Sunteți pe pagina 1din 86

1

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI


FACULTATEA DE ECONOMIE

DREPT COMERCIAL
NOTE DE CURS
2

Capitolul I. Noţiuni de drept comercial


Secţiunea I. Aspecte generale
1. Noţiune, obiect, definiţie, caractere
2. Caracteristici
3. Obiectul dreptului comercial
Secţiunea a II-a. Faptele de comerţ
Secţiunea a III-a. Comercianţii
Secţiunea a IV-a. Fondul de comerţ – patrimoniul comercianţilor
Secţiunea a V-a. Titlurile comerciale de valoare
1. Noţiune şi caracteristici
2. Clasificarea titlurilor comerciale de valoare
3. Cambia, biletul la ordin şi cecul

Capitolul II. Consideraţii generale privitoare la contractul civil şi comercial


1. Noţiunea de contract
2. Principiul libertăţii de voinţă
3. Clasificarea contractelor
4. Condiţiile încheierii contractelor
5. Contracte translative de proprietate
6. Contracte de intermediere
7. Contracte prin care se realizează administrarea şl conservarea bunurilor
8. Alte contracte civile
9. Contracte de finanţare a operaţiunilor bancare
10. Contracte de concesiune

Capitolul III. Societăţile comerciale


1. Aspecte generale
2. Noţiune, caracteristici
3. Formele societăţilor comerciale
4. Norme comune privind constituirea societăţilor comerciale
5. Organele de conducere şi control
6. Modificarea actului constitutiv
7. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale
3

CAPITOLUL I

NOŢIUNI DE DREPT COMERCIAL

Secţiunea I
ASPECTE GENERALE

1. Noţiune, obiect, definiţie, caractere

Denumirea de „drept comercial” conturează ideea că este vorba de un ansamblu de


norme juridice privind comerţul.
Definiţie: Dreptul comercial reglementează activităţile de producere şi circulaţie
(distribuţie) a mărfurilor, executarea de lucrări şi prestarea de servicii.
Dreptul comercial s-a desprins din dreptul civil, între cele două ramuri de drept
continuând încă să existe suficiente puncte de legătură, ce fac, deseori, dificilă delimitarea dintre
ele. De altfel, acolo unde legea nu prevede, se apelează la dreptul civil, care constituie dreptul
comun în materie. În acest sens, art. 1 Cod comercial prevede: „În comerţ se aplică legea de faţă.
Unde ea nu dispune, se aplică Codul civil”.
Evoluţie istorică
În România în 1887 a fost adoptat Codul comercial român, care, cu numeroase
modificări, este şi azi în vigoare. Acesta a fost inspirat din Codul comercial italian de la 1882.

2. Caracteristicile dreptului comercial

- frecvenţa şi rapiditatea tranzacţiilor comerciale care presupun reguli simple, lipsite de


formalism;
- creditul care implică pentru protecţia sa reguli specifice (falimentul);
- promptitudine în executarea obligaţiilor;
- dinamismul actelor juridice;
- o intervenţie limitată a statului.

3. Obiectul dreptului comercial

Din punct de vedere obiectiv:


- se ocupă cu acele activităţi umane calificate de art. 3 Cod comercial ca fapte de
comerţ, prin natura lor.
Din punct de vedere subiectiv:
- se ocupă cu actele juridice îndeplinite de comercianţi.
În acest sens, art. 4 Cod comercial prevede că „se socotesc fapte de comerţ, în afara
celor obiective prevăzute de art. 3, toate celelalte obligaţii şi contracte ale unui comerciant, dacă
nu sunt de natură civilă sau dacă din însuşi acel act nu rezultă contrariul” (printre excepţii se
numără, de pildă: testamentul, adopţia).
4

Secţiunea a II-a
FAPTELE DE COMERŢ

1. Noţiunea de fapte de comerţ

Faptele de comerţ (noţiune oarecum sinonimă cu cea de acte de comerţ) sunt actele
juridice, faptele juridice şi operaţiunile economice prin care se realizează producerea de mărfuri,
executarea de lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în circulaţia mărfurilor, cu scopul
de a obţine profit.

2. Clasificarea faptelor de comerţ

Pornind de la reglementarea din Codul comercial, acestea pot fi împărţite în trei


categorii:
A. Faptele de comerţ obiective – sunt actele juridice şi operaţiunile enumerate
enunţiativ (şi nu limitativ) în art. 3 Cod comercial.
Acestea, la rândul lor, sunt de trei tipuri:
1) operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie (de pildă: vânzarea-cumpărarea
comercială, operaţiunile de bancă şi schimb valutar);
2) operaţiunile care se referă la organizarea şi desfăşurarea activităţii de producţie,
adică întreprinderile.
Întreprinderea este o organizare autonomă a unei activităţi cu ajutorul factorilor de
producţie (resurse ale naturii, capital şi muncă), în vederea obţinerii unui profit.
Exemple de întreprinderi (activităţi de producţie): fabricile, manufacturile (rol esenţial-
munca manuală), imprimeriile, spectacolele publice, editurile, agenţiile sau oficiile de afaceri,
transportul de călători, de mărfuri; asigurările.
3) operaţiunile conexe (accesorii) – cele aflate în strânsă legătură cu cele de la punctele
1 şi 2.
Exemple: - contractele de report asupra obligaţiunilor de stat sau a altor titluri de
credit care circulă în comerţ;
- cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor
comerciale;
- operaţiunile de mijlocire (intermediere) în afaceri;
- operaţiunile cu cambii, cecuri, cont curent, bilete la ordin;
- operaţiunile privitoare la navigaţie;
- contractul de consignaţie, de mandat, de comision.
B. Faptele de comerţ subiective
Art. 4. Cod comercial instituie o prezumţie de comercialitate pentru toate activităţile
desfăşurate de un comerciant. Cu alte cuvinte, pe lângă faptele de comerţ obiective enumerate de
art. 3 Cod comercial, sunt considerate ca fapte de comerţ şi alte operaţiuni ori acte juridice
efectuate de un comerciant.
De la această regulă există două excepţii:
a) când actul încheiat de comerciant are evident caracter civil (exemplu: testamentul,
adopţia etc.);
b) când caracterul civil (necomercial) rezultă din însuşi actul săvârşit de comerciant
(de pildă: un comerciant cumpără bunuri sau împrumută o sumă de bani pentru uzul său personal
sau al familiei şi nu în scopul derulării comerţului pe care-l practică).
5

C. Fapte de comerţ mixte (sau unilaterale)


Sunt acele acte juridice sau operaţiuni care sunt fapte de comerţ numai pentru una din
părţi. Potrivit art. 56 Cod comercial, „dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi
contractanţii sunt supuşi cât priveşte acest act, legii comerciale”. Această regulă derivă din
raţionamentul că fiind vorba de un act juridic unic, acesta nu poate fi suspus concomitent atât
regulilor civile, cât şi celor comerciale.
De pildă: potrivit art. 5 Cod comercial, nu este faptă de comerţ vânzarea produselor pe
care proprietarul sau cultivatorul le are sau le deţine pe pământul său. Dacă se vinde unui
comerciant, vânzarea constituie pentru comerciant act comercial, iar pentru agricultor act civil.
Există fapte de comerţ bilaterale când ambele părţi sunt comercianţi, sau pentru ambele actul
juridic are caracter comercial.
Excepţii de la regula stabilită de art. 56 Cod comercial:
a) ea nu se extinde şi în ceea ce priveşte persoana părţilor contractante; cu alte
cuvinte, deşi actul juridic (operaţiunea) va fi guvernată de regulile comerciale, persoana ce nu
este comerciant (de pildă agricultorul) nu va deveni comerciant şi nu va avea obligaţia să ţină
registrele comerciale ori să se înregistreze la Oficiul Registrului Comerţului;
b) atunci când legea comercială exclude expres de la aplicare anumite reguli
comerciale pentru necomercianţi. De pildă: potrivit art. 42 Cod comercial, toţi codebitorii din
operaţiunile comerciale sunt ţinuţi să răspundă solidar; această regulă nu se aplică însă
necomercianţilor pentru acele operaţiuni care, în ceea ce îi priveşte, nu sunt fapte de comerţ.

Secţiunea a III-a
COMERCIANŢII

1. Noţiunea de comerciant

Potrivit Codului comercial român, subiecte ale raporturilor comerciale pot fi atât
comercianţii, cât şi necomercianţii.
Dacă săvârşirea faptelor de comerţ (menţionate la art. 3 Cod comercial) are un caracter
obişnuit, profesional, repetat, persoana în cauză devine comerciant (conform art. 7 Cod
comercial). Odată dobândiră calitatea de comerciant, toate acele şi operaţiunile efectuate de
această persoană sunt prezumate a fi comerciale (art. 4 Cod comercial).
Dacă însă efectuarea de fapte de comerţ obiective (dintre cele de la art. 3) de către o
persoană are caracter accidental, raportul juridic care se naşte este supus legilor comerciale, dar
persoana care le-a făcut păstrează calitatea de necomerciant (art. 9 Cod com.). În acest sens
elocvente sunt dispoziţiile art. 56 Cod comercial.
Cu toate că subiecte ale raporturilor juridice comerciale pot fi atât comercianţii, cât şi
necomercianţii, totuşi, în principal, activitatea comercială se realizează de către comercianţi.
Definiţie: În lumina dispoziţiilor art. 7 Cod comercial, am putea defini comerciantul ca
fiind orice persoană – fizică sau juridică – care desfăşoară o activitate comercială, adică
săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter profesional.

2. Elemente caracteristice comercianţilor

1. Legea instituie anumite obligaţii profesionale pentru comercianţi (de pildă: obligaţia
de a cere înmatricularea în registrul comerţului, de a solicita înscrierea în acelaşi registru a
anumitor operaţiuni, de a ţine anumite registre comerciale, de contabilitate etc.) – art. 22 Cod
comercial.
6

2. Legea instituie o prezumţie de comercialitate, în sensul că toate activităţile


desfăşurate de un comerciant sunt presupuse a fi fapte de comerţ.
3. Numai comercianţii, în cazul încetării plăţilor pentru datoriile lor comerciale, pot fi
supuşi procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului.
4. Comercianţii sunt supuşi impozitului pe profit.
5. Actele comerciale încheiate de comercianţi sunt supuse unor reguli speciale (de
pildă: a) conform art. 42 Cod comercial, în obligaţiile comerciale codebitorii sunt prezumaţi că s-
au obligat în solidar; b) conform art. 43 Cod comercial datoriile comerciale în bani produc
dobânzi de drept, din ziua când devin exigibile; c) conform art. 44 Cod comercial, în obligaţiile
comerciale, judecătorul nu poate acorda un termen de graţie; d) conform art. 46 Cod comercial,
dovada drepturilor rezultând din actele comerciale se poate face cu orice mijloace de probă
admise de lege, ceea ce în dreptul civil nu e posibil întotdeauna).

3. Categoriile de comercianţi

Potrivit art. 7 Cod comercial, comercianţii pot fi: 1) comercianţi individuali (persoane
fizice) şi 2) comercianţi colectivi (persoane juridice).
A. Comercianţii persoane fizice
Persoanele fizice au calitatea de comerciant dacă săvârşesc fapte de comerţ cu caracter
profesional. Ele au calitatea de comerciant atât în ipoteza când săvârşesc acte de comerţ cu
caracter profesional în mod independent, cât şi atunci când realizează această activitate în cadrul
unei asociaţii familiale. Dispoziţiile legale aplicabile în materie sunt cele prevăzute de „Legea
300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară
activităţi economice în mod independent”.
B. Comercianţii persoane juridice sunt:
1) societăţile comerciale (a se vedea Legea 31/1990 privind societăţile comerciale);
2) regiile autonome ce au luat fiinţă prin reorganizarea unităţilor economice de stat în
temeiul Legii 15/1990;
3) organizaţiile cooperatiste;
4) micii comercianţi (art. 34 Cod comercial exonerează pe micii comercianţi –
respectiv, comercianţii ce fac „micul trafic ambulant”, cei al căror comerţ nu iese
din cercul unei profesiuni manuale – de a ţine registrele comerciale).
C.Delimitarea calităţii de comerciant de alte profesiuni îndeplinite de persoanele
fizice
Nu sunt comercianţi: a) meseriaşii; b) persoanele care exercită profesiuni liberale
(medicii, avocaţii, notarii publici, arhitecţii); c) agricultorii.

Secţiunea a IV-a
FONDUL DE COMERŢ

1. Noţiunea fondului de comerţ

Desfăşurarea unei activităţi comerciale impune existenţa şi folosirea unor instrumente


de lucru adecvate. Acestea pot fi, în funcţie de obiectul comerţului, bunuri precum: localul,
mobilier, mărfuri, instalaţii, brevete de invenţii etc. Toate aceste bunuri destinate realizării
activităţii comerciale formează fondul de comerţ.
Din cele arătate mai sus au rezultat elementele caracteristice ale fondului de comerţ.
În primul rând, fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri. Aceste bunuri sunt
bunuri mobile sau imobile. Între bunurile mobile, unele sunt corporale, altele sunt incorporale.
7

În al doilea rând, acest ansamblu de bunuri este afectat de către comerciant


desfăşurării unei activităţi comerciale.
În al treilea rând, scopul urmărit de comerciant este atragerea clientelei şi, implicit,
obţinerea de profit din activitatea desfăşurată.
Deci, fondul de comerţ poate fi definit ca un ansamblu de bunuri mobile şi imobile,
corporale şi incorporale, pe care un comerciant le afectează desfăşurării unei activităţi
comerciale, în scopul atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit.
Noţiunea fondului de comerţ trebuie delimitată de alte noţiuni. Avem în vedere
delimitarea faţă de noţiunea de patrimoniu şi cea de întreprindere.
a) Fondul de comerţ şi patrimoniul. Noţiunea de fond de comerţ este distinctă faţă de
noţiunea de patrimoniu. Spre deosebire de fondul de comerţ, care este un ansamblu de bunuri
mobile şi imobile, corporale sau incorporale, afectate de comerciant desfăşurării unei activităţi
comerciale, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor comerciantului, care au o
valoare economică. Aceasta înseamnă că fondul de comerţ nu cuprinde creanţele şi datoriile
comerciantului, cu toate că ele fac parte din patrimoniul acestuia.
Trebuie arătat că, în doctrină, fondul de comerţ mai este desemnat şi cu denumirea de
patrimoniu comercial. Noţiunea de patrimoniu comercial are o accepţiune exclusiv economică;
ea se referă la bunurile destinate desfăşurării activităţii comerciale. Această noţiune nu poate
avea nici o semnificaţie juridică, deoarece în sistemul nostru de drept o persoană nu poate avea
două patrimonii, unul civil şi altul comercial, ci un singur patrimoniu. Potrivit art. 1718 C. civ.,
oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale,
mobile şi imobile, prezente şi viitoare.
În cazul unei societăţi comerciale, întrucât este subiect de drept, ea are un patrimoniu
distinct de patrimoniile asociaţilor. Dar, nici în acest caz, fondul de comerţ al societăţii nu se
confundă cu patrimoniul acesteia.
b) Fondul de comerţ şi întreprinderea. Dificultăţi mai mari există în delimitarea
noţiunii de fond de comerţ de noţiunea de întreprindere.
Într-o opinie se consideră că există o echivalenţă între fondul de comerţ şi întreprindere.
Ele ar fi două feţe ale aceleiaşi instituţii; fondul de comerţ este considerat în forma sa statică, pe
când întreprinderea este fondul de comerţ în stare dinamică de funcţionare.
Într-o altă opinie, la care ne raliem, noţiunile de fond de comerţ şi întreprindere sunt
noţiuni distincte.
Fondul de comerţ este ansamblul bunurilor pe care comerciantul le afectează prin
voinţa sa exercitării comerţului.
Întreprinderea este o organizare sistematică de către comerciant a factorilor de
producţie, între care se află şi bunurile afectate desfăşurării activităţii comerciale. Dar
organizarea priveşte nu numai aceste bunuri, ci şi capitalul şi munca. Deci, întreprinderea
înglobează şi elemente care nu fac parte din fondul de comerţ.
Caracteristicile fondului de comerţ:
- este un bun unitar;
- este un bun mobil;
- este un bun mobil incorporal.

