Sunteți pe pagina 1din 13

CUPRINS

Introducere...1
1.1Definitia si elementele tratatului......1
1.2Denumirea si clasificarea tratatelor.1
3. Incheierea tratatelor......................................................................................3
3.1 Notiune....3
3.2 Negocieri.3
3.3 Semnarea tratatelor..4
3.4 Eprimarea consimtamintului....4
3.4.1 Intrarea in vigoare si inregistrarea tratatelor..5
3.4.2 Rezervele la tratat...7
3.4.2.1 Definitie.7
3.4.3 Efectele juridice ale rezervelor.7
3.5 Aplicarea tratatelor....8
3.5.1 Aplicarea in spatiu a tratatelor..8
3.5.2 Aplicarea in timp a tratatelor...8
3.6 Modificarea tratatelor...8
3.7 Incetarea
tratatelor...9
3.7.1 Definitie si delimitari..9
Bibliografie.11

Introducere
Tratatele reprezinta expresia acordului dintre state cu privire la interese comune, conform legilor
internationale. Ele reprezinta cel mai important izvor de lege in Dreptul International si sunt din ce in
ce mai
des folosite pentru codificarea si dezvoltarea acestuia.
Intrucat relatiile juridice internationale intre state sau intre state si organizatii internationale au
inceput sa fie de la un moment dat reglementate din ce in ce mai des prin acorduri incheiate in scris,
s-a considerat a fi necesar sa se defineasca un set de reguli generale care sa guverneze oblligatiile
partilor
in
tratate.
In 1966 Curtea Internationala de Justitie a adoptat pozitia ei finala in ceea ce priveste tratatele
internationale si in Coferinta de la Viena la care au participat reprentantii a peste 100 de state si care
s-a tinut in doua sesiuni, in 1968 si 1969, s-a adoptat Convetia de la Viena. Conventia a intrat in
vigoare la 27 ianuarie 1980. O alta Conferinta avand ca tema Legea Tratatelor intre State si
Organizatii Internationale sau intre Organizatii Internationale a avut loc la Viena in 1986. Conventia
de la Viena din 1969 a avut ca subiect formarea tratatelor, intrarea in vigoare, rezervele la tratate si
procedurile legate de invalidare, reziliere, retragere din cadrul unui tratat, suspendarea efectelor
tratatelor si interpretarea acestora.
1.1Definitia si elementele tratatului
Tratatul este un acord incheiat in scris intre subiectele de drept international si guvernat de dreptul
international, incheiat in scopul de a produce efecte juridice si consemnat intr-un instrument unic
sau, in doua sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa. Partile componente ale
unui tratat sunt: titlul (in care se precizeaza materia in care se incheie si partile), preambulul (in care
se prevad scopurile incheierii tratatului, circumstantele in care se incheie, precum si unele principii
generale care guverneaza materia respectiva), dispozitivul (cuprinde clauzele de fond ce
reglementeaza normele de conduita ale partilor, drepturile si obligatiile ce le incumba), clauzele
finale (stabilesc modul de intrare in vigoare si de modificare, termenul pe care se incheie tratatul,
limbile in care se incheie, data si locul semnarii, semnaturile partilor) la care se mai pot adauga si
unele anexe.Acord de vointa intervenit intre subiecte de drept international in scopul de a crea,
modifica sau stinge drepturi si obligatii in raporturile dintre ele si este guvernat de dreptul
international (art.2(1) al Conventiei de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor). Pentru ca
un act international sa poata fi considerat ca tratat, el trebuie sa intruneasca anumite conditii de fond,
denumite elementele esentiale ale tratatelor
Elementele esentiale ale tratatelor sunt:
subiectele sau partile la tratat;
vointa partilor;
conditia ca tratatul sa produca efecte juridice,
tratatul sa fie guvernat de normele dreptului international public.
Subiectele sau partile intre care se incheie tratatul sunt entitatile care au capacitatea de a incheia
tratate, adica subiectele dreptului international cum sunt: statele, organizatiile internationale,
popoarele care lupta pentru eliberare.
Dimpotriva, nu pot fi considerate tratate actele juridice (intelegerile) incheiate intre state (sau alte
subiecte de drept international) si persoane fizice sau juridice de drept intern din diferite state.
Vointa partilor trebuie sa fie liber exprimata, fara vicii de consintamant, iar obiectul asupra caruia se
realizeaza acordul de vointa al partilor sa fie licit si realizabil. Necesitatea consimta-mantului liber a
fost afirmata de C.I.J. in avizul privind rezervele la Conventia pentru prevenirea si reprimarea crimei
de genocid.
Conditia ca tratatul sa produca efecte juridice inseamna fie sa creeze norme de conduita cu caracter
general, fie sa duca la crearea, modificarea ori stingerea unor drepturi sau obligatii intre parti.
Tratatul sa fie guvernat de normele dreptului interna-tional este o conditie hotaratoare pentru
calificarea unui act juridic drept tratat. Statele sau organizatiile internationale pot incheia anumite
2

