Cntec

De N. Stnescu

Poezia "Cantec" face parte din volumul "O viziune a sentimentelor" (1964) si este o poezie de dragoste
care enunta starea de jubilatie a postului altfel de pana acum. E o rostire aparte, un stil nou plin de prospetime si
de parfumul unui spirit original.
De fapt toate poeziile de inceput ale poetului Nichita Stanescu stau sub semnul mirarii, al iesirii din hibernare,
al renasterii postului odata cu adolescenta. E o trezire la nivelul senzatiilor, o explozie a fiintei ca prezenta, a
sufletului in cosmos, a intregii organizari plasmatice a trupului. Fericirea de a iubi e mai puternica decat fiinta.
Intalnim in primele versuri ale poeziei "Cantec" un plus de energii afective enuntate simplu dar rascolitor "E o
intamplare a fiintei mele:/ si-arunci fericirea dinlauntru! meu/ e mai puternica decat mine/ decat oasele mele."
Intalnim aici alte mijloace de expresivitate, un alt stil, de fapt absenta unui sul, care devine un stil nou.
Imaginatia postului este ea insasi expresivitate. Lucrurile sunt spuse simplu Fericirea dinlauntru depaseste
fiinta, oasele, durerea Dispar limitele, apar energiile fericirii unite care nu sunt altceva decat energiile pasionale
si energiile spirituale.
Imbratisarea indragostitilor este dureroasa prin scrasnetul oaselor si minunata prin fiorul apropierii, al
contopirii, al indumnezeirii prin iubire: "mereu dureroasa, minunata mereu".
Dar dragostea la Nichita Stanescu sta si sub semnul cuvantului, al rostirii, al faptuirii prin cuvant: "Sa stambe
vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte/ lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart/ fluviul rece in delta fierbinte/
ziua de noapte, bazaltul de bazalt".
Iata forta magica a cuvantului, puterea de a separa prin cuvant ziua de noapte, dar mai ales bazaltul de bazalt,
deci elementul divers, dar si acelasi element, care numai aparent este identic. Altfel spus, dragostea separa dar sj
uneste, identifica doua realitati care deriva din una singura - androginul, care este atat de iubit de poeti, el
semnificand in preistorie perfectiunea.
In strofa a treia, Nichita Stanescu se avanta ca fiinta plina de fericire intr-o anumita lume, o lume tasnita in sus,
o lume prelunga si in nesfarsire, o lume in coloana care duce la irrvesnicire: "Du-ma fericire, in sus, si izbestemi/ tampla de stele, pana cand/ lumea mea prelunga si in nesfarsire/ se face coloana sau altceva/ mult mai inalt
si mult mai curand".
Dragostea aici, inseamna pentru poet aspiratie catre puritate, catre inalt, dar ea inseamna sj provocarea poetului
catre creatie, plasarea lui in vesnicie.
Ultima strofa a poeziei "Cantec" este sub semnul mirarii ca atitudine exemplara in fata existentei noastre ca
fiinte intamplatoare.
Contrariile se estompeaza se armonizeaza limitele se rup, are loc transcenderea de la unul la altul: "Ce bine ca
esti, ce mirare ca sunt!/ Doua cantece diferite, lovindu-se, amestecandu-se/ doua culori ce nu s-au vazut
niciodata/ una foarte de jos, intoarsa spre pamant/ una foarte de sus, aproape rupta/ in infrigurata neasemuita
lupta/ a minunii ca esti, a-ntamplarii ca sunt"

Metaforele sunt abstracte, nonfigurative "doua cantece... doua culesi..." Ele decanteaza fiinta umana de orice
impuritate atunci cand de fapt poetul cauta atractia contrariilor.
Poezia se inchide cu un vers ce pune fiintarea fiintei la nivelul intamplarii: "a minunii ca esti, a-ntamplarii ca
sunt".

Cantec de Nichita STANESCU (Poezie)

E o intamplare a fiintei mele: si-atunci, fericirea dinlauntrul meu e mai puternica decat
mine, decat oasele mele, pe care mi le scrasnesti intr-o imbratisare mereu dureroasa,
minunata mereu.
Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte lungi, sticloase, ca niste dalti ce
despart fluviul rece de delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-ma fericire, in sus, si izbeste-mi tampla de stele, pana cand lumea mea prelunga si
in nesfarsire se face coloana sau altceva mult mai inalt, si mult mai curand.
Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cantece diferite, lovindu-se , amestecandu-se, doua culori ce nu s-au vazut
niciodata, una foarte de jos, intoarsa spre pamant, una foarte de sus, aproape rupta in
infrigurata, neasemuita lupta a minunii ca esti, a-ntamplarii ca sunt
Poezia Cantec de Nichita STANESCU

