Sunteți pe pagina 1din 7

CETĂŢENIA ROMÂNĂ

1. Noţiunea de cetăţenie

Populaţia, fiind unul dintre elementele constitutive ale statului,


analiza raporturilor existente între stat şi aceasta apare justificată.
Populaţia unui stat se prezintă ca o entitate eteroclită sub aspectul
specificului raporturilor politice şi juridice pe care le are fiecare membru
al populaţiei cu statul pe teritoriul căruia trăieşte populaţia respectivă.
Populaţia unui stat este formată din cetăţenii acestuia, la care se adaugă
străinii şi, după caz, apatrizii.
Elementele organice al naţiunii reflectate în conştiinţa naţională -
limba comună, tradiţiile, cultura comună, religia, specificul vieţii sociale,
economice şi politice formează fondul conceptual şi operaţional al
ideologiei naţionale.
Pe lângă ideologia naţională se formează, indiferent de raportul
dintre naţiune şi minorităţile naţionale, o ideologie a acestora, care va
încorpora şi valorifica sistemul lor axiologic (limba maternă, folclor şi
tradiţii artistice specifice, cultură).
Este o cerinţă fundamentală a democraţiei constituţionale, a
statului de drept, ca statul să se manifeste - în cadrul raporturilor de
cetăţenie - în acelaşi fel faţă de toţi cetăţenii săi, fără nici o discriminare,
fără a acorda unora privilegii în dezavantajul altora.
Legătura internă dintre stat şi întreaga populaţie care vieţuieşte pe
teritoriul său - indiferent de naţionalitate - stă la baza drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, dar şi la baza îndatoririlor lor
faţă de stat şi poartă numele de cetăţenie .
Ca instituţie juridică, cetăţenia este ansamblul de norme juridice
care reglementează modul de dobândire sau de pierdere a calităţii de
cetăţean, adică raporturile sociale de cetăţenie. Cât priveşte aprecierea
cetăţeniei ca o condiţie juridică sau statut al individului exprimată prin
drepturi şi îndatoririle sale individuale, aceasta izvorăşte din drepturile
subiective garantate de stat prin Constituţie, propriilor cetăţeni şi nu ca
statut al unor indivizi.
Statutul juridic al individului este garantat atât de drepturile
subiective recunoscute şi garantate de Constituţie, cât şi de calitatea sa de
cetăţean al unui stat, în virtutea căruia el dobândeşte drepturile respective
şi îşi asumă anumite îndatoriri.
Cetăţenia acordă dreptul unei persoane fizice, membru al
populaţiei care locuieşte într-un anumit stat, să se manifeste politic, adică
să voteze şi să fie ales în organe reprezentative ale puterii sau ale
administraţiei publice, sau să ocupe înalte funcţii şi demnităţi publice în
aparatul de guvernământ.
Cetăţenia este definită ca fiind, apartenenţa politică şi juridică
a unei persoane la un anumit stat.
Apartenenţa unei persoane la un anumit stat nu exprimă o legătură
unilaterală, ci una reciprocă între cele două entităţi. Nu numai cetăţeanul
este legat de stat, ci şi statul este legat de cetăţean.
Apartenenţa nu exprimă un simplu raport de subordonare a
cetăţeanului faţă de stat sau, cu alte cuvinte, un raport de dominaţie
exercitat de stat asupra unei persoane. Acest raport există, indiferent de
calitatea persoanei care locuieşte într-un anumit stat şi asupra căreia se
exercită prerogativele de comandă.
Cetăţenia română exprimă legătura principală şi statornică între
statul român şi o persoană fizică, în baza căreia aceasta participă la
diferite proceduri legale prin care se exprimă voinţa suverană a poporului
şi beneficiază de drepturile şi libertăţile fundamentale pe care i le
garantează statul, care, în acelaşi timp, îi impune anumite îndatoriri
fundamentale.