acte juridice in vederea cumpararii unor 242c26c imobile sau prestarii unor servicii, care insa sunt
simple contracte de drept privat, supuse dreptului intern al unui stat.
1.2. Denumirea si clasificarea tratatelor
In sens larg, termenul tratat reprezinta denumirea generala care include orice acord (intelegere)
incheiat intre state, indiferent de denumirile lor specifice.
Existenta mai multor denumiri nu influenteaza asupra fortei juridice a tratatelor.
Denumirile cele mai frecvente sunt:

TRATAT

Conventie

Acord

Pact

Protocol

Statut

Carta

Tratatul, in sens restrans, este folosit ca denumire pentru intelegerile importante si cu caracter
solemn in domeniu politic sau economic (tratate de pace, neagresiune, buna vecinatate - Tratatul de
pace din 1947, Tratatul de neproliferare a armelor nucleare din 1968).
Conventia desemneaza intelegerea prin care sunt reglementate relatiile internationale din anumite
domenii, ca de exemplu, Conventia privind dreptul marii 1982, cea privind dreptul tratatelor din
1969.
Acordul desemneaza o intelegere intervenita mai ales in dome-niile economic, comercial, financiar,
cultural.
Pactul este denumirea data, unor intelegeri privind pro-bleme politice, avand caracter solemn cum
sunt: Pactul Briand-Kellogg (1928), Pactele cu privire la drepturile omului (1966).
Protocolul reprezinta in mod frecvent, acte accesorii la un tratat, in scopul modificarii, completarii
sau prelungirii acestuia.Protocolul poate fi insa si un tratat de sine statator, de exemplu, Protocolul de
la Geneva din 1925 cu privire la interzicerea folosirii gazelor asfixiante, toxice ori a mijloacelor
bacteriologice.
Statutul uneori desemneaza actul constitutiv al unei organizatii internationale, cum sunt: Statutul
Consiliului Europei (1949), Statutul Curtii Penale Internationale (1998).
Carta este o denumire a unor acte de constituire a unor organizatii internationale, de exemplu Carta
O.N.U.
Modus vivendi (mod de existenta) reprezinta un acord provizoriu care urmeaza a fi inlocuit cu un
tratat cu clauze mai detaliate.
Gentlemens agreement desemneaza intelegeri con-venite in forma verbala, de exemplu, gentlemens
agreement-ul de la Londra (1946) privind alegerea membrilor nepermanenti ai Consiliului de
Securitate al O.N.U.
Alte denumiri folosite sunt: schimbul de note sau de scrisori, compromisul, actul general (actul
final), declaratie, memorandum etc.
Clasificarea tratatelor se face in functie de anumite criterii:
Dupa criteriul functiei pe care o indeplinesc tratatele se clasifica in:
tratate legi (law making-treaties), prin care se creaza in mod direct norme de drept
international;
tratate-contract (contractual treaties), influen-teaza indirect formarea dreptului international.
Dupa criteriul timpului pe care se incheie tratatele se clasifica in:
tratate cu termen sau aplicare limitata;
tratate fara termen;
tratate cu termen si posibilitatea prelungirii.
Dupa criteriul posibilitatii de aderare tratatele se clasifica in :
tratate deschise;
3

