Lacul

de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (1850-1889) s-a inscris in romantismul european prin tema iubirii si a naturii, care este
predominanta in lirica sa. Poezia Lacul, publicata la 1 septembrie 1876 in revista Convorbiri literare, alaturi
de Melancolie, Craiasa din povesti, Dorinta, se incadreaza in creatile erotice idilice, in care predomina natura cu
cunoscutele ei elemente specifice eminescene lacul, codrul, izvorul, luna etc.
Lirica erotica eminesteana imbina sentimentul dragostei pentru finta iubita cu adoratia fata de frumusetile
naturii, starea sufleteasca ia nastere, se impliniste sau se comsuma intr-un decor mirific, de basm, sau intr-un cadru
dezolant, mohorat, in functie de natura sentimentelor exprimate.
Poezia are ca titlu numele unuia dintre elementele cadrului natural, lacul, deoarece imaginea acestuia
predomina in peisaj, in raport cu celelalte elemente: trestiile, barca, luna, vantul etc.
Tema poeziei o constituie aspiratia poetului pentru o iubire ideala, cu o poveste de dragoste imaginata intr-un
cadru natural rustic, cu care se contopeste trairea interioara a eului liric.
Eul liric se confeseaza, este exprimata emotia poetului determinata de asteptarea fiintei iubite, natura
participa la trairile eului liric, lacul este personificat, devine martor la iubirea poetului, contribuie la atmosfera de
vraja, poezia incepe si se incheie simetric cu imaginea lacului, care in final isi pierde din stralucire traind alaturi de
poet suferinta si tristetea.
Continutul poeziei. Poezia Lacul este alcatuita din cinci strofe a cate patru versuri sau din cinci catrene,
organizate gradat ca stare sufleteasca, de la speranta implinirii iubirii pana la tristetea sfasietoare din final.
Compozitional, poezia poate fi structurata pe doua planuri, unul real, exterior care cuprinde tabloul descriptiv al
naturii si altul ideal, interior, al visului de implinire a iubirii absolute.
Strofa intai descrie cadrul naturii, decorul in care eul liric va exprima dorinta arzatoare de a simti in
profunzime sentimentul de iubire absoluta. Imaginea vizuala, construita prin epitete cromatice, a lacului albastru,
incarcat de nuferi galbeni, este la inceput statica apoi creste in dinamism, in miscare, umanizandu-se, deoarece
tresare emotional in cercuri albe. Tabloul naturii anticipeaza, astfel, emotia poetului in asteptarea nerabdatoare a
iubitei.
Strofa a doua compune spatial interior al trairii, al visarii eului liric la iubirea ideala. Motivul asteptarii este
relevat prin verbe ce exprima nesiguranta, incertitudinea parca-ascult, parc-astept, stare accentuata si de
repetitia acestora. Nerabdarea indragostitului de a-si intalni iubita este exprimata inca din primul vers: Si eu trec
de-a lung de maluri. Folosirea verbelor la conjunctiv sugereaza speranta, visul de implinire a iubirii, posibila
fericire fiind vizualizata prin gesturile tandre, mangaietoare: sa rasara, sa-mi cada. Eventualitatea implinirii
visului de iubire este in concordanta cu posibilul cuplu, realizat de poet prin doua pronume personale, eu si ea,
care sugereaza, pe de o parte, confesiunea poetului, iar pe de alta parte, unicitatea iubitei, pronumele fiind subliniat
grafic. Iubita este, asadar, ea, unica, singura care ar putea sa-l faca fericit.
Strofele a treia si a patra imagineaza, in continuare, eventuala poveste de iubire, idila, care se manifesta ca
un ritual incarcat de emotia posibilei intalniri: Sa sarim in luntrea mica / Inganati de glas de ape, / Si sa scap din
mana carma, / Si lopetile sa-mi scape;. Verbele sunt tot la conjuctiv, pentru ca intalnirea nu este reala, ci ea se
petrece numai in imaginatia poetului, ca dorinta arzatoare a eului liric de contopire a cuplului de indragostiti, intr-o
iubire ideala: sa sarim, sa scap, sa-mi scape, sa plutim, fosneasca, sune. Imaginile vizuale se
impletesc cu imaginile auditive, natura fiind participativa la sentimentele profunde de iubire in eventualitatea

implinirii cuplului, idee sugerata prin personificarea Inganati de glas de ape. Vizual, natura este dominata de
lumina blandei lune, Eminescu este astrul tutelar, care vegheaza evenimentele ce se petrec pe pamant.
Elementele auditive sunt exprimate prin sintagme sugestive pentru ipostaza naturii de participant activ si sensibil la
zbuciumul interior al eului liric, in dorinta de implinire a cuplului de indragostiti: inganati de glas de ape,
vantu-n trestii lin fosneasca, unduioasa apa sune!. Din aceste strofe se desprinde si ideea armoniei perfecte
intre planul real, al naturii si planul ideal, al visului de iubire absoluta, dintre planul exterior, al decorului natural si
cel interior, al sentimentelor.
Ultima strofa exprima tristetea sfasietoare a eului liric, provocata de neputinta implinirii visului erotic si de
solitudinea dureroasa si incarcata de suferinta. Dezamagirea indragostitului este marcata de punctele de suspensie,
asezate dupa cuvintele ce exprima deceptia posibilei intalniri cu iubita: Dar nu vine. Se face astfel trecerea de
la starea de vis, plina de farmec, la realitatea trista si solitara, iubirea ramanand numai o dorinta, un ideal
neimplinit. Poetul exprima la persoana I, printr-o confesiune lirica, durerea profunda, starea de deprimare pe care o
simte si ramane tot singur in mijlocul naturii: Singuratic / In zadar suspin si sufar / Langa lacul cel albastru /
Incarcat cu flori de nufar. Natura este aici numai un cadru, lacul nu mai tresare, fiind in armonie desavarsita cu
melancolia din sufletul poetului.
Deoarece este o opera literara in versuri, in care este descris un tablou din natura in cadrul careia poetul isi
manifesta dorinta de implinire a iubirii ideale, poezia Lacul de Mihai Eminescu este o idila-pastel.

