Sunteți pe pagina 1din 28

HANDBAL

Prof. univ. dr. NICOLAE POSTOLACHE

OBIECTIVE
Handbalul este o disciplină sportivă care a figurat permanent în Planurile
învăţământului preuniversitar şi universitar.
Structuri motrice ale jocului sportiv, practicat cu mingea manevrată cu mâna,
apar şi în programele preşcolarilor, ceea ce a făcut ca selecţia timpurie să coboare
până către vârsta de 6-7 ani.
Accesibilitatea sa, cât şi aria largă de practicare pe toate continentele au făcut
ca handbalul să fie introdus în curricula şcolară la majoritatea ţărilor lumii.
Prin prevederea acestei discipline în Planul de învăţământ al Facultăţii de
Educaţie Fizică a Universităţii Spiru Haret, încă de la nivelul anului I, s-a urmărit
familiarizarea tuturor studenţilor cu caracteristicile tehnico-tactice ale handbalului şi
mai ales însuşirea practică a conţinutului său tehnico-tactic, atât în atac, cât şi în
apărare.
Un alt obiectiv al procesului de predare-învăţare şi evaluare la această
disciplină îl constituie cultivarea algoritmului metodic aferent însuşirii tuturor
elementelor şi procedeelor în concordanţă cu aplicarea practică a prevederilor
Regulamentului de joc.
Se au în vedere logicul, raţionalul şi unităţile de învăţare, astfel ca viitorul
absolvent să poată preda, învăţa şi evalua în şcoală acest joc în concordanţă cu
normele şi principiile psihopedagogice ale fiecărei vârste.

Capitolul 1. SCURT ISTORIC AL JOCULUI

Un joc sportiv fără istorie?


Nu cunoaştem satisfăcător o ramură sportivă atâta vreme cât nu îi ştim istoria.
Nimic nu se poate înţelege sau explica fără istorie. Toate schimbările petrecute în
evoluţia regulilor şi a jocului însuşi înseamnă timp şi spaţiu istoric. În evoluţia
istorică şi tradiţională a handbalului ca joc şi fenomen social sunt de consemnat nu
atât bogăţia sau varietatea structurilor de joc, deci a bagajului motric în ansamblu,
cât apariţia şi evoluţia unor situaţii de învăţare şi perfecţionare: antrenamentul,
lecţia de handbal (exersarea, inclusiv a părţii neîndemânatice) şi competiţia,
întrecerea ca mijloc de evaluare şi verificare periodică a celor antrenate.
Configuraţia actuală a jocului de handbal datează din Epoca Modernă, mai
precis din a două jumătate a secolului XIX.

1
Pare a fi un joc sportiv „fără....poveste”, adică fără o istorie precisă, cum se
exprimau într-o carte, bine scrisă, marii gazetari Călin Antonescu şi Hristache
Naum (1975, p. 6-7), carte din care mai reţinem că handbalul „a fost descoperit –
ca să zicem aşa – în laborator. Adică a fost inventat în anii Primului Război
Mondial, de un profesor de educaţie fizică din Germania, pe nume Karl Schelenz”,
care inspirat de fotbalul englez s-a gândit că mingea poate fi jucată şi cu mâna. Pe
la 1917, se jucau deja Torbal, Raffbal şi Fusbalspiel – variante ale handbalului.
Dintr-o altă sursă, acest început este plasat ceva mai devreme, dar pe alte
meleaguri, respectiv în anul 1898, când profesorul danez Holger Nielsen a introdus
în lecţiile sale jocul denumit Handbold. Aproximativ în aceeaşi perioadă apărea în
Cehoslovacia Házená, jocul ce avea să se numească Handbal în 7 sau pe teren
redus (M. Cojocaru, N. Nedef,1989, p. 27).
Într-adevăr, handbalul are în structura sa cam tot ce-i trebuie pentru un joc
complet, căruia nimic nu i se mai poate lua sau adăuga; un joc creat în laboratorul
civilizaţiei europene.
Numai că astăzi ştim mai multe despre jocurile cu mingea, şi ceea ce ştim sigur
este că ele nu au avut un epicentru; sunt de o vârstă cu omul, homo ludens neputând
să trăiască fără această componentă a culturii şi civilizaţiei.
Până în prezent, nici o civilizaţie nu a putut afirma despre sine că este
moştenitoarea legitimă a acestui joc sau a practicilor care l-au precedat sau îi sunt
contemporane.
Structuri ale handbalului, cum ar fi pasarea, prinderea, aruncarea mingii la zid,
la colţ, în triunghi, în cerc, pătrat şi în alte formaţii, apar încă în antichitatea greco-
romană. Numeroase detalii sigure se găsesc şi în tratatul medicului roman Galenus
(sec. II d. Hr.), Despre exerciţiul cu mingea mică, iar pentru detalii suplimentare
recomandăm Greck Athletics (London, 1925, p.108-122). Handbalul este un joc
solidar cu oina noastră, care, ca orice joc de echipă, nu a figurat nici el în
programul Jocurilor Olimpice antice. Lucru foarte curios şi nelămurit satisfăcător.
Trecutul îndepărtat al handbalului nu-i mai sărac în evenimente reprezentative
decât fotbalul, rugbyul sau base-ball-ul.
Prin urmare, să nu-i pretindem mai multe antecedente istorice, căci nu ni le
poate oferi. Pretinsa continuitate în istorie a unei ramuri/probe sportive pentru a
umple golurile riscă să apeleze la trasee frauduloase.
Un impuls în alcătuirea structurii actuale a acestui joc l-a provocat
descoperirea mingii din cauciuc natural, la răscrucea dintre mileniile I şi II, de
către azteci, strămoşii mexicanilor de astăzi. Calităţile noilor mingi – şi în primul
rând aceea de a sări – au produs o adevărată revoluţie în sfera ludicului: au apărut
jocuri cu mingea ce se desfăşurau la înălţime, deci deasupra solului. În al doilea
rând, ţările cu o climă aspră, ţările nordice, primele care şi-au amenajat hall-e (săli)