tratate inchise.
Dupa criteriul formei tratatele se clasifica in:
tratate propriu-zise, care urmeaza toate fazele de incheiere;
tratate in forma simplificata, intra in vigoare prin semnare (schimb de note sau de scrisori).
Dupa criteriul obiectului de reglementare se clasifica in:
tratate politice;
tratate economice;
tratate culturale;
tratate in probleme juridice.
Dupa numarul partilor se clasifica in:
tratate bilaterale;
tratate plurilaterale(cu numar restrans);
tratate multilaterale sau universale.

3. Incheierea tratatelor
3.1. Notiune
Incheierea tratatelor reprezinta totalitatea activitatilor si procedurilor care trebuie indeplinite, a
regulilor care trebuie aplicate si a actelor ce trebuie efectuate pentru ca tratatul sa se formeze, sa
devina obligatoriu pentru parti, sa intre in vigoare, adica sa existe in conformitate cu dreptul
international.
Regulile cu privire la problematica vasta a tratatelor au fost codificate prin doua conventii:
Conventia din 1969 de la Viena (in vigoare din 1980) pentru tratatele care se incheie intre state;
Conventia din 1986 de la Viena pentru tratatele care se incheie intre state si organizatiile
internationale sau intre organi-zatiile internationale.
De asemenea, legislatia nationala cuprinde o serie de reglementari, iar diferitele tratate contin, de
obicei, si unele reguli specifice in clauzele finale.
Autoritatile competente in domeniul incheierii tratatelor sunt prevazute in Constitutia si legile
fiecarui stat, iar pentru organizatiile internationale in actele constitutive ale lor. In general, puterea
executiva (presedintele, guvernul) are atributii in domeniul negocierii si semnarii, respectiv aprobarii
tratatelor, in timp ce, parlamentele au atributii privind exprimarea consintamantului statului de a
deveni parte la tratate prin ratificare sau aderare.
FAZELE INCHEIERII TRATATELOR

Negocierea

Semnarea

Eprimarea

Consimtamintulu

3.2. Negocierea
Prima faza in procesul de incheiere a tratatelor o reprezinta negocierea, in cadrul careia se
elaboreaza textul tratatului (continutul pe articole). Negocierile au loc intre reprezen-tantii statelor,
care pot fi:
imputerniciti cu depline puteri, ori
abilitati sa indeplineasca astfel de proceduri in virtutea functiilor pe care le detin in stat.
Potrivit art.1(c) al Conventiei de la Viena din 1969 deplinele puteri sunt definite ca un document
emanand de la autoritatea competenta a unui stat si desemnand una sau mai multe persoane
imputernicite sa reprezinte statul pentru:

negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat;


