistii sau bucurat de libertate ca urmare a tratatului semnat la Manastirea Dealului in 9 iunie
1598, care prevedea libertate religioasa pentru toti. Anabaptistii, ca si baptistii de mai
tarziu, au crezut si au sustinut ca "libertatea religioasa este nascuta din viziunea
directa a lui Dumnezeu." Anabaptistii se raspandesc foarte mult datorita lipsei unei
ierarhi bisericesti, zelului misionar al tuturor credinciosilor, simplitatii bisericesti,
fratiei de credinta dintre membrii, puritanismului aplicat la traiul zilnic.
In luna septembrie, 1603, generalul George Basta convoaca Dieta Transilvaniei la
Deva stabilind ca nici o alta confesiune sa nu mai functioneze cu exceptia celei

catolice. Ca urmare a acestor hotarari ale Dietei incepe campania de exterminare a

anabaptistilor.Valul de prigoana din 1603-1613 i-a exterminat. Marturia lor a incetat,
activitatea lor frumoasa si evanghelica s-a stins, comunitatile lor pline de viata au
disparut. Pamantul Transilvaniei a primit in sanul lui sange si trupuri de martiri
anabaptisti.
Secolul al XVII-lea a inceput in Transilvania cu mari framantari politice. Lupta
continua dintre austrieci si turci se desfasura in Ardeal. In timpul lui Gabriel Bethlen,
Transilvania era un principat condus de un principe numit sau sustinut de Poarta.
Astfel legatura principatului cu tarile din apus era mai stransa, fapt ce favorizeaza
patrunderea credintei anabaptiste din nou in Transilvania, de data aceasta prin
refugiatii din Boemia si Moravia. In urma bataliei de la Mont Blanc(1620),
anabaptistii din Boemia si Moravia sunt nevoiti sa emigreze. Gabriel Bethlen, care
voia sa stimuleze industria in Transilvania a facut o oferta deosebita anabaptistilor de
a veni in provincia aceasta ca refugiati, dand si un decret pentru protectia acestora in
timpul calatoriei. Mai multe grupuri de anabatisti huteriti se stabilesc la Vintul de
Jos. Principesa Susana s-a ocupat indeaproape de colonia de la Vintul de Jos. Odata
asezati la Vintul de Jos, ei s-au organizat pe familii, pe gospodarii. La 8 luni de la
sosirea lor la Vintul de Jos se incepe constructia casei de rugaciune pentru 1087
persoane.
In interior si in exterior, casa de rugaciune era simpla, luminoasa si curata. In cadrul
bisericii se ocupau si de educatia copiilor. In general, la toti anabaptistii era o
disciplina aspra, fidela Bibliei. Inchinarea era foarte simpla, compusa din cantari
comune, rugaciuni, citirea Scripturii si predica. Ei reeditau prin aceasta forma de
inchinaciune a crestinismului primar.
In ce priveste aspectul economic ei erau buni mestesugari, buni agricultori, buni
morari si cei mai de elita meseriasi ai vremii lor.
Organizandu-se in comunitati avand bunurile in comun, au ajuns sa fie prosperi, cu
membrii bine pregatiti si meseriasi foarte buni. Tot castigul se aduna la un loc si se
impartea drept fiecaruia. Fiecare lucra cu ravna si constiinciozitate. In fiecare
dimineata se adunau la un loc, se rugau si apoi mergeau la munca. Viata colectiva i-a
facut sa traiasca uniti, intr-o adevarata fratietate crestina.
In secolul urmator, datorita trecerii Transilvaniei sub coroana Austriei, ofensiva
catolica impotriva anabaptistilor avea in vedere silirea acestora sa se "reintoarca la
biserica oficiala a Romei". In urma intemnitarilor grele, martirajului unora din ei,
constrangerilor de tot felul, anabaptistii au fost exterminati. Ei au disparut, pentru un
timp, ca o comunitate religioasa organizata si unitara in anii 1767 -1768.
In Transilvania, anabaptistii si-au prelungit o existenta ascunsa, pana la formarea de
biserici baptiste, unde au fost cooptati imediat. Acesti anabaptisti camuflati, sunt o
veriga de legatura istorica a vechilor anabaptisti cu baptistii de astazi. Se creeaza
astfel, prin ei, un pod peste vremea, care era considerata "timp fara baptisti" si

