Sunteți pe pagina 1din 4

1.

INTRODUCERE:

Oarecând am fost făcuţi prin munca şi prin suflul Dumnezeirii. Acestei Divinităţi îi suntem
datori cu darul ei! Suntem după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Nu suntem întâmplător
unici…şi nici că putem fii întâmplători. Chemării la care suntem îndemnaţi, aceea de a
continua în noi chipul lui Dumnezeu spre asemănarea cu El, unii vom răspunde, iar alţii vom
muţi.

Vom căuta să amintim de cei care s-au regăsit şi au răspuns acestei chemări. Pentru aceia pe
care noi îi numim aleşi, care s-au ales lui Hristos – spune Biserica, să înălţăm ochii către
Înviere. Acum când natura îşi ridică ascunzişul de după iarnă, să ne amintim de cei care şi-au
ridicat trupul, ridicând cu el pământul. Să ne vedem cu Sfinţii!

2. ANUNŢAREA TEMEI:

Tocmai despre această îmbrăţişare şi cinstire vom vorbi în această seară. Anume, despre
cinstirea ce se cuvine Sfinţilor.

3. TRATAREA:

Iubiţi credincioşi, în chip firesc, pornim în drumul nostru întrebând: cine sunt Sfinţii? Sfinţii
sunt acei oamenii care au reuşit să potenţeze chipul lui Dumnezeu în viaţa lor. Sfântul Vasile
cel Mare spune despre acestea: „chipul este asemănarea în potenţă, iar asemănarea este
actualizarea chipului lui Dumnezeu în noi”! Iată, Sfinţii sunt aceia care, prin strădanie, prin
îndrăzneală, cu ajutorul nedespărţit al harului, au cucerit apropierea – sau asemănarea cu
Dumnezeu. Ei sunt, prin urmare, cununa darului. Prin sfinţenia lor, ei ne sunt nouă dar de la
Dumnezeu, loru-şi dar pentru Dumnezeu, lui Dumnezeu dar pentru că au îmbogăţit talanţii!
Sfinţii sunt încoronarea darului şi împlinitorii lui.

Acum că am adus câteva gânduri asupra ceea ce sunt Sfinţii, să căutăm să ne lămurim asupra
nevoi de Sfinţii! Avem nevoie de Sfinţii! Întâi pentru că ei sunt aceia care fac apropierea
noastră cu Dumnezeu. Bunăoară, prin ceea ce sunt, Sfinţii reprezintă rodirea apropieri.
Apropiere de noi, prin aceea că s-au luat dintre noi şi apropiere de Dumnezeu, prin aceea că
au dat răspuns bun la cuvenită vreme. Cine poate să fie mai aproape de inima noastră dacă nu
aproapele nostru? Cine poate fi mai aproape de Dumnezeu dacă nu aceia care s-au ridicat la
asemănarea cu El? A fii aproapele cuiva presupune mai mult decât comuniune! Sfinţii nu
poartă doar umbra crucii noastre, ei poartă fără oprelişte, împreună cu noi, crucea vieţii
noastre. Ei ne iubesc şi definim iubirea ca părtăşie, ca împreună vieţuire; iubirea este
libertatea de a fi într-una! A fi în iubirea Sfinţilor ne cultivă credinţa şi trăirea în voia lui
Dumnezeu! Ei, apropiaţii noştri, ne îngăduie apropierea de Dumnezeu. Sfinţii ne desfiinţează
finirea, sau ne sfinţesc devenirea.
Dacă Sfinţii sunt apropiaţii noştri şi apropiaţii lui Dumnezeu, de aici vedem un al doilea motiv
pentru care cinstim pe cei care s-au încredinţat Domnului. Anume, Sfinţii sunt mijlocitorii
noştri către Dumnezeu! Oare nu ne rugăm noi tocmai pentru aceasta? Nu cerem noi ocrotire
de la ei? Pentru că ei participă la lucrările Dumnezeirii şi pentru că ne sunt apropiere,
îndrăznim să le cerem lor! Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte, în aceste sens, de ce apelăm la
Sfinţii: „Am tinde să credem că cel mai scurt drum către Dumnezeu este pe verticală, însă, în
mod paradoxal, cel mai scurt drum către Dumnezeu este pe orizontală, prin semeni, prin
aproapele nostru”. Ei bine, de aici această cutezanţă de a cerceta pe Sfinţii şi de a la căuta
mijlocirea. Cine vede lămurit Soarele fără ajutorul unei sticle fumurii, care să nu lase să ne
topească strălucirea Lui?