2. Elementele fondului de comerţ

Fondul de comerţ cuprinde acele bunuri pe care le reclamă desfăşurarea activităţii


comerciale avute în vedere de către comerciant. Deci, fondul de comerţ nu are o compoziţie
unitară, ci una variată în funcţie de specificul activităţii comerciantului.
Totodată, compoziţia fondului de comerţ nu este fixă, ci variabilă; elementele fondului
de comerţ se pot modifica, în funcţie de nevoile comerţului, însă fondul de comerţ continuă să
subziste.
8

Oricare ar fi obiectul activităţii comerciale, în general, fondul de comerţ cuprinde două


categorii de bunuri: incorporale şi corporale. Fiecare categorie subsumează anumite bunuri care
au un regim juridic propriu.
Elementele incorporale ale fondului de comerţ
În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ sunt cuprinse drepturile
care privesc: firma, emblema, clientela şi vadul comercial, brevetele de invenţii, mărcile şi
indicaţiile geografice, dreptul de autor etc.
Aceste drepturi, denumite şi drepturi privative, conferă comerciantului dreptul exclusiv
de a le exploata în folosul său, în condiţiile stabilite de lege.
Firma sau firma comercială este un element de individualizare a comerciantului în
câmpul activităţii comerciale. Ea constă în numele său, după caz, denumirea sub care un
comerciant este înmatriculat în registrul comerţului, îşi exercită comerţul şi sub care semnează.
Folosirea unei firme care ar avea drept consecinţă producerea unei confuzii cu firma
folosită legitim de alt comerciant constituie obiectul infracţiunii de concurenţă neloială şi se
sancţionează în condiţiile art. 5 din Legea nr. 11/1991.
Emblema, ca şi firma, este un atribut de identificare în activitatea comercială.
Potrivit art. 30 alin. 2 din Legea nr. 26/1990, emblema este semnul sau denumirea care
deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen.
Trebuie arătat că, spre deosebire de firmă, care este un element obligatoriu pentru
individualizarea comerciantului, emblema are un caracter facultativ.
Conţinutul emblemei poate fi, aşa cum prevede legea, un semn sau o denumire. Semnul
poate fi o figură grafică având orice obiect: un utilaj, o figură geometrică, un animal etc. El nu
poate consta în reproducerea obiectului unei activităţi comune.
Denumirea poate fi fantezistă sau un nume propriu. Ea nu poate fi o denumire generică,
fără nici un fel de specificitate.
Clientela şi vadul comercial. Clientela are un rol important pentru activitatea unui
comerciant; ea determină, prin număr, calitate şi frecvenţă, situaţia economică a comerciantului,
succesul ori insuccesul acestuia. De aceea, clientela apare ca un element indispensabil al
fondului de comerţ, iar după unii autori, chiar principalul element al fondului de comerţ.
Clientela este definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod
obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia, pentru procurarea unor
mărfuri şi servicii. Deşi este o masă de persoane neorganizată şi variabilă, clientela constituie o
valoare economică.
Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial, care este definit ca o
aptitudine a fondului de comerţ de a atrage publicul. Această potenţialitate a fondului de comerţ
este rezultatul unor factori multipli care se particularizează în activitatea fiecărui comerciant.
Asemenea factori sunt: locul unde se află amplasat localul, calitatea mărfurilor şi serviciilor
oferite clienţilor, preţurile practicate de comerciant, comportarea personalului comerciantului în
raporturile cu clienţii, abilitatea în realizarea reclamei comerciale, influenţa modei etc.
Prin natura sa vadul comercial nu este un element distinct al fondului de comerţ, ci
numai împreună cu clientela.
Drepturile de proprietate industrială. Fondul de comerţ poate cuprinde şi anumite
drepturi de proprietate industrială.
În doctrină, obiectele dreptului de proprietate industrială se împart în două categorii.
Din categoria creaţiilor noi fac parte: invenţiile, know-how-ul, desenele şi modelele industriale.
În categoria semnelor noi intră mărcile şi indicaţiile geografice.
Drepturile asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate prin brevetul de invenţie,
eliberat de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
Mărcile sunt semne distinctive folosite de agenţii economici pentru a deosebi
produsele, lucrările şi serviciile lor de cele identice sau similare ale altor agenţi economici.
9

Drepturile de autor. Fondul de comerţ poate să cuprindă şi anumite drepturi de autor


rezultate din creaţia ştiinţifică, literară şi artistică.
Titularul fondului de comerţ, în calitate de dobânditor al drepturilor patrimoniale de
autor, are dreptul de reproducere şi difuzare, de reprezentare sau folosire, în alt mod a operei şi,
în consecinţă, dreptul la foloasele patrimoniale corespunzătoare.
Regimul creanţelor şi datoriilor. Creanţele şi datoriile comerciantului nu fac parte din
fondul de comerţ. Concluzia se bazează pe faptul că fondul de comerţ, deşi cuprinde un
ansamblu de elemente corporale şi incorporale, totuşi, el nu constituie o universalitate juridică,
un patrimoniu în sens juridic.
Întrucât creanţele şi datoriile nu sunt cuprinse în fondul de comerţ, ele nu se transmit
dobânditorului în cazul înstrăinării fondului de comerţ. Se admite, totuşi, că anumite drepturi şi
obligaţii izvorâte din contractele de muncă,contractele de furnitură (apă, gaz, electricitate, telefon
etc.) se transmit dobânditorului, dacă aceste contracte nu au fost reziliate.
Elementele corporale ale fondului de comerţ
Din categoria elementelor corporale sau materiale fac parte bunurile imobile şi bunurile
mobile corporale.
Bunuri imobile. În activitatea sa, comerciantul se serveşte şi de anumite bunuri imobile.
Acestea pot fi imobile prin natura lor (de exemplu, clădirea în care se desfăşoară comerţul) sau
imobile prin destinaţie (de exemplu, instalaţii, utilaje, maşini etc.).
Referitor la natura juridică a actelor privind bunurile imobile cuprinse în fondul de
comerţ, se impune o precizare. Potrivit Codului comercial, actele de vânzare-cumpărare privind
bunurile imobile sunt de natură civilă şi nu comercială. Majoritatea autorilor şi jurisprudenţa au
decis, însă, că atunci când bunurile imobile constituie elemente ale fondului de comerţ,
contopindu-se în masa fondului, actele de vânzare-cumpărare r eferitoare la bunurile imobile
sunt acte de comerţ.
Bunurile mobile corporale. Fondul de comerţ cuprinde şi bunurile mobile corporale
cum sunt: materiile prime, materialele etc., destinate a fi prelucrate, precum şi produsele
(mărfurile) rezultate din activitatea comercială.
Întrucât fondul de comerţ este o universalitate şi, deci, cuprinde toate bunurile afectate
activităţii comerciale, mărfurile trebuie considerate ca elemente ale fondului de comerţ. În
consecinţă, actele juridice privind fondul de comerţ privesc şi mărfurile, afară de stipulaţiune
contrară.

Secţiunea a V-a
TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE

1. Noţiunea şi caracteristicile titlurilor comerciale de valoare

Diversitatea bunurilor care fac obiectul circulaţiei (bunuri mobile, imobile, corporale şi
incorporale) determină o varietate a formelor juridice prin care se realizează circulaţia. O formă
juridică modernă a circulaţiei bunurilor o constituie circulaţia înscrisurilor (titlurilor) care
încorporează anumite valori patrimoniale. Aceste valori circulă prin transmiterea înscrisurilor
(titlurilor) care le reprezintă: de exemplu, acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile pe acţiuni,
cambia, cecul, conosamentul etc.
Pentru desemnarea titlurilor care încorporează anumite valori patrimoniale este folosită
noţiunea generică de „titluri de credit” sau „titluri de valoare”. Având în vedere că unele dintre
aceste titluri nu implică o creditare, este mai corectă folosirea, ca noţiune de gen, a denumirii de
titluri comerciale de valoare.
10

În lumina celor arătate, titlul comercial de valoare poate fi definit ca un înscris denumit
şi titlu în temeiul căruia posesorul său legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată,
dreptul arătat în înscris.
Caracteristicile titlului comercial de valoare
Titlul comercial de valoare are următoarele caracteristici:
a) înscrisul are caracter constitutiv; dreptul este încorporat în titlu şi, în consecinţă,
dreptul poate fi exercitat numai în temeiul înscrisului. Cu alte cuvinte, înscrisul este constitutiv
de drepturi, iar dreptul încorporat în titlu nu există fără înscrisul respectiv;
b) înscrisul are caracter formal; el trebuie să îmbrace forma determinată de lege şi să
cuprindă elementele care îi sunt proprii.
Numai prin respectarea strictă a condiţiilor de formă cerute de lege, înscrisul este
valabil şi produce efecte.
c) înscrisul are caracter literal, în sensul că întinderea şi natura dreptului, ca şi
obligaţia corelativă dreptului, sunt determinate exclusiv de menţiunile cuprinse în înscris. În
consecinţă, elementele înscrisului nu pot fi nici completate şi nici interpretate cu ajutorul altor
înscrisuri ori a unor împrejurări de fapt. Excluderea oricăror dovezi extrinseci este o consecinţă a
caracterului formal al înscrisului;
d) înscrisul conferă un drept autonom. Caracterul autonom al dreptului trebuie înţeles
într-un dublu sens. În primul rând, dreptul şi obligaţia corelativă născute din titlu sunt
independente faţă de actul juridic din care decurg (raportul juridic fundamental); de exemplu, un
contract de vânzare-cumpărare. Deci, posesorul legitim al titlului îşi exercită dreptul şi emitentul
titlului execută obligaţia în temeiul titlului, iar nu în baza raportului juridic care a ocazionat
emiterea titlului. În al doilea rând, în cazul transmiterii titlului, dobânditorul va deveni titularul
unui drept propriu, care este un drept nou, originar, iar nu un drept derivat din cel al
transmiţătorului. Deci, dobânditorul are un drept autonom, adică un drept care este independent
faţă de dreptul transmiţătorului.

2. Clasificarea titlurilor comerciale de valoare

Criterii de clasificare
Titlurile comerciale de valoare se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii: după
conţinutul lor, după modul în care circulă şi în funcţie de cauza lor.
Cu ajutorul clasificărilor se poate determina regimul juridic al diferitelor categorii de
titluri de valoare.
Clasificarea titlurilor de valoare după conţinutul lor
După conţinutul lor, titlurile comerciale de valoare se clasifică în trei categorii: efectele
de comerţ, valorile mobiliare şi titlurile reprezentative ale mărfurilor.
a) Efectele de comerţ. Acestea sunt înscrisuri care dau posesorilor legitimi dreptul la
plata unei sume de bani. Intră în această categorie: cambia, biletul la ordin şi cecul.
Cambia este un înscris prin care o persoană dă dispoziţie altei persoane să plătească o
sumă de bani, la scadenţă, unei a treia persoane sau la ordinul acesteia.
Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană se obligă să plătească o sumă de
bani la scadenţă altei persoane sau la ordinul acesteia.
Cecul este un înscris prin care o persoană dă ordin unei bănci la care are un disponibil
să plătească o sumă de bani unei persoane sau la ordinul acesteia.
Întrucât efectele de comerţ sunt înscrisuri care exprimă în monedă valoarea pe care o
încorporează, ele îndeplinesc funcţia de numerar, de instrument de plată. De aceea, efectele de
comerţ sunt denumite figurativ şi „moneda comercianţilor”.
Efectele de comerţ sunt şi titluri de credit; ele dau dreptul titularului de a încasa suma
arătată în înscris, iar până la scadenţă debitorul beneficiază de credit.
11