anume de la anul 1782 pana in anul 1856, cand se infiinteaza biserica baptista
germana din Bucuresti.
4.3 Tendinte actuale ale miscarii anabaptiste (mennonite) in S.U.A.
Stramosii spirituali ai Amisilor si Mennonitilor zilelor noastre au fost cei care au
inceput miscarea anabaptista de la mijlocul sec.al- XVI-lea. Ei au avut o credinta vie
si activa contrara formalismului zilelor in care traiau. Si-au format radacini puternice,
copacul credintei lor dand roade de-a lungul multor generatii.
Astazi, in America sunt multe grupuri de Amisi si Mennoniti care s-au dezvoltat din
acele inceputuri modeste. In general, gruparile au ramas fidele principiului autoritatii
finale a Bibliei in ceea ce priveste viata traita si doctrina urmata. Ca in toate
grupurile religioase se intalnesc trei tendinte: cei care merg intr-o directie liberala;
cei care incearca sa se mentina pe pozitie; cei care devin mai conservatori. Cele mai
reprezentative grupari sunt Bisericile cu o conducere centralizata si Bisericile
autonome.
a. Biserici conduse centralizat.
Printre mennonitii americani sunt multe biserici care au ales sa faca parte din grupul
de biserici conduse centralizat, organizate pe regiuni, fiecare regiune fiind
reprezentata de un bishop (pastor). Acestia se intalnesc de patru ori pe an in sedinte
normale de lucru. O data pe an au o alta intalnire unde se discuta problemele, se
voteaza si se iau deciziile finale. Dupa primul razboi mondial, misiunile crestine au
devenit preocuparea de baza a acestor biserici. Viziunea aceasta s-a largit dupa al
doilea razboi mondial, multi misionari mennoniti au mers pana in cele mai
indepartate colturi ale lumii pentru a duce speranta si ajutor material persoanelor
suferinde, prin invatatura si viata lor.
O nota caracteristica a misiunii a fost aceea de a invata oamenii sa-si dezvolte
deprinderile legate de agricultura si a trai in pace cu vecinii lor.
Incepand cu 1960, multe din aceste biserici conduse centralizat au inceput sa se
liberalizeze, si misiunea lor a evidentiat aceste schimbari. O atentie mai mare a
inceput sa fie acordata ajutorului umanitar si din ce in ce mai mica atentie s-a dat
evanghelizarii si ucenicizarii. In biserici, s-a insistat asupra seminariilor tinute de
pastori, care au introdus elemente de credinta liberale care au avut un impact
deosebit asupra membrilor bisericilor. Implicatiile deosebit de active in societate,
demonstratiile pasnice impotriva guvernului au fost incurajate de acest grup de
mennoniti. Pentru prima data, in toata istoria mennonita, aceste actiuni au devenit
acceptabile. De fapt, in multe aspecte, aceasta forma de activism politic a inlocuit
predicarea evangheliei.
Au urmat alte consecinte care au devenit evidente. A fost inlaturata practica
acoperirii capului la femei, femeile mennonite au inceput sa-si taie parul, sa se

coafeze. Purtarea de podoabe, competitiile sportive au fost acceptate. Deasemenea,

au fost acceptate si emisiunile televizate. Nu dupa mult timp a fost posibila
acceptarea anumitor forme de divort si recasatorie.
In prezent, exista in aceste biserici o tendinta de tolerare chiar a practicilor
homosexuale, etc. In aceste conditii, numai numele denota apatenenta lor religioasa,
fiind greu de realizat o asemanare in doctrina si practica cu inaintasii lor mennoniti.
b. Biserici autonome (independente).
Alte biserici numite "Amis - Mennonite", din categoria celor ce se mentin pe aceeasi
pozitie sau devin mai conservatoare, vazand ce se intampla cu bisericile conduse
centralizat, se deplaseaza in directie opusa in ce priveste organizarea, cautand o
forma autonoma de conducere a bisericii.
Biserici cu invataturi si practici asemanatoare au inceput sa formeze mici uniuni, dar
fara formarea unui corp de conducere centralizat. Prin asociere, intalniri comune,
vizite reciproce, actiuni sociale comune, se mentin pe acceasi pozitie in ce priveste
doctrina cat si trairea practica. Se pare ca nu este vorba numai de organizare ci si de
o anume dedicare fata de Dumnezeu.
In S.U.A. si Canada sunt mai mult de 3 500 familii cuprinse in 130 biserici AmisMennonite.
Bisericile nu au un numar mare de membrii, deoarece se considera ca o biserica mica
are mai multe sanse de a pastra legatura frateasca si unitatea de vederi. Totusi, multi
lideri ar fi dispusi sa sacrifice o mai stransa legatura frateasca in favoarea cresterii
numerice. Tabelul urmator ilustreaza cresterea numerica a sase biserici, crestere
comuna tuturor bisericilor pe o lunga perioada de timp.
Cresterea bisericii
1968 1988 Crestere, Pierderi
Shady Grove 30 90 200%
Maple Lawn 36 89 148%
Believers 28 46 64%
Bethany 45 69 54%
Zion 36 48 33%
Salem 60 68 13%

