Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
acelasi timp unite impreuna si distincte. Diferentierile despre care am vorbit se refera
la energiile necreate si nu la fiinta divina sau ipostasele treimice (Numele divine I, 4).
Lui Dumnezeu i se poate da o multime de mume, caci El se manifesta deplin, este
cunoscut in acele diakrisis revelatoare, in timp ce in natora Sa, El ramane total
inaccesibil. Inaintea lui Pseudo-Diondsie Areopagitul, energiile sunt folosite pentru
prima data in cunoasterea lui Dumnezeu de Sfantul Grigorie de Nyssa. Dumnezeu
revelat cu adevarat este Dumnezeu care revelandu-se se ascunde. Fiinta ascunsa a
lui Dumnezeu fara revelatia prin energii si revelatia fara fiinta Sa ascunsa nu pot fi
concepute.
In raport cu puterile divine, teologia catafatica va atribui lui Dumnezeu toate
insusirile pozitive din lumea creaturala, toate numirile pe care i le da Sfanta
Scriptura. Ele ne fac sa-l cunoastem pe Dumnezeu prin analogie cu creaturile.
Numele divine au o semnificatie pozitiva. Ne spun ceva despre Dumnezeu, caci
ratiunea numelui este calitatea sa de a ne ingadui sa-L cunoastem, iar a-L cunoaste
pe Dumnezeu plecand de la semnificatia proprie a numelor pe care le primeste, nu
inseamna a-L cunoaste direct in transcendenta Sa.
Plecand de la energiile prin care Dumnezeu se descopera, cat si de la revelatia din
Sfanta Scriptura, noi cunoastem ca Dumnezeu e unul si Treime (Numele divine, Cap.
XIII), monada si triada (Cap. XIII,), bunatate si iubire, dreptate si frumos (Cap. IV),
izvorul binelui si al vietii (cap. VI), mantuitor si rascumparator (Cap. VIII), atotputernic
si vesnic sau "Cel vechi de zile" (Pap. X), izvorul pacii si Cel desavarsit (Cap. XIII) etc.
Toate aceste numiri date lui Dumnezeu, cat si cele de supraesential, suprabun,
suprafiintial ne fac sa cunoastem ceva despre Dumnezeu, dar nu-L exprima dupa
transcendenta Sa absoluta. In sine, Dumnezeu nu e numit, caci numele divine ce sunt
atribuite lui Dumnezeu "se refera in chip simbolic... la binefacatoarele emanatii ale
Dumnezeirii". Atribuindu-i nume si insusiri lui Dumnezeu, teologia numelor divine
este reversul teologiei negative, a teologiei transcendentei.
Calea catafatica e misterul lui Dumnezeu exprimat lin limbaj omenesc. Cuvantul lui
Dumnezeu s-a pronuntat in cuvantul omului. E misterul limbajului care exprima
misterul lui Dumnezeu. Cuvintele noastre se ridica la Dumnezeu, dupa ce Cuvantul lui
Dumnezeu s-a coborat la noi. Dumnezeu in Cuvantul Sau recurge la cuvantul nostru
si astfel in cuvantul nostru putem sa exprimam ceva despre Dumnezeu. Catafaticul
este exprimarea in cuvinte a inexprimabilului, a Celui care e dincolo de orice nume si
care "nu poate fi exprimat, nici inteles".
Spre deosebire de calea negativa care e o inaltare spre divin, catafaticul e o cale ce
coboara spre noi, o scara a teofaniilor lui Dumnezeu in creatie, care il ascund pe
Dumnezeu in ceea ce este EI, manifestandu-l in ceea ce nu este prin firea Sa. Pe
scara teologiei catafatice Dumnezeu coboara prin energiile Sale in formele de
exprimare ale creatului. Teognosia are ca premisa un act de chenoza voluntara a lui
Dumnezeu spre noi, fara de care nu ar putea avea loc inaltarea noastra la Sine.
Pornind de la efecte la cauza, prin analogie -cu lumea creata, se ajunge la
cunoasterea pozitiva a lui Dumnezeu. Desi e deasupra oricarui nume si cunoasteri,
totusi El poate fi cunoscut. In cap. VII din tratatul "Despre numele divine", PseudoDionisie Areopagitul spune: "Mai departe, trebuie sa cercetam cum cunoastem noi pe
Dumnezeu, cand El nu poate fi cuprins nici cu mintea, nici prin simturi... noi nu
cunoastem pe Dumnezeu din natura Sa (caci aceasta este incognoscibila, depasind
toata ratiunea si mintea); ci, din oranduirea tuturor celor existente, ca ceva ce are
unele infatisari si asemanari cu paradigmele divine.