4

a exprima consintamantul statului de a fi legat printr-un tratat; sau


a indeplini oricare alt act cu privire la tratat.
Sunt abilitati sa poarte negocieri, in virtutea functiilor pe care la au in stat, fara a avea nevoie de
depline puteri:
sefii de state;
sefii de guverne;
ministrii afacerilor externe,
sefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru negocierea unui tratat care se incheie intre
statul acreditant si statul acreditar;
reprezentantii acreditati ai statelor la o conferinta inter-nationala sau pe langa o organizatie
internationala pentru negocie-rea si adoptarea unui tratat in conferinta sau organizatia
respectiva.
Cadrul negocierii tratatelor, ca si activitatile implicate in aceasta faza difera in raport de caracterul
tratatului.
Spre deosebire de tratatele bilaterale la care initiativa incheierii apartine ambelor state si negocierile
se desfasoara intre cele doua state, prin delegatii oficiale ori prin corespondenta diplomatica, in cazul
tratatelor multilaterale situatia este mult mai complexa.
Tratatele multilaterale se negociaza in cadrul unor confe-inte sau organizatii internationale, unde nu
numai numarul mare de state participante, dar si interesele lor determina negocieri indelungate si
complexe pentru obtinerea acordului asupra textului tratatului (de exemplu negocierile asupra
proiectului de conventie privind dreptul marii s-au desfasurat in perioada 1973-1982). Negocierile
pot avea loc in comisii, apoi in plen, iar tratatele sunt redactate in mai multe limbi.
Negocierile bilaterale se incheie prin convenirea textului tratatului de catre ambele parti, cele
multilaterale se incheie cu adoptarea proiectului de tratat prin consens ori, de regula, cu majoritate de
2/3 (art.9 din Conventia de la Viena din 1969).
3.3. Semnarea tratatelor
Cea de-a doua faza a incheierii tratatelor este semnarea in vederea autentificarii textului
tratatului. Autentificarea inseamna atestarea solemna de catre statele negociatoare ca negocierile sau incheiat si ca textul pe care isi pun semnatura, prin reprezen-tantii lor, constituie forma definitiva
a tratatului, care nu mai poate fi modificat unilateral de nici unul dintre statele participante la
negocieri.
Autentificarea textului tratatului se realizeaza fie prin:
semnare ad referendum
parafare
semnarea definitiva
Semnarea ad referendum este o autentificare cu caracter provizoriu, intervenind atunci cand
reprezentantul care a negociat nu a avut si imputernicirea de a semna definitiv;
Parafarea intervine in conditii similare semnarii ad referen-dum si consta in inscrierea, pe textul
tratatului a initialelor numelui reprezentantului statului imputernicit sa negocieze si are caracter
provizoriu;
Semnarea defintiva este actul care intervine cand reprezentantii statelor au puteri depline, inclusiv
pentru a indeplini acest act si este singura semnatura care da dreptul statului la infaptuirea
procedurilor urmatoare.
Ca atare, semnarea cu mentiunea ad-referendum ca si parafarea, reprezentand o autentificare cu
caracter provizoriu trebuie sa fie urmate de semnarea definitiva a textului tratatului pentru ca statul
respectiv sa poata trece la cea de a treia faza.1
3.4. Exprimarea consimtamantului
1

Gr.Geamanu, op.cit., vol II, p.62-196


5

A treia faza a incheierii tratatului o reprezinta exprimarea consimtamantului statului de a deveni