Datorită posibilităţii transmiterii lor, prin mijloacele dreptului comercial, efectele de


comerţ sunt calificate ca titluri negociabile.
De remarcat că cecul este un mijloc de plată şi mai puţin un instrument de credit. Cu
toate acestea, datorită faptului că îi sunt aplicabile unele reguli proprii titlurilor de credit, cecul
este enumerat şi el în categoria titlurilor de credit.
b) Valorile mobiliare. Acestea sunt înscrisuri care atribuie titularilor anumite drepturi
complexe, patrimoniale şi personal nepatrimoniale. Fac parte din această categorie acţiunile şi
obligaţiunile emise de societăţile comerciale.
Acţiunile sunt titluri reprezentative ale contribuţiei asociaţilor, constituind fracţiuni ale
capitalului social, care conferă posesorilor calitatea de acţionar. Aceste înscrisuri dau titularului
anumite drepturi: dreptul la dividende, dreptul la vot în adunarea generală, dreptul la restituirea
valorii nominale, în caz de dizolvare şi lichidare a societăţii etc.
Acţiunile sunt titluri de credit negociabile, care circulă în condiţiile legii.
Obligaţiunile sunt înscrisuri emise de o societate comercială în schimbul sumelor de
bani împrumutate, care încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti
dobânzile aferente.
Titularii înscrisurilor sunt creditori ai societăţii şi, în această calitate, au dreptul la
restituirea sumei datorate, la scadenţă, şi la plata dobânzilor cuvenite. Obligaţiunile sunt şi ele
titluri de credit negociabile, care circulă în condiţiile legii.
c) Titlurile reprezentative ale mărfurilor. Acestea sunt înscrisuri care conferă un drept
real (de proprietate sau de garanţie) asupra unor mărfuri aflate în depozit în docuri, antrepozite
etc. sau încărcate pe nave, pentru a fi transportate. Posesorul titlului este titularul dreptului real
asupra mărfurilor şi, în consecinţă, dispune de ele. Din această categorie fac parte: conosamentul,
recipisa de depozit şi warantul.
Conosamentul este înscrisul eliberat de comandantul sau armatorul navei cu care se
transportă mărfurile, care atestă încărcarea mărfurilor pentru a fi transportate. Posesorul legitim
al înscrisului este considerat proprietarul mărfurilor.
Recipisa de depozit este un înscris care conferă titularului dreptul de proprietate asupra
mărfurilor depozitate în magazii specializate (docuri, antrepozite etc.).
Warantul este înscrisul care conferă calitatea de titular al unui drept de garanţie reală
mobiliară asupra mărfurilor depozitate.
Aceste înscrisuri poartă denumirea de titluri reprezentative ale mărfurilor, deoarece ele
înlocuiesc mărfurile şi pot circula în locul acestora, în condiţiile legii.
Clasificarea titlurilor de valoare după modul în care circulă
După modul în care circulă, titlurile comerciale de valoare se împart în trei categorii:
titluri nominative, titluri la ordin şi titluri la purtător.
a) Titlurile nominative. Sunt titluri nominative acele înscrisuri care individualizează pe
titularul dreptului prin arătarea numelui acestuia.
Determinarea persoanei care este titulara dreptului în chiar titlu, permite identificarea
fără nici un fel de dubii a celui îndreptăţit să exercite în mod legitim dreptul care decurge din
titlu.
Potrivit legii, titlul nominativ se poate transmite prin cesiune. Aceasta se efectuează
prin înscrierea unei menţiuni pe titlu şi predarea titlului către cesionar. Deci, pentru această
cesiune nu sunt necesare formalităţile impuse pentru cesiunea reglementată de dreptul comun.
În privinţa transmiterii acţiunilor nominative, legea instituie formalităţi speciale.
Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative se transmite prin declaraţia făcută în registrul
acţionarilor emitentului, subscrisă de cedent şi de cesionar sau de mandatarii lor, şi prin
menţiunea făcută pe acţiune.
b) Titlurile la ordin. Sunt titluri la ordin acele înscrisuri care cuprind drepturi care pot fi
exercitate numai de o persoană determinată (primul beneficiar) sau de o altă persoană căreia i-au
12

fost transmise aceste drepturi printr-o formalitate numită gir. Dobânditorul exercită drepturile „la
ordinul” beneficiarului.
Operaţiunea girului, prin care se realizează transmiterea titlului, constă într-o menţiune
translativă de drepturi făcută de posesorul titlului, în chiar titlu, cu precizarea numelui
dobânditorului.
c) Titlurile la purtător. Sunt titluri la purtător înscrisurile care încorporează anumite
drepturi, fără să determine persoana titularului drepturilor. În consecinţă, titularul drepturilor
menţionate în înscris este posesorul legitim al înscrisului.
Transmiterea titlurilor la purtător se realizează prin simple remitere materială a
înscrisurilor.
Clasificarea titlurilor comerciale de valoare în funcţie de cauza lor
După cum cauza obligaţiei este sau nu menţionată în înscris, titlurile comerciale de
valoare se împart în două categorii: titluri cauzale şi titluri abstracte.
a) Titlurile cauzale. Sunt titluri cauzale înscrisurile care menţionează cauza obligaţiei
(causa debendi). Fac parte din această categorie, de exemplu: acţiunile societăţilor comerciale,
conosamentele etc.
Pentru aceste titluri, cauza constituie un element intern al obligaţiei. În consecinţă,
pentru exercitarea dreptului de către titular este necesară menţiunea expresă a cauzei obligaţiei.
b) Titlurile abstracte. Sunt considerate titluri abstracte înscrisurile care încorporează
obligaţia şi dreptul corelativ, fără a menţiona cauza obligaţiei. Intră în această categorie: cambia,
biletul la ordin etc.
În cazul acestor titluri, cauza obligaţiei este un element extern şi, în consecinţă, ea nu
are nici o influenţă asupa titlului.
Titlurile comerciale de valoare şi titlurile de legitimare
În activitatea comercială sunt folosite unele înscrisuri care împrumută anumite
caracteristici ale titlurilor de valoare, fără a fi veritabile titluri comerciale de valoare. De aceea,
ele sunt denumite titluri de valoare improprii. Sunt avute în vedere: biletele de călătorie cu
mijloacele de transport (tren, autobuz etc.), biletele de loterie, biletele pentru staţiunea de odihnă,
biletele de intrare la teatru etc.
Aceste înscrisuri probează existenţa unor raporturi juridice şi servesc pentru legitimarea
dreptului posesorului. Drept urmare, posesorul titlului este considerat legitimat să primească
prestaţia.
În doctrină se arată că aceste titluri nu încorporează drepturi, aşa cum este cazul
titlurilor de credit. De aceea, ele sunt considerate contrasemne de legitimare.

3. Cambia, biletul la ordin şi cecul

3.1. Cambia
Noţiunea cambiei
Legea nr. 58/1934 – asupra cambiei si biletului la ordin, cu modificarile si completarile
ulterioare, nu dă o definiţie a cambiei. Ea cuprinde însă anumite dispoziţii privind cuprinsul
cambiei pe baza cărora se poate defini acest titlu de credit.
Cambia este un înscris prin care o persoană, denumită trăgător sau emitent, dă
dispoziţie altei persoane, numită tras, să plătească la scadenţă o sumă de bani unei a treia
persoane numită beneficiar, sau la ordinul acesteia.
Subiectele raporturilor juridice cambiale
Aşa cum rezultă din definiţie, cambia implică participarea a trei persoane:
a) trăgătorul (emitentul) este persoana care emite titlul; el dă dispoziţia să se plătească
o sumă de bani. Prin semnătura sa, trăgătorul îşi asumă obligaţia de a face să se plătească suma
de bani beneficiarului de către tras. Emitentul înscrisului poartă denumirea de trăgător, deoarece
„trage” titlul asupra debitorului care este obligat să efectueze plata;
13

b) trasul este persoana căreia i se adresează dispoziţia (ordinul) de a plăti o sumă de


bani;
c) beneficiarul este persoana căreia sau la ordinul căreia urmează să se facă plata de
către tras.
Mecanismul juridic al cambiei
Înţelegerea mecanismului juridic al cambiei presupune răspunsuri la trei întrebări. Cum
se explică dreptul trăgătorului de a da dispoziţie trasului să facă o plată? De ce trasul trebuie să
execute această dispoziţie? În ce temei beneficiarul primeşte plata?
În mod obişnuit, emiterea unei cambii are la bază existenţa unor raporturi juridice
anterioare între persoanele în cauză, care au ca izvor anumite acte juridice. În temeiul acestor
raporturi juridice, denumite raporturi fundamentale, fiecare persoană are calitatea de creditor sau
debitor în raporturile juridice la care participă. Prin emiterea cambiei şi efectuarea plăţii se
execută obligaţiile din raporturile juridice preexistente.
De exemplu: comerciantul A vinde comerciantului B o cantitate de marfă la preţul de
1000 lei, plătibil la 60 de zile de la primirea mărfii. Deci, cumpărătorul B datorează vânzătorului
A preţul mărfii de 1000 lei, care va fi plătit la termenul convenit. În acelaşi timp, comerciantul A
datorează la rându-i, faţă de comerciantul C, la acelaşi termen, suma de 1000 lei dintr-un
contract de împrumut.
În situaţia dată, pentru simplificarea operaţiilor de plată a sumelor de bani datorate,
comerciantul A va trage o cambie asupra comerciantului B în favoarea comerciantului C. Deci,
fiind creditor al preţului, comerciantul A (trăgător) va da o dispoziţie comerciantului B (tras),
care este debitor al preţului, să plătească la scadenţă suma de 1000 lei direct comerciantului C
(beneficiar), care este creditorul comerciantului A din contractul de împrumut. Prin plata la
scadenţă a sumei de 1000 lei, făcută de către comerciantul B (trasul) către comerciantul C
(beneficiar) se stinge, atât obligaţia comerciantului B faţă de comerciantul A (din contractul de
vânzare-cumpărare), cât şi obligaţia comerciantului A faţă de comerciantul C (din contractul de
împrumut).
Cum se poate observa, în situaţia arătată, în loc să plătească în numerar datoria sa din
contractul de împrumut, comerciantul A îi remite comerciantului C cambia trasă asupra
comerciantului B, urmând ca, la scadenţă, posesorul cambiei să încaseze suma de 1000 de la
comerciantul B.
În doctrină, creanţa trăgătorului faţă de tras, care justifică emiterea cambiei, este
denumită proviziune sau acoperirea cambiei, iar creanţa beneficiarului faţă de trăgător se
numeşte valoarea furnizată.
Trebuie arătat că rolul cambiei nu se reduce la operaţiunile de plată menţionate.
Beneficiarul cambiei (în exemplul dat, comerciantul C), fiind creditor al sumei
menţionate în cambie, până la scadenţă, va putea folosi cambia pentru a-şi achita la rândul său o
datorie faţă de un creditor (de exemplu, comerciantul D). Aceste lucru se realizează prin
transmiterea cambiei printr-o operaţiune numită gir. Operaţiunea girului constă în dispoziţia pe
care beneficiarul o dă trasului de a plăti suma menţionată în cambie persoanei indicate de
beneficiar. La rândul său, dobânditorul cambiei (giratar) poate transmite cambia, prin gir, altui
comerciant (E), iar acesta, mai departe, comerciantului F etc.
Dacă beneficiarul cambiei sau dobânditorul ei prin gir (giratarul) are nevoie de bani în
numerar, înainte de scadenţă, poate remite cambia unei bănci, care va achita imediat suma
menţionată în cambie. Această operaţie se face prin gir şi se numeşte operaţie de scont. Întrucât
cambia nu a ajuns la scadenţă, banca va reţine o sumă care reprezintă echivalentul dobânzilor pe
timpul rămas până la scadenţă.
În încheierea celor arătate, se impune o precizare. Raporturile juridice care preexistă
cambiei (raporturile fundamentale) explică şi justifică emiterea cambiei. Dar, odată emisă
cambia, ea trebuie privită prin ea însăşi, ca un titlu de sine-stătător. Totodată operaţiile privind
cambia fac abstracţie de existenţa raporturilor fundamentale. Aceste operaţii sunt guvernate de
14

reguli speciale, care sunt diferite de regulile care reglementează raporturile fundamentale.
Regulile speciale privind crearea raporturilor juridice cambiale, circulaţia, garantarea şi plata
cambiei sunt cuprinse în Legea nr. 58/1934.
Trebuie observat însă că emiterea cambiei nu duce la stingerea raporturilor juridice
fundamentale. Aceste raporturi juridice subzistă, afară de cazul când părţile au convenit o
novaţie, adică stingerea obligaţiei vechi din raportul fundamental şi înlocuirea ei cu o obligaţie
nouă, rezultată din raportul cambial (art. 64 din Legea nr. 58/1934).
Funcţiile cambiei
Cambia are trei funcţii:
- de instrument de credit;
- de instrument de plată
- de instrument de schimb valutar.

3.2. Biletul la ordin


Biletul la ordin este un titlu comercial de valoare asemănător cambiei. De aceea,
reglementarea sa se află în aceeaşi lege care reglementează cambia, adică „Legea nr. 58/1934
asupra cambiei şi biletului la ordin”.
Deşi se aseamănă, între cele două titluri există şi anumite deosebiri. Aspectele
particulare ale biletului la ordin sunt reglementate în Titlul II al legii (art. 104-107).
Pornind de la asemănările şi deosebirile care există între aceste titluri de valoare, art.
106 din lege stabileşte principiul potrivit căruia dispoziţiile referitoare la cambie sunt aplicabile
şi biletului la ordin, în măsura în care nu sunt incompatibile cu natura acestui titlu.
Noţiune
Legea nu dă o definiţie a biletului la ordin. Ea cuprinde însă anumite dispoziţii pe baza
cărora se poate formula o definiţie.
Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, numită emitent ori subscriitor, se
obligă să plătească o sumă de bani la scadenţă unei alte persoane numită beneficiar, sau la
ordinul acesteia.
Cum se poate observa, spre deosebire de cambie, care implică raporturi juridice între
trei persoane (trăgător, tras şi beneficiar), biletul la ordin presupune raporturi juridice numai între
două persoane: emitentul (subscriitorul) şi beneficiarul.
Biletul la ordin se aseamănă cu o recunoaştere de datorie de către debitor, faţă de
creditorul său.
Emitentul are calitatea de debitor: prin emiterea titlului, el se obligă să plătească o sumă
de bani la scadenţă.
Beneficiarul are calitatea de creditor; el este îndreptăţit să primească plata ori plata se
face la ordinul său.
Emiterea biletului la ordin este determinată, ca şi în cazul cambiei, de existenţa între
părţi a unui raport juridic (raportul fundamental).
Specificul raporturilor juridice care se nasc din emiterea biletului la ordin determină şi
particularităţile acestui titlu de credit.
Caracterele biletului la ordin
Fiind un titlu comercial de valoare, biletul la ordin este un titlu de credit, la ordin,
formal şi complet, care încorporează o obligaţie abstractă, autonomă şi necondiţionată, de plată a
unei sume de bani de către semnatarii săi, ţinuţi solidar pentru executarea obligaţiei.