Cele mai largi congregatii au crescut in felul urmaor:

Valey 205 211 3%
Fairhaven 155 159 3%
Woodlawn 172 166 -3%
South Haven 79 73 -7%
Formarea de biserici noi are loc prin divizarea celor mari:
Canaan 124 85
Haeven Fellowship 135
total 220 70% crestere
O biserica mare presupune existenta unor avantaje practice reale, dar dezavantajele
sunt mai multe in comparatie cu o biserica mica. Aceasta este adevarat mai ales in
cazul in care se urmareste cresterea spirituala a bisericii.
Misiunea si ajutorul umanitar sunt activitati importante pentru bisericile Amis
Mennonite. In prezent, exista 17 organizatii misionare implicate atat in viata
spirituala cat si in viata sociala.
4.4. Lucrarea anabaptista existenta in Romania
Activitatea misionara anabaptista in Romania apartine organizatiei non-profit
"Christian Aid Ministries". Aceasta organizatie a fost infiintata pentru a fi un canal
eficient si de incredere, dand posibilitate bisericilor sa ajute spiritual si material
oameni din intreaga lume. La ora actuala C.A.M. pune la dispozitie haine, alimente,
medicamente, literatura crestina in Romania, tarile fostei Uniuni Sovietice, Haiti,
Nicaragua, Liberia, Iugoslavia, si alte tari. C.A.M, deasemenea, ajuta la reconstruirea
zonelor din S.U.A. lovite de dezastre naturale. C.A.M. este condus de un bord format
de 8 membrii avand multe comitete care se ocupa de activitati specifice. Acesta
organizatie este suportata integral de catre persoane individuale interesate si biserici
( in general Amis Mennonite) din America, Canada si alte cateva tari.
La Suceava, C.A.M. are urmatoarele programe:
1. Orfelinatul Crestin "Natanael" a fost construit in 1993 si este destinat ingrijirii a 55
de copii provenind din case in care pacatul si-a lasat amprenta, alcoolul si
imoralitatea au distrus viata parintilor. Altii provin din familii in care boala, moartea
sau saracia au facut viata extrem de dificila, aproape imposibila pentru ei. Copiii au
diferite responsabilitati in jurul Orfelinatului si invata la Scoala Crestina "Natanael"

(scoala particulara, clasele I-VII).

2. Ferma vaci lapte. In 1993, a fost construita ferma si aduse pe calea aerului din
America 90 de vaci de lapte, rasa Holstein. Acum sunt 150 vaci in trei ferme.
Dotarea fermei este deosebita (toate tipurile de utilaje agricole), fiind posibila
arendarea a 225 ha teren. Laptele este distribuit gratuit in proportie de 80%
(orfelinate,azile de batrani, biserici) ,restul fiind vandut prin magazinul propriu.
3. Asociatii agricole la sate. Prin acest program se distribuie echipament agricol unor
familii sau grupuri de familii pentru a-i ajuta sa lucreze pamantul.
4. Ateliere de croitorie. Exista 14 centre de croitorie si lunar se confectioneaza
articole de imbracaminte din 4 tone de material.Acestea sunt donate familiilor sarace.
5. Distributie ajutoare. Astazi peste 2.000 familii din Romania si 325 familii din
Moldova primesc pachete alimentare, sobe, alimente, medicamente,etc.
6. Recoltarea cerealelor si distribuirea de seminte. Doua combine John Deere
recolteaza anual 1.200 ha cereale pentru 2000 familii. Graul obtinut este macinat si
faina distribuita familiilor sarace. Anual se distribuie 15 tone de seminte( primite de
la donatori americani) in satele din Romania si Moldova.
7. Constructii de biserici. Prin acest program sunt ajutate bisericile aflate in
constructie ce fac parte din Alianta Evanghelica.
8. Programul de invatarura crestina, se realizeaza prin distribuirea de literatura
crestina, seminarii, publicatii crestine (revista Samanta Adevarului).
9. Distributia de medicamente. Din depozitul din Cluj se distribuie medicamente la
Bisericile care au farmacii si la medicii crestini.
Toate aceste actiuni umanitare sunt posibile datorita ajutorului crestinilor anabaptisti,
care continua sa demonstreze practic credinta lor.