2
de sport pentru timpul nefavorabil, sunt şi cele dintâi care au dat reguli pentru
desfăşurarea jocurilor în spaţii acoperite şi restrânse.
O vreme, handbalul s-a mai desfăşurat afară, în aer liber (cel în 11 jucători),
până când şi alte ţări (europene, în primul rând) şi-au amenajat săli spaţioase, care
să găzduiască şi acest joc în 7 jucători.
Iată de ce nu ne putem pronunţa cu privire la începuturile acestui joc într-o
zonă sau alta, deoarece nu am cercetat îndeajuns tradiţiile altor ţări, cum ar fi:
Ungaria, România, Cehoslovacia, ale căror echipe s-au aflat de la început între
primele cinci din lume, alături de cele nordice sau ale neamurilor germanice. Deşi
am participat la făurirea istoriei handbalului, poate nu vom mai avea un titlu de
campioni mondiali, aşa cum nu vom mai avea un Eminescu. Dar, deocamdată,
aceste valori fac parte din tezaurul veşnic al României şi trebuie păstrate cu
sfinţenie. Acestuia ar trebui să i se adauge şi cele şase titluri de campioni mondiali
universitari (1973,1975,1977,1981,1985,1987), precum şi performanţa unică de a fi
urcat pe podiumul olimpic la ediţiile din 1972 (München),1976 (Montreal),1980
(Moscova) şi 1984 (Los Angeles).

Capitolul 2. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

2.1. Definirea conceptului


Acest concept exprimă totalitatea procedeelor şi deprinderilor cu care este
înzestrată fiinţa umană pentru practicarea unei ramuri (probe) sportive, în
concordanţă cu prevederile regulamentelor în vigoare. Alţi autori (L. Vasilescu,
Enciclopedia. IV; I. Kunst,1963) nuanţează puţin conţinutul noţiunilor, care în
handbal se referă la manevrarea mingii (prinderea, pasarea, aruncarea, driblingul,
respingerea şi blocarea ei), mişcarea sau deplasarea în teren a jucătorilor – pe scurt,
structuri şi acţiuni motrice prestabilite, accesibile, concretizate în elemente şi
procedee tehnice folosite cu eficienţă maximă în joc.
Tehnica „pură” nu există decât în demonstraţiile şi chinogramele cu caracter
metodic, căci în realitate acest ansamblu de structuri se află în relaţie directă cu
procesul de joc şi în interdependenţă cu tactica şi calităţile psihofizice ale
jucătorului. Cu alte cuvinte, tehnica se supune legităţilor biomecanicii, biofizicii,
anatomiei, fiziologiei etc., astfel că fiecarui procedeu tehnic îi corespunde un
anumit mecanism de bază.

2.2. Caracteristici ale tehnicii


Tehnică în jocul de handbal se caracterizează prin mişcări aciclice. De aici şi
natura efortului: anaerob, în care pulsul cunoaşte o variaţie specifică acestei
categorii.

3
În al doilea rând, tehnica acestui joc conţine mişcări raţionale aflate într-o
desfăşurare logică, în care nimic nu este în plus sau în minus. Folosirea şi
valorificarea tuturor datelor oferite de gândirea ştiinţifică şi tehnică, în general,
conferă tehnicii acestui joc caracteristicile unui proces instructiv- educativ
conştient.
Prin însuşirea şi perfecţionarea tehnicii se contribuie la îmbogăţirea bagajului
motric al individului, la dezvoltarea calităţiilor sale psiho-fizice, pericolul de
accidentare fiind redus.
În sfârşit, tehnica are un caracter evoluţiv. Dinamica evoluţiei sale spre
desăvârşire fiind determinată nu numai de legităţile activităţii nervoase superioare
descoperite de-a lungul anilor, ci şi de alţi factori, ca cei enumeraţi mai jos.

2.3. Caracterul evolutiv al tehnicii


De-a lungul vremii, atât elementele tehnice ca forme fundamentale de mişcare,
caracteristice atacului sau apărării, cât şi procedeele tehnice (acţiunile concrete din
joc, stilul, nota personală imprimată execuţiilor de fiecare jucător) au evoluat şi s-
au perfecţionat în raport cu:
• dezvoltarea tacticii jocului;
• apariţia unor noi materiale: suprafeţe şi mingi, adezivi, echipament,
înregistrări video etc.;
• creşterea ariei geografice de practicare a handbalului de mare performanţă;
• modificările aduse regulamentului;
• apariţia jucătorilor cu talie înaltă la majoritatea posturilor;
• adâncirea specializării pe posturi.
Se înţelege că nu au evoluat toate elementele tehnicii: poziţia fundamentală,
mişcarea în teren, ţinerea, prinderea şi pasarea mingii, driblingul, interceptarea şi
scoaterea mingii de la adversar, fentele sau mişcările înşelătoare, blocarea
aruncărilor la poartă, elementele tehnicii specifice jocului portarului. Alergarea,
prinderea, aruncarea, de pildă, sunt la fel ca ale omului primitiv. Altceva a evoluat
la homo ludens.
Au evoluat, de asemenea, procedeele tehnice; atât cele simple (aruncările la
poartă, de pildă), cât şi cele complexe, cum ar fi aruncarea la poartă, precedată de
pas adăugat, urmată de finalizare din săritură.
Astăzi, s-a perfecţionat pe scară largă tehnica individuală necesară efectuării
marcajului, a blocării aruncărilor la poartă şi a scoaterii mingii din ţinerea ei
echilibrată sau din timpul driblingului. Nu acelaşi proces s-a petrecut cu tehnica
specifică jocului de atac şi tehnica apărătorului.

4
Specializarea temeinică a jucătorilor pe mai multe posturi – atât în atac, cât şi
în apărare – este o tendinţă generalizată, ale cărei efecte se văd în creşterea
eficienţei competiţionale şi a spectaculozităţii jocului.
Toţi marii noştri jucători, ca Ioan Kunst Ghermănescu, Virgil Hnat – foşti
profesori la facultatea noastră – erau totodată excelenţi specialişti pe diferite posturi şi
dispuneau de o pregătire completă. Specializarea pe posturi a apărut din necesitatea
obţinerii unei eficienţe maxime din partea fiecărui jucător, în funcţie de dezvoltarea sa
fizică, de calităţile motrice şi psihice, de măiestria lui tehnico-tactică şi, nu în cele din
urmă, de inteligenţa sa în joc – mărturisea în una din puţinele sale carţi V. Hnat,
creatorul procedeului de aruncare la poartă prin evitare la înălţime medie, valoare
mondială a handbalului împotriva căruia am avut onoarea de a juca de multe ori în anii
1962-1963.