3.3.Cecul
În mod obişnuit, cecul este considerat ca făcând parte din categoria titlurilor de credit,
alături de cambie şi biletul la ordin. În realitate, cecul are numai funcţia de instrument de plată,
fiind lipsit de funcţia de instrument de credit. Includerea cecului în categoria titlurilor de credit
15

se explică prin aceea că unele principii care guvernează cambia şi biletul la ordin sunt aplicate şi
cecului.
Ca instrument de plată, cecul creează posibilitatea unei persoane, care are la o bancă
anumite fonduri, de a efectua plăţi prin intermediul acestei bănci. Prin folosirea cecului,
plătitorul evită plăţile în numerar. Beneficiarul cecului poate să încaseze suma de bani
menţionată în titlu, de la banca desemnată, sau să gireze titlul pentru plata datoriilor sale.
Ca şi cambia şi biletul la ordin, cecul a făcut obiectul unei legi uniforme adoptată de
Conferinţa de la Geneva din 1931. România nu a aderat nici la această convenţie, deşi principiile
ei se află la baza reglementării noastre privind cecul. Într-adevăr, Legea nr. 59/1934 asupra
cecului cuprinde regulile adoptate prin convenţie, cu unele completări inspirate de legea italiană
a cecului.
Noţiune
Legea nr. 59/1934 nu dă o definiţie a cecului. Ea reglementează însă elementele
cecului, care pot sta la baza unei definiţii (art. 1 din lege).
Cecul este un înscris prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin unei bănci la
care are un disponibil bănesc, numită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani
altei persoane, numită beneficiar.
Din definiţie rezultă că cecul implică, la fel ca şi cambia, trei persoane: trăgătorul,
trasul şi beneficiarul.
De remarcat că în calitate de tras poate fi desemnată numai o societatea bancară. Legea
prevede însă că cecul tras şi plătibil în străinătate este valabil ca cec, chiar dacă trasul nu este o
societate bancară (art. 3 din lege).
Caracterele cecului
Cecul este un titlu la ordin, complet şi formal. El încorporează o obligaţie abstractă de a
plăti necondiţionat „la vedere”(imediat) o sumă de bani menţionată în titlu.
Premisele emiterii cecului
Emiterea cecului implică existenţa unor premise juridice. Potrivit legii, cecul nu poate
fi emis decât dacă trăgătorul are un disponibil la tras, iar între trăgător şi tras există o convenţie
privind emiterea de cecuri (art. 3 alin. 2 din lege).
Existenţa disponibilului la bancă. Trăgătorul poate emite cecul numai dacă are la bancă
(tras) un disponibil bănesc pentru efectuarea plăţii de către bancă. Acest disponibil (fonduri
băneşti) poartă denumirea de provizion sau acoperire. El poate fi un depozit bancar al
trăgătorului ori o deschidere de credit în favoarea acestuia.
Disponibilul trebuie să existe prealabil emiterii titlului şi să aibă cel puţin valoarea
cecului. Potrivit legii, disponibilul trebuie să reprezinte o sumă de bani lichidă, certă şi exigibilă
asupra căreia trăgătorul are dreptul să dispună prin cec (art. 3 alin. 2 din lege).
Emiterea cecului fără acoperire constituie infracţiune şi se sancţionează în condiţiile art.
84 pct. 2 din lege.
Existenţa convenţiei privind emiterea cecurilor. Dreptul trăgătorului de a emite cecuri
are ca temei convenţia încheiată între client şi bancă. Această convenţie reprezintă raportul
fundamental care explică şi justifică emiterea titlului de către trăgător.
Prin convenţie, banca autorizează pe client (trăgător) să tragă asupra ei cecuri,
obligându-se să efectueze din disponibil plăţile, la ordinul trăgătorului.
Convenţia poate fi expresă sau tacită. Ea poate constitui o clauză a contractului privind
serviciul de casă pentru client sau a unui credit în numerar acordat de bancă.
Emiterea de cecuri fără autorizarea băncii reprezintă infracţiune şi se sancţionează în
condiţiile legii (art. 84 pct. 1).
16

CAPITOLUL II

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVITOARE LA CONTRACTUL CIVIL ŞI


COMERCIAL

1. Noţiunea de contract

Importanţa contractelor
Contractul este principalul izvor de obligaţii civile şi comerciale.
Contractul a apărut ca o necesitate într-un anumit stadiu de dezvoltare a societăţii, spre
a înlocui formele arhaice şi greoaie de schimb, dintre şi din colectivităţile primitive. Producţia
simplă de mărfuri şi banii au impus apariţia contractelor.
Prin contract se înfăptuiesc cele două componente ale vieţii economice: producţia şi
circulaţia mărfurilor prin intermediul banilor.
Ca instituţie juridică, contractul a cunoscut o evoluţie paralelă cu aceea a dreptului de
proprietate. În economia de piaţă capitalistă contractul reprezintă un instrument care asigură
libera concurenţă, dezvoltă iniţiativa privată, permite diversificarea raporturilor economice şi
financiare.
Prin urmare, contractul este cel mai important şi eficient act juridic pentru desfăşurarea
activităţii economico-sociale, indispensabil omului şi colectivităţii, atât în practica civilă cât şi în
cea comercială.
Noţiunea de contract
Contractul este un acord între două sau mai multe persoane fizice sau juridice stabilit
cu scopul de a crea, modifica sau stinge un raport juridic.
În terminologia Codului civil român, ca şi în vorbirea curentă, termenii de contract şi
convenţie sunt folosiţi ca sinonime.
Acordul de voinţe este elementul esenţial al contractului, prin aceasta înţelegându-se
întâlnirea concordată a două sau mai multe voinţe individuale. Intenţia părţilor care contractează
este de a crea un act care să producă efecte juridice.

2. Principiul libertăţii de voinţă

Libertatea de a contracta
Potrivit Codului civil, persoanele fizice sau juridice au dreptul să încheie contracte în
mod liber. Se consacră astfel principiul libertăţii contractuale.
Sintetic, principiul libertăţii contractuale poate fi concentrat în câteva idei:
fundamentul forţei obligatorii a contractelor este voinţa părţilor; părtile sunt libere să stabilească
conţinutul şi forma contractului; contractul este obligatoriu pentru părţi şi considerat „legea
părţilor”; efectele acordului de voinţă nu se extind asupra terţilor deoarece aceştia nu au
participat la constituirea raportului juridic.
Forţa obligatorie a contractului
Principiul libertăţii contractuale se completează cu principiul forţei obligatorii a
contractului (art. 969 C. civ.). Puterea contractului în raporturile dintre părţi, odată încheiat, este
asimilată cu forţa juridică a legii. Libertatea contractuală se prelungeşte astfel dincolo de
momentul încheierii contractului, în domeniul executării contractului şi, în general, în domeniul
existenţei contractului.
17

3. Clasificarea contractelor

Relaţiile interumane dau naştere unei diversităţi de contracte care se grupează după
diferite criterii. Operaţiunea clasificării are utilitate practică deoarece înlesneşte activitatea
concretă de aplicare a regimului juridic adecvat unui anumit raport juridic.
Unele clasificări ale contractelor sunt consacrate expres de textele Codului civil, altele
rezultă implicit din acest act normativ, iar unele sunt realizate de către doctrina juridică de drept
civil. Doctrina dreptului comercial cunoaşte şi ea unele criterii de clasificare a contractelor.
Clasificările contractelor nu se exclud una pe alta, un contract poate fi încadrat în mai
multe clasificări:
a) Clasificarea contractelor după modul de formare
După acest criteriu, contractele se împart în contracte consensuale, solemne (formale) şi
reale.
Contractele consensuale constituie regula generală, pentru formarea lor fiind suficient
simplul acord de voinţă al părţilor contractante.
Contractele reale şi cele solemne constituie excepţii.
În contractele solemne, consimţământul părţilor trebuie să fie manifestat într-o anumită
formă prevăzută de lege. Ea constă, de regulă, în redactarea unui înscris autentificat. Forma este
cerută fie pentru încheierea şi existenţa contractului (de exemplu, vânzarea-cumpărarea
terenurilor), fie ca element probatoriu (de exemplu, contractul de asigurare).
Contractele reale sunt acele contracte care se încheie în mod valabil din momentul
remiterii materiale a bunului ce face obiectul contractului (depozitul, împrumutul etc.).
b) Clasificarea contractelor după conţinutul lor
În funcţie de conţinutul lor, contractele se pot clasifica în contracte bilaterale sau
sinalagmatice şi contracte unilaterale.
Contractele bilaterale se caracterizează prin reciprocitatea obligaţiilor ce intră în
sarcina ambelor părţi. Între prestaţiile părţilor există o interdependenţă, obligaţia uneia dintre
părţi este cauza obligaţiei celeilalte părţi (vânzarea-cumpărarea, schimbul etc.).
În cazul contractelor unilaterale există obligaţia doar pentru o singură parte (de
exemplu, contractul de depozit cu titlu gratuit). Contractele unilaterale nu se confundă cu actele
juridice unilaterale. Contractele, chiar unilaterale, exprimă voinţa ambelor părţi, pe când actul
juridic unilateral exprimă voinţa unei singure persoane (de exemplu, oferta de a contracta).
Cu privire la interesul clasificării sunt de menţionat, mai ales, aspectele referitoare la
dovada contractelor şi la efectele acestora. Atunci când proba contractului se face prin înscris sub
semnătură privată, la contractul bilateral se aplică formalitatea multiplului exemplar, iar
contractului unilateral, care conţine obligaţia de plată a unei sume de bani, se încheie un singur
exemplar.
c) Clasificarea contractelor după interesul urmărit de părţi
În funcţie de interesul (scopul) urmărit de părţi, contractul se clasifică în două categorii:
contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit.
Atunci când părţile urmăresc o reciprocitate de prestaţie, un avantaj material, contractul
este cu titlu oneros: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de transport etc. Dimpotrivă,
dacă contractul procură un avantaj material celeilalte părti, fără un contraechivalent, este cu titlu
gratuit: donaţia. Unele contracte pot fi numai oneroase: vânzarea-cumpărarea (gratuită devine
donaţie), schimbul; altele pot fi numai gratuite: împrumutul de folosinţă (dacă devine oneros este
un alt contract de închiriere) etc. Există contracte care pot fi atât oneroase cât şi gratuite:
depozitul, mandatul etc.
d) Clasificarea contractelor după durata de executare
După criteriul menţionat, contractele se împart în contracte cu executare imediată şi cu
executare succesivă. Spre deosebire de contractele cu executare imediată, a căror îndeplinire se
18

produce într-un singur moment, contractele cu executare succesivă se execută treptat, în timp
(contractul de închiriere, de asigurare etc.). Este posibil ca, prin voinţa lor, părţile să convină ca
un contract, care în mod obişnuit se execută dintr-o dată, să capete o execuţie succesivă
(vânzarea-cumpărarea cu plata în rate). Numai în ipoteza contractelor cu executare succesivă se
poate pune problema unei suspendări a executării, din motive de forţă majoră, pe toată durata
imposibilităţii de executare.
e) Clasificarea contractelor după legătura dintre ele
După unele corelaţii existente între ele, contractele se împart în: contracte principale şi
accesorii.
Contractele principale au existenţă de sine stătătoare, pe când cele accesorii nu există
decât ca anexe ale acestora, fiind destinate să le asigure executarea (garanţia mobiliară, ipoteca,
cauţiunea). Stingerea obligaţiilor care formează obiectul contractului principal produce de drept
stingerea acelora care constituie obiectul contractului accesoriu.
f) Clasificarea contractelor după momentul când este apreciată existenţa şi întinderea
prestaţiilor
După criteriul menţionat contractele pot fi comutative şi aleatorii.
Contractul comutativ este acel contract în care existenţa şi întinderea prestaţiilor,
datorate de către părţi, sunt certe şi pot fi apreciate şi evaluate chiar în momentul încheierii
contractului.
La contractul aleatoriu existenţa şi întinderea prestaţiilor asumate de părţi sau de una
din ele depinde de un eveniment incert, ceea ce face ca la momentul perfectării contractului să nu
fie posibilă nici calcularea întinderii prestaţiilor, nici cunoaşterea cuantumului câştigului ori a
pierderii sau chiar dacă va exista un câştig sau pierdere (contractul de asigurare).
g) Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor.
Doctrina şi jurisprudenţa contemporană consideră că este necesar să se reţină şi o
clasificare după modul în care se exprimă voinţa părţilor: contracte negociabile, contracte de
adeziune şi contracte dirijate.
În cazul contractelor negociabile părţile, de comun acord, stabilesc conţinutul clauzelor
contractuale. Deşi au încă o pondere importantă, numărul lor s-a redus treptat.
În contractul de adeziune conţinutul este stabilit în mod unilateral, cealaltă parte poate
adera sau nu la contract (de exemplu, contractul de asigurare).
Majoritatea contractelor de adeziune sunt tipizate (contractul de transport de mărfuri,
contractul bancar etc.). Clauzele esenţiale sunt dinainte fixate, pe formulare imprimate, întocmite
de autoritatea respectivă. Astfel, contractele bancare sunt reglementate de Banca Naţională a
României.
Contractele dirijate sunt acele contracte care aduc atingere libertăţii de încheiere a
contractelor, prin interzicerea sau reglementarea unor clauze. Întâlnim asemenea situaţii în:
dreptul muncii prin fixarea duratei muncii, a unui salariu minim, a duratei concediului etc., în
scopul protecţiei salariaţilor; dreptul comercial prin fixarea unor clauze în contractele de
societate comercială.
Contractele impuse sau forţate sunt cele pe care legea le reglementează în cazuri limită.
Încheierea contractului este obligatorie, datorită monopolului pe care-l deţine una din părţi (de
exemplu, contractul de furnizare a energiei electrice). Încheierea contractetor de acest fel mai
este impusă şi de voinţa legiuitorului de a proteja interesele generale ale consumatorilor (de
exemplu, asigurarea obligatorie a unor bunuri).
h) Clasificarea contractelor după ramura de drept care le reglementează
După acest criteriu contractele pot fi civile, comerciale şi care aparţin altor ramuri de
drept. Separarea dintre dreptul contractelor civile şi dreptul contractelor comerciale s-a produs în
timp, urmare a unui proces de lungă durată. Finalitatea a fost desprinderea din trunchiul dreptului
civil a normelor care reglementează contractele comerciale. Dreptul civil a devenit un drept
privat comun, iar dreptul comercial, un drept special faţă de cel civil. Aceasta înseamnă că
19

legislaţia civilă a contractelor se aplică şi contractelor comerciale, în măsura în care legislaţia


comercială nu dispune altfel. Împletirea de norme juridice este efectul dispoziţiilor art. 1 C. com.
„în comerţ se aplică legea de faţă, unde nu dispune se aplică Codul civil”.
Dreptul contractelor comerciale înmănunchiază mai multe categorii de reguli: reguli
stabilite de teoria generală a contractelor civile; reguli particulare fiecărei categorii de contracte
civile din care derivă sau cu care se aseamănă; reguli speciale privitoare îa contractele
comerciale; reguli specifice fiecărui contract comercial. Astfel, de exemplu, contractului de
vânzare-cumpărare comercială îi sunt aplicabile normele Codului civil privind contractul în
general, normele aceluiaşi cod privind vânzarea-cumpărarea civilă, normele Codului comercial
privind vânzarea-cumpărarea comercială şi reguli comerciale speciale referitoare la anumite
vânzări (de exemplu, vânzarea la bursă sau vânzarea prin licitaţie).
Contractele civile sunt dominate de un putemic spirit moral: consensualismul,
executarea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate, respectarea drepturilor celorlalţi parteneri.
Acestui spirit moral i se alătură, în cazul contractelor comerciale, spiritul de afaceri: preocuparea
pentru eficienţă, libera concurenţă, repartizarea echilibrată a riscului contractual.
i) Clasificarea contractelor comerciale în funcţie de complexitatea şi structura lor
După acest criteriu contractele se împart în: unitare, atunci când implică, prin natura
lor, un singur acord de voinţă al părţilor (contractul de vânzare comercială, mandatul comercial
etc.); complexe, cu o structură plurivalentă, fiind cuprinse mai multe acorduri de voinţă şi care
sunt legate între ele printr-o finalitate economică comună (contractul de leasing, contractul de
factoring etc.).
j) Clasificarea contractelor comerciale în funcţie de durata pentru care au fost
încheiate
În raport cu acest criteriu contractele se pot clasifica în trei grupe: contracte de scurtă
durată care se încheie pentru operaţiuni ocazionale şi care se execută dintr-o dată sau a căror
executare nu depăşeşte un an; contracte de durată medie care se execută într-o perioadă de până
la cinci ani; contracte de lungă durată care se execută succesiv pe o perioadă mai mare de cinci
ani.

