Concluzii

In cadrul acestui studiu se compara doua adordari diferite ale dinamicii biologice. Se constata
astfel ca metoda topologica si cea algebrica, de studiu a dinamicii celulare au unele puncte
comune, dar si deosebiri, o abordare completand-o pe cealalta. Astfel, desi putem determina
tipul punctelor de echilibru ale unui sistem cu ambele metode, teoria grupurilor nu ne ajuta sa
determinam degenerescenta sau nedegenerescenta punctelor de echilibru nehiperbolice, fiind
nevoie sa apelam la teoria formelor normale. In schimb, cu ajutorul algebrelor Lie (atunci cand
sunt admise de un sistem), putem gasi usor integralele prime ale sistemului. Pentru a gsi
condiiile de invarianta, se aplica o transformare (afina, centro-afina, translaie etc) convenabila,
de regula pentru a micora numrul de parametri. Apoi se determina relaiile dintre parametrii ce
determina numrul, natura singularitilor, dupa care se trece la construirea polinoamelor
invariante ce corespund acestor proprieti. In determinarea condiiilor de invariana ce
deosebesc portretele topologic neechivalente, pentru simplitatea calculelor, nu se tine seama de
direcia pe traiectorii, aceste condiii fiind valabile si pentru cealalt jumatate de portrete.
Condiiile invariante se obin, uneori, destul de greu, necesitnd o atentie deosebita, mai
ales asupra reprezentrii geometrice. Aceste condiii sunt mai condensate, dnd o clasicare mai
generala a punctelor de echilibru.
Studiul se aplica unor cazuri concrete de biodinamica, in timp ce in abordarea algebrica se
deduc rezultate teoretice pentru anumite clase particulare de sisteme dinamice, carora le pot
aparine unele cazuri concrete. Sistemului i se aplica succesiv transformri neliniare x = y +
hr(y), de grad r, ncepnd cu r = 2, apoi r = 3; :::; k, apropiate de transformarea identica, si se
doreste gasirea acelor hr astfel incat forma rezultata din sistem sa fie cea mai simpla posibil, dar
corespunznd unui sistem dinamic topologic echivalent cu cel generat de sistem. Se studiaz
apoi aceasta forma, numita forma normala. Fiecarei astfel de forme ii corespunde o desfurare
miniversala, pentru care se determina diagrama de bifurcaie dinamica, portretul parametric si
portretele de faza corespunztoare.
Se pornete de la o forma, despre care nu stim daca este sau nu forma normala sau
desfurare miniversala. Apoi se considera o familie unita de astfel de forme, careia i se aplica
un grup admisibil de transformri ale funciilor de stare si ale coeficienilor din ecuatii. Se
determina invarianii si comitantii familiei de sisteme, apoi dimensiunile orbitelor. Pentru noua
familie de ecuatii (de cele mai multe ori mai simpla) se determina integralele prime (in cazul in
care se poate), sau se continua studiul punctelor de echilibru.
O alta problema importanta care se pune cand dorim sa comparam cele doua metode este
aceea a rolului parametrilor fizici si a coeficienilor monoamelor din ecuatii. Pentru studiile de
bifurcaie cu metode topologice, in exemplele concrete analizate parametrii au semnificaie
fizica, un acelasi parametru putnd aparea in mai multi coeficieni, in timp ce in metodele
algebrice pe post de parametri se iau chiar coeficienii. In metodele topologice doar noii
parametri (ce apar in desfurrile miniversale) sunt coeficieni, si anume ai unor anumite
monoame (rezonante), noii coeficieni rezultand in urma unor transformri.
Totusi, in ambele metode rolul parametrilor si respectiv al coeficienilor este deosebit de
important: in metoda topologica bifurcatia dinamica se definete cu ajutorul stabilitii
structurale, iar aceasta are mai multe forme, dupa cum se allege clasa sistemelor dinamice in
care se considera familia de sisteme dinamice, vecine unui sistem dinamic dat, 0, corespunzator
unui parametru . In aplicatii se defineste vecintatea lui , subnelegndu-se ca aceasta, in
familia de sisteme dinamice, corespunde unei vecinti a lui 0. Pentru unele familii de campuri
de vectori aceasta afirmaie se poate demonstra, pentru majoritatea ea ramane doar o
conjectura. Oricum, datorita acestei conjecturi clasicarea bifurcaiilor, si in primul rand a
codimensiunii lor, se face cu ajutorul configurrii spaiului fazelor in zone corespunztoare unor

sisteme dinamice topologic echivalente. Asemntor, si in cadrul teoriilor algebrice, studiul

varietilor invariante si al clasicarii lor este redus (prin reprezentrile de grupuri) la unul pe
orbite, in spatiul parametrilor. Asa cum reiese din studio, in general, nu se poate afirma ca
orbitele sunt frontiere de bifurcaie (varietati) din spatiul parametrilor. Credem ca lamurirea
acestei relaii varieti de bifurcaie/orbite este cheia intelegerii relatiei metode
topologice/metode algebrice.
O alta deosebire importanta intre cele doua abordari este aceea ca, in studiul topologic,
punctul de echilibru de la infinit nu are sens din punct de vedere biologic, in timp ce in studiul
algebric acest punct constituie o parte importanta a studiului.
Conditiile de invarianta afina ne dau conditiile pentru existenta portretelor topologice
neechivalente, insa, din punctul de vedere biologic, acest lucru nu este sucient, deoarece, in
acest caz, cum functiile de stare reprezinta efectivul unei populatii, ne intereseaza natura
fiecarui punct de echilibru in parte.