Capitolul 3. TEHNICA JOCULUI DE HANDBAL

3.1. Sistematizarea elementelor şi procedeelor în atac şi apărare


Toate jocurile sportive urmăresc crearea unor situaţii cât mai favorabile, dar
regulamentare, pentru a ajunge în faţa porţii, a panoului, a fileului etc., respectiv în
„zona fierbinte”, unde se hotărăşte evoluţia scorului. Întreg arsenalul tehnico-tactic
al echipei este pus în evidenţă cu acest prilej, fie în atac, fie în apărare.
Descompunerea elementelor structurale şi recompunerea lor – din considerente
de ordin didactic – s-au făcut de specialişti la mai toate jocurile şi ele se regăsesc în
literatura cu profil metodic încă din a doua jumătate a secolului XIX.
Nici jocul de handbal nu a rămas mai prejos, sistematizări de acest fel
întocmind până acum Paul Cercel (1983), Ioan Bota (1984) şi alţii. Cea mai
completă, pe care ne-o insuşim şi noi, aparţine însă foştilor profesori (de
handbal, în primul rând) ai facultăţii noastre, I. Kunst Ghermănescu şi Virgil Hnat
(2000).
3.1.1. În atac
Elementele tehnicii jocului în atac: a) Poziţia fundamentală de atac; b) Miş-
carea în teren; c) Ţinerea mingii; d) Prinderea mingii; e) Pasarea mingii; f)
Driblingul; g) Aruncarea la poartă; h) Fenta.
Elementele tehnicii jocului în apărare: a) Poziţia fundamentală de apărare;
b) Mişcarea în teren specifică apărării; c) Atacarea adversarului cu corpul; d)
Scoaterea mingii de la adversar; e) Blocarea aruncărilor la poartă.
Tehnica jocului portarului: a) Poziţia fundamentală de apărare; b)
Deplasarea în poartă; c) Prinderea mingii; d) Respingerea mingii; e) Plonjonul; f)
Mişcările înşelătoare (fentele); g) Degajarea mingii.

5
Aşa cum am afirmat, elementele tehnicii jocului de handbal cuprind mai multe
procedee tehnice, după cum urmează:
a) Poziţia fundamentală de atac: înaltă; medie.
b) Mişcarea în teren: alergarea tropotită; alergarea lansată; alergarea
şerpuită printre apărători; deplasarea cu paşi adăugaţi; pătrunderea în adâncime;
retragerea cu spatele; schimbarea simplă de direcţie; schimbarea dublă de direcţie;
săritura de pe loc cu bătaie pe 1 sau 2 picioare; săritura cu elan; oprirea din
deplasare.
c) Ţinerea mingii: cu două mâini; cu o mână; prin apucare; echilibrată.
d) Prinderea mingii:

Fig. 1. În atac Fig. 2. În apărare

a. b. c. d.

e. f. g.
Fig. 3. Ţinerea mingii şi prinderea ei:
a) Ţinerea mingii cu o mână; b) Ţinerea mingii cu două mâini; c) Prinderea
mingii cu două mâini; d) Prinderea mingii la piept; e) Prinderea mingii
care vine din lateral; f) Prinderea mingii joase; g) Culegerea mingiilor rostogolite

6
cu două mâini – de pe loc
Prinderea mingii – din alergare
cu o mână – din săritură

Prinderea mingi cu două mâini: în dreptul pieptului; la piept; din lateral; la


înălţimea capului; deasupra capului; în dreptul şoldului; în dreptul genunchilor;
care atinge sau ricoşează din pământ.
Ridicarea mingilor: care stau pe sol; care se rostogolesc pe sol.
Stoparea mingilor
Prinderea mingii cu o mână: deasupra umărului; din lateral; la piept.
e) Pasarea mingii

a. b. c. d.

e. f. g. h.

i. j. k. l.
Fig. 4. Pasarea mingii: a) Cu o mână de la umăr; b) Lateral din dreptul umărului; c)
lateral pe lângă şold; d) Pe la spate; e) Prin împingere cu o mână; f) Cu două
mâini; g) Pasa lansată cu o mână; h) Pasa din săritură; i) Pasa din pronaţie; j) Pasa
pe la spate; k) Pasa pe sub picior;
7
l) Pasa înapoi pe deasupra umărului.
– de pe loc
– din alergare
cu o mână – din săritură
Pasarea mingii – cu paşi încrucişaţi
cu două mâini – cu paşi adăugaţi
– cu pas săltat
Transmiterea mingii sau pasarea ei se pot face (din punct de vedere al acţiunii
braţului) prin: aruncarea zvârlită, aruncarea prin împingere, aruncarea pe la spate,
ca şi prin combinări şi variaţiuni ale acestor forme de aruncare.
Pasarea mingii cu o mână
Pasa zvârlită: pe deasupra umărului; lateral pe lângă umăr; lateral pe lângă
şold.
Pasa lansată: pe lângă şold; lateral pe lângă umăr.
Pasa prin împingere: din dreptul umărului; prin faţa pieptului.
Pasarea mingii cu două mâini: pe deasupra capului; pe deasupra umărului; de
la piept; de la şold.
Pase speciale (cu precădere pentru angajarea pivotului): pase din pronaţie;
pasa înapoi pe deasupra umărului; pasa pe la spate; pasa pe sub picior; pasa cu
pământul; pasa pe sub axilă.

f) Driblingul
• simplu
• multiplu: în linie dreaptă; şerpuit; cu schimbări de direcţie.