4. Condiţiile încheierii contractelor

Încheierea contractelor presupune să analizăm atât condiţiile esenţiale ale validării


contractelor, cât şi mecanismul realizării acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor
contractuale la încheierea contractelor.
4.1. Condiţiile validării contractelor
Codul civil arată că pentru validarea contractelor trebuie îndeplinite următoarele patru
condiţii: capacitatea părţilor; consimţământul valabil al părţii care se obligă; un obiect
determinat; o cauză licită.
Elementele sau condiţiile menţionate concretizează aptitudinea de a manifesta voinţa de
a contracta, de a obţine obligarea partenerului şi de a realiza un anumit scop.
Contractele solemne impun, pentru formarea lor valabilă, respectarea unor condiţii de
formă, adică redactarea unui act scris, iar contractele reale presupun remiterea materială a
lucrului.
4.1.1. Capacitatea părţilor de a contracta
Capacitatea părţilor de a contracta este o componentă a capacităţii civile generale a
persoanei fizice şi juridice.
a) Capacitatea contractuală a persoanei fizice. Această capacitate rezultă din
dispoziţiile generale privitoare la capacitatea civilă a persoanei fizice şi din dispoziţiile privitoare
la capacitatea de a contracta.
20

Capacitatea de a contracta se referă la ambele aspecte ale capacităţii civile: capacitatea


de folosinţă, ca premisă de a contracta şi capacitatea de exerciţiu, ca posibilitate efectivă de a
contracta.
Dispoziţiile art. 949 C. civ. arată că „poate contracta orice persoană ce nu este declarată
necapabilă de lege”. Prin urmare capacitatea contractuală este regula, iar incapacitatea excepţia.
Potrivit Codului civil, posedă capacitatea de a contracta în mod valabil orice persoană
care a împlinit vârsta de 18 ani, cu excepţia celor declarate prin lege incapabile.
Sunt lipsiţi de capacitate contractuală minorii sub 14 ani şi cei puşi sub interdicţie
judecătorească (bolnavii mintali). Minorii între 14 şi 18 ani au capacitate limitată. Astfel, minorii
care au împlinit 16 ani pot încheia contracte de muncă sau pot dobândi calitatea de membri ai
unei cooperative.
Incapabilii nu pot încheia personal contracte, ci numai prin reprezentanţi. Incapacitatea
este menită să ocrotească persoanele care nu au discernământ. Contractele încheiate prin
încălcarea normelor imperative sunt lovite de nulitate absolută.
Există şi incapacităţi speciale care se referă la persoanele care nu pot încheia anumite
contracte. Astfel, soţii nu au capacitatea juridică de a încheia între ei contractul de vânzare-
cumpărare.
b) Capacitatea contractuală a persoanei juridice. Această capacitate îmbracă şi ea
două aspecte: capacitatea de folosinţă, care începe la data înfiinţării şi încetează la data
desfiinţării persoanei juridice, şi capacitatea de exerciţiu, care se dobândeşte în momentul
alegerii organelor conducătoare.
Capacitatea contractuală a persoanelor juridice se manifestă conform cu principiul
specialităţii, adică fiecare persoană juridică în parte poate avea numai acele drepturi care
corespund scopului sau obiectului activităţii. Scopul este stabilit, după caz, prin lege, prin actul
de înfiinţare sau prin statut.
În cazul societăţilor comerciale, principiul specialităţii capacităţii de folosinţă este
raportat la operaţiile cerute pentru a duce la îndeplinire a obiectivelor societăţii.
Capacitatea societăţii comerciale de a încheia contracte comerciale în calitate de
comerciant, suferă o dublă restrângere: legală şi convenţională.
Restrângerea legală se realizează prin scopul pentru care se constituie orice societate
comercială şi prin legi speciale. Astfel, de exemplu societatea cu răspundere limitată nu poate
efectua operaţiuni bancare (art. 5 din Legea nr. 33/1991) iar societatea în nume colectiv şi în
comandită simplă nu pot efectua operaţiuni de asigurări şi reasigurări.
Restrângerea convenţională a capacităţii juridice decurge din conţinutul actului
constitutiv.
c) Aspecte specifice privind capacitatea părţilor în contractele comerciale. Calitatea de
parte în contractul comercial o pot avea atât comercianţii, cât şi necomercianţii.
Necomercianţii persoane fizice pot încheia, în calitate de consumatori, orice contract
comercial. Chiar şi minorii sub 14 ani pot încheia în mod valabil acele contracte care sunt uzuale
şi cotidiene (de exemplu, cumpărarea unui bilet de transport în comun). Minorii nu pot însă face
parte dintr-o societate comercială de persoane.
Necomercianţii, persoane fizice sau juridice, dacă săvârşesc acte de comerţ izolate nu
pot fi consideraţi comercianţi, dar operaţiunea „este supusă legilor şi jurisdicţiei comerciale” (art.
9 C. com.).
Comercianţii, persoane fizice sau juridice, pot fi, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr.
26/1990, părţi într-un contract comercial. „În sensul prezentei legi, comercianţii sunt persoane
fizice care exercită în mod obişnuit acte de comert, societăţile comerciale, regiile autonome şi
organizaţiile cooperatiste”.
Capacitatea este regula, dar sunt reglementate şi incapacităţi speciale, de exemplu,
funcţionarii publici şi comercianţii (după deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului) nu pot face acte de comerţ.
21

4.1.2. Consimţământul părţilor


Noţiune şi condiţii
Consimţământul este necesar la formarea tuturor contractelor. În lipsa lui contractul
este nul.
În teoria juridică consimţământul înseamnă mai întâi voinţa internă, individuală,
distinctă a fiecărei părţi de a contracta. În al doilea rând, reprezintă însăşi acordul de voinţă al
părţilor la formarea unui contract sau adeziune la propunerea de a contracta a celeilalte părţi.
La contractele negociate consimţământul este necesar şi pentru stabilirea conţinutului
acestora, iar dacă legea prevede o condiţie de formă, consimţământul intervine şi pentru
stabilirea formei contractelor.
La consimţământul prin adeziune este necesar ca acceptantul să fi aderat expres la
condiţiile generale de afaceri ale ofertantului şi să le fi cunoscut în momentul acceptării, chiar
dacă nu le-a putut negocia.
Manifestarea consimţământului presupune îndeplinirea mai multor condiţii: să provină
de la o persoană cu discernământ; să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie
declarat, exteriorizat, întrucât numai voinţa internă nu produce efecte juridice; să nu fie alterat de
vreun viciu.
Conform principiului consensualismului, manifestarea de voinţă nu este supusă unor
formalităţi. Această prevedere facilitează încheierea contractelor. Cea mai mare parte a
contractelor se încheie prin simplul acord de voinţă (verbal). Instanţele recunosc validitatea
contractelor încheiate prin consimţământul oral şi impun executarea lor. Părţile sunt libere să
convină ca exteriorizarea voinţei lor juridice să se facă prin consemnarea într-un înscris, dar
această împrejurare nu are semnificaţia unei condiţii de validitate a actului juridic respectiv, ci se
analizează doar ca un mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul contractuiui. Excepţie fac
contractele solemne şi contractele reale.
Viciile consimţământului
Pentru a fi valabil consimţământul trebuie să fie neviciat. Viciile consimţământului
sunt: eroarea, dolul şi violenţa.
Eroarea. Este definită ca o falsă reprezentare a realităţii, o părere greşită cu privire la
anumite împrejurări legate de încheierea contractelor. Se manifestă o opoziţie între scopul
urmărit şi rezultatul obţinut. Eroarea este considerată viciu de consimţământ când se referă la
următoarele aspecte: calităţile obiectului (o parte crede că va cumpăra un obiect de aur dar el este
de aramă); identitatea obiectului (o parte a voit să cumpere un cal de cursă şi i s-a oferit un cal
obişnuit); natura juridică a contractului (o parte crede că face o vânzare iar cealaltă parte este
convinsă că primeşte o donaţie). Eroarea determină nulitatea contractului, dacă este concludentă.
Eroarea nesemificativă nu are influenţă asupra validităţii contractului. De exemplu, se cumpără
un obiect crezându-se că altul, similar, s-a pierdut. Ulterior se găseşte obiectul. Situaţia nu duce
la anularea contractului de vânzare-cumpărare.
Eroarea poate avea drept consecinţă anularea contractului sau numai a clauzei accesorii
la care se referă.
Eroarea de drept nu este luată în considerare, ci numai cea de fapt. Astfel,
necunoaşterea legii nu poate constitui o apărare a unei persoane vinovate.
Dolul. Este o manoperă frauduloasă pentru a determina o persoană să contracteze. Fără
folosirea unor mijloace viclene persoana nu ar fi contractat. Dolul este, prin urmare, o eroare
provocată.
Promovarea unei erori fără rea-credinţă, din simplă neglijenţă, nu duce la realizarea
dolului, ci numai intenţia. De exemplu, disimularea de către un mecanic auto a calităţii
detestabile a automobilului, sub un strat gros de vopsea, constituie dol.
22

Mijloacele viclene folosite trebuie să prezinte o anumită gravitate şi să poată induce în


eroare partea cu care se contractează. Simpla exagerare a calităţilor mărfii sau a preţului scăzut
într-o economie de piaţă nu reprezintă dol.
Dolul se dovedeşte, nu se presupune (prezumă). El trebuie să emane de la cealaltă parte
contractantă ori de la mandatarul lui. De asemenea, trebuie să fie anterior încheierii contractului.
Dolul are ca efect atât anularea actului, cât şi acordarea de despăgubiri.
Violenţa. Constă în faptul că o persoană încheie un contract sub constrângere sau cu
ameninţarea unui rău însemnat şi imediat, de natură să-i provoace o temere. Răul poate viza:
integritatea fizică, morală sau patrimonială.
Violenţa presupune două condiţii: să fie determinantă pentru încheierea unui contract,
adică să aibă un anumit grad de intensitate care să inspire cu adevărat frică; să fie nelegitimă.
Spre deosebire de eroare şi dol, care împiedică voinţa de a se manifesta în cunoştinţă de
cauză, violenţa împiedică voinţa de a se manifesta în mod liber. Violenţa vizează voinţa, dar nu o
distruge. Exemplu de violenţă este constrângerea fizică şi morală a unui director pentru a semna
un act juridic în favoarea salariaţilor.
Presiunea conjuncturii economice nu este considerată violenţă, pentru că nu emană de
la o parte contractantă.
Efectul principal al violenţei, ca viciu de consimţământ, constă în nulitatea relativă a
contractului.
4.1.3. Obiectul contractului
Consimţământul părţilor de a contracta se referă la un anumit obiect. Potrivit art. 962 C.
civ., obiectul contractului „este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă”.
Obiectul contractului constă în prestaţiile pe care părţile contractante se obligă a le
îndeplini prin acordul lor de voinţă. Pot fi prestaţii: livrarea unui bun, efectuarea unui serviciu,
abţinerea de a face un anumit lucru etc.
Prestaţia la care se obligă debitorul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie
posibilă sub aspectul material şi juridic, să fie licită, adică permisă de lege şi executată în
conformitate cu ea; să reprezinte un fapt personal al aceluia care se obligă, pentru că nimeni nu
poate fi obligat prin voinţa altuia.
Obiectul unui contract, care este un bun material, trebuie să mai îndeplinească
următoarele condiţii: să fie deterrninat sau determinabil la încheierea contractului (determinat
prin datele de identificare, determinabil prin elementele cu ajutorul cărora va fi determinat în
viitor); să fie în circuitul civil sau comercial (bunurile proprietate publică sunt scoase din
circuitul civil sau comercial); bunul să existe în momentul încheierii contractului (bunurile
viitoare pot forma, uneori, obiectul contractului de vânzare-cumpărare, cum ar fi cazul vânzării
unei recolte ce urmează să fie strânsă).
În contractele comerciale părţile contractante trebuie să dea dovadă de reţinere în
prezentarea calităţilor prestaţiei. Orice falsă indicaţie poate justifica o acţiune pentru obţinerea de
daune-interese, de către victima erorii provocate în acest mod.
Determinarea prestaţiei este bine să fie efectuată cu maximă precizie, pentru a se evita
echivocul.
4.1.4. Cauza (scopul) contractului
Este o altă condiţie de validitate a contractului. Cauza este finalitatea, scopul urmărit de
o persoană prin încheierea contractului. Astfel, într-un contract de vânzare cauza obligaţiei
cumpărătorului este dobândirea bunului, iar cauza obligaţiei vânzătorului este obţinerea preţului.
Cauza se deosebeşte de motiv, care este un element subiectiv şi variabil de la om la om.
Cauza trebuie să fie licită, morală, reală, nesimulată. Dacă este ilicită, imorală,
simulată, falsă atunci contractul este sancţionat cu nulitate. Astfel, s-a considerat operantă
nulitatea pentru cauza ilicită a unui contract de vânzare-cumpărare de bunuri mobile, în măsura
în care o parte importantă din preţ constituie echivalentul renunţării la un proces penal dintre
23

părţi. De asemenea, este o cauză falsă dacă o întreprindere a încheiat un contract de asigurare,
ignorând că pentru acelaşi risc încheiase anterior o altă asigurare.

