Sunteți pe pagina 1din 517

Alex HALEY

RĂDĂCINI

(ROOTS)

CAPITOLUL 1

Era pe la începutul prim ă verii lui 1750 c â nd, î n satul Juffure, pre ţ de patru zile de v â slit în susul r âului Gambia din Africa de Vest, iui Omoro şi Bintei Kinte li se n ă scu un fiu. Opintindu­se s ă iasă din trupul viguros şi t â nă r al Bintei, pruncul era la fel de negru ca ea; î ncă jilav de s â ngele matern, ţ ipa cât î l ţ inea gura. C â nd au vă zut că era b ă iat, feţ ele zbâ rcite ale celor dou ă moa şe, bă tr â na Nyo Boto şi Yaisa, bunica pruncului, s­au luminat de bucurie. Se ştia din b ătr â ni că , dacă primul nă scut e de parte b ă rbă tească , atunci era semn că bunul Allah îşi va pogor î binecuvâ ntarea nu numai asupra p ărinţ ilor, dar şi asupra familiilor lor; şi se gâ ndeau cu m â ndrie că numele neamului Kinte va dă inui prin leaturi vestit şi respectat. La ceasul dintâ i al zorilor, înainte de c â ntatul coco şilor, pe l â ng ă sporovă ial ă bunicii Yaisa şi a lui Nyo Boto, primul zgomot deslu şit de prunc a fost buhuitul înă bu şit şi ritmic al maiurilor de lemn cu care femeile satului pisau gră unţ ele de cu şcu ş pentru tradi ţ ionalele bucate de la pr â nzul cel mic, gă tite­n vase de lut, la focul a ţâţ at pe o vatr ă ocrotită de trei pietre. Aburul alb ă strui şi subţ ire se î nă l ţa î n rotocoale, purt â nd miresme picante şi îmbietoare peste colibele rotunde de p ă mâ nt din c ătunul pr ă fuit

câ nd, asemeni unei tingiri î nă bu şite, se auzi glasul lui Kajali Demba, alimamul satului, chem â rtdu­i pe credincio şi la prima dintre cele cinci rug ă ciuni î nă lţ ate zilnic spre pream ărirea lui Allah, de c â nd se ştiau ei pe lumea aceasta. S ă rind din culcu şurile lor din ramuri de bambus acoperite cu piei arg ă site şi punâ ndu­ şi î n grabă veşmintele aspre de bumbac, b ă rba ţ ii satului se

î ndreptar ă cu pa şi gr ă biţ i că tre locul de rug ă ciune, unde alimamul îşi î nă lţ a

rugile: „Allahu Akbara! Ashadu An Lailahaiiaia!” („Mare e Domnul şi jur pe ce am mai scump c ă nu­i decâ t un singur Dumnezeu pe lume”.) Pe c â nd bărba ţ ii se î ntorceau de la rug ă ciune pentru pr â nzul cel mic, Omoro se av â ntă î n calea lor cu faţ a str ă lucind de bucurie şi emoţ ie, spun â ndu­le că primul să u nă scut era bă iat. To ţ i î l î nconjurară , gră bindu­se să ­i transmită stră vechile ură ri de noroc.

Reî ntors î n coliba lui, fiecare b ă rbat primi o tigv ă cu terci. Apoi, merg â nd din nou la buc ă tă riile dindă r ă tul cur ţ ilor, nevestele îşi hr ă niră pruncii şi, abia la urm ă , m â hcară şi ele. După ce terminară de m â ncat, bă rba ţ ii îşi luară sapele cu m â ner scurt şi îndoit, că rora fierarul satului le acoperise cu metal t ă işurile de lemn, şi pornir ă la lucru, s ă sape pă m â ntul ca s ă semene arahide, sorg şi bumbac, culturi cu care se îndeletniceau numai. Ei, b ă rba ţ ii; de orez se ocupau numai femeile, î n acel ţ inut al Gambiei, ve şnic î nverzit şi încins de razele soarelui. După datinile din bă trâ ni, î n să pt ăm â na ce avea s ă vină , o singură

î ndatorire r ăm â nea î n grija lui Omoro: alegerea unui nume pentru fiul s ă u ce! Dintâ i nă scut. Trebuia s ă fie un nume încununat de speran ţ e şi de gloria vremurilor, c ă ci aceşti oameni din tribul mandinka credeau c ă pruncul moşteneşte şapte dintre darurile celui c ă ruia î i poartă numele. Şi­n acest r ă gaz de g â ndire, Omoro merse din cas ă ­n casă , prin tot satul, să ­i poftească pe toţ i, în numele lui şi­al Bintei, la botezul noului n ă scut, care urma să aibă loc, după datin ă , î ntr­a opta zi de la na ştere. Î n ziua aceea, fiul lui va deveni membru al tribului mandinka, asemeni mo şilor şi str ămoşilor lui. Câ nd, î n sfâ r şit, veni şi ziua a opta, s ă tenii se adunar ă dis­de­diminea ţă

î n fa ţ a colibei lui Omoro şi a Bintei. Femeile din cele dou ă familii purtau pe cap vase cu tradi ţ ionalul lapte acru sau cu turtele munko de orez pisat şi miere. Se afla acolo şi jaliba Karamo Silla cu tobele sale tan­tang, şi alimamul, şi arafangul Brima Cesay care intr­o bună zi va fi dască lul pruncului; veniser ă de asemeni şi cei doi fra ţ i ai lui Omoro, Janneh şi Saloum, care, auzind tamtamurile ce vesteau na şterea nepotului lor, stră bă tuser ă cale lungă spre a fi şi ei părta şi la praznic. Str ă lucind de m â ndrie, Binta îşi ţinea pruncul în braţ e, î n timp ce tă iau un smoc din pă rui noului n ă scut, a şa cum se obi şnuia î ntr­o astfel de

î mprejurare şi toate femeile se minunau c â t de frumos şi dolofan era micu ţul.