parte la tratat. In principiu, participarea la negocierea si semnarea unui tratat nu creaza obligatii
juridice pentru statul respectiv. Pentru ca statul sa fie obligat juridic este necesar un act intern al unei
autoritati statale cu atributii in domeniu. Totusi un stat care a semnat un tratat este obligat sa se
abtina de la savarsirea unor acte care ar lipsi un tratat de obiectul si scopul sau, atat timp cat nu si-a
exprimat intentia de a nu deveni parte la tratatul respectiv.
Exprimarea consimtamantului statului de a deveni parte la tratate (art.11 al Conventiei) se poate face
prin recurgerea la unul sau altul aceptarea dintre urmatoarele mijloace juridice:
semnarea
ratificarea
aderare
aprobare
Semnarea. In functie de natura tratatului semnarea poate avea un efect dublu:
a) de autentificare a textului tratatului;
b) de exprimare a consimtamantului statului.
Consimtamantul unui stat de a fi legat printr-un tratat se exprima prin semnatura reprezentantului sau
(conform art.12 al Conventiei din 1969) in urmatoarele situatii:
a)cand tratatul prevede ca semnatura va avea acest efect;
b) cand s-a stabilit, in alt mod, ca statele negociatoare conve-nisera ca semnatura va avea acest efect;
c) cand intentia statului de a conferi semnaturii acest efect rezulta din deplinele puteri ale
reprezentantului sau ori a fost exprimata in cursul negocierii.2
In principiu, statele devin parti la tratate prin semnare la anumite acorduri, care sunt
denumite acorduri in forma simpli-ficata (executive agreements, in practica S.U.A.), deoarece se
considera incheiate prin semnare si intra in vigoare fara a mai fi supuse procedurii dificile a ratificarii
sau alteia similare. Astfel de tratate sunt de exemplu: schimbul de scrisori, schimbul de note,
memorandumul etc.
Ratificarea este modalitatea prin care autoritatile compe-tente, de regula, parlamentele nationale
examineaza dispozitiile tratatului si decid cu privire la angajarea juridica a statului printr-un tratat.
Actul de ratificare imbraca forma unei legi de ratificare.
Ratificarea presupune existenta semnaturii prealabile a reprezentantului statului, dreptul de a ratifica
avandu-l numai statele care au semnat tratatul, cu exceptia cazului in care tratatul prevede altfel.
Referitor la alegerea mijlocului prin care un stat poate deveni parte la tratate se impun in primul rand
urmatoarele constatari:
desi practica nu este uniforma se desprinde tendinta de a supune ratificarii tratatele (bi si mai ales
multilaterale) care prin natura lor privesc probleme importante ale relatiilor internationale;
consimtamantul parlamentului este necesar asupra unor astfel de tratate pentru a angaja juridic
statul.
In al doilea rand, majoritatea tratatelor prevad expres procedura, distingandu-se, in principal, doua
situatii:
a) semnarea urmata de ratificare, iar statele care nu au semnat tratatul inainte de intrarea in vigoare
pot deveni parti prin aderare (de exemplu, Tratatul pentru interzicerea totala a experientelor nucleare
din 1996 - art.XII si XIII; Conventia privind dreptul marii din 1982-art.305-307) etc.
b) semnarea urmata de: ratificare, acceptare sau apro-bare, iar dupa intrarea in vigoare, tratatele
respective prevad ca vor fi deschise pentru aderare tuturor statelor.
Precizare: tratatele nu stabilesc un anumit termen in care ratificarea sa fie efectuata, dar prevad ca
sunt deschise pentru semnare pana la o anumita data ori pana la intrarea in vigoare si ca, dupa data de
semnare sau dupa intrarea in vigoare vor fi deschise spre aderare. Uneori, in functie de natura
tratatului ori de imprejurarile in care a fost incheiat, tratatul ramane deschis ratifi-carii ori aderarii
fara nici un fel de limitare in timp.
Caracteristicile ratificarii in raport cu celelalte mijloace:
presupune o semnatura prealabila;
2

R.Miga-Besteliu, op.cit., p.289-324


6

se aplica tratatelor care privesc probleme politice, militare de interes major sau domenii esentiale
ale suveranitatii, unele tratate prevad expres ca statele se obliga sa le ratifice;
este un instrument de control al autoritatii de legiferare asupra exercitarii de catre executiv a
dreptului de a negocia tratatele;
ocupa un loc preponderent fiind un mijloc principal in practica internationala multilaterala si
regionala,
este enumerata pe primul loc in ierarhia mijloacelor de exprimare a consimtamantului, exceptand
semnarea.
Aprobarea sau acceptarea, ca si aderarea au aparut in practica mai recenta a statelor ca mijloace de
exprimare a consim-tamantului, fiind determinate, in principal, de urmatorii factori:
cresterea numarului tratatelor;
accentuarea rolului tratatelor ca instrumente de cooperare intre state;
necesitatea extinderii sferei de aplicare a tratatelor la tot mai multe state (universalitatea
tratatelor);
stabilirea unor mijloace noi-acceptare si aderare-care sa permita statelor care nu au semnat un
tratat sa devina parti la un asemenea tratat;
evitarea procedurii mai indelungata si mai complexa a ratificarii parlamentare.
Sunt supuse aprobarii sau acceptarii de catre guvern (prin hotarare) tratatele care prin obiectul lor nu
implica un angajament politic semnificativ sau alte asemenea probleme.
Aderarea este modalitatea de exprimare a consimtamantului de a deveni parte la tratat pentru statele
care au participat la negocieri, dar nu au semnat tratatul in cauza sau desi l-au semnat nu l-au semnat
in termen, in cazul cand un asemenea termen ar fi implicit.
Statele pot sa recurga la aderare numai la tratatele multilaterale si in masura in care tratatul in cauza
prevede aderarea, ori daca toate partile la tratat au convenit ulterior sa permita aderarea altor state.3
3.4.1. Intrarea in vigoare si inregistrarea tratatelor
De regula, modalitatea si data intrarii in vigoare sunt prevazute in textul tratatului.
a) Pentru tratatele bilaterale, intrarea in vigoare este prevazuta la data semnarii ori a schimbului
instrumentelor de ratificare;
b) tratatele multilaterale pot intra in vigoare la un anumit termen dupa depunerea la depozitar - un
stat sau organizatie internationala - a unui anumit numar de instrumente de ratificare, aprobare,
acceptare sau aderare (de exemplu 5, 8, 25 de instrumente sau cum prevede Conventia privint dreptul
marii din 1982, necesitatea depunerii a 60 de asemenea instrumente).
Inregistrarea tratatelor este o formalitate prevazuta in art. 102 din Carta O.N.U., a carei neindeplinire
nu ii afecteaza forta juridica obligatorie, ci lipseste tratatul de opozabilitate fata de organele O.N.U.