Este cunoscut tuturor din toate si necunoscut nimanui din nimic". Intrucat lumea e in
raport cauzal cu Dumnezeu si participa la El, Dumnezeu e totul in toate, iar intrucat
lumea e o realitate in afara de Dumnezeu, natura ei fiind distincta de a Lui,
Dumnezeu nu e nimic din tot ce exista. Afirmatiile devin tot atatea negatii.
Dumnezeu nu e nimic din ceea ce exprimam in limbajul nostru. Dumnezeu e ceva din
ceea ce afirmam despre El si totusi este dincolo de tot ce putem sa cugetam noi
despre El in analogie cu lumea creata. Cunoasterea catafatica necesita apofaticul in
teognosie.
II. CUNOASTEREA APOFATICA
Incercand sa masoare abisul Dumnezeirii cu concepte si insusiri din lumea creata,
mintea constata ca nu i se potriveste nici una. Atunci le inlatura xind pe riind. Dupa
ce teologia catafatica a atribuit lui Dumnezeu insusiri din lumea creaturala, teologia
negativa le neaga pe toate pentru a preciza ca Dumnezeu nu e nimic din acestea si e
dincolo de tot ce putem cugeta. Apofaticul e constiinta neputintei ratiunii de a sesiza
pe cel infinit si cu totul altfel. Calea negativa incearca sa-l cunoasca pe Dumnezeu nu
in ceea ce El este, ci in ceea ce El nu este in raport cu creatura. Avandu-l ca obiect pe
Dumnezeu, ca absolut incognoscibil, apofatismul va trebui sa corecteze calea
catafatica, sa purifice conceptele care cauta sa-l limiteze pe Cel nelimitat.
In fiinta Sa, Dumnezeu nu poate fi cunoscut, iar ceea ce nu poate fi cunoscut, nu
poate fi nici numit. Trebuie sa negam toate. "Noi ne urcam in sus, - zice autorul
Numelor divine -, ...inaintand prin negarea si transcendenta a toate... spre ceea ce
este mai presus de toate".
Apofaticul devine un drum ascendent al gandirii, care elimina progresiv din obiectul
pe care vrea sa-l atinga toate atributele pozitive, (pentru a ajunge la un fel de
intelegere prin necunoasterea Aceluia care n-ar putea sa fie un obiect de cunoastere.
"E experienta ce vrea sa depaseasca limitele intelectului - zice un teolog ortodox -,
atribuind necunoasterii ceea ce e Dumnezeu in fiinta Sa inaccesibila, valoarea unei
cunoasteri tainice, superioare intelectului".
Calea negativa nu e o coborare ca si actul revelatiei divine, ci urcare in necunoastere
catre izvorul energiilor divine catre "tearhie", expresie draga autorului scrierilor
areopagitice. La revelatia lui Dumnezeu noi raspundem printr-o ascensiune. Teologia
negativa este o "urcare (spre divinitate) prin negatiuni - zice autorul Numelor divine -,
pentru ca ea scoate sufletul din cele ce-i sunt familiare si-l conduce prin toate
inteligentele divine, deasupra carora se afla Cel care-i mai presus de orice nume si de
orice ratiune si cunoastere". Teognosia apofatica e superioara celei catafatice, caci e
o ignoranta prin care se cunoaste. Ea e negativa nu pentru ca neaga in mod simplu
ceea ce alta afirma, ci pentru ca experimenteaza prin necunoastere realitatea pe
care alta o afirma. Este ignoranta in care noi cunoastem pe Unu care e mai presus de
tot ce poate fi obiect al cunoasterii. Adevarata cucerire a teognosiei este in mod
esential negatia a tot ce nu este Dumnezeu. Pentru a te apropia de cel ce este
deasupra fiintei, care nu are forma, nici figura, trebuie sa depasesti tot ceea ce are
forma si figura. E nevoie de Apofatism, de urcare prin negatii.
Calea apofatica, ca atitudine religioasa fata de neputinta de a cunoaste pe Dumnezeu
nu e o proprietate exclusiva a scrierilor areopagitice. Ea se gaseste la cei mai multi
dintre Sf. Parinti si nu e specifica crestinismului, caci ea se impune oricarei gandiri ce
tinde catre Dumnezeu.
Apofaticul il intalnim in gandirea indiana ca si in cea greaca. Deja, Filon din
Alexandria recunoaste "mystenum tremendum" al acestui Dumnezeu care scapa
inteligentei, pentru ca depaseste insusi inteligibilul. Misterul abisal ramane totdeauna
inaccesibil din cauza naturii noastre limitate ce nu poate cuprinde pe Cel infinit.