Dar amuţ ir ă CU toţ ii câ nd jaliba se porni s ă ­ şi bat ă tobele. Alimamul rosti o rug ă ciune peste blidele cu lapte acru şi turtele munko şi, pe câ nd se ruga el, fiecare oaspete apuc ă cu m â na dreapt ă marginea unui blid, î n semn de cinstire a bucatelor. Apoi alimamul se î ntoarse c ătre prunc, înă lţâ nd rugă fierbinte lui Allah să ­i dea viaţă lung ă şi izbâ nda, să aduc ă neamului, c ătunului şi tribului mandinka faim ă şi m â ndrie, mulţ i urma şi şi, î n sfâ r şit, să ­i dea să nă tate şi minte, s ă poarte cu cinste numele pe care urma s ă ­l primească . Apoi, Omoro p ăşi în faţ a tuturor s ătenilor aduna ţ i acolo. Se î ndrept ă către so ţ ia sa şi, lu â nd pruncul î n braţ e, îi şopti de trei ori la ureche numele pe care i­l alesese. Şi astfel fu rostit pentru î nt â ia dată numele copilului, c ă ci î n tribul lui Omoro se credea c ă fiecare om trebuie s ă fie cel dintâ i care s ă ştie care­i este numele. Tam­tamul ră sună din nou şi atunci Omoro şopti numele la urechea Bintei, al c ărei chip se lumin ă de mâ ndrie şi bucurie. Apoi Omoro î l şopti şi arafangului, aflat acolo î n faţ a să tenilor.

— Primul prunc n ă scut lui Omoro şi Binta Kinte se nume şte Kunta! Strig ă Brima Cesay. După cum ştiau cu toţ ii, acesta era cel de al doilea nume al r ă posatului bunic al copilului care, venind din Mauritania, ţara lui de ba ştină , î i mâ ntuise pe să tenii din Juffure de foamete, se însurase cu bunica Yaisa, slujind apoi cu cinste î ntreg satul p â nă câ nd şi­a dat sf â r şitul ca un adev ă rat str ă bun al locului. Şi arafangul începu apoi să î nşire numele stră bunilor mauritani despre care le povestise adesea bunicul pruncului, b ă trâ nul Kairaba Kinte, str ă moşi slă viţ i şi numero şi care vieţ uiser ă de­a lungul a mai bine de dou ă sute de anotimpuri ploioase. Jaliba lovi tan­tangul cu putere şi toţ i cei aduna ţ i acolo slobozir ă strig ăte de uimire şi admira ţ ie'fa ţă de o stirpe a şa de vestit ă . Î n noaptea aceea, a opta din via ţa pruncului, la lumina stelelor şi a lunii, Omoro î mplini ritualul botezului. Purt â ndu­I pe micu ţul Kunta în bra ţ ele lui vâ njoase, merse p â nă la marginea satului şi acolo î l înă l ţ a cu fata spre cer şi­i şopti: „FEND KILING DORONG LEH W AR RATA KA ITEH TEE”. (Prive şte, numai el este mai puternic dec â t tine!)

CAPITOLUL 2

Venise vremea sem ă natului şi se apropiau primele ploi. Fiecare b ă rbat din Juffure îşi adunase pe ogorul lui c ă piţ e mari de buruieni şi ierburi uscate şi le dă duse apoi foc, ca s ă îngra şe pă mâ ntul cu cenu şa lor împrăştiată de vâ ntul ce adia u şor. Femeile plantaser ă deja r ă sadurile verzi de orez î n m âlul orez ă riei. Câ t durase lă uzia Bintei, de petecul ei de p ă mâ nt se î ngrijise bunica Yaisa, dar acum Binta era î n stare s ă ­ şi reia î ndeletnicirile ei obi şnuite. Asemeni altor femei, printre care şi prietena ei Jankay Touray, care­ şi purtau pruncii cu ele, leg ă nâ ndu­ şi boccelele pe cre ştet, porni şi ea cu micuţ ul Kunta cuibă rit pe spate, str â ns cu un br â u de pâ nz ă , că tre pirogile de pe malul r â ului ce­n limba lor se chema Kambi bolongo, unul din numeroasele bra ţ e ale fluviului Gambia şi care cuprindea, şerpuind î ntreg ţinutul lor. Pirogile î naintau lă sâ nd dâ re de spum ă î n apele r âului, purt â nd fiecare cinci sau şase femei ce se opinteau cu v â slele lor scurte şi late. De fiecare dat ă câ nd Binta se apleca s ă scufunde v â sla î n apă şi s­o trag ă , sim ţ ea pe spate trup şorul moale şi că ldu ţ al lui Kunta. Mangrovele, ierburile şi copacii ce str ă juiau malurile bolongului

î mbă lsămau aerul cu miresme de mosc şi alte arome. St â rnite de pirogi, c ârduri

î ntregi de paviani trezi ţ i din somn î ncepur ă să vocifereze, s ă rind de colo colo şi scutur â nd frunzele de palmier. Groh ă ind şi sfor ă ind zgomotos, porcii s ă lbatici alergară să se ascund ă î n tufi şuri. De pe ţărmurile m â loase, mii de pelicani, cocori, egrete, b â tlani, berze, pesc ă ru şi, râ ndunele de mare şi lopătari se opriră din ciugulit, privind speria ţ i pirogile ce lunecau u şor pe ap ă . Pă sări mai mici,

gugu ştiuci, câ rstei, corbi de mare şi pescă ru şi alba ştri se înă l ţar ă î n aer slobozind sunete ascu ţ ite, pâ nă câ nd oaspeţ ii nepofti ţ i se pierdur ă ­n depă rtare. Î n timp ce pirogile stră pungeau valurile, adesea c â rduri de boi şteni să ltau din apă î ntr­un dans argintiu şi se lă sau î napoi cu zgomot. Pe şti mari,