D.Popescu, A.Nastase, op.cit.,1997, p.219-253


7

3.4.2. Rezervele la tratate


3.4.2.1 Definitie
Conventia din 1969, in art.2 lit.d, defineste rezerva la un tratat ca fiind: o declaratie
unilaterala,oricare ar fi continutul sau denumirea sa, facuta de un stat atunci cand semneaza, ratifica,
accepta, aproba sau adera la un tratat, prin care urmareste sa excluda sau sa modifice efectul juridic
al unor dispozitii din tratat cu privire la aplicarea lor fata de statul respectiv.
Elementul definitoriu al rezervei este dat de intentia statului care o formuleaza de a limita (modifica
sau exclude) fata de el efectele juridice ale anumitor dispozitii ale tratatului respectiv.
Rezerve se pot formula numai la tratatele multilaterale, pentru tratatele bilaterale formularea unei
rezerve ar echivala cu renegocierea lor.
In dreptul international clasic rezervele, pentru a fi admise, trebuiau acceptate de catre toate partile la
tratat. Conform Conventiei din 1969 (art. 20 alin.2) aceasta regula se mentine numai pentru tratatele
cu un numar restrans de parti, in timp ce, rezerva la tratatele multilaterale generale, ca principiu, nu
trebuie acceptata de celelalte parti contractante.
Flexibilitatea in admiterea rezervelor este determinata de doi factori contradictorii:
a) necesitatea sporirii numarului statelor parti la tratate;
b) asigurarea unitatii tratatului.
3.4.2.2 Regimul rezervelor potrivit Conventiei din 1969
In cadrul a cinci articole (art. 19-23), Conventia de la Viena (1969) stabileste o serie de reguli cu
privire la rezerve, considerate conditii de forma si limitari in timp; conditii de fond pentru formularea
si acceptarea rezervelor, ca si reguli privind efectele juridice ale rezervelor si obiectiilor la rezerve.
Conditii de forma privind formularea rezervelor:
a) rezervele sa fie exprimate in scris si comunicate partilor contractante si celorlalte state avand
calitatea de a deveni parti la tratate;
b) rezervele formulate la semnare trebuie sa fie recon-firmate in momentul exprimarii
consimtamantului de a fi legat prin tratat si mentionate atat in legea de ratificare, cat si in instrumentele de ratificare, acceptarea sau aprobare;
c) retragerea unei rezerve trebuie formulata in scris.
Conditii de fond. Rezervele pe care un stat le poate formula la un tratat, in momentele mentionate,
sunt supuse urmatoarelor conditii de fond:
formularea oricaror rezerve sa nu fie expres interzisa de tratatul in cauza (de ex. Conventia asupra
dreptului marii din 1982, art.309, cea privind biodiversitatea din 1992, art.37, ca dealtfel majoritatea
conventiilor de dreptul mediului, interzic rezervele);
rezervele sa nu aiba ca obiect acele dispozitii ale tratatului care sunt expres exceptate regimului
rezervelor (de ex. Conventia privind statutul refugiatilor exclude prin art. 43 rezervele la
art.1,3,4,16(1) si art. 36-46);
rezervele sa nu fie incompatibile cu obiectul si scopul tratatului, criteriu introdus initial de C.I.J.
in Avizul consultativ din 1951 privind Rezervele formulate la Conventia pentru prevenirea si
reprimarea crimei de genocid.
In afara rezervelor, exista si categoria declaratiilor interpretative pe care statele le pot formula cu
ocazia semnarii, ratificarii, adoptarii sau aderarii la un tratat. Spre deosebire de rezerve, declaratiile
nu produc efecte juridice. O serie de state, intre care si Romania, au formulat asemenea declaratii la
Conventia privind dreptul marii din 1982.4
3.4.3. Efectele juridice ale rezervelor
Ca efect al formularii unor rezerve intre statul rezervatar si celelalte parti la tratat se pot stabili
urmatoarele categorii de raporturi conventionale:
4

