Avangardismul literar romanesc

La inceputul secolului al XX-lea, literatura romana parea definitiv decisa sa

se emancipeze de sub dominatia trecutului imediat (semne ale acestei tendite le
inregistram inca din arti-colul-program al lui Al. Macedonski, profetic intitulat
Poezia viitorului - Literatorul, nr. 2, 1892). Cu cat ne indepartam de primii ani ai
secolului, cu atat se inmultesc gesturile de afirmare a unei noi constiinte
literare, diferita de cea a predecesorilor romantici si, in primul rand, a marelui
predecesor care fusese Eminescu. Intre partizanii schimbarii se situeaza si cei
doi initiatori ai efemerei reviste Simbolul (1912), care vor deveni, peste cativa
ani, nume de prima marime in miscarea avangardista: S. Samyro (viitorul Tristan
Tzara) si I. lovanaki (viitorul I. Vinea). Orice istorie literara inregistreaza Simbolul
printre revistele de orientare simbolista: cu toate acestea, distantarea exista, fie
si numai prin colaboratori. Alaturi de simbolistii M. Saulescu, I. Minulescu, Al.
Macedonski, apar si Ion Vinea sau Adrian Maniu, iar partea grafica a revistei este
asigurata de Marcel Iancu, ulterior atat de puternic implicat in miscarea
modernista si de avangarda. Multi dintre viitorii avangardisti ies de sub mantaua
simbolismului, in marginea caruia compun poeme clorotice, elegiac-stili-zate: S.
Samyro, I. Vinea, dar si Sasa Pana sau C. Nisipeanu exerseaza liric motive si
teme simboliste sau chiar bacoviene. Cu toate acestea, inca din primii ani ai
secolului se percep deformarile acelorasi motive simboliste, deformari care se
vor multiplica in timp pana la a face vechiul discurs poetic de nerecunoscut.
Versurile lui I. Vinea publicate in Noua revista romana (1914) si in Chemarea
(1915) sau unele dintre poeziile scrise de Tzara in ajunul plecarii din tara
(Verisoara, fata de pension, Vacanta in provincie) vorbesc despre dezagregarea
lenta, dar ireversibila a unui discurs liric care mai constituia inca, in anii
premergatori primului razboi mondial, formula poetica curenta.
Intre precursorii avangardismului se numara si Adrian Maniu a carui
atitudine subversiva fata de formele consacrate ale literaturii, dar si fata de
atitudinile valorizate pozitiv si cliseizate este vizibila in Balada spanzuratului
(1914) sau in drama lirica Salomeea (1915) si Ion Vinea care ocupa o pozitie
speciala, prin aceea ca poezia sa scrisa in primele decenii ale secolului atesta o
continua pendulare intre modernism si avangarda. De altfel, miscarea de
avangarda apare pe fondul unei revitalizari a lirismului, pe care o initiaza prima
generatie postsimbolista (Arghezi, Maniu, Vinea, Fundoianu, Voronca cel din
Restristi s.a.) si se instituie ca o radicalizare a acestui prim moment al
modernismului romanesc.
Contopirea, pana la un punct, a modernismului cu avangardismul este
probata nu numai de activitatea literara a lui Vinea, ci si de intreaga evolutie a
revistei Contimporanul (1922-l932), pe care o conduce si care ramane cea mai
importanta tribuna de afirmare a spiritului innoitor in literatura romaneasca
interbelica.

A vorbi despre precursorii avangardistilor este o operatie delicata, intrucat

atitudinea lor demolatoare, practicata in general fata de institutia literaturii, nu
mai lasa nici o statuie pe soclu. Cu toate acestea, avangardistii au simtit ei insisi
nevoia sa-si inventeze o descendenta: asadar, dintre romani, alaturi de Tristan
Tzara si Vinea (Sasa Pana il va asocia in Manifestul sau si pe Arghezi), a fost
adaugat Urmuz, incontestabil precursor al avangardistilor, obiect de cult
intretinut pe toata durata miscarii, pana in anii . Putinele sale texte au fost
stranse postum prin grija aceluiasi Sasa Pana si publicate in volum in . Ele se
situeaza in marginea suprarealis-mului, dar, spre deosebire de acesta - pentru
care, asa cum se va vedea, prevaleaza visul si corolarul sau, imaginea onirica,
precum si producerea textului poetic in flux verbal spontan, sustras controlului
ordonator al ratiunii -, proza lui Urmuz reprezinta produsul unei constiinte
hiperlucide si tragice (in fond!) a crizei literaturii. Aproape ca nu exista poncif al
limbajului cotidian sau al scrisului artistic care sa nu fie dislocat din rosturile lui
si montat in alte alcatuiri, generand astfel proze stranii, in care grotescul si
insolitul, tragicul si comicul se amesteca in propozitii imprevizibile. Tehnica lui
narativa submineaza in permanenta conventiile literare si a servit drept model
pentru numeroase imitatii, unele mecanice (Jacques Costin, Ion Calugaru, cu
mai mult umor F. Brunea-Fox), altele cu reale calitati literare (Grigore Cugler, St.
Roii in Parabola paratrasnetului risipitor sau Gellu Naum in Vasco
de Gama).
Inca de la aparitie, avangardismul romanesc a facut eforturi notabile de
sincronizare cu miscarile literare europene. Chiar daca defazarile exista (mai
ales futurismul si dadaismul vor fi receptate cu intarziere), ele sunt mai putin
semnificative decat in perioadele anterioare (romantica si simbolista), pentru ca
ceea ce a caracterizat inainte de toate avangarda romaneasca a fost
disponibilitatea ei de a-si asuma orice experienta innoitoare si chiar riscanta, de
a integra asemenea experiente in spatiul autohton al manifestarilor literare.
Descifram in evolutia avangardismului din Romania mai multe faze, mai
multe varste poetice", care se coaguleaza in jurul activitatii principalelor
reviste, destul de bine delimitate (exceptand Contimporanul) ca preocupari
literare.