Avem nevoi de Sfinţii pentru că ei ne sunt învăţători ai trăirii în Hristos. Sfinţii sunt aceia
care au experimentat smerenia, sunt aceia care au dobândit apropierea, sunt aceia care au
îmbrăţişat mijlocirea…şi prin acestea ne sunt nouă modele vii. Icoana unui Sfânt este ne-
pieritoare, pentru că este întâi o icoană a lui Hristos cel coborât în noi! Dreptul a fost acela
care a împlinit vorba Apostolului: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Ei sunt
aceia care au înţeles căutarea neîncetată, sau ca să amintim de cele mărturisite de Scriptură, ei
sunt aceia care „se roagă neîncetat”. În al treilea rând, deci, avem nevoie de Sfinţii pentru că
ei ne sunt povăţuitori!

Şi îi mai cinstim pe Sfinţii şi pentru că ei sunt ocrotitori noştri şi făuritorii istoriei! Să ne


gândim la acel eveniment biblic când Dumnezeu îi spune lui Avraam că va pierde cetatea
Sodomei. Avraam îndrăzneşte şi întreabă. „dacă vor fi acolo cincizeci de oameni drepţi, o vei
cruţa”? Răspunsul este uimitor, pentru că Dumnezeu îngăduie cetatea pentru cincizeci de
oameni drepţi. Mai apoi Avraam va întreba: Dar pentru patruzeci? Dar pentru treizeci? Dar
pentru zece? Dar pentru cinci? Atât de mare este iubirea lui Dumnezeu încât pentru cinci
oameni drepţi va ţine o lume întreagă (Facere 18, 23-33). Cât este de minunat acest răspuns şi
cât de mare este nevoia noastră de Sfinţii! În anul 1453, la căderea Constantinopolului,
patriarhul Ghenadie Scholarios va spune sultanului: „Nu ai fi intrat în această cetate, dacă
aici ar fi locuit cinci oameni drepţi”! Iată cât de legată este izbăvirea noastră de sfinţii lui
Dumnezeu. Vedem din aceste întâmplări cât de mare este credinţa şi prin aceasta puterea
Sfinţilor.

Suntem datori cu cinstire Sfinţilor şi pentru aceea că ei sunt puternici! Anume ei, împlinitori
ai cuvântului, au, prin Hristos, puterea biruinţei. Dumnezeu spune: „De aţi avea credinţă cât
un grăunte de muştar, aţi spune acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi
va asculta”(Luca 17, 6). Sfinţii au crescut această credinţă prin lucrarea lor şi tocmai de
aceea le suntem datori cu cinstire. Oamenii drepţi ai lui Dumnezeu sunt numiţi chiar de
Biserică „cununa biruinţei”

În al şaselea rând avem nevoie de Sfinţii pentru că ei sunt stâlpii Bisericii noastre. Să ne
gândim doar la faptul că Biserica noastră drept măritoare numeşte cele şapte Sinoade
Ecumenice ca fiind stâlpii ai credinţei noastre. După aceste sinoade s-a declarat că Ortodoxia
a biruit asupra tuturor ereziilor. Prin strădania Sfinţilor de a lămurii adevărurile de credinţă,
nu doar ei, ci şi Biserica lui Hristos, a cunoscut biruinţă asupra nebuniei!
Nu vom mai zăbovi asupra altor multe motive pentru care avem nevoie şi îi cinstim pe Sfinţi.
Ei sunt pentru noi cununa zilei şi darul bucuriei şi considerăm că şi doar pentru acestea nu
poate exista şi nu trebuie să existe depărtare de aceştia.

