Sunt teme ale secolului sau teme ale unor epoci care nu pot fi ignorate şi fără care

omenirea ar fi parcă frustrată în însăşi esenţa ei generică. Ele devin cu timpul un fel de
“conştiinţă” a istoriei. Aşa ne apare şi problematica psihologiei etnice în general în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea şi mai precis psihogeneza română în particular de la
începutul acestui secol.
Naţiunile lumii căutau pe lungul pe lungul istoriei sa-şi definească identitatea şi
impuneau oamenilor de ştiinţă să stabvilească criterii pentru a face aceasta. Un criteriu
care s-a stabilit era de ordin psihologic.
Cartea lui Draghicescu se încadrează limita acestor precizări.Dar înainte de a
prezenta cartea doresc să prezint pe scurt şi autorul acesteia.
Drăghicescu s-a născut la 4 mai 1875 în comuna Zăvoreni, judeţul Vâlcea, dintr-o
familie cu vederi iluministe. Tatăl lui, Drăghici Măciuceanu, a rămas în amintirea
oamenilor şi în memnoria locului ca un drept care i-a sprijinit pe ţărani. Ela fost un
model în ceea ce priveşte spiritul de gospodar.
Drăghicescu a avut o soră şi un frate. Fratele – Ştefan Drăghicescu – a devenit
învăţător, iar mai târziu a avansat ca deputat liberal. El a construit din bani proprii o
şcoală, o biserică şi un dispensar. Ca şi tatăl lui, şi el a devenit un model al ţărănimii, un
apărător al drepturilor acesteia în parlamentul tării.
Autorul, după absolvirea şcolii primare a urmărit liceul Carol din Craiova, unde a
avut norocul de a avea profesori fantastici. Profesorii de aici au influenţat pe Drăghicescu
să urmărească problema ştiinţei socio-umane, ei au început să formeze spiritul realist în
cercetarea fenomenenlor omeneşti.
După obţinerea bacalaureatului s-a înscris la Facultatea de Drep din Bucureşti dar
în aceeaşi timp a frecventat cursurile şi de la Filosofie, de care a rămnas ataşat până la
sfârşit. A obţinut licenţa în anul 1901 cu subiectul „Influenţa lui Kant asupra lui August
Conte” după care a plecat la Sorbona pentru a obţine doctoratul în sociologie. La 17 mai
1904 a deveniot primul nostru titrat la Paris în Sociologie. La întoarcerea lui în ţară el a
ocupat o catedră de limba franceză. În anul 1905 a fost numit conferenţiar la catedra de
sociologie a Universităţii din Bucureşti, unde a activat până în 1910.
Fiindcă nu era aşezat în partidul politic potrivit (el făcea parte din radicalii de stânga ai
Partidului Liberal şi avea afiniţii socialiste) după un concurs pentru Catedră de etică-
estetică şi sociologie a ieşit învins, postul lui a fost ocupat de un alt nesociolog.
După această nereuşită a urmat alta. S-a transferat la Universitatea din Iaşi unde a
primit păreri negative, pe motiv că lucrările lui au un conţinut socialist şi sunt periculoase
pentru studenţi. După atâtea dezamţăgiri s-a consacrat politicii ca deputat şi senator.
Între anii 1918-1918 s-a aflat la Paris unde a luptat pentru a promova interesele
Românoeo în Occident.
Lucrările lui de bază „Rolul individului în determinismul social”, „Idealul
creator” şi altele nu au fost niciodată prezentate la apariţia lor publicului românesc.
Lucrările lui nu au fost folosite ca bibliografie şi nici în seminariile Universitare nu au
fost făcute trimiteri la cărţile lui Drăghicescu. Pentru argumentare putem spune că
majoritatea cărţilor a apărut în altă limbă, de ex în Franceză, şi a fost tradus în limba
română doar după un timp foarte lung după apariţie. Chiar şi lucrarea „Din psihologia
poporului român” a fost puţin citită şi citată, fiind şi ea acoperită de tăcerea celor aproape
nouă decenii care au trecut de la apariţie.
În timpul primului Război Mondial, Drăghicescu, a fost una dintre marile
personalităţi politice ai României „care au activat în Europa Occidentală pentru a face
cunoscute aspiraţiile şi drepturile Românilor la unitetae naţională deplină, precum şi
pentru recunoaşterea internbţională a unirii”1
Drăghicescu împreună cu Traian Vuia a publicat lucrări istorice şi etnografice. În
acest sens el a scris două broşuri despre Transilvania şi una despre Basarabia, dar trebuie
să menţionăm că aceste trei scrieri nu au fost încă incluse în istoriografie şi nici nu se
face din ele o sursă de inspiraţie documentară.
L a 14 septembrie s-a stins din viaţă (s-a sinucis) lăsând în urmă o valoroasă operă
scrisă dar şi manuscrisul unei trilogii, din care au apărut primele două volume în limba
Franceză şi care defapt sunt necunoscute cititoruluzi român.
Aici ne putem pune întrebarea nu cumva tot aşa de necunoscut este şi „Din psihologia
poporuui român”. Nu atât de necunoscut este şi acest mare gânditor.