î nfometa ţ i, să reau uneori dup ă ei orbeşte şi că deau drept î n vreo pirog ă ce

trecea pe­acolo, iar femeile îi loveau cu v â slele şi­i str â ngeau pentru o cin ă gustoasa. Dar î n diminea ţ a aceasta boi şte­nii pluteau nep ă să tori în jurul lor. Urm â nd cursul şerpuit al bolongului, femeile din pirog ă cotir ă brusc şi

dă dură î ntr­alt bra ţ al fluviului, ceva mai lat. De cum se ivir ă , un fâ lfâ it uria ş

de aripi umplu aerul, iar cerul se acoperi î ntr­o clip ă cu un covor imens

î nsufleţ it, sm ă lţ uit de mii şi mii de zbur ătoare, în toate culorile curcubeului.

Î ntunecat ă de furtuna de p ă să ri şi unduit ă de bă taia aripilor lor, oglinda apei

se î mpestri ţ a de fulgi, pe c â nd femeile vâ sleau î nainte. • Apropiindu­se de terenurile ml ăştinoase unde, din mam ă î n fiică ,

femeile din Juffure îşi sem ă naser ă orezul, pirogile str ă bătură norii de ţâ nţari ce

mi şunau de colo­colo Şi apoi, una dup ă alta, traser ă î n dreptul c âte unei poteci

cu ierburi des î ncâ lcite. Pe ogoarele femeilor, desp ă r ţ ite de poteca de ierburi, î ncepuser ă să se

î nalţ e, la o palmă deasupra apei, mlă diţ ele chihlimbarii de orez. Cum Sfatul B ătr â nilor din Juffure hot ă ra în fiecare an î ntinderea

ogorului fiec ă rei femei, dup ă gurile pe care le avea de hr ă nit, parcela Bintei era destul de mic ă . Cobor â nd cu grijă din pirogă cu pruncul î n spate, Binta f ă cu câţ iva pa şi, dar se opri dintr­o dat ă , câ nd, surprinsă şi încâ ntat ă , z ări coliba micuţă acoperit ă cu stuf şi î nă l ţată pe piloni. Pe c â nd ea se afla î n chinurile facerii, Omoro venise aici şi­i cl ă dise un ad ă post pruncului lor. Şi a şa cum fac

toţ i bărba ţ ii, bineî nţ eles că nu suflase nici o vorb ă .

După ce­ şi al ă pta copilul şi­i fă cu culcu ş î n colibă , Binta se schimb ă î n hainele de lucru pe care le adusese în bocceaua de pe cap şi, str ă bă tâ nd cu

greu apa, î ncepu lucrul. Î ndoindu­se de mijloc, ating â nd aproape apa, î ncepu să smulgă din ră dă cină buruienile care, lă sate î n voia lor, ar fi crescut şi ar fi

nă pă dit toată recolta de orez. De c â te Cri î ncepea Kunta s ă pl â ngă , Binta

stră bă tea apa î napoi la el şi, udă din cap pâ nă ­n picioare, la umbra adă postului, î i dă dea din nou să sugă . Şi astfel, zi de zi, micu ţul Kunta se desf ă ta înconjurat de c ă ldura şi duioşia mamei sale. Î n fiecare sear ă , î n coliba ei, după ce­i preg ă tea cina lui Omoro, Binta ungea trupul copilului cu ulei din arborele de unt s ă ­i î nmoaie pielea şi apoi, mai î ntotdeauna, î l purta mâ ndr ă prin tot satul, p â nă la coliba bunicii Yaisa,

care­l acoperea de mâ ng â ieri şi să rut ă ri. Şi amâ ndou ă se porneau apoi s ă ­i strâ ng ă cu mâ inile că pşorul, nasul, urechile şi buzele ca s ă ­i crească frumos,

pâ nă ce micu ţul Kunta, sup ă rat, î ncepea să scâ ncească . Alteori, Omoro îşi lua fiul din m â inile femeilor şi­l ducea a şa, î nfăşurat î n

scutece, î n coliba lui – că ci bă rbaţ ii locuiau separat de nevestele lor – iar acolo

î l lă sa să cerceteze cu mâ inile şi cu privirile tot soiul de lucruri ciudate, cum

erau talismanele saphie de la c ă păt â iul patului lui Omoro, a şezate acolo s ă alunge duhurile rele. Pe Kunta î l atr ă geau î ndeosebi lucrurile colorate, dar cel mai mult îi plă cea sacul de vâ nătoare al tat ă lui să u, cu scoicile kauri cusute pe el, câ te una pentru fiecare animal v â nat de Omoro singur şi oferit ca hran ă

î ntregului sat. De c â te ori z ărea arcul cel lung şi î ndoit, cu tolba de s ăgeţ i

at ârnâ nd l â ngă el, Kunta gâ ngurea, iar chipul lui Omoro se lumina a z âmbet î n timp ce m â nu ţ a pl ă pâ ndă se întindea s ă apuce suliţ a î nnegrit ă şi subţ ire, al că rui mâ ner se lustruise de at âta folosin ţă . Î l lă sa'pe Kunta s ă pună m â na pe tot ce dorea, în afar ă de covora şul de rugă ciune de care se atingea doar el, stă pâ nul lui. Şi, st â nd singuri î n colibă , Omoro î i vorbea despre faptele de vitejie pe care şi el, Kunta, le va face c â nd va creşte mare. Apoi, îl ducea din nou î n coliba Bintei, la supt. Oriunde se afla, Kunta era mereu vesel şi, de câte ori îl leg ă na Binta î n poal ă sau se apleca deasupra lui î n pat câ ntâ ndu­i abia şoptit vreun c â ntec de leag ă n ca acesta, el adormea:

Odorul meu de zâ mbet plin Cu nume de vestit str ă bun de vei ajunge î ntr­ o zi neî nfricat r ăzboinic, lupt ător viteaz î ntre vitejii v â nători mâ ndria lui Omoro tu vei fi dar pentru mine doar al meu odor. Dar oric ât de mult îşi iubea Binta copilul şi soţ ul, un fel de nelini şte

î ncepuse s­o tulbure c ă ci, după ' obiceiul str ă vechi musulman, î n timp ce prima

soţ ie îşi al ă pta pruncii, b ă rbaţ ii îşi luau adesea o alt ă nevast ă . Totu şi, pâ nă

atunci Omoro nu se g â ndise î ncă la asta, şi, cum Binta nu voia î n ruptul capului ca el s ă cadă î n mrejele alteia, de abia a ştepta să ­l vadă pe Kunta pornind pe picioarele lui, c ă ci aceasta era semn c ă s­a sfâ r şit cu ală ptatul. De aceea, câ nd Kunta împlini aproape treisprezece luni, Binta îşi dă du toată silinţa să ­l ajute s ă facă primii pa şi şovă ielnici. Nu dup ă mult timp, era î n stare să . Umble încetinel, cu pa şi mă runţ i fă ră să ­l mai ajute nimeni. Şi pe cât de m â ndru fu Omoro, tot at ât de u şurat ă se sim ţ i Binta, iar c â nd Kunta pl â nse cer â nd de m â ncare, Binta nu­i mai d ă du să sug ă , ci~i arse câ teva la spate şi­i dă du un blid de lapte de vac ă .

CAPITOLUL 3

Trecuser ă î ncă trei anotimpuri ploioase şi î ncepuse tocmai acea vreme neroditoare a anului c â nd proviziile de gr â ne şi alimente uscate ale s ă tenilor erau pe duc ă . Bă rba ţ ii porniser ă la vâ nă toare, dar se î ntorseser ă doar cu vreo câteva antilope şi gazele mici şi cu ni şte pă să ri de brusă butuc ă noase, că ci pe o ar şi ţă ca aceea multe dintre ochiurile de ap ă ale savanei se preschimbaser ă ­n mâ l uscat, iar v â ntul cel mai mare şi mai bun se afundase departe­n p ă duri – tocmai atunci c â nd oamenii din Juffure aveau nevoie de mai mult ă for ţă să ­ şi să dească noile recolte. Femeile î ncepuser ă să lungească şi să subţ ieze mâ ncă rurile obi şnuite de cu şcu ş şi orez cu semin ţ e de trestie f ă ră gust şi frunze uscate de baobab, rele la gust. Timpul foametei venise mult prea devreme anul acela; sacrificar ă cinci capre şi doi tauri – mai multe animale

decâ t altă dat ă î nt ă rind astfel rug ă ciunile î nă l ţate de s ăteni lui Allah ca s ă ferească satul de foamete. Î n cele din urm ă , cerul dogor â t de soare se înnoura, adierile u şoare se preschimbar ă ­ntr­un v â nticel subţ ire şi dintr­o dat ă , ca întotdeauna, se porni ploaia cea dint â i, caldă şi domoală , iar să tenii se şi apucar ă să afâ neze pă mâ ntul î n brazde lungi şi drepte, gata numai s ă primească seminţ ele. Ştiau cu to ţ ii că sem ă natul trebuia terminat înainte de î nceperea ploilor celor mari. Î n dimineţ ile ce urmar ă , după pr â nzul cel mic, în loc să se î ndrepte cu pirogile spre orez ă riile lor, nevestele, î nveşm â ntate dup ă datina ritualurilor de fertilitate, î n straie de frunze mari, verzi, î nchipuind creşterea vegeta ţ iei, pornir ă că tre ogoarele proasp ă t arate de b ă rba ţ ii lor. Î nainte chiar de a se z ări, câ ntecul lor ră suna suind şi cobor â nd, î nă l ţâ nd str ă vechi rugi ca semin ţ ele de cu şcu ş şi arahide, leg ă nate î n vase mari pe cre ştetele lor, s ă prindă r ă dă cini viguroase şi să crească repede. Câ nt â nd şi păşind în cadenţă cu t ă lpile goale, şirul de femei înconjur ă de trei ori ogorul fiec ă rui bă rbat. Apoi se desprinser ă una câ te una şi se a şezar ă î n spatele bă rbaţ ilor lor, care începur ă să mearg ă de­a lungul brazdei, î nfig â ndu­ şi din loc î n loc degetul cel mare de la picior î n pă m â nt. Î n fiecare să pă tur ă fă cut ă astfel, femeile lă sau să cadă câ te o să mâ nţă , o acopereau şi ele cu degetul mare de la picior, pornind apoi mai departe. Femeile trudeau mai greu dec â t bă rba ţ ii, că ci pe lâ ng ă ajutorul dat bă rbaţ ilor, trebuiau s ă ­ şi î ngrijească nu numai orez ă riile, dar şi gr ă dina de zarzavaturi de pe l â ng ă casă . Şi­n timp ce Binta îşi să dea ceapa, yamii, tigvele, cassava şi ro şiile amare, micuţ ul Kunta îşi trecea timpul zbenguindu­se sub privirile atente ale bunicilor care­i supravegheau pe to ţ i copiii din primul kafo, un grup ce cuprindea prunci sub cinci ani. B ă ieţ i şi feti ţ e, făr ă deosebire, zburdau de colo­ colo, goi pu şcă , asemeni să lbă ticiunilor savanei – c âţ iva dintre ei abia î ncepâ nd să rostească primele cuvinte. Asemeni lui Kunta, to ţ i creşteau, r â deau şi ţipau,