2. Natura juridică a cetăţeniei


Cetăţenia este un element, o parte componentă a capacităţii
juridice. Persoana fizică/cetăţean poate fi subiect al tuturor raporturilor
juridice de cetăţenie, adică al acelor raporturi juridice al căror conţinut îl
formează drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.
Apartenenţa unei persoane la un anumit stat poate avea mai multe
cauze: naşterea, adopţiunea, repatrierea, autorizarea cererii adresate
autorităţilor statale competente de către o persoană fizică.
Izvorul juridic al cetăţeniei este fie faptul natural al naşterii,
căreia legiuitorul îi predetermină efecte juridice în ceea ce priveşte
raporturile de cetăţenie între cel născut şi stat, fie faptul juridic al
adopţiunii sau repatrierii unei persoane ori acordarea cetăţeniei la cerere.

3. Principiile generale ale cetăţeniei române

Ele stabilesc cadrul juridic general de dobândire şi de exercitare a


calităţii de cetăţean român de către o persoană fizică. Decurg atât din
Constituţie cât şi din alte legi, în primul rând din Legea cetăţeniei
române.
Principiile generale ale cetăţeniei române:
• egalitatea cetăţenilor români fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, apartenenţă politică, avere sau
origine socială (art.4 alin.2 din Constituţie).
• cetăţenia se dobândeşte pe baza principiului ius sangvinis;
dobândeşte automat cetăţenia română indiferent de locul
naşterii sale, copilul ai cărui părinţi, sau numai unul dintre ei,
este cetăţean român.
• stabilirea modului de dobândire a cetăţeniei, ca şi drepturile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, reprezintă un atribut
inerent, exclusiv şi suveran al statului.
• cetăţenii români au de regulă o singură cetăţenie dar, potrivit
legii române, pot dobândi o a doua cetăţenie.
• căsătoria nu poate produce efecte juridice asupra cetăţeniei
soţilor iar schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce
efecte asupra cetăţeniei celuilalt soţ.
• cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o
prin naştere.

4. Dobândirea cetăţeniei române


Modul de dobândire a cetăţeniei se face conform principiului ius
sangvinis, iar în stabilirea cetăţeniei române a unei persoane primează
legătura de sânge a acestuia cu părinţii săi. Dacă aceştia au cetăţenia
română, automat persoana respectivă va dobândi la naştere cetăţenia
română.
Art.5 din Legea cetăţeniei române: „Copiii născuţi pe teritoriul
României din părinţi cetăţeni români, sunt cetăţeni români”. Au calitatea
de cetăţean român cei care s-au născut pe teritoriul statului român, chiar
dacă numai unul dintre părinţi este cetăţean român, precum şi cei care s-
au născut în străinătate şi ambii părinţi sau numai unul dintre ei are
cetăţenie română.
Legea cetăţeniei stabileşte şi o prezumţie de cetăţenie română,
precizând că minorul găsit pe teritoriul statului român este cetăţean
român, dacă nici unul dintre părinţi nu este cunoscut.
Alte moduri de dobândire a cetăţeniei române:
• adopţiunea;
• acordarea acesteia la cerere.
• Un alt mod de dobândire a cetăţeniei române, expres prevăzut
de lege, în varianta sa iniţială, dar care a dispărut în urma
modificării din 1999 (Legea nr. 192/1999 pentru modificarea
şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1999) este
repatrierea. Deşi această modalitate nu mai este enumerată în
art. 4 al legii, o regăsim la art. 10, unde se face vorbire despre
ea ca despre o variantă a dobândirii cetăţeniei la cerere, ce
beneficiază de unele reguli proprii.