4.2. Antecontractul sau promisiunea de a contracta


Noţiune
Încheierea unui contract poate fi precedată de un acord prealabil al părţilor, prin care se
obligă să încheie în viitor contractul dorit. Un asemenea act juridic obligaţional, preliminar este
denumit antecontract, promisiune de a contracta, contract provizoriu, contract-cadru etc.
Antecontractul este un act juridic bilateral prin care părţile se obligă să încheie în viitor
un anumit contract, în conformitate cu prevederile legale şi voinţa părţilor.
Promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate elementele esenţiale ale convenţiei
proiectate. Dacă este o vânzare-cumpărare trebuie să conţină, neapărat, obiectul şi preţul.
Promisiunea este utilă când, de exemplu, părţile nu dispun de toate condiţiile pentru a realiza un
contract definitiv.
Antecontractul se deosebeşte de acordul de principiu, care este o convenţie prin care
părţile se obligă să negocieze ulterior un contract anumit, fără să precizeze elementele esenţiale
ale viitorului contract. De asemenea, el se distinge şi de oferta de a contracta. Dacă oferta este un
act unilateral, antecontractul este bilateral.
Consecinţele juridice ale antecontractului sunt următoarele: nu poate fi revocat de
promitent şi nu devine caduc prin decesul acestuia, întrucât obligaţiile, în principiu, trec asupra
moştenitorilor; nerespectarea promisiunii de a contracta antrenează răspunderea contractuală a
vinovatului.
4.3. Forma şi dovada contractului
Forma şi dovada exteriorizează acordul de voinţă al părţilor contractante. Ele sunt
cerinţe distincte: forma priveşte existenţa contractului iar dovada se referă la confirmarea
existenţei contractului.
La unele contracte forma include dovada, la altele sunt separate. De exemplu,
contractul sub formă verbală poate fi dovedit prin orice mijloc de probă: cu martori, prin
mărturisirea celui vinovat etc.
Contractele solemne pot fi dovedite numai prin înscris întocmit cu ocazia încheierii
acestora. Înscrisul constituie atât forma cât şi dovada contractului. Celelalte contracte,
nesolemne, pot fi întocmite fie verbal, fie printr-un înscris, după voinţa părţilor.
Dintre contractele pentru a căror încheiere valabilă este cerută forma solemnă,
menţionăm: contractul de vânzare a terenurilor, contractul de societate, contractul de transport
ş.a.
La alte contracte civile sau comerciale forma solemnă este cerută ca element de probă:
contractul de asigurare, contractul de expediţie, contractul de depozit valutar ş.a. Şi în aceste
cazuri, forma solemnă este obligatorie şi nu facultativă.
Avantajele încheierii contractelor comerciale prin forma înscrisurilor. Dreptul
comercial contemporan recomandă să fie încheiate în forma înscrisurilor contractele mai
importante şi complexe. Contractul verbal este considerat nesatisfăcător, mai ales între parteneri
care cooperează pentru prima oară. Înscrisurile contractuale voluntare prezintă avantajul că
încorporează cu mai multă exactitate voinţa părţilor. De asemenea, contractul scris constituie şi
cel mai sigur mijloc de probaţiune. Un înscris poate fi combătut numai printr-un înscris (nu şi cu
martori). De altfel, când Codul comercial cere proba prin înscris, proba testimonială (cu martori)
nu poate fi admisă decât în cazurile în care este admisă şi de Codul civil (art. 55 C. com.).
Încheierea contractului în formă autentică prezintă avantaje deduse şi din art. 66 din
Legea nr. 36/1995 privind activitatea notarilor publici, şi anume: contractele încheiate în formă
autentică reprezintă titluri executorii, putând fi învestite direct cu formulă executorie, fără a fi
necesară deschiderea unui proces pentru valorificarea drepturilor ce decurg din contract.
24

În cazul în care legea sau părţile prevăd condiţia formei scrise, modificările,
completările şi anexele la contract trebuie întocmite în aceeaşi formă.
Odată născut în mod valabil, contractul va avea în continuare o existenţă independentă.
Chiar dacă înscrisul este distrus, contractul va supravieţui.
4.4. Nulitatea contractului
Noţiune
Nulitatea este o sancţiune civilă care intervine în cazul încheierii contractului cu
nerespectarea dispoziţiilor legale. Sancţiunea constă în desfiinţarea contractului cu efect
retroactiv. Alături de funcţia sancţionatorie, nulitatea are şi funcţia de garanţie a principiului
legalităţii şi funcţie preventivă.
Nulitatea se aplică oricărui contract şi provine din cauze anterioare sau concomitente
încheierii contractului. Ea se poate întemeia pe considerente de apărare a intereselor generale sau
pe necesitatea protejării intereselor particulare.
Nulitatea absolută
În situaţia în care contractul se încheie prin fraudarea legii (de exemplu, vânzarea-
cumpărarea de droguri) sau când contractului îi lipsesc una sau mai multe condiţii de validitate
(de exemplu, lipsa consimţământului) sau nu s-a respectat forma solemnă prevăzută de lege
pentru valabilitatea contractului, nulitatea este absolută. În acest caz, nulitatea poate fi invocată
în faţa instanţei de către orice persoană interesată ca actul să nu producă efecte. Pe lângă părţile
contractante, succesorii acestora, un terţ interesat, mai poate invoca nulitatea absolută procurorul
şi chiar instanţa din oficiu.
Nulitatea absolută este imprescriptibilă, adică actul nu poate deveni niciodată valabil,
oricât timp ar trece, deoarece nu se poate admite ca ceea ce este oprit de lege să devină valabil
prin scurgerea timpului. Instanţa de judecată chemată să se pronunţe asupra validităţii actului nu
va face decât să constate nulitatea absolută a actului.
Nulitatea relativă
Nulitatea este relativă în următoarele situaţii: consimţământul exprimat la încheierea
contractului a fost viciat prin eroare, dol sau violenţă; una din părţi a încheiat contractul fără să
aibă capacitate de exerciţiu sau având capacitate restrănsă. Nulitatea relativă poate fi invocată
numai de partea vătămată. Astfel, cumpărătorul (sau moştenitorii) poate cere anularea
contractului dacă a fost în eroare asupra calităţii de proprietar a vânzătorului, prin vânzarea
lucrului altuia.
Nulitatea relativă este prescriptibilă în termenul general de 3 ani, în raporturile dintre
persoanele fizice şi 18 luni în raporturile dintre persoanele juridice. Dacă anularea actului nu a
fost cerută în termenele arătate, actul rămâne valabil.
Efectul principal al nulităţii absolute şi al nulităţii relative este desfiinţarea contractului
cu efect retroactiv. Prestaţiile care au fost efectuate în baza actului lovit de nulitate vor fi
restituite, părţile fiind repuse în situaţia anterioară încheierii contractului. Faţă de terţi, nulitatea
contractului produce acelaşi efect retroactiv, deoarece se consideră că părţile nu pot transmite
mai multe drepturi decât au.
În unele cazuri, anumite excepţii justifică menţinerea situaţiilor create de actul nul sau
chiar menţinerea, în parte sau în întregime, a efectelor sale. Astfel, este cazul contractelor cu
executare succesivă, unde prestaţiile efectuate până la momentul anulării contractului rămân
executate, nulitatea producându-şi efectele numai pentru viitor.

5. Contracte translative de proprietate

5.1. Contractul de vânzare-cumpărare


5.1.1. Contractul de vânzare-cumpărare civilă
Definiţie
25

Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care una dintre părţi, vânzătorul, strămută
proprietatea unui bun al său asupra celeilalte părţi, cumpărătorul, care se obligă în schimb a plăti
vânzătorului preţul bunului vândut (art. 1294 C. civ.).

Caractere juridice
Contractul de vânzare-cumpărare este un contract bilateral (sinalagmatic), consensual,
cu titlu oneros, comutativ şi translativ de proprietate.
Vânzarea-cumpărarea este un contract bilateral deoarece prin încheierea sa dă naştere
la obligaţii reciproce între părţile contractante. Vânzătorul se obligă să predea lucrul vândut şi să-
l garanteze pe cumpărător, iar cumpărătorul se obligă să plătească preţul.
Încheindu-se prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără îndeplinirea unor formalităţi
şi fără remiterea lucrului vândut şi a preţului în momentul încheierii contractului, vânzarea-
cumpărarea este un contract consensual. În cazurile special prevăzute de lege vânzarea devine un
contract solemn. De exemplu, terenurile pot fi vândute numai dacă actul a fost încheiat în formă
autentică. De asemenea, pentru a fi opozabilă terţilor, vânzarea terenurilor trebuie transcrisă în
registrul de carte funciară.
Vânzarea-cumpărarea este un contract oneros, fiecare parte urmărind echivalentul
prestaţiei sale. Dacă vânzarea ar fi gratuită, atunci ar fi vorba de o donaţie.
Contractul de vânzare-cumpărare este şi comutativ, deoarece existenţa şi întinderea
obligaţiilor reciproce sunt cunoscute de părţi de la încheierea contractului.
Vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de proprietate din momentul încheierii
lui. Aceasta înseamnă că prin efectul realizării acordului de voinţă şi independent de predarea
lucrului vândut şi de plata preţului, se produce nu numai încheierea contractului ci şi strămutarea
dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător. Pentru a opera strămutarea este necesară
îndeplinirea anumitor condiţii: vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului vândut; lucrurile să
fie determinate individual; lucrul vândut să existe în prezent sau în viitorul apropiat; să nu fie
vorba de un termen care să amâne transferul proprietăţii.
Condiţiile de validare
Contractul de vânzare-cumpărare este supus condiţiilor de validitate general-aplicabile
în materia contractelor: consimţământul părţilor, capacitatea acestora, un obiect determinat, o
cauză licită.
Legea prevede unele incapacităţi speciale: tutorele nu poate cumpăra bunurile
minorului; mandatarul nu poate cumpăra bunurile pentru care a primit mandat de la vânzător să
le înstrăineze; administratorul nu poate cumpăra bunurile încredinţate gestionării lor; magistraţii
nu pot cumpăra bunurile litigioase etc.
Obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie, pe de o parte, lucrul vândut,
pentru vânzător, şi, pe de altă parte, preţul plătit, pentru cumpărător.
Lucrul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie în circuitul civil
(comercial); să existe în prezent sau în viitorul apropiat; să fie determinat (precizat) sau
determinabil, altfel contractul este lovit de nulitate absolută; să fie posibil şi licit.
La rândul său preţul vânzării trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie
stabilit în bani; să fie determinat (cuantumul să fie precizat de către părţi în momentul încheierii
contractului) sau determinabil (la preţul zilei); să fie sincer şi serios, adică să nu fie fictiv sau
derizoriu.
Arvuna
Vânzarea se poate face şi cu darea de arvună, dacă bunul nu se predă la încheierea
contractului. Arvuna este o convenţie accesorie vânzării având ca obiect o sumă de bani pe care
una din părţi (cumpărătorul) o dă celeilalte părţi (vânzătorului), cu ocazia încheierii unui
precontract de vânzare-cumpărare, ca o garanţie că se va perfecta contractul propriu-zis.
26

Arvuna se stabileşte între părţi, de comun acord. Dacă vânzarea nu se execută din culpa
cumpărătorului, acesta va pierde arvuna, iar dacă va fi din vina vânzătorului, acesta va restitui
arvuna îndoit sau după cum au convenit. Este necesar ca arvuna să fie stipulată ca atare, în mod
expres, căci, în caz contrar suma respectivă este considerată ca având caracterul unei execuţii
parţiale, cu semnificaţia de acont sau avans de preţ.
Partea care nu este în culpă are libertatea să pretindă fie executarea silită a contractului,
fie să se prevaleze de clauza de arvună şi, după caz, să păstreze suma primită sau să pretindă
înapoierea ei în valoare dublă.
Părţile sunt libere să dea arvunei caracterul unei clauze de dezicere, adică o convenţie
de desfacere a contractului prin voinţa uneia dintre ele. În acest caz, partea care şi-a îndeplinit
obligaţiile nu mai are dreptul de a opta pentru executarea silită a contractului, având doar dreptul
de a păstra arvuna sau de a restitui dublul acesteia, după caz. Clauza trebuie să fie o manifestare
de voinţă clară şi categorică, pentru a presupune o derogare de la principiul nerevocabilităţii
unilaterale a contractelor bilaterale.
În cazul în care contractul se execută, arvuna se scade din preţ.
Dreptul de preemţiune
În cazul în care proprietarul unui teren agricol din extravilan intenţionează să-l vândă,
legea conferă un drept prioritar la cumpărare coproprietarilor, proprietarilor vecini, arendaşului şi
statului.
Obligaţiile vânzătorului
Vânzătorul are mai multe obligaţii: să predea cumpărătorului lucrul vândut; să conserve
şi să asigure securitatea lucrului vândut până la predarea lui cumpărătorului; să-l garanteze pe
cumpărător.
a) Predarea lucrului vândut. Această obligaţie presupune punerea de către vânzător, la
dispoziţia cumpărătorului, a lucrului vândut. Predarea lucrului trebuie făcută în starea în care se
găsea în momentul vânzării, deoarece în acel moment cumpărătorul a dobândit proprietatea lui.
De regulă, lucrurile se predau în momentul încheierii contractului, dar părţile pot conveni ca
predarea să aibă loc şi la o dată ulterioară.
Până la predarea lucrului, vânzătorul trebuie să-l conserve. Dacă lucrul piere înainte de
data predării, datorită unui caz de forţă majoră, vânzătorul este exonerat de obligaţia predării.
Locul predării. Predarea lucrului se face la locul unde se afla în momentul contractării,
dacă lucrul este individual-determinat. În rest, predarea se face la domiciliul debitorului.
Desigur, părţile pot stabili prin voinţa lor locul predării.
Cheltuielile de predare (cântărire, numărare etc.) sunt în sarcina vânzătorului, iar cele
de ridicare (încărcare, transport etc.) sunt în sarcina cumpărătorului.
b) Obligaţia de garanţie decurge din obligaţia vânzătorului de a face tot ce îi stă în
putinţă pentru a asigura cumpărătorului stăpânirea liniştită (garanţie contra evicţiunii) şi utilă a
lucrului vândut (garanţie contra viciilor ascunse).
Evicţiunea (deposedarea). Este pierderea totală sau parţială a posesiunii sau a
proprietăţii lucrului de către cumpărător, prin exercitarea dreptului pe care o terţă persoană îl
pretinde asupra lucrului, drept care este de natură să înlăture pe acela al cumpărătorului. În
virtutea garanţiei de evicţiune, vânzătorul este obligat să-l apere pe cumpărător de tulburările de
drept din partea unei terţe persoane şi să se înfăţişeze în faţa instanţei în calitate de garant, în
cazul în care cumpărătorului i s-a intentat o acţiune judecătorească.
Dacă, neputând să-l apere, evicţiunea s-a realizat, vânzătorul este obligat să-l
despăgubească pe cumpărător.
Evicţiunea poate fi totală sau parţială, după cum pierderea posesiunii sau a proprietăţii
unui lucru de către cumpărător este ea însăşi totală sau parţială. Când evicţiunea este totală,
vânzătorul este obligat să restituie cumpărătorului preţul plătit. În situaţia în care evicţiunea este
parţială, cumpărătorul are posibilitatea de a opta între a cere desfacerea (rezoluţiunea)
contractului şi plata unei despăgubiri pentru valoarea pierdută.
27

Garanţie contra viciilor ascunse ale lucrului. Vânzătorul răspunde dacă lucrul vândut
este impropriu întrebuinţării sau viciile îi micşorează valoarea de întrebuinţare, încât
cumpărătorul, dacă ar fi ştiut nu l-ar fi cumpărat ori plătea un preţ redus. Condiţiile cerute pentru
ca vânzătorul să răspundă în această situaţie sunt următoarele: viciul să fie ascuns, adică să nu
poată fi descoperit la prima vedere sau printr-o verificare atentă a sa; viciul să fie grav, adică să
facă lucrul vândut impropriu folosirii conform destinaţiei sale sau să-i diminueze valoarea de
întrebuinţare; existenţa viciului să fi fost anterioară vânzării şi să fi fost necunoscută
cumpărătorului în momentul încheierii contractului.
Termen de garanţie. Părţile, prin convenţia lor, pot stipula anumite termene de garanţie.
Întinderea lor variază în funcţie de natura lucrului. În perioada de garanţie, vânzătorul se obligă
să execute gratuit reparaţiile sau chiar să înlocuiască lucrul, dacă nu poate fi pus în stare de
funcţionare prin reparare.
Obligaţiile cumpărătorului
Cumpărătorul are două obligaţii: să plătească preţul şi să ia în primire lucrul cumpărat.
a) Plata preţului se face la locul şi la termenul stabilit prin contract. În lipsa unei clauze
în acest sens, plata se face la locul şi data predării lucrului. Vânzătorul neplătit poate să ceară
desfiinţarea vânzării printr-o acţiune în rezoluţiune.
b) Luarea în primire a lucrului se face de către cumpărător în termenul şi în condiţiile
stabilite prin contract. Dacă cumpărătorul nu ia lucrul în primire, vânzătorul îl poate soma sau
poate cere, la alegerea sa, rezoluţiunea contractului.