î n timp ce alergau unii dup ă al ţ ii î n jurul trunchiului uria ş al baobabului

satului, se jucau de­a ascunsul şi dă deau iama în câ ini şi î n pui, lă sâ nd î n urm ă nori de blan ă şi fulgi. Dar to ţ i copiii – pâ nă şi cei micu ţ i de­o seam ă cu Kunta, se î ngră m ă deau şez â nd tă cu ţ i şi nemi şca ţ i, ori de câte ori vreuna dintre bunici le promitea vreo poveste. Deşi nu pricepea încă multe cuvinte, Kunta urm ă rea cu ochii larg deschi şi gesturile şi replicile cu care b ătr â nele dă deau viaţă pove ştilor, de parc ă s­ar fi î ntâ mplat aievea acolo, sub ochii lor. A şa mic cum era el, Kunta ştia câ teva din pove ştile acestea pe care i le spusese bunica Yaisa numai lui singur, c â nd mergea cu maic ă ­sa s­o vad ă la coliba ei. Dar, ca şi tovar ăşii lui de joac ă din primul kafo, îşi dă dea seama că cea mai bun ă povestitoare dintre toate era prea iubita, ciudata b ă trâ nă Nyo Boto. Pleşuvă , cu chipul ad â nc br ăzdat de zbâ rcituri, tuciurie ca fundul ceaunului, cu lungul ei b ăţ de mestecat din r ă dă cină de l ăm â i ivin­du­i­se asemeni unei antene de g â ndac printre pu ţ inii dinţ i ce­i mai ră mă seser ă şi

aceia î ng ă lbeniţ i din pricina nucilor de cola pe care le tot mestecase – b ătr â na Nyo Boto se a şeza gem â nd şi bombă nind pe scă unelul ei. De şi fă cea mereu pe supă rata, copiii ştiau c ă î i iubea, de parc ă , după cum susţ inea ea, ar fi fost ai ei cu to ţ ii. Î nconjurat ă de copii, bă trâ na î ncepea să morm ă ie:

— Să vă spun o poveste…

— Haide, spune­ne­o, strigau copiii, foindu­se de ner ă bdare.

Şi bă trâ na începea să ­ şi depene povestea, asemeni tuturor povestitorilor mandinka: „De demult, în cutare vreme, în cutare sat, tr ă ia cutare om. De data aceasta era un b ă iat – continu ă ea – cam de v ârsta lor, care, î ntr­o zi, mergâ nd

pe malul unui r âu, dă du peste un crocodil prins î ntr­o capcan ă .

— Ajut ă ­mă ! Î i strig ă crocodilul.

— O să m ă omori! Ră spunse bă iatul.

— Cum să fac una ca asta? Vino mai aproape! Spuse din nou crocodilul.

Prin urmare, b ă iatul se duse l â ngă crocodil şi pe dat ă fu apucat de din ţ ii lungi din gura lui larg deschis ă .

— Pă i a şa îmi ră splă teşti tu bună tatea, cu r ăutate? Î ncepu să strige

bă iatul

— De ce nu? Î i ră spunse crocodilul printre din ţ i. A şa­i fă cut ă lumea asta!

Bă iatul nu crezu una ca asta şi crocodilul c ăzu la î nvoial ă să nu­l înghit ă

pâ nă nu aude şi pă rerea primelor trei viet ăţ i ce s­or întâ mpla să treacă pe acolo.

Primul fu un m ă gar b ătr â n. Câ nd bă iatul l­a întrebat ce crede, mă garul ră spunse:

— Acum că sunt b ătr â n şi nu mai pot munci, st ă pâ nul m­a gonit din curtea lui s ă m ă mă nâ nce leoparzii.

— Vezi? F ă cu crocodilul.

Urm ătorul trecu un cal b ă tr â n care fu şi el de aceea şi pă rere.

— Vezi? Spuse din nou crocodilul.

Apoi veni şi un iepure dolofan care spuse:

— Ei, nu pot s ă ­mi spun pă rerea pâ nă nu vă d cum s­au î nt â mplat lucrurile de la î nceputul î nceputului.

Crocodilul deschise m â r â ind gura s ă ­i spună , şi bă iatul să ri î napoi pe malui r âului, unde nu­l mai putea ajunge.

Îţ i place carnea de crocodil? Îl î ntrebă iepurele, şi bă iatul î i spuse că

da.

— Dar pă rinţ ilor t ăi? B ă iatul î ncuviinţă din nou.

— Pă i, atunci, uite aici un crocodil tocmai bun de pus î n oală .

Bă iatul o rupse la fug ă şi se î ntoarse cu c âţ iva oameni din sat care­l ajutar ă să omoare crocodilul. Dar aduseser ă cu ei şi un câ ine wuolo, care se lu ă după iepure şi­i fă cu de petrecanie.

— Deci crocodilul avusese dreptate, î ncheie Nyo Boto. A şa­i fă cut ă lumea asta, c ă adeseori bun ătatea este r ă splătit ă cu r ăutate.

— Fii binecuvâ ntat ă , să ai bel şug şi via ţă lung ă , î i urar ă recunoscă tori

copiii.

Apoi celelalte bunici le aduser ă stră chini cu gâ ndaci şi l ă custe proaspă t pr ă jite. Î n alt ă vreme a anului, ace ştia ar fi fost de ajuns doar c â t să le stâ rnească foamea, dar acum în ajunul marilor ploi, c â nd începea anotimpul sterp al foametei, insectele pr ă jite erau singurele bucate pentru pr â nz, că ci î n cele mai multe hambare nu mai r ă mă seser ă decâ t vreo c âţ iva pumni de cu şcu ş şi câteva boabe de orez.