In gandirea patristica Clement Alexandrinul este primul care a stabilit principiul insusi
el teologiei apofatice: "Nu-L cunoastem (pe Dumnezeu) in ceea ce este, ci in ceea ce
nu este. Urmand autorului Stromatelor, Sfantul Viasile cel Mare recunoaste clar
distinctia dintre teologia pozitiva si cea negativa. Inaintea lui Pseudo-Dionisie
Areopagitul, Sf. Grigore de Nyssa a dat formularea paradoxala: "a cunoaste sta in a
nu cunoaste. Pseudo-Dionisie Areopagitul se misca pe drumurile batatorite de altii.
Desi autorul tratatelor areopagitice urmeaza traditia patristica, totusi tehnica
apofaziei o imprumuta din gandirea platoniana prin intermediul lui Produs, deoarece
pare sa fie in mod necesar legata de o conceptie despre Unu transcendent a tot ce
poate fi cognoscibil. Dupa Plotin, Unu este dincolo de tot ce spui sau gandesti
deasupra fiintei si cunoasterii. Nu se poate vorbi despre El decat prin negatii: "Caci
noi spunem ceea ce el nu este, noi nu spunem ceea ce el este".
Negatia plotiniana depaseste simpla negatie dialectica si calea negativa in
cunoasterea conceptuala a lui Dumnezeu. Ea este metafizica. Efectul ei nu e negativ
si nu constituie un moment izolat in ascensiunea spiritului. Apofaza plotiniana trebuie
legata de iluminare si unire. De aici, caracterul ei tainic, ea fiind calea ce duce la
cunoasterea acelui "Unu" transcendent oricarei multiplicitati. Ucenic al lui Plotin,
Produs descrie aspectul apofatic al lui "en" care e neinteles si ne exprimat. Proclus
subliniaza ca si Plotin, ca noi nu putem sti ce este divinul, ci doar ce nu este. Pana si
denumirea de Unu e o reprezentare analogica.
Ca si Proclus si Plotin, autorul scrierilor areopagitice vorbeste despre cale; apofatica
in cunoasterea Unului, transcendent oricarei cunoasteri, aratand ca apofaticul ne
spune despre Dumnezeu "nu ceea ce este, ci ceea ce nu este El". Dumnezeu e
deasupra a tot ce se afirma despre El, si nu poate fi cunoscut prin analogie cu cele ce
exista in lumea creata : "Dar nici nu este ceva din cele ce sunt nici nu se cunoaste in
ceva din cele ce sunt".
Dumnezeu nu poate fi exprimat, caci orice nume il conceptualizeaza si-l limiteaza, ori
fiinta divina e dincolo de concepte si limite. Ap ofatismul care se raporteaza la fiinta
divina, cere eliberarea ei de orice fel de antropomorfism. Prin aceasta el nu inlatura
cu totul conceptelor pozitive din lumea creata. Daca constata ca nici un nume nu i se
potriveste lui Dumnezeu, atunci tocmai in comparatie cu ele constata ca Dumnezeu
este altfel. Mintea se gandeste mereu la cate una din ele cand i le neaga lui
Dumnezeu.
Apofaticul ne pune in fata misterului divin, in fata abisului cunoasterii pe care mintea
nu-l poate atinge din cauza starii ei de creatura. Sub raportul fiintei si cunoasterii,
Pseudo-Dionisie Areopagitul sustine incongruenta intre doua categorii radical
deosebite : divinul, care e necreat si umanul, care e creat. Fiind creat, omul e
(inlantuit in categoriile de timp si spatiu. Legata de aceste categorii, mintea nu poate
cuprinde natura divina care nu e supusa categoriilor. Prin aceasta, autorul scrierilor
areopagitice a intuit anticipat, peste veacuri, teoria categoriilor. Dumnezeu e
transcendent categoriilor de timp si spatiu, caci "El transcende si timpul si vesnicia zice autorul Areopagiticei si pe toate cele din vesnicie si pe toate cele vremelnice".
Supusi acestor categorii, nu vom ajunge niciodata sa cunoastem acel "in sine" a lui
Dumnezeu, care e dincolo de manifestarile divine.
Daca Dumnezeu "in sine" nu poate fi cunoscut nu inseamna ca teognosia se
transforma in agnosticism. Apofatismul lui Dionisie Pseudo-Areopagitul nu are nimic
comun cu granitele pe care le ridica agnosticismul. Teognosia apofatica e o miscare
nesfarsita a spiritului intr-o regiune in care cunoasterea devine traire si in care
cunoastem ca Dumnezeu nu poate fi cuprins in limitele intelectului si noi e
cognoscibil dupa modul creaturilor. Prin mijlocirea negatiilor calea apofatica ne