Fig. 5. Driblingul

g) Aruncarea la poartă
Aruncările la poartă se pot executa: de pe loc, din alergare cu sprijin pe
piciorul din partea braţului de aruncare, din săritură, din plonjon, cu pas încrucişat,
cu pas săltat, cu pas adăugat, pe la spate, cu evitare.
8
Aruncarea zvârlită: pe deasupra umărului cu cotul îndoit; pe deasupra
umărului cu braţul întins; lateral pe lângă umăr; pe lângă şold; pe lângă genunchi;
pe deasupra capului prin evitare.
Aruncarea din săritură: zvârlită pe deasupra umărului, cu cădere (aterizare) pe
piciorul de bătaie; zvârlită pe deasupra umărului, cu cădere (aterizare) pe piciorul
opus celui de bătaie; cu bătaie pe piciorul din partea braţului de aruncare; zvârlită
lateral pe lângă umăr; precedată de pas încrucişat; precedată de pas săltat; cu
întoarcere în aer în acţiunea de învăluire.
Aruncarea din plonjon: cu cădere în faţă; cu cădere laterală; cu elan pregătitor
pe piciorul drept; cu săritură (plonjon sărit).
Aruncarea cu pas încrucişat: zvârlită pe deasupra umărului; zvârlită lateral pe
lângă umăr; zvârlită pe lângă şold; zvârlită pe lângă genunchi;
Aruncarea cu paşi adăugaţi: zvârlită pe deasupra umărului; zvârlită lateral pe
lângă umăr.
Aruncarea cu pas săltat: zvârlită pe deasupra umărului; zvârlită lateral pe
lângă umăr; zvârlită lateral pe lângă şold; zvârlită pe lângă genunchi.
Aruncarea pe la spate: înapoi pe lângă şold; înapoi prin lateral; cădere în
plonjon pe spate.
Aruncarea cu evitare: cu pas încrucişat; cu săritură precedată de pas săltat; cu
plonjon lateral în partea opusă braţului de aruncare; cu plonjn lateral pe partea braţului de
aruncare.
Alte procedee de aruncare la poartă: cu prinderea mingii din săritură deasupra
semicercului, sau din plonjon sărit; cu boltă peste portar.

a. b. c. d.

e. f. g. h.
Fig. 6. Aruncarea la poartă: a) de pe loc; b) din săritură; c) din alergare; d) din
săritură;
9
e) din plonjon cu cădere în faţă; f) din plonjon cu cădere laterală; g) pe lângă şold; h)
prin evitare.

h) Fenta sau mişcarea înşelătoare


Fenta de corp:
• fenta simplă de pornire;
• fenta dublă de pornire;
• schimbarea simplă de direcţie;
• fenta cu pivotare.
Fenta de pasare :
• zvârlită, urmată de pasarea mingii cu un alt procedeu;
• zvârlită, urmată de aruncarea la poartă;
• zvârlită, urmată de deplasare în dribling.
Fenta de aruncare la poartă
Urmată de pasarea mingii:
• zvârlită de deasupra umărului;
• zvârlită lateral pe lângă umăr;
• din pronaţie;
• înapoi pe deasupra umărului;
• înapoi pe deasupra umărului, mâna executând mişcarea de aruncare înainte;
• pe la spate;
• pe sub picior;
• cu pământul.
Urmată de dribling şi pătrundere: din săritura urmată de pătrundere în dribling;
urmată de aruncare la poartă cu un alt procedeu de aruncare: fenta de aruncare pe
deasupra umărului urmată de aruncare pe lângă şold; fenta de aruncare pe lângă
şold urmată de aruncare la poartă prin evitare; fenta de aruncare la poartă cu paşi
încrucişaţi; fenta de aruncare la poartă cu pas săltat urmată de aruncare din săritură.
3.1.2. În apărare
Poziţia fundamentală: înaltă; medie.
Mişcarea în teren:
• alergarea cu spatele;
• deplasarea laterală cu paşi adăugaţi;
• deplasarea în faţă (înainte) cu paşi adăugaţi;
• retragerea cu spatele pe semicerc;
• oprirea;
• întoarcerea;
• săritura:

10
– cu bătaie pe un picior;
– cu bătaie pe două picioare: de pe loc ; cu elan (ca la volei).
Atacarea adversarului cu corpul: la închiderea
pătrunderilor spre poartă; la circulaţia pe semicerc.
Scoaterea mingii de la adversar:
• din dribling: prin atac din faţă; prin atac din
lateral; prin atac din spate;
• din ţinere echilibrată.
Blocarea aruncărilor la poartă: • cu braţele întinse în
Fig. 7. Scoaterea mingii sus: de pe loc; din săritură; • cu braţele întinse lateral; •
din ţinere echilibrată blocarea mingilor joase: cu două mâini; cu o mână.

a. b. c. d.
Fig. 8. Blocarea aruncărilor la poartă: a) a mingilor înalte; b) a mingilor laterale; c)
a mingilor joase; d) a mingilor joase cu o mână şi un picior.

3.1.3. Tehnica jocului portarului


Poziţia fundamentală: în mijlocul porţii; în colţurile porţii.
Deplasarea în poartă: cu paşi adăugaţi; cu paşi încrucişaţi.
Prinderea mingii
Respingerea mingii: cu braţul (braţele); cu piciorul.
Plonjonul: de pe loc; cu elan.
Mişcările înşelătoare: la aruncările de 7 m; în timpul acţiunilor de joc.
Degajarea mingii: de pe loc; cu paşi încrucişaţi; cu paşi adăugaţi.

a. b.

11
c. d. e.

f. g.

h. i.
Fig. 9. Tehnica portarului. a) poziţia fundamentală; b) deplasarea în poartă; c)
prinderea mingii;
d) degajarea mingii; e) respingerea mingii cu ajutorul braţelor; f) respingerea mingii
cu ajutorul braţelor; g) respingerea mingii cu piciorul; h) apărarea mingii; i)
respingerea mingii.

12
3.2. Logic şi raţional în structura jocului
3.2.1.

13
3.2.2.

3.2.3. Atacul şi apărarea ca sumă a jocului


În atac:
Poziţia fundamentală: înaltă, medie
Mişcarea în teren: În apărare: înaltă, medie,
– alergare (cu faţa) joasă
− deplasări, pătrunderi, - alergare cu faţa
retrageri - deplasare cu spatele
− schimbări de direcţie - deplasare cu răsuciri de trunchi
− sărituri - întoarceri, porniri
− opriri - sărituri laterale, pe verticală
- opriri
- blocarea aruncărilor
- atacarea adversarului cu corpul
- scoaterea mingii de la adversar:
din dribling; din ţinere în
echilibru; din pasare

14
Ţinerea mingii: cu o mână sau cu două.
Prinderea mingii: cu două mâini; ridicarea mingii; stoparea mingii.
Pasarea mingii: cu o mână; cu două; de pe loc; din alergare; pase speciale.
Driblingul: simplu, multiplu.
Aruncarea la poartă: cu pas adăugat; cu pas încrucişat; din alergare; din
săritură; din plonjon.
Fente: cu minge; fără minge (de corp).
Jocul portarului: poziţie fundamentală, deplasare, prinderea sau respingerea
mingii, lansarea contraatacului, plonjonul.