Adopţiunea
Cetăţenia română se dobândeşte de către minorul cetăţean străin
sau fără cetăţenie, dacă înfietorii săi sunt cetăţeni români, iar cel adoptat
nu a împlinit vârsta de 18 ani. Dacă numai unul dintre înfietori este
cetăţean român, cetăţenia minorului adoptat va fi hotărâtă de comun
acord, de către înfietori. Dacă aceştia nu ajung la nici o hotărâre comună,
instanţa judecătorească competentă să încuviinţeze adopţiunea, va decide
asupra cetăţeniei înfiatului, ţinându-se cont de interesele acestuia. Legea
cetăţeniei prevede că se cere şi consimţământul minorului dacă acesta a
împlinit vârsta de 14 ani.
Declararea nulităţii sau anularii adopţiunii
Copilul adoptat este considerat că nu a fost niciodată cetăţean
român dacă la data declarării sau anulării adopţiunii nu a împlinit vârsta
de 18 ani şi dacă are domiciliul în străinătate sau părăseşte ţara pentru a
domicilia în străinătate.
Desfacerea adopţiunii
Copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, pierde cetăţenia română
pe data desfacerii acesteia, dacă minorul domiciliază în străinătate sau
dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate.
Persoana care a pierdut cetăţenia română o poate redobândi prin
efectul repatrierii, dacă îşi exprimă dorinţa în acest sens.
Redobândirea cetăţeniei de către unul dintre soţi nu are nici o
consecinţa asupra cetăţeniei celuilalt soţ.
Cetăţenia română se poate acorda cetăţeanului străin sau persoanei
fără cetăţenie care:
a. s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României,
sau, deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază pe
teritoriul statului român de cel puţin 7ani sau, în cazul în care
este căsătorit cu un cetăţean român, de cel puţin 5 ani;
b. dovedeşte prin atitudinea şi comportarea sa ataşament faţă de
statul şi poporul român;
c. a împlinit vârsta de 18 ani;
d. are asigurate mijloace legale de existenţă;
e. este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în
ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn
de a fi cetăţean român;
f. cunoaşte limba română în suficientă măsură pentru a se
integra în viaţa socială.
Cetăţenia română se poate acorda şi persoanei care a avut această
cetăţenie şi care cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în
străinătate, dacă a împlinit vârsta de 18 ani, şi dovedeşte prin comportarea
şi atitudinea sa, ataşament faţă de statul şi poporul român şi dacă este
cunoscută ca având o bună purtare şi nu a fost condamnată în ţară sau în
străinătate pentru o infracţiune care o face nedemnă de a fi cetăţean
român.
Persoana majoră care redobândeşte cetăţenia română prin
repatriere, precum şi soţul acesteia, căruia cetăţenia i s-a acordat la
cerere, depune în termen de 6 luni în faţa autorităţilor române competente,
jurământul de credinţă faţă de ţară.
Acelaşi jurământ este prestat şi de cetăţeanul străin şi apatridul
cărora li s-a acordat cetăţenia română la cerere. În aceste cazuri, calitatea
de cetăţean român se dobândeşte pe data prestării jurământului.

5. Pierderea cetăţeniei

Retragerea cetăţeniei

Cetăţenia română se poate retrage persoanei care:


• aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care
vatămă interesele statului român sau lezează interesele
României;
• aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat
cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în
stare de război;
• a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase.
Potrivit Legii cetăţeniei române, retragerea acesteia nu produce
efecte asupra cetăţeniei soţului sau copiilor persoanei căreia i s-a retras
cetăţenia.