Comentariu literar - poezia Lacul de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, supranumit Luceafarul poeziei romanesti, face parte din generatia marilor clasici alaturi
de Ion Creanga, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale grupati de Titu Maiorescu la cenaclul literar Junimea care a
functionat la Iasi si apoi la Bucuresti. El a trait intre anii 1850-1889 si a debutat in anul 1866, cu poezia La
mormantul lui Aron Pumnul scrisa la moartea profesorului sau de limba romana.
Temele favorite ale poetului sunt: timpul, natura, istoria nationala si dragostea.
Printre cele mai importante poezii enumeram: Luceafarul, Scrisorile (V), Mai am un singur dor,
Seara pe deal, Revedere, Glossa, etc.
Poezia Lacul a fost publicata la 1 septembrie 1876 in revista Convorbiri literare. Ea apartine genului
liric in care predomina exprimarea unor stari sau a unor sentimente ale eului liric.
Tema poeziei este dorinta arzatoare a indragostitului de implinire a iubirii ce ramane doar un vis neimplinit.
Eminescu imagineaza in poezia Lacul o intalnire cu fiinta iubita care este pentru el unica si ideala.
Prima strofa a poeziei prezinta o imagine feerica a lacului incarcat cu flori de nufar. Lacul apare apoi
personificat si vibreaza impreuna cu poetul.
Strofa a doua cuprinde motivul asteptarii, infatisat insa ca posibilitate. Tot ca posibilitate este prezentat si
gestul tandru al imbratisarii. Apoi este marcata prezenta fiintei iubite. Prezenta fiintei iubite este marcata prin
pronumele personal ea, care sugereaza o iubire ideala.

Strofele a III-a si a IV-a cuprind visul de iubire al poetului, generat de starea de asteptare si de singuratate.
Poetul isi imagineaza un anumit scenariu al implinirii visului de iubire avand senzatia de ireal, de vis.
In strofa a V-a visul ia sfarsit, iar eul liric se trezeste la o realitate trista si dureroasa, deoarece totul a fost in
zadar. Poetul dezamagit, trist si singur ramane in acelasi decor, dar mai putin dinamic si luxuriant.
Imaginea cadrului natural in care are loc intalnirea dintre cei doi indragostiti este realizata prin epitetele
cromatice lacul albastru, nuferi galbeni, care realizeaza imagini vizuale ce sugereaza armonie, limpezime,
claritate, seninatate, lacul fiind asemenea unei oglinzi in care urmeaza sa se reflecte atat lumea exterioara, cat si
cea interioara.
Folosirea personificarii:Tresarind in cercuri albe/El cutremura o barca face ca lacul sa vibreze impreuna
cu poetul prin preluarea zbuciumului sau sufletesc.
Trairile interioare ale indragostitului sunt surprinse in diferite momente: al asteptarii, al visului, si al trezirii la
realitate.
Prin repetitiile: Parc-ascult si parc-astept, autorul sugereaza motivul asteptarii.
Pentru a prezenta motivul asteptarii poetul foloseste verbe la modul conjunctiv: Ea din trestii sa rasara/ Si
sa-mi cada lin pe piept.
Senzatia de ireal, de vis este reliefata prin folosirea verbelor la modul conjunctiv: sa sarim, sa scap, sa
scape, sa plutim, sune. iar imaginile vizuale se impletesc cu cele auditive care sunt realizate prin metafore si
epitete, care sugereaza un sunet lin, domol. Epitetul personificator in inversiune: blandei lune - sugereaza o
imagine vizuala. De asemeni sunt folosite metafore cu rol personificator: inganati de glas de ape, vantu-n
trestii lin fosneasca, unduioasa apa sune, prin care evidentiaza armonia intregii naturi.
Epitetul: singuratic, verbele: suspin, sufar, prezinta sfarsitul visului.
Trezirea din vis la realitate se face grafic prin prezenta punctelor de suspensie.
Imaginea vizuala din final lacul cel albastru/Incarcat cu flori de nufar reia simetric, cu mici modificari,
pe cea din prima strofa si nu mai are stralucirea si consistenta cromatica a celei dintai, ea sugerand tristetea
apasatoare din sufletul indragostitului.
Dispunerea modurilor verbale indicativ prezent la inceputul si sfarsitul poeziei si conjunctiv prezent in
strofa a II-a, a III-a si a IV-a delimiteaza realitatea de starea de visare.
Muzicalitatea interioara a versurilor este realizata prin aliteratii care contin repetarea silabei sa ( sa
sarim), a consoanei s (sa-mi scape) si asonante care sunt realizate prin accentuarea vocalei a: unduioasa
apa, galben si incarca.
Armonia versurilor este realizata de ritmul trohaic, rima de tip abcb, in care rimeaza numai versurile al
doilea si al patrulea si masura de 8 silabe.
Armonia poeziei sugereaza armonia intregii naturi care diminueaza tristetea si singuratatea eului liric.