Conventia cu privire la dreptul tratatelor, textul publicat in D.Popescu, A.Nastase,op.cit.,1997,


p.383-422
9

a) raporturile intre statul rezervatar si statele parti care le-au acceptat sunt guvernate de dispozitiile
tratatului in forma modificata prin rezervele respective;
b) intre statul rezervatar si statele care au formulat obiectiuni ar putea interveni doua alternative in
functie de optiunea statului autor al rezervei:
- fie sa se aplice tratatul minus dispozitiile afectate de rezerve,
- fie sa se refuze aplicarea tratatului in integralitatea sa.
In concluzie, desi s-ar parea ca admiterea unor derogari singulare prin formularea rezervelor si
obiectiunilor ar ameninta integritatea tratatului, practica a demonstrat ca, dimpotriva flexibili-tatea
regimului rezervelor consacrate de Conventia de la Viena (1969) a favorizat atat incheierea de tratate
multilaterale, cat si procesul de universalizare a lor.
3.5. Aplicarea tratatelor
3.5.1. Aplicarea in spatiu a tratatelor
Ca regula generala tratatele se aplica pe intregul teritoriu al statelor parti (art. 29 al Conventiei din
1969).
Exista exceptii de la o asemenea regula, cum sunt:
a) clauza federala (cand statul federal exclude anumite entitati componente ale sale de la aplicarea
tratatului la care este parte);
b) clauza coloniala (cand erau excluse teritoriile coloniale sau parti ale acestora de la aplicarea
tratatului incheiat de metropola).
Spre deosebire de acestea, exista tratate multilaterale gene-rale care instituie regimuri juridice
aplicabile unor zone geografice sau parti ale acestora situate dincolo de suveranitatea teritoriala a
statelor parti cum sunt:
3.5.2. Aplicarea in timp a tratatelor
Regula neretroactivitatii. In domeniul aplicarii in timp a tratatelor Conventia din 1969 consacra,
ca regula, aplicarea principiului neretroactivitatii, in sensul ca dispozitiile unui tratat nu leaga o parte
cu privire la acte sau fapte anterioare datei intrarii in vigoare a acelui tratat (art. 28).
Sunt exceptate anumite tipuri de tratate carora statele le atribuie un efect retroactiv, cum sunt:
tratatele de evitare a dublei impuneri;
tratatele de asigurari sociale;
tratatele in domeniul vamal.
Aplicarea tratatelor succesive. Incheierea unui numar tot mai mare de tratate bi sau multilaterale
poate genera conflicte intre dispozitiile tratatelor succesive, avand acelasi obiect.
In materia conflictelor intre dispozitiile tratatelor succesive avand acelasi obiect, art. 30 al
Conventiei de la Viena din 1969 stabileste o serie de reguli, intre care, urmatoarele doua sunt
esentiale:
1) Cand un tratat precizeaza ca este subordonat unui tratat anterior sau posterior ori ca nu trebuie
considerat ca fiind incom-patibil cu celalalt tratat, dispozitiile acestuia din urma se vor aplica cu
precadere;
2) Cand toate partile la tratatul anterior sunt parti si la tratatul posterior, fara ca cel anterior sa fi
expirat, tratatul anterior nu se aplica decat in masura in care dispozitiile sale sunt compatibile cu cele
ale tratatului posterior (art. 30(2 si 3) al Conventiei din 1969).
Conventia de la Viena stabilind astfel de reguli proclama preeminenta dispozitiilor Cartei O.N.U. in
materie, care in art. 103 precizeaza ca:5
In caz de conflict intre obligatiile membrilor Natiunilor Unite decurgand din prezenta Carta si
obligatiile lor decurgand din orice alt acord international, vor prevala obligatiile decurgand din
prezenta Carta.
3.6. Modificarea tratatelor