4. RECAPITULAREA ŞI APRECIERE:

Gândim că viaţa noastră fără Sfinţii ar fi o rătăcire îngrozitoare. Ce ne-am face fără cunoştinţa
aceasta tangibilă, fără mărturia continuă a drepţilor? Având exemplul lor cutezăm şi noi să ne
apropiem, cu inimă curată, de Hristos! Prin purtarea de grijă a Sfinţilor paşii noştri adăpostesc
paşii divinului. Sfinţii, care au bătătorit drumul spre Rai, ne cheamă să-i urmăm, să-i căutăm
şi să ne întâlnim cu ei în bucuria ceea de negrăit.

Nimeni nu găseşte prea mult timp în ziua de mâine şi despre ceea care a trecut nu poate spune
mare lucru. De aceea Sfinţii lui Dumnezeu ne îndeamnă la continuitate, la prezentul care nu
trece, la firea îngerească. Şi mai apoi la desăvârşirea şi împlinirea rostului nostru, anume la
îndumnezeirea ceea alături de ei!

În lumea noastră sunt unele cuvinte pe care le rostim, pentru ca prin aceasta să le înţelegem!
Dar sunt trăiri care depăşesc această nevoie şi sunt lămuriri care nu mai îngăduie adăugire.
Dacă dorim cu adevărat înţelepciunea dragostei să prindem de mână pe aceia care o cunosc,
pe Sfinţi. Pe aceştia să-i lăsăm să ne arate (nu ne vor spune!) cât de minunat este Dumnezeu!

5. ASOCIEREA:

Chipul desăvârşirii este Hristos, om desăvârşit şi Dumnezeu desăvârşit – mărturiseşte Sfânta


noastră Biserică! Lui îi aducem adorare sau prea-mărire. Pe Dumnezeu îl mărturisim ca fiind
Creator, Dătător şi Împlinitor a toate! Când vorbim despre Sfinţii le dăm acestora cinstire
pentru că s-au apropiat de Dumnezeu. Prin urmare, vom întreba când cinstim Sfinţii, pe cine
preamărim?

Răspunsul este oarecum simplu: ne bucurăm şi îi cinstim pentru că s-au urcat spre desăvârşire
şi preamărim pe Dumnezeu, care i-a înălţat prin dragostea lui cea neţărmuită. Sfinţii încap în
cinstire doar prin cinstirea pe care o aducem Sfinţitorului. Ei îşi au sursa în Dumnezeu şi de
aceea nu poate exista cinstirea Sfinţilor fără cinstirea lui Dumnezeu.

Atât de strâns s-au legat Sfinţii de Hristos încât nici măcar rost, nici sens, nu au fără El.
Hristos este sensul şi viaţa lor… „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci
propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră”(I Cor. 15,14), mărturisea Sf. Apostol
Pavel.

6. GENERALIZARE:
Iubiţi credincioşi, Sfinţii sunt aceia care împrejmuiesc Biserica, sunt aceia despre care spunem
că „au aflat izvorul vieţii”. Să fim sfinţi este al fiecăruia dintre noi. A moştenii apropierea de
ei este stăruinţa acestei credinţe creştine. În acelaşi tropar în care îi cinstim pe drepţi,
continuăm cu îndrăzneală „să aflu şi eu, păcătosul, uşa Raiului”, pentru că nedezlegaţi fiind de
Sfinţii lui Hristos ne primim şi hrana cea spre viaţă. Cutezăm pentru cutezanţa lor şi cerem să
ne apropiem, după cum şi ei s-au apropiat de uşa cea strâmtă…

8. ÎNCHIEIERE:

Din apropierea noastră Sfinţii lui Dumnezeu îşi întind mâinile să ne acopere… Din vreme în
vreme ne copleşeşte iubirea Sfinţilor şi, întăriţi de ea, prindem şi noi să iubim. Poate într-un
astfel de moment Dumnezeu ne va îngădui şi nouă, asemeni Sfinţilor, să auzim: Amin!