5. CONCLUZII
5.1. Anabaptistii si restaurarea crestinismului primar.
Preocuparea anabaptistilor nu s-a concentrat asupra reformarii Bisericii, ci pur si
simplu s-a consacrat restaurarii ei in vigoarea si credinciosia primelor veacuri. In
Scripturi, citeau despre Biserica nu ca despre o institutie puternica si bogata ci ca
despre o fratie, o familie a credintei. Ea exista nu pentru ca era recunscuta de o
organizatie politica sau eclesiastica din afara, ci fiindca Dumnezeu lucra in poporul
Sau.
Anabaptistii au ajuns sa dezvolte conceptia"congregationala" asupra autoritatii

bisericesti, spre care inclinasera Luther si Zwingli in primii lor ani de activitate
reformatoare. In adunarile lor, toti membrii trebuiau sa fie credinciosi botezati
voluntar ca adulti, pe baza marturisirii lor de credinta. La luarea deciziilor participau
totalitatea membrilor. In chestiunile de doctrina, autoritatea Scripturii trebuia
interpretata nu de o traditie dogmatica sau de un conducator bisericesc, ci de un
consens al adunarii locale, in care toti puteau vorbi si asculta in mod critic.
In chestiunile de disciplina bisericeasca, de asemenea, credinciosii trebuiau sa
actioneze in colectiv. Ei trebuiau sa se ajute reciproc si sa implineasca in viata lor cu
fidelitate marturisirea de credinta facuta la botez.
5.2. Anabaptistii, statul si societatea.
5.2.1. Separarea Bisericii de stat.
Dupa cum afirmau ei, crestinii erau "un popor liber nesilit si neconstrans". Credinta
este un dar fara plata a lui Dumnezeu, iar autoritatile isi depasesc competenta cand
"apara Cuvantul lui Dumnezeu cu pumnul".
Anabaptistii nu negau faptul ca magistratii sunt numiti in functie de Dumnezeu
pentru a mentine legea si ordinea. Ei jurau ascultare autoritatilor civile in toate
lucrurile care nu incalcau cerintele credintei lor. Autoritatilor catolice si protestante,
aceste principii de credinta li se pareau cu adevarat alarmante.
Reformatorii nu au fost de acord cu aceste principii si au folosit toate mijloacele
necesare pentru a dezradacina anabaptismul iar in aceasta privinta, li s-au alaturat si
autoritatile catolice.
5.2.2.Incercarea de instaurare a unei societati comunitare.
Anabaptistii credeau ca Biserica este deosebita de societate, chiar cand societatea se
declara crestina. Adevaratii ucenici ai lui Hristos erau un popor de pelerini, iar
Biserica lui Hristos era o asociatie de oameni intotdeauna straini pe acest pamant.
Bazati pe modelul comunitatii apostolice timpurii si al motivelor de ordin practic au
dezvoltat un sistem de trai in comun. Aceasta forma de organizare a fost si un mijloc
de supravietuire in fata persecutiilor. Etica dragostei se exprima in comunitatile
anabaptiste, iar aceasta forma de organizare a condus chiar la un comunism crestin.
5.2.3.Impactul acestor orientari.
Separarea Bisericii de stat a dus, in mod firesc, la dezvoltarea conceptiei dupa care
Biserica trebuie sa preia de la statul seculat domenii de activitate cum ar fi: asistenta
sociala, invatamantul, asigurari de sanatate, auto, etc..
In felul acesta activitatea statului este limitata, reducandu-se riscul aparitiilor

tensiunilor sociale. Principiul pacifist a contribuit la implicarea crestinilor anabaptisti

in activitatile sociale si actiuni obstesti, ca o alternativa la serviciul militar.
Educatia si invatamantul au devenit preocupari importante pentru Biserica
dezvoltandu-se in felul acesta invatamantul crestin privat.
5.3. Inviorarea miscarii anabaptiste in prezent si consecintele acestui fapt.
Dupa veacurile intunecate din sec. XVIII - XIV,in prezent anabaptistii
experimenteaza o trezire spirituala are lor. In anii 1971 -1980 numarul anabaptistilor
a crescut rapid. In prezent, mennonitii sunt pe cale sa regaseasca vitalitatea spirituala
si dorinta de evanghelizare. Cu toate ca exista o anumita forma de conservare, mai
ales a stilului de viata, se constata o implicare organizata in viata sociala.
Organizatiile misionare sustin chiar activitati de care statul este responsabil:
dezvoltarea invatamantului, diverselor activitati de ajutor social. Anabaptistii sprijina
afirmarea Bisericii in raport cu statul.
Deasemenea, exista o mare deschidere spre viata moderna (nu in toate domeniile) si
au aparut noi tendinte evanghelice, inclusiv penticostale.
Bibliografie
Andreiescu, V., Curs de Istorie a Crestinismului, Biblioteca I.T.P. Bucuresti,1998
Armitage Thomas, A History of the Baptists, New York, 1887
Ausbund, The hymn book of the Swiss Bretheren,
Bettenson, Henry, Documents of the Christian Church, New York: Oxford
University Press, ed a 2-a, 1963
Braght, J. Van Thieleman, Martyrs Mirror English Edition, Scottdale, Pa, 1938
Bullinger, Heinrich, Von dem unverschampen frafel Zurich,1531,1531
Cairns, Earle E., Crestinismul de-a lungul secolelor, Oradea, Ed. Cartea Crestina
1977
Christian, John T., A History of the Baptists, Nashville, 1922.
Dolan, John P., History of the Reformation, New York: Descle Company, 1965
Dowley, Tim, The History of Christianity ( EErmaus Publishing Co, Grand Rapids,
1978).