1
Virgiliu Constantinescu - Galjceni
Apărut în timp nefavorabil, iar apoi menţionată sporatic în literatura noastră de
specilaitate, lucrarea „Din psihologia poporului român” a constituit „un rezultat şi un
început”2 după cum afirmă Virgiliu Constanrtinescu – Galjceni.
A constituit un rezultat întrucât atât în plan European cât şi în altul de factură
naţională, apăruseră lucrări valoroase, ce urmăreau să stabileascp acea structură de criterii
din care să rezulte condiţiile identităţii de sine a unui popor, precum şi dnominarea
elementelor de fiinţare a lui în lume.
Cartea lui Drăghicescu s-a înscris în direcţia mişcării etnopsihologice şi a
constituit prima mare monografie asupra sufletului nostru naţional. Şi la noi ca şi în alte
părţi a Europei au apărut mişcări spirituale de tip herderian, se organizează „societăţi
culturale”, valoroase care au provocat resorturile adânci ale psihismului naţional, şi a
produs conştiinţa de sine a poporului român.
Se impune a se reţine faptul ca scrierea lui Drăghicescu apare în anul 1907, deci la
început de nou secol, dar şi la sfârşitul celuilalt. Ea cuprinde în sine dialectica a două
orizonturi distincte: unul al trecutului iar al diea al viitorului.
Drăghicescu era pe deplin conştient pe marea compălexitate a demersului său
ştiinţific şi întrevedea dificultăţile de toate felurile la care se expunea în abordarea acestei
teme delicate.
Cu toate că, din loc în loc, dăm peste bucăţi caduce, ruginite, cu toate că cel puţin
una din tezele de bază este eronată – grosul cărţii, fondul ei, nu este nici învechit, nici
plicticos, dimpotrivă. Drăghicescu, spirit bine format în cultul rigorii nemţeşti şi al
clarităţii franceze, alternează expunerea ştinţifică a faptelor nude cu metafora care
plasticizează ideea. Să intru în miezul subiectului cu un exemplu. Pentru a sugera
diversele influenţe care s-au altoit pe fibra primordială a neamului românesc,
Drăghicescu recurge la imaginea unui copil, zămislit de „căsnicia daco-romană“ şi rămas
„orfan la naştere“. Părăsit în drumul năvălirilor barbare, ţâncul a fost mai întâi „cules“ de
slavi şi bulgari, crede autorul. Apoi, prin sec. 9, l-au luat în primire ungurii. Nici nu
ajunge la ,,adolescenţă“ şi îl înşfacă, în veacul 14, turcii, unde va „ucenici“ cam mult.
După turci, pun stăpânire pe bietul orfan grecii. Ajuns la „un fel de majorat“, scapă şi de
ei, în 1821, şi-şi găseşte „ceva rude de neam bun“ în Apusul Europei: francezii, devenind,