Aprobarea renunţării la cetăţenie

Legea prevede că se poate aproba renunţarea la cetăţenia română


persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani şi care:
• nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală sau nu are de
exercitat o pedeapsă penală;
• nu este urmărită pentru debite de către stat, persoane fizice sau
juridice din ţară, sau având astfel de debite, le achită ori
prezintă garanţii corespunzătoare achitării lor.
Pierderea cetăţeniei prin aprobarea renunţării nu produce efecte
juridice asupra cetăţeniei soţului sau copiilor minori, dar în cazul în care
ambii părinţi obţin aprobarea renunţării la cetăţenia română, iar copilul
minor se află împreună cu ei în străinătate sau părăseşte împreună cu ei
ţara, acesta pierde cetăţenia română odată cu părinţii săi, iar dacă ei au
pierdut cetăţenia română la date diferite, minorul va pierde cetăţenia
română pe ultima dintre aceste date.
Copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăseşte ţara
după ce ambii părinţi au pierdut cetăţenia română, pierde cetăţenia română
pe data plecării sale din ţară. Există şi alte cazuri de pierdere a cetăţeniei.
Copilul minor, cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, poate
pierde cetăţenia română dacă înfietorii solicită aceasta în mod expres, iar
legea străină prevede dobândirea cetăţeniei înfietorului de către cel
adoptat.
În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiunii, copilul care nu
a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată
cetăţenia română.
Pierde cetăţenia română copilul găsit pe teritoriul României dacă,
până la împlinirea vârstei de 18 ani, i s-a stabilit filiaţia faţă de ambii
părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni străini.
Cetăţenia română se pierde şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit
numai faţă de un părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând
necunoscut.

6. Dovada cetăţeniei române

Se face, potrivit legii cetăţeniei române, cu buletinul de identitate,


cu paşaportul sau cu certificatul constatator al acordării cetăţeniei
române.
Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedeşte cu
certificatul său de naştere, însoţit de B.I. sau paşaportul oricăruia dintre
părinţii săi.
În cazul în care copilul este înscris în B.I. sau în paşaportul unuia
dintre părinţi, dovada cetăţeniei se face cu oricare dintre aceste acte.
Dovada cetăţeniei copiilor găsiţi se face, până la vârsta de 14 ani,
cu certificatul de naştere.

Cetăţenia europeană

Cetăţenia europeană a fost definită prin Tratatul asupra Uniunii


Europene semnat în 1992 la Maastricht, reprezentând o inovaţie
conceptuală majoră a acestui tratat. Incluzând drepturi, obligaţii şi
participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează consolidarea
imaginii şi a identităţii UE şi implicarea mai profundă a cetăţenilor în
procesul de integrare europeană.
Tratatul de constituire a UE stipulează (la art. 17) că este cetăţean
al UE orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele membre,
conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia UE vine în
completarea cetăţeniei naţionale (ea se suprapune, fără a se substitui,
cetăţeniei naţionale), făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile
cetăţenilor UE pe teritoriul statului membru în care locuieşte (şi nu numai
în ţara din care provine, aşa cum se întâmpla înainte).
Rezultă de aici, două aspecte:
• este, mai întâi necesar ca o persoană să aibă cetăţenia unui
stat membru pentru a putea beneficia de cetăţenia Uniunii;
• cetăţenia Uniunii va completa şi se va adăuga la drepturile
conferite de cetăţenia statală.
Cetăţenia oferă drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează
protecţia intereselor acestora, cum ar fi:
- Dreptul la libera circulaţie, dreptul la sejur, de stabilire, dreptul la
muncă şi la studiu în celelalte state membre ale UE;
- Dreptul de vot şi dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul
European şi la alegerile locale în statul de rezidenţă, în aceleaţi
condiţii, cu cetăţenii statului respectiv;
- Dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ (stat care nu este
membru al UE) de protecţie consulară din partea autorităţilor
diplomatice ale unui stat membru, în cazul în care ţara din care
provine nu are reprezentanţă diplomatică ori consulară în statul terţ
respectiv;
- Dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European;
- Dreptul de a apela la Ombudsman pentru examinarea cazurilor de
administrare defectuoasă din partea instituţiilor şi organismelor
comunitare.
Comisia Europeană, având rolul de a supraveghea respectarea
tratatelor, supraveghează aplicarea prevederilor legate de cetăţenia
europeană şi elaborează rapoarte periodice asupra progreselor realizate şi
asupra dificultăţilor întâmpinate.