5.1.2. Contractul de vânzare-cumpărare comercială


Caracterizare generală
Operaţiunile de vânzare-cumpărare sunt cele mai frecvente în activitatea comercială.
Contractul este folosit atât pentru producerea mărfurilor, cât şi pentru realizarea circulaţiei
mărfurilor de la producător la consumator.
Sub aspectul structurii sale vânzarea-cumpărarea comercială este asemănătoare cu cea
civilă. Trăsăturile specifice în varianta comercială sunt următoarele: intenţia de revânzare,
limitarea obiectului vânzării la bunuri mobile corporale şi incorporale; atât cumpărarea cât şi
revânzarea generează obligaţii comerciale.
Intenţia de revânzare
Caracteristică pentru vânzarea-cumpărarea comercială este intenţia de revânzare:
cumpărarea este făcută cu scop de revânzare, iar vânzarea este precedată de o cumpărare
realizată în acelaşi scop.
Intenţia de revânzare trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să existe la data
cumpărării; să fie exprimată de cumpărător; să se refere, în principiu, la bunul cumpărat.
Limitarea obiectului vânzării
În concepţia Codului comercial, cumpărarea şi vânzarea comercială pot avea ca obiect
numai bunuri mobile nu şi bunuri imobile, care intră sub incidenţa legii civile. Acelaşi caracter
civil îl au şi actele de închiriere a bunurilor imobile, ca şi concesionarea lor. Această soluţie se
bazează pe ideea protecţiei actelor juridice privind bunurile de mare valoare. Soluţia este
depăşită. În prezent sunt bunuri mobile de o valoare mai mare decât unele bunurile imobile.
Fac excepţie de la regula menţionată mai sus, operaţiunile cu imobile înglobate într-un
fond de comerţ. Fondul de comerţ este constituit din bunuri mobile şi imobile dar, sub aspectul
naturii lor juridice, sunt considerate ca fiind bunuri mobile, incorporale.
Condiţiile de validare a contractului sub aspectul specificităţii
Consimţământul părţilor îmbracă, uneori, aspecte deosebite. Astfel, sunt situaţii în care
o afacere nu se poate încheia imediat. Părţile se obligă amândouă sau numai una din ele să
perfecteze în viitor un contract de vânzare-cumpărare definitiv.
Promisiunea unilaterală de a vinde sau de a cumpăra este un antecontract care se
încheie în vederea perfectării în viitor a contractului de vânzare-cumpărare propriu-zis.
28

Promisiunea are valoarea unui contract. Promitentul, dacă nu-şi respectă obligaţia asumată, va
putea fi obligat la plata de daune-interese. În schimb, beneficiarul promisiunii are facultatea de a
cumpăra sau vinde, după caz, bunul care constituie obiectul promisiunii, fără ca aceasta să
implice din partea lui o răspundere. Este însă posibil ca, în schimbul dreptului de opţiune ce i se
conferă, beneficiarul promisiunii să se oblige la plata unei sume de bani.
Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare este o convenţie care se distinge de
promisiunea unilaterală prin aceea că părţile se obligă reciproc să încheie împreună, în viitor, un
contract de vânzare-cumpărare în anumite condiţii. În acest caz oricare din părţi poate cere
obligarea partenerului la încheierea contractului. De această dată antecontractul de vânzare-
cumpărare generează două obligaţii distincte de afaceri şi anume: una în sarcina promitentului
vânzător iar alta în sarcina promitentului cumpărător.
Antecontractul de vânzare-cumpărare deşi, în esenţa sa, este un contract bilateral, nu
trebuie totuşi identificat cu contractul de vânzare-cumpărare propriu-zis. Prin efectul său nici
vânzătorul nu a vândut şi nici cumpărătorul nu a cumpărat. Ambele părţi s-au obligat numai să
perfecteze o vânzare-cumpărare în viitor în condiţiile de preţ convenite şi cu privire la bunul
asupra căruia au căzut de acord. Dacă promitentul vânzător nu-şi respectă obligaţia şi vinde
lucrul unei alte persoane, beneficiarul promisiunii de cumpărare nu poate cere predarea lucrului.
Vânzarea încheiată cu altă persoană rămâne valabilă. El poate cere numai daune-interese.
Capacitatea părţilor. În ceea ce priveşte capacitatea părţilor, regula este următoarea:
pot cumpăra şi vinde toţi acei cărora nu le este oprit prin lege acest drept.
În dreptul comercial există incapacităţi speciale, specifice. De exemplu, interdicţia
încheierii de către asociaţii societăţii cu răspundere nelimitată a unor operaţiuni pe cont propriu
sau pe contul altuia, care ar atinge interesele societăţii comerciale de care aparţin. La fel,
interdicţia prepusului de a încheia operaţiuni comerciale pe contul său, identice cu acelea cu care
este însărcinat din partea patronului. Unele vânzări presupun obligaţia obţinerii unei autorizaţii
prealabile, protecţia consumatorilor etc.
Obiectul contractului. Bunurile care alcătuiesc obiectul contractului sunt diferite. O
derogare de la dreptul comun (care în această materie este dreptul civil) este manifestarea
principiului transmiterii de drept a proprietăţii, ca urmare a acordului de voinţă între vânzător şi
cumpărător. În dreptul civil, odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului se
transmit, de la vânzător la cumpărător, şi riscurile. Prin urmare, în caz de pieire a lucrului vândut,
chiar înainte de predare, riscul va fi suportat de cumpărător.
În dreptul comercial modern se consideră că, uneori, transferul proprietăţii, ca o
consecinţă a acordului de voinţe, nu este de esenţa vânzării-cumpărării. Vânzările în care
cumpărătorul devine imediat, după încheierea contractului, proprietarul de drept al obiectului
vândut, se restrâng tot mai mult. Astfel, părţile contractante pot prevedea expres ca vânzarea să
se facă prin amânarea transferului dreptului de proprietate până la împlinirea unui termen sau
după realizarea unei condiţii. Este cazul convenţiilor de vânzare, sub condiţie, a unor lucruri de
uz casnic, cum ar fi mobila, frigiderul etc. Derogarea menţionată se încadrează în principiile
pragmatice ale comerţului.
Lucrul care face obiectul vânzării-cumpărării trebuie să fie proprietatea vânzătorului.
Aceasta este regula, însă, există şi situaţii când, în momentul încheierii contractului de vânzare-
cumpărare comercială, lucrul nu se află în proprietatea vânzătorului, el urmând să fie achiziţionat
ulterior. În cazul în care vânzătorul este de rea-credinţă contractul este lovit de nulitate absolută,
pentru celelalte situaţii se admite valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Obligaţiile vânzătorului
Obligaţiile principale ale vânzătorului sunt: predarea mărfurilor vândute în condiţiile de
livrare prevăzute în contract (referitoare la termen, loc, cantitate, calitate), garantarea
cumpărătorului pentru lucrul vândut şi informarea cumpărătorului asupra produsului.
a) Obligaţia de predare a mărfii vândute. Predarea mărfii poate fi reală sau simbolică.
29

Predarea reală se realizează când bunurile sunt puse efectiv la dispoziţia cumpărătorului
sau predate cărăuşului, pentru a le transporta la destinaţie.
Predarea simbolică se realizează prin înmânarea cheilor unui depozit unde se află marfa
sau înmânarea recipisei de depozit către cumpărător.
Bunurile se predau cumpărătorului însoţite de factură, în care sunt precizate elemente
precum: cantitatea, calitatea, preţul.
Termenul de predare este cel convenit de către părţile contractante, iar dacă el nu s-a
stabilit, predarea se va face potrivit principiilor generale.
Există situaţii când termenul de predare a lucrului vândut poate fi considerat esenţial de
către cumpărător sau de ambele părţi. Acest caracter este impus de natura bunului sau prin voinţa
părţilor. Caracterul esenţial al termenului trebuie să rezulte expres din contract. El poate rezulta
şi din împrejurări care sunt cunoscute de ambele părţi. De exemplu, lucrul vândut îl constituie o
cantitate de legume (marfă perisabilă).
Locul predării. În principiu, predarea lucrului se execută la locul stabilit prin contract
de către părţile contractante. Dacă contractul nu cuprinde nici o prevedere în acest sens, predarea
trebuie să se facă la locul care a rezultat din natura operaţiei. În situaţia în care condiţiile de mai
sus nu sunt îndeplinite, predarea se va face la locul în care vânzătorul îşi are sediul comercial sau
cel puţin domiciliul ori reşedinţa, la momentul încheierii contractului.
b) Obligaţia de garanţie. Predarea lucrului vândut de către vânzător implică şi garanţia
pentru liniştita stăpânire a lucrului (evicţiune) şi pentru viciile lucrului.
În contractul de vânzare-cumpărare comercială, vânzătorul răspunde, uneori, nu numai
pentru viciile ascunse, ca în materie civilă, ci şi pentru viciile aparente (spre exemplu, situaţia în
care bunurile perisabile se transmit de pe o piaţă pe alta şi cumpărătorul preia direct marfa de la
cărăuş). Cumpărătorul poate să constate viciile bunurilor la primirea lor efectivă. El are obligaţia
să aducă la cunoştinţa vânzătorului viciile aparente, constatate în termen de două zile de la
primirea mărfii. Legea permite prelungirea acestui termen când el nu este suficient pentru
cunoaşterea viciilor aparente.
c) Obligaţia de informare a cumpărătorului. În ţările cu o economie de piaţă dezvoltată
se conturează şi obligaţia vânzătorului profesionist de a informa pe cumpărător asupra tuturor
condiţiilor de contractare, a modului de folosire a bunului şi asupra eventualelor pericole în
manipularea bunului. De regulă, informarea cumpărătorului se realizează prin etichetarea şi
marcarea produsului şi prin transmiterea prospectului sau a instrucţiunilor de folosire, în limba
română. Nesocotirea obligaţiei de informare sau de sfătuire poate duce la angajarea răspunderii
pentru repararea prejudiciului cauzat.
Obligaţiile cumpărătorului
Cumpărătorul are, ca şi la contractul civil, două obligaţii: plata preţului şi luarea în
primire a mărfii.
a) Plata preţului. Cuprinde şi obligaţia de a lua măsurile necesare referitoare la
formalităţile prevăzute în contract spre a permite plata preţului (virament, cec etc.).
Preţul este cel stabilit prin contract, determinat direct sau implicit.
Locul plăţii. Plata preţului se face la locul determinat de părţi în contract. În absenţa
unei înţelegeri a părţilor, preţul trebuie plătit la locul unde se predă lucrul vândut (prin urmare o
excepţie de la regula generală potrivit căreia plata se face la domiciliul debitorului).
Data plăţii preţului se stabileşte de părţi, prin contract. În lipsa unei stipulaţii
contractuale în acest sens, preţul trebuie plătit în momentul predării lucrului de către vânzător, ca
o derogare de la regula generală potrivit căreia, în lipsa unui termen, plata se poate cere imediat.
Potrivit art. 43 C. com. cumpărătorul este obligat să plătească dobânzi în toate cazurile
de întârziere la plata preţului fără motive legale. Această soluţie este diferită de cea din materia
civilă, care impune plata dobânzilor numai în cazurile expres prevăzute de Codul civil. Dobânda
este datorată, în materie comercială, de la data scadenţei şi până la plata sumei care constituie
preţul vânzării.
30

b) Cealaltă obligaţie a cumpărătorului este de a lua în primire marfa. Această obligaţie