2
Virgiliu Constantinescu - Galjceni
în fine, „major“. Credinţa lui D. Drăghicescu este că, pe vigurosul nostru fond ancestral
traco-getic şi roman (voinţă, energie, cerbicie, destoinicie), s-au grefat, de la mulţii străini
care ne-au călărit („bulgarii ne-au poruncit şi ne-au impus voinţa lor, religia, limba şi
organizarea lor de stat) ungurii ne-au poruncit, precum ne poruncesc încă în Transilvania
şi Banat , şi ne-au impus voinţa şi limba lor; turcii ne-au poruncit şi impus voinţei noastre
capriciile şi obiceiurile lor, grecii ne-au poruncit şi-au pătat caracterul nostru cu, în
sfârşit, umbre nesănătoase; ruşii ne-au impus şi au înfrânt voinţa noastră îngenunchindu-
ne ţara“ , o puzderie de calităţi negative. În acord cu un cronicar străin, el deplânge că am
împrumutat „de la greci lipsa lor de bună-credinţă“, de la fanarioţi, amestecul de "josnicie
şi vanitate", de la ruşi „desfrîul“ şi de la polonezi „divorţul“. Cea mai gravă înrâurire a
fost, socoate D. Drăghicescu, cea turcească: „atmosfera morală a Orientului ne învălui, ne
copleşi şi ne izolă de lumea Occidentului“. De aici ni s-ar trage lenea, trândăvia,
nepăsarea, toropeala. Pînă şi hainele avură un cuvînt de spus: şalvarii, antereul, giubeaua
predispun la zacere şi zaiafet. O observaţie mai fină este aceea că, printre mulţimea de
cuvinte turceşti pătrunse în română, nu se află nici un verb! .
Anticipându-l pe Max Weber (Etica protestantă şi spiritul capitalismului),
Drăghicescu constată că şi „biserica ortodoxă a avut darul de a aduce şi întări chipul
oriental de a fi (...) Creştinii ortodocşi sunt pasivi şi speculativi, pe cînd catolicii şi
protestanţii sunt oameni harnici şi energici“. Sprijinit şi de Rădulescu-Motru, autorul
diagnostichează că esenţa ortodoxismului la noi stă mai mult în afirmarea credinţei-în-
sine, decît în „realizarea în faptă a legilor morale“ (id.). De aceea, adaug eu, a şi fost
posibilă catena de demisii morale ale clerului sub comunism.
Aproape mereu învăţat să fie dependent de alţii dinafară, românul a compensat,
observă Drăghicescu, cu o îndărătnicie „anarhică“ înăuntru. El acceptă greu disciplina
ierarhică, fiecare vrea să(-şi) fie şef. În istorie - din care D.D. îşi extrage majoritatea
aserţiunilor -, acest lucru e vizibil în ponderea teribilă a domniilor scurte, efemere, în
continua mazilire a unuia de către altul. Aceste schimbări vertiginoase au lăsat o
amprentă dezastruoasă, datorită „continuului acces de isterie; ...convulsiunilor şi
spaimelor la intervale scurte“ ; autorul ajunge chiar la comparaţia cu „republicile
neospaniole din America de Sud“.
 O altă consecinţă nefastă a veşnicei dependenţe, de cei dinafară sau de zbiri
dinlăuntru, a fost „timiditatea, paralizia voinţei, frica, lipsa de curaj (care) au stăpînit şi
stăpînesc încă sufletul românilor“.Tirania, scria la 1820 contele de Salaberry, i-a făcut pe
români timizi şi josnici. (Îl simţim deja pe disperatul, exasperatul Cioran din Schimbarea
la faţă... - şi ei, Salaberry şi Cioran, nu ştiau ce va urma între 1945 şi 1989!). De aici şi
lipsa de încredere în forţele proprii, eterna nădejde că vin alţii şi ne ajută, ne scot din
impas.
Neântreruptele întorsături bruşte („Viaţa noastră istorică fu astfel un şir de
schimbări la faţă“,) au dat firii româneşti o anume „incoerenţă“ („e greu să înceapă, că de
lăsat se lasă“), cu un aport şi dinspre „obîrşia foarte eterogenă, încît abia SUA se mai pot
compara cu noi“, după cum lipsa de contur geografic ferm a generat şi un soi de lipsă de