CAPITOLUL 4

Î n fiecare diminea ţă că deau acum ploi ră coroase şi iu ţ i. Câ nd conteneau câteva ceasuri, Kunta şi tovar ăşii lui de joac ă se nă pusteau ner ă bdă tori afar ă . — E­al meu. E­al meu, strigau pruncii ori de c â te ori curcubeul stră lucitor se arcuia asupra p ă mâ ntului, p ă râ nd că ­i foarte aproape. Dar ploile mai aduser ă şi roiuri de insecte zbur ătoare, ale c ă ror

î nţ epă turi şi mu şcă turi otr ă vitoare î i alungau din nou în casă . Apoi, din ţ r­o dat ă , într­o noapte, se pornir ă ploile cele mari şi oamenii se

î ngră m ă diră în colibele lor reci, jilave, ascult â nd apa şiroind peste acoperi şuri de stuf, privind fulgerele şi îmbărbă t â ndu­ şi pruncii c â nd tunetele

î nspă im â ntă toare br ă zdau î ntunericul nop ţ ii. Printre tunete şi tr ă snete nu se

mai auzea dec â t lă trat de şacal, urlet de hiene şi oră că it de broa şte. Ploile reveneau şi­n noaptea urm ătoare, apoi î n cealaltă noapte, şi­n cealalt ă , şi­n cealalt ă , mereu noaptea – potopind luncile de pe malul r â ului, transform â nd ogoarele în mla ştini, iar satul î n groapă de noroi. Cu toate acestea, î n fiecare diminea ţă , î nainte de mas ă , toţ i bă rba ţ ii din Juffure stră bă teau cu greu noroiul spre micu ţa moschee şi­l implorau pe Allah s ă le trimită şi mai mult ă ploaie, că ci viaţ a însăşi depindea de apa intrat ă adâ nc î n pă mâ nt î nainte de începerea ar şiţ elor celor mari, c ă ci ele vor usca plantele ale că ror r ă dă cini nu vor g ă si apă să supravieţ uiască . Î n coliba umedă a copiilor, slab luminat ă şi abia dezmor ţ it ă de focul de vreascuri şi bucăţ i de baleg ă fumeg â nd î n vatra scobit ă î n lutul de pe jos, bătr â na Nyo Boto î i istorisea lui Kunta şi celorlal ţ i copii despre vremuri cumplite de care­ şi amintea ea, c â nd nu că zuser ă ploi î ndeajuns. Că ci oricâ t de ră u ar fi fost acum, Nyo Boto îşi amintea de un timp c â nd fusese şi mai r ău. După dou ă zile de ploaie îndestulat ă , le povestea ea, ap ă ruse din nou soarele pâ rjolitor. De şi oamenii au înă l ţ at rugi fierbin ţ i lui Allah şi au dansat vechiul dans al ploii şi au sacrificat în fiecare zi câ te dou ă capre şi un taur, totu şi tot ce fusese să dit î n pă mâ nt s­a veştejit şi s­a uscat; s­au uscat chiar şi ochiurile de apă din pă dure, spunea Nyo Boto, şi au î nceput să dea nă val ă la fâ ntâ na satului, m â nate de sete, mai î nt â i zbură toarele s ă lbatice, apoi animalele pă durii. Mii de stele lucitoare sclipeau î n fiece noapte pe cerul limpede ca

lacrima; sufla un v â nt rece şi tot mai mul ţ i oameni au c ă zut bolnavi. Duhurile rele puseser ă desigur st ă pâ nire pe sat. Cei ce mai aveau vlag ă continuară să se roage şi să danseze şi î n cele din urm ă au fost sacrificate ultima capr ă şi ultimul taur. P ă rea că Allah îşi

î ntorsese faţ a de la Juffure. Unii – b ă trâ nii, neputincio şii şi bolnavii – au

î nceput să moară . Alţ ii pribegeau, c ă ut â nd vreun sat unde s ă se milogească de

cineva care avea de mâ ncare să ­i primească slugi, dâ ndu­le doar ceva să ­ şi ostoiască foamea, iar cei ce r ă m â neau ză ceau fă r ă cunoştinţă î n colibele lor. Tocmai atunci, spuse Nyo Boto, Î llah î ndrum ă pa şii marabutului Kairaba Kunta Kinte spre înfometatul sat Juffure. V ăz â nd î n ce stare jalnic ă se aflau oamenii,

el î ngenunche şi se rugă lui Allah timp de cinci zile” f ă ră să ­ şi îng ă duie odihn ă , sorbind doar c â teva pică turi de apă drept hran ă . Iar î n seara celei de a cincea zile se porni ploaia cea mare, potopind totul, dar m â ntuind astfel satul. Câ nd povestea se termin ă , copiii se uitară cu mai mult respect la Kunta, care purta numele acelui sl ă vit str ă moş, bă rbatul bunicii Yaisa. Kunta şi pâ nă atunci observase cum se poart ă pă rinţ ii celorlal ţ i copii cu Yaisa şi bă nuia c ă era o femeie de vaz ă , a şa cum era, desigur, şi Nyo Boto. Ploua deci din bel şug î n fiecare noapte, iar Kunta şi ceilal ţ i copii î i văzură pe cei mari abia croindu­ şi drum prin noroiul ce le ajungea la glezne sau uneori pâ nă la genunchi, ba p â nă la urm ă aveau nevoie chiar de canoe ca s ă ajung ă dintr­un loc î ntr­altul. Kunta o auzise pe Binta spun â ndu­i lui Omoro c ă oreză riile fuseser ă potopite de apele umflate ale bolongului. Rebegi ţ i şi flă mâ nzi, ta ţ ii copiilor jertfeau lui Allah aproape î n fiecare zi caprele şi taurii preţ ioşi, mai câ rpă ceau acoperi şurile g ăurite prin care trecea ploaia, mai puneau c â te o proptea colibelor ce se porneau s ă cadă şi se rugau ca rezervele de orez şi cu şcu ş, aproape pe terminate, s ă ­i mai ţină pâ nă la cules. Dar Kunta şi ortacii lui, prunci ne ştiutori, nu b ă gau î n seam ă stomacul gol ce le da ghes, tot juc â ndu­se în noroi, lu â ndu­se la trâ nt ă , lă sâ ndu­se să alunece pe fundul gol. Şi totu şi tâ njind să mai vadă soarele din nou, îşi

