Eminescu contamineaz motivul tradiional al lumii ca teatru cu

ideea voinei schopenhauriene i rezolv ntreaga alegorie n spiritul

sarcastic, disociat de spectacol, al iluminismului. Nu mai ntmpinm aici
acceptarea resemnat a comediei vieii, ca la cei vechi, nici ncrederea n
buna i dreapta cluzire a spectacolului, ca la Calderon, ci atitudinea fr
iluzii a unui om hrnit din protestul iluminismului i din substana filozofiei
mai noi. Tudor Vianu, Studii de literatur romn i comparat, 1960

Clasic prin echilibrul expresiei, prin tonul gnomic, prin

transformarea lui eu n tu impersonal (persoana a doua e specific satirei
eminesciene), poezia aparine totui, prin aproape toate implicaiile ai,
sferei de sentimente a romantismului. E, cum am mai spus, o confesiune,
dar deghizat n forme clasice, hieratice i, prin aceasta, cu att mai
impresionant pentru cel care tie s ptrund sub sclipirea lor
impersonal, spre fondul de nobil suferin, spre documentul uman pe
care-l constituie Glossa: document al inadaptrii geniale, al unei mari
sensibiliti ultragiate. Matei Clinescu, Titanul i geniul n poezia lui
Eminescu, 1964