Sunteți pe pagina 1din 4

Universitatea Al.I.

Cuza Iaşi
Facultatea de Filosofie şi Ştiinte Social-Politice
Specializare Asistenţă Socială
An III, grupa 1

Student: Dragomir Ana


Boala Alzheimer

Demenţa este o diminuare dobândită de cele mai multe ori ireversibilă, a


capacităţilor mentale (inteligenţă, memorie, putere de înţelegere), determinată de
prejudicierea degenerativă a creierului. Aceasta se difrenţiază de deficitul de inteligenţă
innăscut. Demenţa de orice tip este diagnosticată clinic în special prin declinul memoriei
şi a altor funcţii psihice ca şi prin prezenţa modificărilor de comportament. Demenţa de
tip alzheimer (DA) este cunoscută şi sub denumirile de demenţă senilă sau presenilă.
Această formă de demenţă reprezintă un procent de 60% din nr. integral al îmbolnăvirilor
demenţiale.
Demenţei Alzheimer, se acceptă p încadrare aproape autocuprinzătoare bolii sub
această denumire, mărindu-se astfel procentul până la 95%. Boala îşi face rar apariţia
înainte de 70 de ani, dar după această vârstă frecvenţa îmbolnăvirilor ia proporţii mari.
Dacă apariţia bolii se produce înainte de 65 de ani, atunci diagnosticul va fi de demenţă
presenilă, iar răspunzătoare pentru îmbolnăvirea precoce sunt mutaţiile genetice ce
afectează cromozomii
Cauze: afecţiuni ale vaselor sanguine (artioscleroza) cronicizate, intoxicaţii,
infecţii, etc. Bolnavul trăieşte sentimentul difuz că ceva nelămurit se întâmplă cu el, iar
teama şi jena de a avea tocmai această boală, îl fac să-l tăinuiască. Starea sa se
caracterizează, în această perioadă, prin iratibilitate şi depresie. Aspectul exterior nu se
modifică, comunicarea la cele mai multe persoane nu este aşa de corentă. Tulburările
gândirii sunt încă nesesizabile. Pentru cei din jur, nu există elemente de îngrijorare în faza
de debut a bolii şi într-asta constă riscul neluării ei în seamă la vreme. In cazuri rare,
declanşarea este bruscă, de regulă legată de evenimente grave. Debutul bolii, poate fi
acompaniat de crize epileptice, de perceperea falsă a realităţii de idei delirante. (Kramer
apud Ianusevici, 2008, pp: 17-25)
Din momentul declanşării bolii, cel atins de ea mai poate trăi in general, între 5 şi
8 ani. Boala se caracterizează prin atrofieri difuze ale scoarţei cerebrale, prin pierderea
masivă a neuronilor şi a legăturilor sinaptice.
Câteva din deteriorările produse la nivelul anumitor zone ale creierului sunt legate
de pierderea de mesageri chimici ai neuronilor (neurotransmiţători) în principal
acetilcolina, ce permit neuronilor să funcţioneze normal. Deşi majoritatea pacienţilor cu
boala Alzheimer nu au în istoricul familial această boală, riscul de a face această boala
este mai mare în cazul persoanelor ce au un membru al familiei bolnav de Alzheimer.
Terapia medicamentoasă: în cazul Demenţei primare, terapia are în vedere
întârzierea progresiei bolii, prin administrarea de substanţe neuroprotectoare, anume
neuroleptice, pentru diminuarea agitaţiei motorii, ca şi antidepresive. Li se adaugă
medicamente specifice ce se adresează simptomului central al tulburărilor amnezice.
(Ianusevici, 2008, pp. 32-36). Medicamentele folosite sunt adresate controlului
disfuncţiei comportamentale şi mai puţin pentru obţinerea reversabilităţii deficitului
cognitiv. (Dănăilă, Gheorghe, Ploaie, 1996, p. 185).
Indicaţii: în stadiile uşoare şi moderate, se administrează ca monoterapie.
Creşterea nivelului de dopamină face posibilă ameliorarea intelectuală, creşte activitatea
motorie şi instrumentală, dispoziţia, comportamentul, socializarea bolnavului.
Contraindicaţii: sindroame extrapiramidale fără deficit de dopamină (tremur grav,
coree Huntington, hipersensibilitate la selegilină). (Ibidem, p. 194).

Implicaţiile relaţiei asistent social – beneficiar:


Relaţiile asistent social – beneficiar ce suferă de boala Alzheimer, ar fi
complicate în primul rând din cauza comunicării. Atitudinea celor ce se află în preajma
bolnavului trebuie să fie plină de respect, îngăduitoare şi răbdătoare. Comunicarea trebuie
să se desfăşoară în spaţiul afectivităţii. Conţinutul comunicării şi forma în care se
realizează, vor fi adaptate posibilităţilor tot mai limitate de exprimare verbală sau non-
verbală ale bolnavilor de Alzheimer. Asistentul social va trebui sa adreseze cât mai puţine
întrebări, având în vedere cu ce boală se confruntă clientul. Aşadar, asistentul social în
relaţia cu beneficiarul, trebuie să evite suprasolicitarea sau submotivarea, daca nu este
profesionist atunci când lucrează cu beneficarul ce suferă de demenţă Alzheimer, acesta
va deveni anxios şi agresiv.
Relaţia asistent social – beneficiar, este un tip special de relaţie interpersonală.
Asistentul social poate interveni prin sprijinirea beneficiarului în depăşirea unor situaţii
problematice de viaţă, satisfacerea nevoilor psihosociale ale clientului şi crearea unei
atmosfere în care clientul să se simtă liber să comunice şi să colaboreze în condiţii de
securitate psihoemoţională cu asistentul social.
Ca o concluzie, aş putea spune că în relaţia asistent social – beneficiar ce suferă
de Alzheimer, procesul de comunicare diferă de la un beneficiar la altul. La unii dintre
ei, comunicarea poate să fie una coerentă, atât verbal cât şi prin expresia corporală ca
gestică şi mimică, iar la alţii comunicarea se desfăşoară prin acte violente de furie
(ţipete, urlete), îndreptate asupra persoanelor din jurul lor, neconştientizând că acest
comportament este unul deficitar.