Poveste si adevar in

legenda sirenelor
Trimite pe email
Mihaela Stanescu | 05.19.2009 | Vizualizri: 20910
75 Comentarii

Poveste si adevar in legenda sirenelor

sirene, homer, odiseea, lamantin,+ZOOM

Galerie foto (13)

In Antichitate si Evul mediu, cand cunostintele de zoologie erau departe de a fi atat
de exacte ca in prezent, existau nenumarate legende despre animale fabuloase. Ne
uimeste sa aflam, azi, cat de convinsi erau stramosii nostri de existenta unor astfel
de creaturi. Sirenele, calugarii de mare, unicornul, dragonii, basiliscul si alte
asemenea fiinte inflacarau imaginatia oamenilor din acele vremuri, iar asa-numitele
bestiarii medievale carti cuprinzand descrieri si reprezentari ale animalelor sunt
pline de imagini, desenate cu multa fantezie, ale acestor vietuitoare extraordinare.
Pentru multe dintre ele au fost propuse, mai apoi, explicatii stiintifice. Astfel, vestitul
monstru marin Kraken, din legendele nordice, este considerat a fi un calmar urias din
genul Architeutis (la Smithsonian Museum, din Washington, SUA, se afla un exemplar
de cca. 10 metri lungime). Dar sirenele ce puteau fi?

"Intai si-ntai sosi-vei la sirene/ Acelea care-ademenesc pe oameni"

(Homer, Odiseea; trad. G. Murnu)
Poetul antic Homer, in poemul Odiseea care istoriseste calatoria lui Ulise, dupa
razboiul troian, inapoi spre insula-i natala, Ithaca, pomeneste de aceste femei ale
marii, care traiau pe o insula si ademeneau, cu glasurile lor, calatorii care-si
gaseau apoi moartea pe insula fermecata. Ulise si ceilalti navigatori de pe corabie
au scapat cu viata urmand sfatul vrajitoarei Circe: Ulise a fost legat zdravan de
catarg, pentru a nu putea parasi corabia, iar tovarasii sai si-au astupat urechile cu
ceara, ca sa nu auda cantecul vrajit. Nu stim exact cum aratau aceste sirene in
viziunea lui Homer; se pare, ca pentru grecii antici, sirenele erau niste femei cu
coada de pasare!

In schimb, doua mii de ani mai tarziu, in Evul Mediu, toata lumea stia ca
sirenele sunt niste femei cu coada de peste si glas ademenitor, pe cat de
frumoase, pe atat de primejdioase. (Dar nu era ceva nou: credinte despre fapturi
jumatate om-jumatate peste existau si cu cinci milenii I. Hr. Babilonienii credeau intrun zeu cu coada de peste, numit Oannes, iar mitologia greaca e plina de zeitati
marine cu cozi de peste.)

Chiar si in secolul al XIX-lea, oamenii inca mai credeau in existenta

sirenelor. La balciuri, prin circuri, erau expuse asa-numite sirene niste falsuri
dibaci alcatuite, din parti provenind de la animale diferite, de pilda capete si
trunchiuri de maimuta la care erau atasate cozi de peste. Alteori, pesti precum
pisicile ori vulpile de mare erau prelucrati astfel incat sa arate ca niste mumii ale
unor fapturi ciudate, ce corespundeau reprezentarilor din imaginarul colectiv cu
privire la sirene.

Totusi, pornind de la ideea ca, intr-o legenda, ceva-ceva tot trebuie sa fie adevarat,
multi s-au straduit sa descopere samburele de adevar din legenda sirenelor.
Cel mai logic a fost sa se presupuna ca acei calatori care povesteau despre sirene
vazusera cine stie ce animal ciudat, necunoscut europenilor, avand o oarecare
aparenta de faptura feminina, iar imaginatia povestitorilor, dorinta lor de a-si ului
ascultatorii si inevitabila distorsionare a informatiei trecute din gura in gura facusera
restul. Dar ce animal putea fi acela? Pai, cel mai probabil, chiar o sirena. Numai ca
zoologii de azi inteleg prin sirene altceva decat calatorii din Evul Mediu.
E vorba despre sirenieni, un grup de mamifere acvatice care cuprinde azi
numai patru specii,impartite in doua familii: Trichechidae sau Manatidae (cu trei

