Era o data un mare mester sculptor si se stia despre el, ca putea simti pietrele ce

urmau sa se transforme sub mainile lui. El pleca in fiecare dimineata pe munte, pentru a
gasi materialele potrivite pentru lucrul sau.
Intr-o zi, ochii i-au cazut pe o piatra mai ciudata. S-a uitat in jur, si se parea ca piatra
respectiva nu e desprinsa din acel munte. Curios, el a atins-o incet, si atunci un fior a
trecut prin el, trezind in inima lui o emotie noua si de mult uitata Acel fior a trecut si
prin bucata de piatra, ce s-a crapat putin in acea clipa. Mesterul a dus piatra in atelierul
sau si a pus-o intr-un loc anume, pentru a vedea ce ii spune piatra ce forma sa ii dea.
A trecut o zi, doua iar piatra nu ii transmitea nimic, si nici el nu avea nici o idee in ce
s-o transforme. Ceva il atragea foarte tare spre ea, dar nu ii era clar ce anume
Intr-o zi, uitandu-se cum cade lumina pe piatra, si cum parca o mangaie, asa cum ar
mangaia obrazul unei fete, sculptorul a luat o dalta si un ciocan si a dat prima lovitura,
facand sa sara mici bucatele sfaramate in jur. Un nou fior, de data asta si mai intens, l-a
strabatut, atingandu-i din nou inima de parca fiinta din piatra incepea sa se arate si sa-i
vorbeasca, pe o limba stiuta doar de esentele lor. Si din nou, inca o lovitura si mai
puternica Treceau zilele si piatra incepea sa se transforme sub mainile iscusite ale
sculptorului. El a inceput sa indrageasca lucrarea pe care o facea cu multa dedicatie in
fiecare zi. Iar fiinta din piatra incepu sa se indragosteasca de cel ce o elibera in sfarsit si ii
dadea o forma
Incet, incet, a inceput sa se arata un chip in bucata de piatra fruntea, ochii, buzele se
conturau frumos in urma loviturilor fine de dalta. Fiinta din interiorul pietrei devenea tot
mai mobila prin forma nou capatata, si se incalzea de fiecare data cand sculptorul o
mangaia si sufla peste ea, dand la o parte praful format. Mai era putin si lucrarea urma sa
fie gata. Fiinta din piatra devenea tot mai nerabdatoare si se lasa prelucrata, iubind fiecare
lovitura primita de la sculptor, simtind ca si el face acest lucru dintr-o mare iubire
nespusa.
Fiinta simtea ca maine ar fi fost ultima zi de lucru. Iar dupa ce sculptorul si-ar fi
terminat lucrarea, ea ar fi putut sa dezlege blestemul pus asupra ei si s-ar fi transformat
intr-o fata adevarata, ce l-ar fi putut iubi pe mesterul sculptor, pana la sfarsitul vietii
Dar a doua zi, sculptorul n-a mai aparut. Nici a treia zi Nici dupa o saptamana
Dupa o vreme, atelierul s-a daramat peste chipul neterminat sculptat in piatra, iar fiinta
trista, s-a lasat impietrita la loc, asteptand un alt sculptor care s-o gaseasca si s-o scoata la
lumina din daramaturi.
M-am trezit cu povestea asta in mine inca din copilarie. Si pana acum ceva timp, as fi
lasat-o sa se termine asa, trist Dar acum, stiu ca pot alege orice alt final, si de ce nu,
chiar unul fericit, implinitor.
Eu aleg ce traiesc si astfel imi scriu povestea personala La fel poti face si tu!
Asa ca, iata un nou final pentru aceasta poveste:
In timpul daramaturilor aduse de vreme asupra atelierului, fiinta a facut piatra sa se
rostogoleasca si s-a izbit de un perete, primind astfel si ultima finisare necesara. Ultimul
pas trebuia sa il faca chiar ea si sa dezlege singura blestemul sub care se gasea de atata
vreme. Frumosul chip de fata sculptat in acea piatra ciudata, s-a crapat complet in doua
bucati si astfel s-a eliberat in lume cea mai frumoasa, cea mai pura fiinta de pe pamant
Tu ce varianta alegi pentru povestea ta?