3.3. Câteva principii de ordin tehnic şi tactic


Jocul de handbal – şi nu numai el – are în structura sa nu numai faze dinamice,
izvorâte din deplasarea generală (în atac sau apărare) a jucătorilor şi a mingii, ci şi
câteva faze statice. Acestea din urmă apar: la începerea jocului; la reînceperea după
marcarea golului şi consumarea primei reprize; la aruncările libere; la aruncările de la
margine.
Durata fazelor statice a scăzut foarte mult în jocul modern, crescând în schimb
viteza de deplasare (a jucătorilor şi a mingii).
De mare importanţă este respectarea schemelor logice fundamentale în atac
(înaintarea rapidă spre poarta adversă, susţinerea coechipierului cu mingea,
păstrarea posesiei, punerea în valoare a celui care poate marca golul) şi în apărare
(recuperarea mingii, contraatacul, presingul, marcajul).

Capitolul 4. PREGĂTIREA TACTICĂ. ROLUL ŞI IMPORTANŢA


PREGĂTIRII TACTICE

După părerea noastră, tactica s-ar defini prin capacitatea de ordonare a


procedeelor şi acţiunilor la condiţii adecvate momentului. Ioan Kunst
Ghermănescu, scria că (4, p. 179) acest concept se rezumă la „organizarea şi
coordonarea acţiunilor jucătorilor în vederea realizării succesului, prin folosirea
conştientă în limitele regulamentului şi moralei sportive a celor mai
corespunzătoare complexe de procedee, valorificând calităţile şi particularităţile
jucătorilor proprii, precum şi lipsurile în pregătire ale adversarilor”.
Într-adevar, la valori egale, tactica decide echipa victorioasă.
Variaţia sistemelor de joc, respectiv alternanţa lor rapidă în atac şi apărare a
devenit o măsură tactică foarte importantă. Echipa care nu are suficiente alternative

15
pentru a le opune sistemului advers sau care consumă prea mult timp pentru a
schimba sistemele sale de joc va fi dezavantajată.
Cum am mai afirmat, nu există tehnică pură, ci tehnică legată strâns de nivelul
pregătirii tactice, de capacitatea de a alege momentul aplicării procedeului,
elementului tehnic, atât în atac cât şi în apărare. Factorul eficienţă este hotărâtor.
Ori, stăpânirea unui fond motric cât mai bogat şi a capacităţii de a selecta acele
procedee tehnice care se potrivesc cel mai bine situaţiei, momentului de joc,
conduc la sporirea eficienţei tactice şi, în cele din urmă, a randamentului
competiţional.

4.1. Conţinutul tacticii


4.1.1. Principiile tacticii individuale în atac:
• asigurarea mingii;
• schimbarea ritmurilor de deplasare;
• alternarea acţiunilor individuale.
Posturile jucătorilor în atac: interii; centrii; pivoţii; extremele.
Mijloacele: folosirea tactica a procedeelor tehnice; demarcajul: direct; indirect.
4.1.2. Principiile tacticii colective în atac:
• crearea raportului supranumeric;
• acordarea ajutorului reciproc;
• păstrarea posturilor;
• asigurarea unui front larg de atac;
• schimbarea jocului de pe o aripă pe alta;
• declanşarea acţiunilor tactice în timp util;
• alternanţa în acţiuni;
• respectarea disciplinei tactice.
Mijloacele de bază ale tacticii colective: pasele între doi şi trei jucători; pasarea
mingii în pătrundere succesivă; angajarea pivotului şi a extremei; circulaţia în „opt”;
circulaţia în şarjă rapidă şi învăluire; circulaţia jucătorilor pe semicerc; încrucişarea: •
simplă; • dublă; blocajul: • fără minge; • cu minge; • exterior; • pentru favorizarea
pătrunderilor; • pentru favorizarea aruncărilor la poartă; • cu doi jucători; • dublu
blocaj; plecarea din blocaj; paravanul: • la aruncările de la 9 m; • în timpul acţiunilor
de joc.
Combinaţii tactice de bază în atac: între inter, pivot şi extremă; angajarea
pivotului de către extremă; angajarea jucătorilor prin pase deasupra semicercului.
Combinaţii tactice în momente fixe: la aruncarea de la 9 m; la aruncarea de la
margine; la mingea de arbitru.

16
Acţiuni în momente fixe: la aruncarea de la 7 m; la repunerea mingii în joc de
către portar.
Forme de joc în atac: atacul poziţional; atacul în circulaţie.
Fazele jocului de atac: faza I – contraatacul; faza a II-a – contraatacul
susţinut; faza a III-a – organizarea; faza a IV-a – atacul în sistem şi finalizarea.
Sisteme de joc în atac: cu un pivot; cu doi pivoţi.
Atacul diferitelor sisteme de joc în apărare: atacul apărării 6: 0; atacul
apărării 5 + 1; atacul apărării 3 + 2 + 1; atacul apărării 4 + 2; atacul apărării „om
la om”; atacul apărării combinate 5 + 1 („om la om”).
Atacul în situaţii speciale: atacul în superioritate numerică; atacul în
inferioritate numerică.
4.1.3. Tactica individuală în apărare:
• oprirea contraatacului;
• observarea adversarului;
• acoperirea braţului de aruncare;
• atacarea adversarului cu mingea;
• folosirea corpului în atacarea adversarului;
• atacarea hotărâtă a celui mai periculos adversar faţă de poartă;
• folosirea oportună a scoaterii mingii de la adversar şi blocării aruncărilor
la poartă
Calităţile şi sarcinile apărătorilor: laterali; intermediari; centrali; zburători.
Mijloacele tacticii individuale în apărare: folosirea tactică a procedeelor
tehnice; marcajul adversarului: • de supraveghere; • strâns; • la intercepţie.
4.1.4. Tactica colectivă în apărare:
• anticiparea acţiunilor adversarilor;
• crearea raportului supranumeric;
• acordarea ajutorului reciproc;
• păstrarea posturilor;
• iniţierea şi efectuarea acţiunilor în timp util;
• respectarea disciplinei tactice.
Probleme de tactică colectivă: asigurarea echilibrului defensiv; oprirea sau
întârzierea contraatacului; replierea în apărare.
Mijloacele tacticii colective în apărare: preluarea adversarului; predarea
adversarului; schimbul de oameni în apărare; alunecarea; dublarea coechipierului;
colaborarea coechipierilor; colaborarea apărătorilor cu portarul; acţiuni de apărare
în raporturi numerice egale cu adversarii; acţiuni de apărare în raporturi numerice
de inferioritate cu adversarii; acţiuni tactice de apărare în momente fixe ale jocului:

17
* la aruncarea de la 9 m (zidul); *aşezarea apărătorilor la aruncarea de la 7 m; *la
aruncarea de la margine; *la mingea de arbitru;
Forme de apărare: apărarea pe zonă; apărarea „om la om”; apărarea
combinată (zona + „om la om”).
Sisteme de joc în apărare: pe zonă 6: 0; pe zonă 5 + 1; pe zonă 4 + 2; pe
zonă 3 + 2 + 1; „om la om” pressing pe tot terenul; „om la om” pressing in propria
jumatate de teren; combinată 5 + 1 (5 în zonă şi om la om).
Apărarea în situaţii speciale: în inferioritate numerică; în superioritate
numerică.
4.1.5. Tactica jocului portarului
• plasamentul portarului;
• apărarea aruncărilor de la distanţă;
• apărarea aruncărilor de la semicerc; *din zona centrală a semicercului; *de
pe extreme.
• la aruncările din acţiuni de joc: *la aruncările libere de la 9 m.
• apărarea aruncărilor de la 7 m
• la aruncarea de la margine: *când echipa proprie e în atac; *la aruncarea de
la margine; *ca executant al aruncării de la margine; *în sprijinul executantului
aruncării de la margine.
• interceptarea pasei de lansare a contraatacului advers

4.2. Gândirea tactică


Operaţiile generale specifice acestui proces psihic de reflectare a realităţii din
antrenament şi mai ales din competiţie sunt: observaţia, analiza, concretizarea,
comparaţia, abstractizarea, generalizarea etc. Ele sunt, de fapt, conţinutul gândirii
tactice, sfera de cuprindere a problemelor jocului de către fiecare jucător şi capaci-
tatea sa de a le rezolva.
Cum bine sesiza un specialist român (L. Vasilescu) „fenomenul trebuie văzut
atât în relaţiile de adversitate atac-apărare, cât şi în relaţiile de colaborare dintre
jucători”. El atrăgea atenţia că rezolvarea problemelor ivite pe teren în timpul
jocului solicită gândirea intuitivă şi operaţională a fiecărui jucator.
Momentele comportamentului tactic: informarea; analiza şi prelucrarea
informaţiei; elaborarea deciziei; acţionarea (probarea ei); autoreglarea (modificarea
ei).
Particularitaţiile gândirii tactice: rapiditatea; supleţea; independenţa
(autonomia, originalitatea); caracterul obiectiv.
O atitudine tactică optimă presupune rezolvarea gândirii creatoare prin
bagajul motric şi tehnic de care dispune jucătorul.

18
a. b. c.

d. e. f.

g. h. i.

j. k. l.

m. n. o

p. r

Fig. 10. Atacul în jocul de handbal: a) Contraatacul direct cu un vârf; b)


Contraatacul direct cu două vârfuri; c) Contraatacul cu intermediar şi cu un vârf; d)
Circulaţia mingii în sistemul cu un pivot; e) Circulaţia mingii în sistemul cu doi pivoţi;
f) Pasarea mingii în pătrundere succesivă; g) Angajarea pivotului de către inter; h)
Angajarea surprinzătoare a pivotului de către extremă; i) Combinaţii între inter şi
19
extremă; j) Combinaţii între pivot şi extremă; k) Încrucişare simplă; l) Paravanul; m)
Blocajul cu mingea; n) Blocajul fără minge; o) Blocajul efectuat de pivot unuia dintre
jucătorii aflaţi la 9 m; p) Aşezarea pe teren în sistemul de atac cu un pivot;

4.3. Cerinţele pregătirii tactice


• iniţiativă, capacitate de decizie şi de a se impune;
• capacitate de orientare, reglare şi diferenţiere;
• capacitatea de a gândi şi strategie;
• capacitatea de a anticipa situaţiile sau reacţiile proxime;
• cunoştiinţe complete de regulament şi de interpretare a celor ce nu prevede
Regulamentul;
• capacităţi ideale de orientare în spaţiu şi timp;
• indici crescuţi de pregătire teoretică şi ai intelectului;
• rezistenţa psihică la stres.

Capitolul 5. ÎNVĂŢAREA CONŢINUTULUI TEHNIC

Pentru a învăţa mai rapid şi eficient acest conţinut este recomandabil să


formăm cât mai multe deprinderi motrice, să lărgim permanent repertoriul motric,
începând de la vârsta de 7-8 ani şi chiar mai mică. Structuri ale jocului de handbal
sunt prevăzute încă în programa preşcolarilor: prinderea – aruncarea (la ţintă şi
distanţă), mişcarea în teren etc.
Tehnica de bază, dar şi dezvoltarea calităţilor motrice necesare (îndemânarea,
viteza) se realizează cel mai bine în perioada copilăriei, la vârsta de 8-15 ani. După
această vârstă de „furtună neurovegetativă” se petrec o serie de procese fiziologice
care micşorează capacitatea de coordonare şi influenţează simţitor învăţarea.

20
5.1. Durata predării-învăţării-evaluării handbalului în învăţământul
din România (2005)

Nr. Elemente şi CICLUL GIMNAZIA LICEAL


crt. procedee PRIMAR L
teh-nico- CLASA I II V VI VII IX X XI
tactice de III IV VIII XII
atac şi VÂRSTA 7-8 11 – 12 15 – 16
apărare 19
Învăţarea Repetarea Perfecţiona
deprinderilor de deprin-derilor rea
bază/ pentru deprinderil
fundamentale automatizarea or
lor

5.2. Metodica predării-învăţării tehnicii handbalului în şcoală

În şcoală, învăţarea unui joc sportiv se programează într-un interval de timp


(număr de lecţii, ani dintr-un ciclu de învăţământ) în care se urmăreşte iniţierea,
însuşirea, orientarea spre performanţă a celor cu aptitudini şi antrenarea lor în
colective sportive specifice.
Începând din clasa a V-a, handbalului i se rezervă un loc important în planurile
noastre de învăţământ pe fluxul întregului ciclu gimnazial. Apoi, învăţarea jocului
se reia în ciclul liceal, în vederea consolidării celor însuşite, potrivit profilului
liceului. Învăţarea depinde de predare şi de condiţiile în care se realizează aceasta.
Oricât de pregătit ar fi, oricât handbal a practicat, profesorului de educaţie
fizică îi sunt necesare cunoştiinţe temeinice de metodica predării – învăţării acestui
joc sportiv, fără de care nu poate face faţă cu succes solicitărilor profesiunii.
Meşteşugul predării (transmiterii) şi însuşirii handbalului de către elevi trebuie să
îmbine armonios ştiinţa cu arta pedagogică, cu măiestria şi harul didactic. Arta de
a-i învăţa pe alţii totul despre handbal constituie principalul element al procesului
de instruire. Ea ţine atât de educaţie cât şi de învăţământ şi este strâns legată de
pedagogie, mai precis de didactică- disciplină care urmăreşte optimizarea
procesului de predare-învăţare, eficientizarea lui.
Învăţarea handbalului, asimilarea cunoştinţelor ce le presupune acest joc sunt
posibile numai prin parcurgerea anumitor trepte la care ne vom referi cât de curând.