Poezia Cantec este o definitie lirica a iubirii ca eveniment esential al evolutiei interioare. Iubita ca fiinta este doar
pretextul declansarii iubirii: E o intamplare a fiintei mele: / si-atunci, fericirea dinlauntrul meu / e mai puternica decat mine,
decat oasele mele". Puterea ei angajeaza spiritul, plan, pe care se face contopirea eului cu un alt eu, si nu planul eului
biologic: pe care mi le scrasnesti intr-p imbratisare / mereu dureroasa, minunata mereu . Este o traire a iubirii, care trece prin
incercarea din planul biologic.
Declansarea iubirii aduce, ca si in Luceafarul de Mihail Eminescu, problema incompatibilitatii, tratata in strofa a doua
prin cuvinte lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart/ fluviul rece de delta fierbinte,/ ziua de noapte, bazaltul de bazalt".
Aceasta cunoastere discriminativ a este teritoriul, pe care trebuie sa-l treaca, spiritul ca printr-un labirint, spre a se
cunoaste pe sine separandu-se de toate trairile straine. Fluviul rece" este o metafora a spirituluf, iar.,delta fierbinte" o
metafora a naturii. Sensul iubirii este deci arhetipal si vizeaza dobandirea constiintei de sine, separarea spiritului din mrejele
principiului feminin sau naturii, ca in poezia Glossa de Mihail Eminescu.
A treia stare a iubirii este extazul, ataraxia. zborul spre inalt, spre cer, asa cum Luceafarul lui Eminescu zboara ca un
fulger neintrerupt" si apoi ca un gand purtat de dor".
Este vorba de unirea mintii cu inima, a iubirii fierbinti cu gandul luminat pentru a genera lumea interioara, un univers
similar cu cel din macrocosmos: Du-ma fericire, in sus, si izbeste-mi / tampla de stele, pana cand / lumea mea prelunga si in
nesfarsire /se face coloana sau altceva / mult mai inalt, si niult mai curand".
Poetul si iubita devin doua cantece diferite", adica doua metonimii ale iubirii, doua armonii ale universului: lovinduse", amestecandu-se", asa cum doua culori ce nu s-au vazut niciodata". Una,# iubita atrasa spre cele lumesti una foarte de
jos, intoarsa spre pamant", ca o tendinta a sa spre teluric si una spre cer, poetul una foarte de sus, aproape rupta". Aceste
doua tendinte dau o lupta in eul poetului: in infrigurata, neasemuita lupta / a minunii ca esti, a intamplarii ca sunt".

Este jocul etern al spiritului si al naturii, pe care poetul incearca sa-l desluseasca, ca la Mihail Eminescu in Floare
albastra. Poetul si iubita fiind cei ce joaca un rol in lumea trecatoare" (Gr. Alexandrescu - Satira Duhului meU) ca moment
al drumului spre constiinta de sine, pe care o va trata in ciclul // elegii.