Ed. Oxford University Press, 1977, p.397

Eliade, Mircea, Istoria credintelor si ideilor religioase, Bucuresti, Ed. Stiintifica si
Enciclopedica 1988, p.206
Fisher, C. A., Fifty-four weighty Reasons why the Anabaptists Should not be
Tolerated in the Land, Ingolstadt, 1607.
Fookes-Jackson, Frederick I., An introduction to the History of Christianity, New
York: The Macmillan Co., 1928
George, Thimoty, Teologia Reformatorilor, Editura Institutului Biblic Emanuel,
Oradea, 1998
George, Timothy,"A Right Strawy Epistle: Reformatio Perspectives in James"
Review and Expositor 83 (1986)
Gobler, Max, Gescgucgte des Christlichen Leben Coblentz, 1848
Goertz, Hans-Jurgen, Radikale Reformatoren (Munich: C.H. Beek,1978),
Hillerbrand, Hans S. The Reformation, New York, Harper, 1964
Horsch, John, Mennonites in Europe, Mennonite Publishing House, Scottdale Pa,
1942
Huizinga, Johan, The Waning of the Middle Ages
Krahn, Cornelius, Dutch Anabaptist : Origin, spread,Life andThought.
Krahn, Cornelius, Mennonite Encyclopedia,III
Lortz, Joseph, How the Reformation Came, New York: Herder and Herder, 1964
Lunt, William E., Papal Revenues in the Middle Age New York: Columbia
University Press, 1934
Miller, Andrew, Geschicte der Christlichen Kirche, Weinstrasse, Herasgeberg Ernest
Paulus, 1970
Mullins, E.Y., The Baptist Conception of Religious Liberty, Baptist World Allliance
Congress, 1923
Oosterban, J.A., "The Reformation of the Reformation: Fundamentals of Anabaptist
Theology, MQR51 1977

Ozment Steven E., The Reformation in the Cities New Haven: Yale University Press,
1975 Livingstone, Elisabeth A., The concis Oxford Dictionary of the Christian
Church, Oxford, Ed. Oxford University Press, 1977
Pocttcker, Henry, "Menno Simons' View of the Bible as Authority", Dyck
Popescu, Ion Mihai, Istoria si Sociologia Religiilor, Crestinismul, Bucuresti, Ed.
Fundatia Romania de Maine, 1996, p.200
Popovici, Alexa, Istoria Anabaptistilor din Romania, Editura Bisericii Baptiste
Romane, Chicago
Ramureanu Ioan si Milan Sesan, Istorie Bisericeasca Universala, Bucuresti, Ed.
Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1993
Recordon Eduard, Tapernaux Philippe, Biserica sau Adunarea, vol.II., Dellenburg,
Tapernaux Gute Botschaft Verlag, Germany 1993
Sanford, E.B., A Concise Cyclopedie of Religious Knowledge, Hartford, 1904
Smith, John, The Mennonite in Europe, Mennonite Publishing House, Scottdale, Pa.,
1971,
Tillich, Paul, The courage tobe, New Haven: Yale University press, 1952,
Walker, Willstone, A Hystory of the Christian Church, New York, Charles
Scribeners Sans, 1983
Weistin, Gunar, Geshihte deFreikirchentums, Kassel, J.G. Onchen Verlag, 1958
Williams George H. and Angel Mergal, editori, Spiritual and Anabaptist Writers
Philadelphia: Westminster Press, 1957
Williams, The Radical Reformation, p.392-393.
Wolkan, Geschicht - Buch der Hutteruscgen Bruder
Yoder, Steve, Amis - Mennonite Directory,( Abana Book Service, 1996)
Zwingli , Ulrich Of Divine lighteousness, 1523

SUS