21
În orice caz, metodologia de azi este rezultatul unei îndelungate evoluţii, care
nu poate fi cuprinsă în spaţiul ce ni l-am propus. Regăsim pe acest traseu şi
preocupările specialiştilor români privitoare la predarea-învăţarea-evaluarea
handbalului în învăţământul de toate gradele, preocupări inaugurate la mijlocul
secolului trecut. Sunt referiri şi apoi lucrări integrale care evidenţiază calitaţile
psihomotrice necesare a fi cultivate de la cea mai fragedă vârstă, pentru iniţierea în
tainele acestui joc şi până la atingerea măiestriei sportive. Aceste acumulări de
ordin metodologic au condus apoi la elaborarea unor metodici, modele de joc şi de
pregătire, publicate mai întâi în revista „Educaţie Fizică şi Sport”, apoi şi în lucrări
monografice apărute la diverse edituri. Ele apar în cartea noastră Bibliografia
educaţiei fizice şi sportului, Editura Sport-Turism, 1983, începând de la p. 73.
Aşadar, foarte multe metode, principii, mijloace etc. s-au dezvoltat în idei
psihopedagogice care au fost concepute altă dată. Multitudinea principiilor, de
pildă (al accesibilităţii, continuităţii, participării conştiente şi active, însuşirii
temeinice etc.), tratate exhaustiv de alţi autori (Todea S., Nicu A., Cârstea Gh.,
Dragnea A. ş.a.), oferă cunoaşterii noi şi noi faţete ale subiectelor cercetate.
„Dacă aş vrea să reduc toată psihopedagogia la un singur principiu, declara
R. Ausubel, acum un sfert de veac, eu spun: ceea ce influenţează cel mai mult
învăţarea sunt cunoştinţele pe care elevul le posedă la plecare. Asiguraţi-vă de ceea
ce ştie el şi instruiţi-l în consecinţă”. Acest lucru nu-i tocmai simplu. Ca şi în alte
situaţii, el presupune „cunoaşterea mecanismului fiziologic de formare,
perfecţionare şi conso-lidare a deprinderilor motrice, respectarea principiilor
didactice, aplicarea corectă a metodelor de învăţământ, precum şi generalizarea
experienţei profesorilor şi antrenorilor; pe scurt, factorii care stau la baza formei
unitare, generale în cadrul căreia are loc procesul pedagogic de transmitere şi
însuşire a tehnicii…”.
În metodica noastră elevul nu mai este privit şi tratat ca un simplu receptor de
informaţii. El este un subiect activ al cunoaşterii şi acţiunii practice, „activarea în
mod corelat a imaginaţiei proprii şi a operaţiilor gândirii constituind elemente de
bază ale progresului tehnico-tactic”.
Aşa cum se va putea urmări, finalizarea învăţării presupune dobândirea unor
deprinderi şi abilităţi care permit cunoaşterea şi stăpânirea jocului de handbal prin
analiza şi descoperirea informaţiilor, a instrumentelor de muncă teoretică etc.

22
5.3. Algoritmul metodic aferent iniţierii
Nu se poate trasa o linie între învăţare şi perfecţionare, metodele fiind
aproximativ aceleaşi. Doar aplicarea lor este variabilă.
Algoritmul reprezintă ansamblul principiilor, criteriilor şi normelor privind
realizarea unui set precis şi unitar de operaţii necesare. Structura sa vizează:
• cunoaşterea resurselor şi a condiţiilor de desfăşurare a procesului didactic;
• precizarea scopurilor instructiv– educative şi a obiectivelor;
• organizarea şi pregătirea conţinutului procesului instructiv-educativ,
respectiv sistematizarea lui pe unităţi informaţionale (paşii învăţării);
• identificarea obiectivelor pedagogice concrete, a tipurilor de comportamente
ce urmează a fi realizate prin învăţare ;
• stabilirea activităţilor de predare-învăţare susceptibile să asigure realizarea
obiectivelor;
• modalităţile de evaluare a rezultatelor.
După părerea noastră conţinutul algoritmului în discuţie ar arăta astfel:
I. Predare-însuşirea informaţiilor tehnico-tactice necesare formării imaginii
motrice corecte a unui element sau procedeu.
II. Demonstrarea lui însoţită de continuarea prezentării/ explicaţiei.
III. Încercarea execuţiei globale a celor demonstrate/ arătate.
IV. Exersarea/repetarea corectă într-un cadru restrâns pentru realizarea
stereotipului dinamic, motric.
V. Exersarea/repetarea în condiţii mai complexe (variind viteza de execuţie,
amplitudinea, distanţele etc.), din ce în ce mai apropiate/ asemănătoare ca formă şi
structura cu secvenţele jocului, pentru formarea deprinderilor tehnico-tactice
corecte şi eficiente.
VI. Exersarea în condiţii de joc pentru consolidarea, perfecţionarea şi evaluarea
deprinderii (lor) motrice formate.
Cele şase etape ale algoritmului propus de noi nu pot fi delimitate net în
procesul predării-învăţarii. Ele oferă doar cadrul care ordonează succesiunea
materialului de însuşit pe baza principiilor didactice. Acest demers este un proces
dinamic, neîntrerupt, fiecare element ce urmează a fi însuşit decurgând din
precedentul său, fiind legat organic cu el. El ţine loc de carte de învăţătură.
Un exemplu de proiectare a învăţării unor deprinderi de bază, preluat din
experienţa unor profesori de la Şcoala Normală „Elena Cuza” din Capitală
(P. Dragomir şi A. Barta), îl oferim ca model pentru clasele a II-a.