CANTEC - analiza literara de Nichita STANESCU

Din acelasi volum, O minune a sentimentelor, cel mai definitoriu pentru varsta cand poetul se impune, la 30 de ani,
face parte si primul Cantec un cantec de dragoste al lui Nichita Stanescu. Odata cu Adolescenti pe mare, scrisa cam in
acelasi timp (aparuta in volumul din anul urmator, 1965, Dreptul la timp caci, lucru incredibil astazi, lui Nichita Stanescu ii
vor aparea, de acum inainte, pana la moarte, survenita la 17 decembrie 1983, si alti doi ani dupa aceea, cel putin cate un
volum in fiecare an, daca nu si cate doua sau treI), ea ramane tipica pentru tineretea lui si pentru tineretea multora din
generatia sa:
E o intamplare a fiintei mele:
si atunci, fericirea dinlauntrul meu e mai puternica decat mine, decat oasele mele, pe care mi le scrasnesti intr-o
imbratisare mereu dureroasa, minunata, mereu.
Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart fluviul rece in delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-ma, fericire, in sus, izbeste-mi tampla de stele, pana cand lumea mea prelunga si in nesfarsire se face coloana sau
altceva mult mai inalt, si mult mai curand.
Ce bine ca esti, ce mirare ca sant!
Doua cantece diferite, lovindu-se, amestecandu-se, doua culori, ce nu s-au vazut niciodata, una foarte de jos, intoarsa
spre pamant, una foarte de sus, aproape rupta in infrigurata, neasemuita lupta a minunii ca esti, a-ntamplarii ca sant.
La varsta de dincoace de adolescenta iubirea dintre sexele eterogene ne duce la o descoperire senzationala:
intamplarea" de a exista este un miracol mai puternic decat orice, relevandu-se mai intai in imbratisari si in dialogul dintre
parteneri, in spunerea de cuvinte lungi, sticloase" care despica, precum niste dalti, apele (fluviul rece in delta fierbinte"),
timpul (ziua de noapte") si materia cea mai dura (bazaltul de bazalt"). Acesta ar fi elementul liric principal din primele doua
strofe, indeajuns de reflexive, poate, pentru ca iubirea aceeasi de cand lumea se manifesta totusi in forme noi, pe masura
veacului. Ele, aceste doua strofe dintai, nu ar avea nici o valoare fara tasnirea ca o lava fierbinte a sentimentului in cea de a
treia, prin horatianul vers: Du-ma, fericire, in sus si izbeste-mi tampla de stele". Este aici energia, exultanta nestavilita a
sentimentului iubirii care ne face zei, stapani ai universului, coloana" lui sau poate ceva mult mai inalt si mult mai curand".
Debitul verbal capata o dinamica augusta, asemanatoare unei betii divine, punct culminant si vertij al frumosului poem.
Ultima strofa structureaza pendulatoriu, in functie de primul si ultimul vers, asezate simetric, prin reluare in laitmotiv:
Ce bine ca esti, ce mirare ca sant! // a minunii ca esti, a-ntamplarii ca sant", de unde perechile: Doua cantece" doua culori",
una foarte de sus", una foarte de jos"; acum rimele (deloc obligatorii, constrangatoarE) putand aparea ca de la sine si ca din
intamplare: sant" pamant"; rupta" lupta" sant". Cantec, primul cantec al lui Nichita Stanescu (numai in antologia pe care
insusi poetul a intocmit-o, in volumul Starea poeziei, aparut in colectia B.p.t. (Biblioteca pentru toti"), in 1975, la Editura
Minerva, intalnim peste 16 piese purtand acest titlU) arata limpede pe artistul cuvantului innascut si inlantuit definitiv in
mrejele celui mai pur lirism. Ca nimeni altul dintre contemporanii sai, Nichita Stanescu era atat de incarcat de poezie, incat,
cu toate ca a incercat, nu a mai izbutit sa scrie altceva (proza, eseu etC), cum se intampla cu majoritatea zdrobitoare a
poetilor zilelor noastre, care trec cu usurinta de la versuri la publicistica, la proza, la teatru, chiar la critica.

Nichita Stanescu nu se putea exprima decat in poezie, fie si (pentru cine 1-a cunoscut manifestandu-se ca oM) in viata
de toate zilele. Este un caz unic, de predestinare.

CANTEC - Studiul textului de Nichita STANESCU

din opera poetului: (volumE) "Sensul iubirii" (debut editorial - 1960), "O viziune a sentimentelor", "Dreptul la timp",
11 Elegii", "Oul si sfera", "Laus Ptolomaei", "Necuvintele", "in dulcele stil clasic", "Maretia frigului", "Epica Magna",
"Operele imperfecte", "Noduri si semne"; postum "Antimetafizica".
- aparitia: in volumul "O viziune a sentimentelor", 1964;
- curent literar: elemente de ermetism si noul baroc;
- tema: iubirea;
- motive literare: stelele, plutirea, cantecul, coloana;
- genul: liric;
- specia: idila;
- ipostazari ale iubirii: iubirea-miracol, iubirea-extaz; optimism; "fericire" cuvant-pivot si nou motiv literar;
exuberanta, infrigurare, puritate, vitalitate, pasiune adolescentina, necanonica, nepitoresca; voluptate, acuitate senzoriala,
ludic;
- ipostaze ale cuplului: cuplul edenic, fericit, in vecinatatea stelelor sau a pamantului, dupa dorinta; cuplul intre "a fi"
in real si "a fi" in miracol; exista intr-o "mirare" prelungita; mereu in plina si reluata metamorfoza, "el" si "ea" sunt "doua
cantece diferite, lovindu-se, amestecandu-se, "doua culori ce nu s-au vazut niciodata";
- structura: colocviala sau epistolara; sugestia a doua planuri ("Du-ma fericire", "Ce bine ca esti");
- compozitie - patru strofe: o cvinarie, un catren, o cvinarie, o strofa polimorfa;
- prozodia - moderna;
- figuri de stil: "dureroasa", "prelunga", "lungi, sticloase", "infrigurata, minunata"; antiteza "rece"-"fierbinte";
"bazalt-"bazalt"(simboliC);
- metafore: "fluviul rece", "delta fierbinte", "lupta", "cantece", "culori", "coloana", "lupta", "minune", "intamplare";
- comparatii: "cuvintc.ca niste dalti";
- personificare: (prin verB) "du-ma fericire", "culori ce nu s-au vazut;
- sinecdoca: tampla;
- reminiscente eminesciene: geniul traitor in lumea sa cu atributele eternitatii si inaltimii: "lumea mea in nesfarsire: se
facc.altceva mult mai inalt; cei doi se siuteaza in doua planuri - "el"- in cel cosmic ("stele")," foarte de sus", "ea"- in plan
pamantesc (metaforic este o culoarE) "foarte de jos; metaforic - planurile sunt si "doua cantece".