Nichita Stanescu

Neomodernismul romanesc apare cu o intarziere de aproape

douazeci de ani, la inceputul anilor 60, inlaturand treptat realismul
socialist. Anuntat in poezie de creatia lirica a lui Nicolae Labis,
buzduganul unei generatii (Eugen Simion), neomodernismul intoarce
poezia in fagasul ei firesc, lirismul, si se rupe cu totul de ideologia
comunista. Neomodernismul consta deci in recuperarea modernismului
interbelic, dupa perioada de sovietizare a literaturii romane (prabusire
sub presiunea politicului, dupa modelul sovietic). La inceputul anilor 60
debuteaza in volum o noua generatie de poeti, foarte numeroasa si foarte
omogena pentru inceput in stradania ei de reliricizare a poeziei. Liderul
acestei generatii se dezvaluie Nichita Stanescu, dupa publicarea celui deal treilea volum al sau, Dreptul la timp (1965). Tot la inceputul anilor 60
incep sa fie republicati modernistii interbelici interzisi (Lucian Blaga, Ion
Barbu, George Bacovia), chiar si traditionalistul Ion Pillat, dar si generatia
pierduta a tinerilor poeti din vremea razboiului.
Nichita Stanescu (1933-1983) scria versuri inca din vremea liceului,
dar nu debuteaza decat la cateva luni de la moartea lui Labis, in revista.
In volum va debuta in 1960 cu Sensul iubirii. In deceniul anterior isi
facuse mana scriind cand in maniera lui Bacovia, Blaga, Arghezi, Ion
Barbu sau chiar Eminescu. Toate aceste influente se vor contopi in lirica
stanesciana intr-un stil inconfundabil, profund original, un limbaj
nazdravan, cum il numeste Eugen Simion. Intr-adevar, in creatia lui
Nichita Stanescu se recunosc aceste influente intr-o etapa fonetica, una
morfologica si una sintactica (Eugen Simion). Nichita Stanescu este poetul
despre care s-a spus ca epuizeaza neomodernismul, anuntand totodata
prin firescul limbajului sau postmodernismul. El este, de asemenea,
poetul care a scris cel mai mult despre poezie. Sapte dintre creatiile sale
se numesc fie Arta poetica, fie Ars poetica. Dar despre cuplul de
indragostiti creator-creatie scrie cu mult mai multe poezii.
Creatorul indragostit de creatia lui este intr-o permanenta stare
de poezie, cel mai adesea suferind profund din pricina inspiratiei care se
lasa foarte greu prinsa. Pentru poet creatia este o femeie fermecatoare,
minunat de frumoasa, dar capricioasa si adesea nepasatoare.
In poezia care da titlul volumului din 1970, In dulcele stil clasic,
ca in multe alte creatii lirice (Evocare, Catre Galateea), Nichita
Stanescu impleteste tema creatiei cu cea a iubirii. Iubita-creatie este
personificata acum de creatorul indragostit de ea, intr-o domnisoara
fermecatoare, dar capricioasa, chiar cruda, pentru ca ea este imposibil de
atins, de retinut. Versul pasul tau de domnisoara metaforizeaza
inspiratia, surprinzand in primul rand imaterialitatea ei, dar si faptul ca
poezia se simte cu toate simturile si mai ales cu auzul. In primele doua
catrene pasul tau de domnisoara apare de patru ori, sunand ca o ruga,
chiar o lamentatie impresionanta, adresata nepasatoarei inspiratii.
Celelalte patru versuri din strofele de la inceput cuprind fiecare cate un
termen alcatuind o spirala ascendenta care sugereaza ideea ca inspiratia

vine de pretutindeni si de nicaieri, iar apoi se departeaza provocand

suferinta eului liric indragostit de ea: Dintr-un bolovan (sugereaza
terestrul si cele mai banale elemente ale existentei umane); cu dintr-o
frunza verde ar putea fi sugerata influenta folclorica, dar ea se
diafanizeaza prin epitetul pala, imediat urmator. Prin aliteratia din
constructia intr-o inserare-n seara, inspiratia se inalta si mai mult, se
disipeaza parca, iar cu sinestezia din pasare amara este sugerata
suferinta provocata de inspiratia care s-a indepartat deja. Exclamatia din
cea de-a doua strofa O secunda, o secunda / Eu l-am fost zarit in unda/
Inima incet mi-afunda! sugereaza disperarea eului liric. Unda in care se
intrezareste pentru o clipa pasul reia metafora oglinzii-creatie. Funda
roscata duce cu gandul la iubirea ingrijorata a creatorilor-parinti care isi
apara odrasla-creatie cu rosul menit sa alunge relele. Pasul o clipa zarit
pare mai frumos si mai pur decat fusese visat. Tocmai de aceea, suferinta
provocata de trecerea lui este dintre cele mai profunde. Impresioneaza
mereu firescul limbajului. Impresioneaza suferinta din implorarea eului
liric: Mai ramai cu mersul tau/ Parca pe timpanul meu/ Blestemat si
semizeu/ Caci imi este foarte rau. Inspiratia poate fi perceputa de poet in
primul rand cu auzul, pentru ca poezia inseamna intotdeauna ritm si
muzica. Tocmai de aceea timpanul este in acelasi timp blestemat si
semizeu: ar putea prinde inspiratia, daca i-ar fi dat s-o aiba. Marturisirea
din finalul strofei emotioneaza prin simplitatea si sinceritatea ei.
In absenta inspiratiei, realitatea ii apare eului liric marunta,
meschina, cu totul lipsita de interes: Stau intins si lung si zic/
Domnisoara, mai nimic,/ Pe sub soarele pitic/ Aurit si mozaic. Primul vers
este sinonim cu zac, vebul suferintei, sugerat si de zic, plasat in
continuare. Zicmai nimic exprima in cel mai firesc mod posibil
neputinta de a crea. Apelativul Domnisoara, de acum, este incarcat de
repros. Soarele apare pitic, demitizat, fals prin aurit, un amestec
banal prin mozaic, in absenta inspiratiei, singura care da sens vietii
poetului.
Monostihul cu care se incheie poezia suna ca o concluzie amara,
in cea mai fireasca exprimare cu putinta: Pasul trece, eu raman. Foarte
sugestive pentru sentimentele succesive ale eului liric, legate de
inspiratia pasagera (speranta, dezamagire, implorare, dezolare) sunt
apelativele, in ordinea in care ele apar. Cata vreme inspiratia poate fi
intrezarita, chiar indepartandu-se, apar vocativele si verbele la persoana
aII-a pasul tau de domnisoara, domnisoara, mai ramai cu mersul
tau; cand ea s-a indepartat cu totul, devine numai pasul (si cu sens de
ritm) iar verbul este la persoana a III-a, pentru ca ea este absenta, se
refuza.