î ntindeau bra ţ ele spre cerul de culoarea ardeziei şi strigau, a şa cum î i auziser ă

pe pă rinţ ii lor:

— Stră luceşte, soare, şţi voi jertfi o capr ă ! Ploaia cea d ăt ă toare de via ţă î nviorase şi î mbel şugase tot ce era sortit creşterii. Pretutindeni ciripeau p ă să rile, iar copacii şi ierburile erau î ncă rcate

de flori î mbă lsă mate. Noroiul negru­ro şcat ce se lipea de t ă lpile picioarelor era

î n fiecare diminea ţă sm ă lţ at de petalele multicolore şi de frunzele verzi biciuite de ploaia din noaptea precedent ă . Dar î n ciuda acestei regener ă ri a naturii, sătenii din Juffure începur ă să cadă secera ţ i de boal ă , că ci niciuna dintre bogatele recolte ce cre şteau nu era suficient de coapt ă pentru m â ncare. Copiii şi vârstnicii priveau cu jind la sutele de mangrove rotofeie ce at â rnau pe crengile copacilor, dar erau verzi şi tari ca piatra şi cei ce mu şcau din ele se

î mbolnă veau. — Doar pielea şi osul a mai r ă mas de el! Se v ă ita bunica Yaisa, plescă indu­ şi tare limba î n gur ă , de câte ori î l vedea pe Kunta.

Dar de fapt era la fel de slab ă şi ea, că ci nu mai era nici un gr ăunte î n nici un hambar din Juffure. Cele c â teva vite, p ă sări şi capre care nu fuseser ă mâ ncate sau jertfite, trebuiau ţ inute î n viaţă şi hr ă nite – dacă mai doreau s ă aibă şi­n anul viitor vi ţ ei, iezi şi pui. A şa că sătenii începur ă să mă nâ nce roz ă toare, r ă dă cini sau frunze adunate cu greu din sat sau din afara lui, î n căut ări care începeau de la r ă sărit şi ţ ineau pâ nă la asfinţ itul soarelui. Dacă bă rbaţ ii s­ar fi dus la p ă dure, a şa cum f ă ceau de obicei la alt ă vreme a anului, s ă vâ neze fiare s ă lbatice, n­ar fi avut putere s ă le tâ rască pâ nă acasă . Tabuurile tribale nu le î ngă duiau s ă m ă nâ nce nici maimu ţ e şi babuini, nici să se atingă de ouă le atâ tor gă ini ce z ă ceau pretutindeni pe jos, sau de milioanele de broa şte mari şi verzi pe care cei din tribul mandinka le socoteau otr ă vitoare. Şi ca ni şte musulmani drept credincio şi ce erau, mai bine alegeau moartea dec â t să m ă nâ nce carnea porcilor s ă lbatici care veneau î n turme, râ m â nd, pâ nă în inima satului. Familii întregi de berze îşi fă cuser ă dintotdeauna cuiburile pe ramurile cele mai dinspre vâ rf ale fromajerului din sat, iar c â nd ieşeau puii din gă oace, berzele cele mari zburau gr ă bite de colo­colo s ă aducă peştele pe care­l prindeau din bolong ca s ă ­şi hr ă nească puii. Pâ ndindu­le, bunicile şi copiii se nă pusteau sub copac chiuind şi azvâ rlind beţ iga şe şi pietre î n sus spre cuiburi. Şi deseori, în zgomotul şi z ă pă ceala ce urma, din gura c ă scat ă a vreunui pui de barz ă se î nt â mpla să scape vreun peşte, iar pe ştele se înt âmpla să lunece din cuib şi să cadă cu zgomot la p ă m â nt, prin frunzi şul des al copacului. Copiii se luau la tr â ntă care să ia prada, c ă ci familia aceluia urma s ă aibă mare osp ăţ la cină . Îar dacă se întâ mpla ca vreuna dintre pietrele azv â rlite de copii s ă lovească vreun pui n ă tâ ng şi gola ş, care murea sau se r ă nea izbindu­se de pă mâ nt, atunci mai multe familii m â ncau sup ă de barz ă î n seara aceea. Dar astfel de bucate erau rare. Tâ rziu, pe î nserate, toţ i membrii familiei se î ntorceau î n colibă , aduc â nd fiecare ce putuse gă si – câteodat ă doar vreo câ rti ţă sau, dacă erau noroco şi, vreun pumn de r â me – pentru'blidul de zeam ă din seara aceea, zeam ă piperată şi condimentat ă din belşug, ca s ă ­i mai schimbe gustul; dar astfel de bucate le umpleau doar p â ntecele, fă r ă să le dea putere. Şi de aceea, unul c â te unul, sătenii din Juffure începur ă să moară .