contur sufletesc (flu, „neisprăvit“). Marile transformări dintre 1850 şi 1880 au deşteptat
în naţia noastră un excesiv, crede Drăghicescu, „spirit critic şi negativ“.
Aşadar, D. Drăghicescu, deloc încrezător în rasă şi doar puţintel în climă, ne
scotoceşte trecutul şi ne găseşte moi: „prudenţa dincolo de margine (...) răbdarea,
îngăduinţa şi modestia timidă (...) sunt însuşiri pe care împrejurările istorice le impuseră
şi le dezvoltară la români pînă la o margine extremă care (...) se învecineşte cu laşitatea“.
Ridicată mai la metafizic, această abulie mioritică devine „tradiţionala noastră nepăsare,
credinţa în fatalitate, în soartă, în noroc, cu desăvîrşită lipsă de încredere în noi înşine“.
Fiindcă n-a aparţinut niciodată unui stat puternic, stabil, bine închegat, şi individul
- crede D.D. - a rămas cu ceva flu, cu o indeterminare ancestrală: „corpul naţiunii noastre
fiind neterminat- tot aşa ne aflăm şi sufleteşte. Suntem neisprăviţi geograficeşte şi
istoriceşte, suntem nevîrstnici din punct de vedere social“. Nici azi, 1995, nu suntem
isprăviţi geograficeşte (şi nădejdile-s plăpînde), deşi ţara e ceva mai rotundă decît la
1906. Nici istoriceşte nu suntem isprăviţi, istoria (chiar şi cea medievală!) fiind, de vreo
50 de ani, pe de o parte, sursă de manipulare politică, iar pe de alta, în veşnică,
vertiginoasă, metamorfoză (să ne amintim doar avatarurile relatării - şi denumirii! -
actului de la 23 aug. 1944), răsturnătoare de perspective (nu mai repet butada cu trecutul
imprevizibil), efectul e că mentalul colectiv e bîntuit încă de imense pete albe şi confuzii.
În fine, tot nevîrstnici am rămas şi socialmente, de n-om fi dat şi înapoi, după cei nouă
lustri de infantilizare civică, de anulare a demnităţii cetăţeneşti, de tratare, în cel mai bun
caz, paternalist-totalitară a mulţimii programatic gregarizate: înghesuirea a milioane de
oameni în blocuri stereotipe şi în tot felul de organizaţii care au sfîrşit prin a cuprinde
obligatoriu pe toată lumea, au servit scopului de depersonalizare a insului, de masificare a
societăţii în detrimentul conştiinţei personale şi al realei solidarităţi civice.
Această stare de „neisprăviţi“ ne face „neprevăzători şi neglijenţi“. Croim
„planuri vagi, ...ceţoase, nelămurite“ dar „chiar cînd săvîrşim ceva, niciodată nu
desăvîrşim nimic“ . Parcă am clădi pe un teren care se clatină, în pripă, improvizat, de azi
pe mîine . „Aproape toate fructele mintalităţii româneşti poartă pecetea inegalităţii, a
incoerenţei, a lipsei de unitate şi metodă“.

Nu ştiu dacă Cioran l-a citit pe D. Drăghicescu (Ralea l-a parcurs cu atenţie, îl
mai şi citează masiv în studiul său, pe aproximativ aceeaşi temă, Fenomenul românesc,
din 1927 în care se adaugă celor observate de D. D. cîteva trăsături: scepticismul radical;
adaptabilitatea; „lipsa opiniei publice“; rezolvarea dificultăţilor prin „aranjament“, pe
cale individuală; „spiritul tranzacţional“). Cert e că, în Schimbarea la faţă a României el
scrie că „soarta noastră a fost favorabilă tendinţelor negative ale psihologiei româneşti“.
Dar viziunea sa este antipodică celei istoriste a lui Drăghicescu: nu deficienţele noastre
psihologice sunt produsul istoriei, geme Cioran, ci viceversa: istoria noastră e produsul
deficienţelor noastre.
 UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE LITERE

D. DRĂGHICESCU
DIN PSHOLOGIA POPORULUI ROMÂN

BAGOSI PETRA
ANUL II
MASTER: CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE EUROPEANĂ

ORADEA
2010