D-Popescu, op.cit., 2005,p.172-210


10

In baza unor evaluari asupra functionalitatii si eficacitatii unor tratate se poate declansa procedura
de modificare a lor, sau orice stat parte poate propune amendamente la tratat dupa intrarea sa in
vigoare.
Expresia modificare este folosita mai mult generic.
in cazul tratatelor bilaterale ambele parti decid asupra procedurii de modificare;
in cazul tratatelor multilaterale (cu numar restrans) se aplica regula unanimitatii;
in cazul tratatelor multilaterale generale se aplica regula majoritatii simple ori, in functie de natura
tratatului, dispozitiile sale pot dispune opozabilitatea modificarilor fata de toate statele parti (de
exemplu actele constitutive ale organizatiilor internationale).
Conventia de la Viena contine in art. 39-40 urmatoarele reguli de modificare a tratatelor:
modificarile se pot face numai prin acordul partilor, exceptand cazul cand tratatul prevede altfel;
orice propunere de modificare se notifica tuturor partilor contractante;
pentru intrarea in vigoare, modificarile parcurg, de regula, aceleasi faze necesare intrarii in vigoare
a tratatului supus modificarii.
Ca urmare a unora dintre modificari se creaza regimuri juridice diferite:
intre partile care au acceptat modificarile se aplica tratatul in forma modificata;
intre partile care nu le-au acceptat se aplica tratatul in forma initiala (nemodificat);
intre partile care au acceptat modificarile si partile care nu le-au acceptat se aplica tratatul in forma
initiala(nemodificat).
3.7. Incetarea tratatelor
3.7.1. Definitie si delimitari
Incetarea unui tratat semnifica situatia in care tratatul nu mai produce efecte juridice; drepturile si
obligatiile partilor, inclusiv normele de conduita inceteaza, de regula, din momentul aparitiei cauzei
de incetare a tratatului.
Spre deosebire de incetare, suspendarea aplicarii trata-tului nu pune capat acestuia ca act
international, ci intrerupe numai temporar aplicarea dispozitiilor tratatului.
In legatura cu incetarea tratatelor se face distinctie intre:
a) cauze de incetare propriu-zisa;
b) cauze de nulitate.
Cauzele de incetare propriu-zisa a efectelor juridice ale tratatelor sunt, de regula, prevazute expressis
verbis in clauzele finale ale tratatelor, iar cadrul multilateral de reglementare il constituie Conventia
de la Viena (art. 42-72).
Ca regula generala Conventia precizeaza ca:
Stingerea unui tratat, denuntarea sa sau retragerea unei parti nu pot avea loc decat in aplicarea
dispozitiilor tratatului sau a prezentei conventii. (art. 42 alin. 2)
3.8. Cauze de incetare propriu-zisa si clasificarea lor
Cauzele de incetare a efectelor juridice ale tratatelor, in functie de anumite criterii, se clasifica in trei
categorii:

11

12

Bibliografie
D-Popescu, op.cit., 2005,p.172-210
D.Popescu, A.Nastase, op.cit.,1997, p.219-253
A.Bolintineanu, A.Nastase, B.Aurescu, op.cit., p.23-49
R.Miga-Besteliu, op.cit., p.289-324
Gh.Moca, op.cit., p.410-452
Gr.Geamanu, op.cit., vol II, p.62-196
M.Niciu, op.cit., p.28-56
- Legea romana privind tratatele (nr.590/2003,M.of. nr.23/12.01.2004)
- Conventia cu privire la dreptul tratatelor, textul publicat in D.Popescu, A.Nastase,op.cit.,1997,
p.383-422

13