specii - posibil patru, dar inca nu e stabilit cu precizie - numite lamantini, care traiesc
in ape dulci) si Dugongidae, care mai cuprinde, in ziua de azi, doar o singura specie:
dugongul sau vaca de mare (Dugong dugon), o specie marina. O alta specie inrudita
cu dugongul, numita vaca de mare a lui Steller, a disparut in urma cu cca. 200 de ani,
exterminata de om.
Sirenienii provin din mamifere terestre care, in urma cu milioane de ani, au
patruns in mediul acvatic, dobandind treptat adaptari specifice. Isi duc viata
in apele putin adanci din apropierea coastelor oceanice si in estuarele unor fluvii, in
rauri si lacuri mari. Se hranesc exclusiv cu plante, avand in ecosistemele acvatice un
rol echivalent cu cel al erbivorelor mari in ecosistemele terestre.

Sirenele marii
Dugongul, extrem de interesant pentru zoologi de vreme ce e singurul
mamifer erbivor marin, nu are, din nefericire, o relatie prea pasnica cu oamenii;
timp de secole, acestia l-au vanat intens pentru carne si grasime. Iata un scenariu
propus de zoologi pentru a explica originea mitului sirenelor: aceste animale
(dugongii) obisnuiesc sa se hraneasca sub apa, rontaind plante acvatice.
Cand sunt deranjate de apropierea unor intrusi, se ridica la suprafata,
scotand din apa capul si partea superioara a trunchiului, cu tulpinile
plantelor acvatice atarnandu-le pe cap ca niste plete. Probabil, asa se explica
faptul ca in multe versiuni a ale legendelor despre oameni ai marii se spune ca
acestia au parul verde. Femelele au mamelele situate in regiunea toracica, asa ca,
aproape de pieptul mamelor, pot fi zariti uneori niste pui cea mai elocventa imagine
care evoca feminitatea. Adaugati la asta faptul ca, pe vremea aceea, calatoriile pe
mare puteau dura saptamani sau luni in sir...

Dupa un atat de lung rastimp de singuratate, nu-i de mirare ca bietii marinari vedeau
sau isi imaginau aceste fapturi greoaie ca pe niste femei ale apelor. (Parca si
auzi comentariile pe care le faceau, in vreme ce se uitau, de pe puntea vasului ori de
pe mal, la ciudatele sirene grasane care se balaceau la mica departare de ei!) Iar
cum, la intoarcerea pa uscat, aceste povesti istorisite, pesemne, in special la
carciuma - treceau din gura-n gura, fiecare le inflorea la randul lui, insistand asupra
laturii spectaculoase, adaugand amanunte senzationale menite sa-i lase pe
ascultatori cu gura cascata si uite asa, de la niste mamifere acvatice greoaie
si cu ierburi ude pe cap, se ajungea la niste frumoase si ispititoare femei
ale apelor. Era ca si cum ar fi jucat telefonul fara fir timp de mai multi ani si mai
multe generatii.

Ce se intampla azi cu aceste sirene marine? Ca multe dintre animalele care s-au
ciocnit cu oamenii si civilizatia lor, nu o duc foarte bine. Odinioara, dugongii
populau aproape toate apele de coasta din Oceanul Indian, din Marea Rosie
pana in estul Africii. Azi, populatiile s-au redus mult: habitatele preferate ale
dugongilor (ape putin adanci, bogate in plante marine) au fost afectate de poluare;
animalele au fost mult vanate pentru carne si grasime (si, dupa anumite opinii, inca
mai sunt, in India si Sri Lanka), fiind o prada usoara pentru vanatori din pricina vitezei
mici si a rezistentei scazute la efort. In plus, nasc doar cate un pui, odata la cativa
ani, avand asadar un ritm de inmultire lent. Mai pot fi vazute grupuri de dugongi
in apele Australiei (unde sunt protejati), in Marea Rosie, in stramtoarea ce
desparte India de Sri Lanka dar sunt putini si, in continuare, ameninatati.

Lectiile trecutului
Cea mai apropiata ruda a dugongului a cazut deja victima omului. Vaca de
mare a alui Steller (Hydrodamalis gigas), o specie de mari dimensiuni (ajungea
la 8 metri lungime si aproape 6 tone greutate, de trei ori mai mari decat un dugong)

era un animal care, ca si dugongul, era adaptat vietii in apele putin adanci din
preajma coastelor. Fosilele gasite arata ca, in urma cu 100.000 de ani, specia era
raspandita in nordul Pacificului, din Japonia pana in California