CAPITOLUL 5

Tot mai des ră suna satul de strig ătul ascu ţ it al câte unei femei. Strig ătul

î nsemna că s­a mai dus un suflet de om. Iar dup ă ­amiaza, de obicei, era adus

ţ eapă n î napoi î n sat, într­o piele de taur, vreun ţăran care, duc â ndu­se să taie buruienile de pe ogor, fusese r ă pus de boală . Tot de boală începur ă să li se umfle şi picioarele. Pe al ţ ii î i apucau fierbinţ elile, asudau din bel şug şi aveau friguri. Copiilor le ie şiser ă pe mâ ini şi pe picioare băşici, care se umflau, se î ntindeau cu repeziciune, plesneau şi din

ele se scurgea o zeam ă ro şiatică ce atr ăgea mu ştele sâ câ itoare; şi băşicile astea

î i dureau cumplit. Î ntr­o zi, d â nd s­o ia la fug ă , Kunta se lovi la b ăşica de la picior, se

î mpiedică şi că zu. Prietenii de joac ă î l ridicar ă , ameţ it de tot şi ţ ipâ nd cât î l ţinea gura, cu fruntea plin ă de sâ nge. Cum Binta şi Ombro erau la lucru la câ mp, î l duser ă în grab ă la coliba bunicii Yaisa, care nu mai venise î n coliba copiilor de mai multe zile. Pă rea foarte sl ă bit ă , cu fa ţa ei neagră , supt ă şi scofâ lcit ă , şi şedea asudâ nd sub pielea de taur pe salteaua ei de bambus. Dar c â nd î l văzu pe Kunta s ări iute î n picioare s ă ­i şteargă fruntea î nsâ ngerat ă . Str â ngâ ndu­I î n braţ e, le porunci celorlal ţ i copii să dea fuga şi să ­i aducă ni şte furnici Kelelalu. Câ nd se î ntoarser ă , bunica Yaisa str â nse cu putere marginile r ă nii, strivind pe râ nd furnicile ce se zb ăteau. De î ndat ă ce fiecare furnic ă îşi î nfigea furioas ă cleştii zdraveni î n came, de o parte şi de alta a ră nii, bunica î i şi smulgea cu

î ndem â nare trupul, l ă sâ ndu­i capul î nfipt acolo, pâ nă câ nd rana fu cusut ă . Ii spuse lui Kunta s ă se odihnească lâ ng ă ea, î n pat. Un r ă stimp nu mai scoase nici o vorb ă . Apoi îşi mi şcă mâ na spre un vraf de c ă rţ i de pe poli ţ a de lâ ng ă pat. Vorbind î ncet şi t ăr ăg ă nat, î i povesti lui Kunta mai multe despre bunicul lui, ale c ă rui că rţ i, spunea ea, se aflau acolo. Î n patria lui de ba ştină , î n Mauritania, Kairaba Kunta Kinte împlinise treizeci şi cinci de anotimpuri ploioase c â nd dască lul lui, un mare marabut, î i dă du binecuvâ ntarea care­l f ă cea om sfâ nt, povesti bunica Yaisa. Bunicul lui Kunta continuase tradi ţ ia neamului s ă u de oameni sfin ţ i, tradi ţ ie care î ncepuse cu multe sute de anotimpuri ploioase în urmă , î n vechiul Mali: Ca b ă rbat ce ţinea de cel de­al patrulea kafo, el se rugase de b ătr â nul marabut s ă ­l primească învăţă cel şi, în urm ă toarele cincisprezece anotimpuri ploioase, că lă torise cu nevestele, sclavii, î nvăţă ceii, vitele şi caprele sale, colind â nd din sat î n sat î n slujba lui Allah şi a supu şilor să i. Pe poteci pline de colb, prin

pâ raie n ă moloase, sub ar şiţ a soarelui şi ră coarea ploilor, prin v ă i î nverzite şi pustiuri ră scolite de vâ nturi, istorisea bunica Yaisa, au pribegit, str ă băt â nd

î ntreg ţ inutul de la miaz ăzi de Mauritania. După ce fu uns ca un sf â nt, Kairaba Kunta Kinte colind ă din nou, de unul singur, timp de mai multe luni, prin Keyla, Djeela, Kangaba şi Timbuktu, ţinuturi ale vechiului Mali, închinâ ndu­se cu umilinţă marilor patriarhi mai vâ rstnici, cer â nd pentru reu şita lui binecuv â ntarea, pe care cu to ţ ii i­au dat­o cu dragă inimă . Apoi Allah i­a îndreptat pa şii către miaz ăzi, iar apoi spre Gambia, unde a poposit mai înt â i î n satul Pakali N'Ding. Şi nu dup ă mult timp, oamenii din satul acela îşi dă dur ă seama, dup ă urm ările rugă ciunilor sale, c ă acest t â nă r sfâ nt avea un har ales dat de Allah. Vestea fu împr ăştiată de tobele vorbitoare şi î n curâ nd alte sate î ncercar ă să ­l cheme, trimi ţâ ndu­i soli ce­i ofereau fecioare neprih ă nite de neveste, sclavi, vite şi capre. Plecă , î ntr­adevă r, de data aceasta î n satul Jiffarong, dar numai pentru că Allah î l chemase acolo, c ă ci oamenii din satul acela nu aveau ce s ă ­i dea altceva decâ t mul ţumirea pentru rug ă ciunile sale. Acolo află el de satul

Juffure, unde oamenii boleau şşi dă deau duhul din lips ă de ploaie. Şi a şa ajunsese î n Juffure, spuse bunica Yaisa, şi timp de cinci zile se rugase f ă ră contenire, p â nă ce Allah trimise ploaia cea mare ce m â ntui satul. Aflâ nd de marile ispr ă vi ale bunicului lui Kunta, regele din Barra, care

domnea peste aceast ă parte a Gambiei, i­a d ă ruit el însu şi o fecioar ă de neam să ­i fie prim ă soţ ie, şi numele ei era Sireng. Ea î i dă rui doi feciori, iar el î i numi Janneh şi Şaloum.

— Tocmai atunci, spuse bunica Yaisa şi ochii îi scă pă rar ă , o vă zu el pe

Yaisa dans â nd seoruba! Şi nu aveam dec â t cincisprezece anotimpuri ploioase! (Zâ mbi cu toat ă gura, dezvelindu­ şi gingiile f ă ră din