23
5.4. Proiectarea unităţii de învăţare
Deprinderea de aruncare şi prindere – Clasa a II-a
Număr de lecţii alocat: 4.
Ciclul tematic: 1.
Perioada de aplicare:15-30 octombrie
Durata de exersare: 20”

Conţinuturi supuse instruirii:


– aruncarea lansată cu două mâini, de jos, cu rostogolire pe sol
– aruncarea împinsă cu două mâini, de la piept
– prinderea mingii cu două mâini la piept

24
Cu totul altfel arată conţinutul lecţiei de antrenament. Durata mai mare a
acesteia (2-4 ore), repetarea unor deprinderi până la automatizarea lor, indici
crescuţi de solicitare, utilitate şi complexitate a mijloacelor invită la prevederea
25
obligatorie în antrenament a încălzirii (generale şi specifice), revenirii după
eforturile mari şi maxime, a refacerii (şi tratamentului, dacă este cazul). Ori, despre
acest tip de lecţie vom scrie cu alt prilej.

Capitolul 6. PRINCIPALELE REGULI ALE JOCULUI

Regulamentul jocului de handbal cuprinde puţine reguli. Ele sunt simple şi


uşor de înţeles şi aplicat, chiar după primele lecţii de iniţiere. Esenţial este ca aceste
reguli să fie respectate pentru a preveni eventualele accidente cauzate de contactul
corporal, de viteza de execuţie, îndemânare, simţul chinestezic etc. Scopul jocului
este de a înscrie mai mult decât adversarul.
Principalele reguli ale jocului:
• Se joacă între două echipe formate din 7 jucători fiecare (1 portar şi 6
jucători de câmp);
• Începerea şi reînceperea jocului se realizează din faze statice;
• Se pasează şi se aruncă la poartă cu mâna;
• Punctele se înscriu din aruncare la poartă fie din acţiune, fie din aruncare
liberă (de la 7 m);
• Se joacă două reprize a 30 minute (de joc efectiv), cu o pauză între ele de
10 minute.
Terenul are lungimea de 38-44 m şi lăţimea de 18-22 m, pe el fiind trasate
următoarele linii: liniile laterale, liniile de poartă, care împreună, delimitează
suprafaţa terenului, linia de centru, perpendiculară pe liniile laterale, care împarte
terenul în două jumătăţi egale: e un semicerc cu raza de 6m trasat cu linie continuă
şi câte un semicerc cu raza de 9 m trasat cu linie întreruptă, în faţa fiecărei porţi;
câte o linie cu lungimea de 1m trasată la distanţă de 7m faţă de centrul liniei de
poartă. În centrul liniilor de fund sunt amplasate şi bine fixate două porţi cu
dimensiunile de 3m lungime şi 2m înălţime, prevăzute cu plase.
Mingea de handbal are următoarele caracteristici: este confecţionată din piele
sau înlocuitori, având greutatea de 425– 475 gr. la bărbaţi, 325– 400 gr. la femei;
circumferinţa de 58– 60 cm la bărbaţi şi 54– 56 cm la femei.
a) jucătorul care posedă mingea poate efectua maximum 3 paşi, după care este
obligat să se oprească sau să paseze, să arunce la poartă sau să se deplaseze cu
mingea, prin dribling. Deplasarea cu mingea mai mult de 3 paşi se sancţionează cu
pierderea posesiei mingii, iar abaterea se numeşte „paşi”;

26
b) driblingul (impulsuri succesive cu o singură mână) nu poate fi reluat după
reţinerea mingii cu una sau două mâini. Abaterea se numeşte „dublu dribling” şi se
sancţionează cu pierderea posesiei mingii;
c) jucătorul care aruncă la poartă nu are voie să atingă linia semicercului de
6 m, înaintea aruncării. Abaterea se numeşte „semicerc” şi se sancţionează cu
pierderea posesiei mingii (dacă în această situaţie s-a marcat gol, el este anulat);
d) în relaţia dintre doi adversari se interzice: ţinerea, împingerea violentă,
lovirea, punerea de piedici, imobilizarea, tragerea de tricou. Această abatere se
numeşte „fault” şi se sancţionează după gravitate cu avertisment, eliminare pe două
sau cinci minute ori eliminare definitivă. În toate situaţiile, echipa adversă
beneficiază de o aruncare liberă, pe care o execută de la locul infracţiunii, de la
semicercul de 9 m (când infracţiunea a fost comisă între semicercurile de 6 şi 9
metri) sau de la 7 metri (fără prezenţa adversarilor în faţă), atunci când prin fault s-a
impiedicat marcarea unui gol;
e) când mingea iese în afara terenului, în lateral, se comite „aut”, iar ca autor
este considerat jucătorul care a atins ultima oară mingea. Mingea se repune în joc
de la locul de unde a ieşit, de către echipa adversă. Când mingea iese din terenul de
joc, peste linia de poartă (de fund), atinsă sau aruncată de un jucător aflat în atac, se
numeşte aut de poartă şi mingea se repune în joc de către portarul advers. Când
mingea iese din teren peste linia de fund, şi este atinsă de un jucător aflat în
apărare, se numeşte „corner”. Mingea se repune în joc de echipa aflată în atac, de la
colţul terenului. Când mingea iese în afara terenului peste linia de fund, fiind atinsă
de portarul echipei aflată în apărare, nu se consideră abatere şi mingea este repusă
în joc de către portar.
În şcoală, iniţierea elevilor în practicarea jocului de handbal se adaptează, atât
ca număr de procedee tehnice şi acţiuni tactice, cât şi ca reguli şi dimensiuni ale
terenului de joc

27
BIBLIOGRAFIE (SELECTIVĂ)

1.Cercel, Paul, Handbal. Antrenamentul echipelor masculine, Editura Sport-


Turism, 1983.
2.Colectiv, Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului, Editura Aramis,
Bucureşti, 2002.
3.Dragomir, Petrică, Eugeniu Scarlat, Educaţie Fizica Şcolară, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1004.
4.Kunst Ghermănescu Ioan, Curs de handbal, E.D.P., Bucureşti, 1963.
5.Kunst Ghermanescu Ioan şi Hnat Virgil, Handbal I, ed 2-a, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2000; (şi editia 1-a, din 1996).

28