constă în îndeplinirea oricărui act care poate fi cerut în mod rezonabil de cumpărător, care să
permită vânzătorului să efectueze livrarea.
Luarea în primire a lucrului vândut se face la data şi locul convenite de părţi în
contract. Dacă părţile nu au stabilit un termen, predarea mărfii se face, potrivit principiilor
generale, imediat după realizarea acordului de voinţă sau la cererea vânzătorului.
Consecinţele nerespectării obligaţiilor contractuale
Obligaţiile părţilor trebuie executate în strictă conformitate cu clauzele contractului.
Potrivit reglementărilor din Codul civil, neexecutarea obligaţiilor contractuale de către una din
părti, dă dreptul celeilalte părţi de a cere, pe cale judecătorească, rezoluţiunea contractului. În
contract părţile pot conveni printr-o clauză accesorie şi implicită la rezoluţiunea de drept a
contractului, pentru neexecutarea obligaţiei asumate de către una din părţi (pact comisoriu).
Regulile Codului comercial diferă în acest domeniu. Cerinţele activităţii comerciale
presupun existenţa unor reguli speciale privind rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare
comercială.
Potrivit art. 67 C. com., când mai înainte de expirarea termenului fixat pentru
executarea contractului, una din părţi a oferit celeilalte părţi prestaţia sa şi aceasta nu şi-o
îndeplineşte pe a sa, atunci contractul se consideră desfiinţat în favoarea părţii care îşi executase
obligaţia. Prin urmare, rezoluţiunea contractului se produce de drept, în materie comercială, fără
a fi necesară sesizarea instanţei.
Pentru ca rezoluţiunea de drept să opereze este necesară îndeplinirea mai multor
condiţii: una din părţi să facă oferta de executare înainte de împlinirea termenului convenit
pentru executarea contractului; cele două obligaţii (de predare a lucrului şi plata preţului) să aibă
acelaşi termen de executare; partea căreia i s-a adresat oferta să nu-şi îndeplinească obligaţia la
termenul prevăzut în contract. Partea în culpă datorează despăgubiri pentru prejudiciu cauzat,
pentru declanşarea rezoluţiunii de drept a contractului.
Negocierea clauzelor contractuale
Negocierea este practic absentă când afacerile se încheie cu mare rapiditate. În celelalte
situaţii ea este, în general, prezentă ca o etapă obligatorie, complicată şi cu desfăşurare în timp.
Necesitatea negocierii. Negocierea apare mai des în următoarele situaţii: s-a convenit
un acord de principiu de a negocia contractul; contractul existent este susceptibil de renegociere,
în privinţa unor clauze, potrivit voinţei exprimate la încheierea lui; obligaţia renegocierii preţului
este prevăzută de lege (de exemplu, art. 27 din Hotărârea Guvernului nr. 1109/1992).
Obligaţia de a negocia sau renegocia nu se confundă cu obligaţia de a încheia
contractul.
Partenerii pot implica în negocieri o terţă persoană.
Obiectul negocierii îl constituie clauzele contractului ce se va încheia, îndeosebi
obligaţiile pe care şi le va asuma fiecare parte. Sunt susceptibile de clarificări prin negocieri:
descrierea şi aprecierea bunurilor imobile ce urmează să fie vândute; cantitatea şi calitatea
bunurilor mobile ce urmează să fie vândute; garanţiile prezentate de vânzător privind calitatea
mărfurilor; acţiunile ce se vor întreprinde dacă bunurile livrate sunt inacceptabile; când şi unde
se vor livra mărfurile; preţul, cât şi în ce condiţii va fi plătit; dacă vânzătorul va putea mări
preţul, ca urmare a creşterii preţurilor de producţie etc.
Economiştii negociatori vor ţine seama de mai multe recomandări: în contract fiecare
obligaţie asumată trebuie să fie precis formulată; este bine ca fiecare clauză să aibă acoperire în
norme juridice; textul să fie examinat de mai multe persoane, fără grabă, pentru a înlătura orice
inadvertenţă; orice echivoc poate fi speculat de partea adversă şi determina un proces;
subtilităţile de limbaj nu au ce căuta în contractele comerciale; este necesar ca garanţiile să fie
relativ uşor accesibile; numărul documentelor să fie limitat la strictul necesar.
Obligaţii ale negociatorului. Negociatorul, urmărind propriul interes, trebuie să fie, în
acelaşi timp, atent la interesul partenerului. Este în interesul partenerilor de afaceri să se
31

informeze reciproc. Astfel, vânzătorul este obligat să-l informeze pe partener în cazul vânzării
produselor periculoase (adezivi, pesticide etc.)
Nesocotirea obligaţiilor de informare sau de sfătuire poate duce la răspunderea pentru
repararea prejudiciului astfel cauzat.
O altă obligaţie a partenerului de negociere este loialitatea. Aceasta cuprinde mai multe
aspecte, cum ar fi: sinceritatea declaraţiilor de intenţie privind afacerea; nefolosirea informaţiilor
primite de la partener în dauna lui etc.
Dacă se consideră că negocierea va fi îndelungată şi complexă, partenerii vor elabora o
convenţie în care vor menţiona regulile conduitei lor în cursul negocierii. Convenţia poate fi
denumită în mai multe feluri: scrisoare de intenţie, protocol de tratative, acord de principiu etc.
Denumirile consacră asumarea obligaţiei de a negocia, dar nu şi obligaţia de a încheia contractul.
Întreruperea tratativelor, fără motive serioase, cu rea-credinţă şi cu provocare de daune
asupra partenerului este sancţionată.
Forme specifice de vânzare-cumpărare comercială
Diversitatea formelor
Comercianţii au ca scop cucerirea durabilă a pieţelor prin atragerea permanentă a unei
clientele tot mai numeroase. Obţinerea unor profituri tot mai mari a impus o diversitate de
tehnici juridice de cucerire a pieţii. Cu titlu de exemplu, pot fi menţionate mai multe astfel de
tehnici: vânzările prin credit, cu daruri, prin corespondenţă, la domiciliu, combinate, cu
transporturi şi asigurări etc.
Forme specifice de vânzare-cumpărare comercială de o deosebită importanţă sunt:
vânzările prin burse şi vânzările prin licitaţie.
Vânzările prin burse
Definiţie. Bursa constituie o instituţie specifică economiei de piaţă ce are ca scop
tranzacţionarea mărfurilor fungibile şi a valorilor mobiliare prin întâlnirea cererii cu oferta în
cadrul unei proceduri speciale şi sub supravegherea unei autorităţi.
Rolul burselor. Bursele mijlocesc schimburile de valori fără ca acestea să fie prezentate
de vânzători şi examinate de cumpărători. Valorile susceptibile de negociere la bursă trebuie să
posede însuşirea de a fi schimbate cu altele de acelaşi fel şi de aceeaşi cantitate.
Absenţa mărfurilor la locul tranzacţiei permite şi realizarea unor operaţiuni pur
speculative, prin înstrăinarea titlurilor de valoare cumpărate. Profiturile sunt obţinute din
încasările diferenţelor de preţ.
Activitatea bursieră este considerată un indicator al situaţiei economice şi un mijloc de
influenţare a preţurilor mondiale. Dezvoltarea telecomunicaţiilor uşurează legăturile dintre
pieţele lumii. Comercianţii au astfel posibilitatea să cunoască simultan situaţia cererii şi ofertei
din majoritatea ţărilor lumii.
Se poate concluziona că bursele îndeplinesc următoarele roluri: constituie o piaţă
principală pentru mărfuri sau valori prin concentrarea cererii şi ofertei; facilitează încheierea
rapidă a tranzacţiilor; asigură acoperirea din timp a nevoilor de materii prime; influenţează
nivelul preţurilor ce se formează în afara burselor.
În baza Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori, în noiembrie
1995 s-a redeschis bursa de valori în Bucureşti.
Clasificare. Bursele se pot clasifica după mai multe criterii. Dintre acestea cele mai
importante sunt următoarele: varietatea tranzacţiilor, obiectul de activitate, forma de organizare,
modul de admitere a participanţilor.
a) în raport de varietatea tranzacţiilor, bursele se împart în: burse generale, în care se
negociază mărfuri şi hârtii de valoare; burse specializate, în care se tranzacţionează grupe de
mărfuri, anumite produse sau numai valori.
b) în funcţie de obiectul lor, bursele se clasifică în: burse de mărfuri sau burse de
comerţ, având ca obiect de negociere mărfuri, cereale, metale, produse energetice; burse de
32

valori, având ca obiect valori mobiliare; burse de devize, având ca obiect de negociere valutele şi
devizele.
Cele mai cunoscute sunt bursele de mărfuri, care se împart în generale şi speciale, şi
bursele de valori mobiliare.
c) În funcţie de forma de organizare, se deosebesc bursele de stat, înfiinţate şi
administrate de stat, şi bursele private, înfiinţate şi administrate de particulari.
d) După modul de admitere a participanţilor, bursele se clasifică în: burse la care
participarea nu este limitată sau se face pe baza unui bilet de intrare şi burse la care sunt admişi
numai cei care au calitatea de membri.
Bursele de valori sunt instituţii publice financiare, autonome, la care se negociază
valori mobiliare sub formă de efecte comerciale şi titluri financiare, deschise şi permanente, prin
mijlocitori oficiali, după o procedură specială şi sub supravegherea statului. Ele funcţionează pe
principiile cererii şi ofertei, în funcţie de care se formează cursul real al valorilor mobiliare,
înscris în cota oficială a bursei.
Valorile mobiliare pot fi acţiunile, obligaţiunile, precum şi instrumentele financiare
derivate sau orice alte titluri de credit, încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în
această categorie.
Bursele de mărfuri sunt instituţii autonome sau care funcţionează pe lângă camerele de
comerţ, specializate în operaţiuni de vânzare-cumpărare privind unele mărfuri fungibile.
Mărfurile nu sunt prezentate cu ocazia negocierii, ci se află în depozitele vânzătorului sau în
depozite publice. Împrejurarea că mărfurile în cauză nu pot fi prezentate face ca negocierea lor
să aibă loc pe bază de indicatori (cantitate, calitate) şi de mostre. Operaţiunile de acest gen sunt
întotdeauna la termen şi nu la predare.
Organizarea burselor. Bursele sunt organizate sub forma societăţilor pe acţiuni.
Capitalul social este divizat în acţiuni şi acestea dau dreptul de a participa la afaceri şi nu la
dividende. Ele au un local propriu în care se reunesc, cu regularitate, reprezentanţii comerţului,
ai băncilor şi alte persoane interesate.
Agenţii de bursă. Bursa nu încheie afaceri în nume propriu. Operaţiunile de vânzare-
cumpărare se perfectează de către membrii bursei, care au rolul de intermediari profesionişti.
Sunt două categorii de agenţi de bursă: brokerii şi dealerii sau jobbeni. Brokerii sunt intermediari
care primesc ordine de la persoanele din afara bursei. Ei sunt plătiţi din comisioanele pe care le
încasează în urma tranzacţiilor efectuate. Dealerii încheie operaţiuni pe cont propriu însă legătura
cu clientul o realizează prin intermediul brokerului. Câştigul lor este format din diferenţa de preţ.
Operaţiunile bursiere. Un interes deosebit prezintă tehnicile operaţiunilor de bursă.
La bursă preţurile se numesc „cotaţii” sau „cursuri” iar nivelul lor se determină zilnic.
Cotaţiile se afişează în holul bursei şi se publică în presă. Prin intermediul mijloacelor de
comunicare moderne, cotaţiile se înregistrează şi se transmit simultan în toată lumea.
Încheierea tranzacţiilor la bursă se realizează în cadrul şedinţelor care au loc zilnic.
Mărfurile sau efectele de comerţ sunt înscrise oficial la bursă. Operaţiunile sunt
efectuate de un comitet special care stabileşte limita valorică minimă a acestora. Sub
supravegherea sindicului bursei, brokerul (curtierul, în franceză) fixează cursul de deschidere şi
de închidere. Tot el calculează şi cursul sau preţul unitar al zilei.
Tranzacţiile se încheie prin strigare publică de ofertă şi cerere a agenţilor oficiali care
se află în jurul unui perimetru circular. Momentul perfectării operaţiunii este marcat de broker
prin expresiile „am cumpărat” şi „am vândut”.
La bursă există două categorii de operaţiuni: operaţiuni pe bani gata, când livrarea
mărfii este imediată şi operaţiuni la termen. Tranzacţiile la termen pot avea, fie un caracter
efectiv, fie un caracter speculativ.
Vânzarea prin licitaţie
Noţiune. Vânzarea prin licitaţie constituie o piaţă specială unde tranzacţiile comerciale
se efectuează după o procedură aparte. Vânzătorul urmăreşte prin licitaţie obţinerea unor preţuri
33

cât mai avantajoase pentru mărfurile oferite. Cumpărătorul, la rândul lui, urmăreşte
achiziţionarea de mărfuri şi servicii de calitate superioară la preţuri convenabile.
Trăsăturile licitaţiei. Licitaţia prezintă mai multe caracteristici esenţiale: mărfurile sau
mostrele se găsesc la locul unde este organizată licitaţia; mărfurile ce se licitează sunt netipizate
şi deci nu pot fi tranzacţionate la bursă; programul de funcţionare a licitaţiei nu este continuu.
Varietatea formelor de licitaţie. Licitaţiile sunt de mai multe feluri. În raport cu
posibilităţile de participare licitaţiile pot fi deschise (publice) sau închise, limitate, restrictive, la
care pot participa numai cei invitaţi.
Pregătirea licitaţiei. Licitaţia este pregătită printr-o publicitate efectuată prin inserarea
de anunţuri în presă, prin trimiterea de cataloage, prospecte sau invitaţii persoanelor interesate.
Înaintea începerii licitaţiei, participantul trebuie să depună o cauţiune care, în principiu,
are forma unei garanţii bancare.
Desfăşurarea licitaţiei. Sunt cunoscute două tehnici de stabilire a preţului: tehnica
preţului crescător (sistem englez) şi tehnica preţului descrescător (sistem olandez).
La rândul ei, tehnica preţului crescător se realizează prin modalitatea publică şi
nepublică.
În cazul modalităţii publice, licitatorul comunică preţul minim al obiectului, după care
cumpărătorii ridică preţul. Vânzarea are loc pe bază de strigare, iar marfa sau obiectul se atribuie
cumpărătorului care oferă preţul cel mai mare.
La modalitatea nepublică, ridicarea preţului se anunţă de cumpărător prin folosirea unor
semne speciale, ceea ce duce la păstrarea secretului.
Licitaţia prin tehnica preţului descrescător se realizează prin comunicarea preţului
maxim, care, treptat, este redus până se anunţă o ofertă. Cumpărătorul care licitează primul
devine cumpărătorul mărfii.
Încheierea licitaţiei. După adjudecarea mărfurilor sau lucrurilor se încheie o notă de
vânzare-cumpărare, care îndeplineşte rolul unui contract scris. Cumpărătorul achită preţul şi va
primi marfa sau bunul.
Licitaţia electronică. Prin Ordonanţa Guvernului nr. 20/2002 s-au introdus achiziţiile
publice prin licitaţiile electronice. Utilizarea sistemului presupune existenţa în dotarea instituţiei
sau a companiei, care se înscrie în sistem, a unui calculator conectat la Intemet, cu un program
de tip browser.
Din pagina de deschidere a sistemului de achiziţii, utilizatorul are opţiunea, fie de a
intra în pagina unde se tranzacţionează produse standardizate, fie în pagina unde se
tranzacţionează produse complexe.
Prin Internet utilizatorul poate consulta regulamentul de funcţionare şi poate vizualiza
filmele de prezentare a paşilor pe care trebuie să îi facă. Poate consulta, de asemenea, lista
licitaţiilor aflate în desfăşurare.
Sistemul de achiziţii electronice facilitează accesul la informaţii, contribuind la
transparenţa funcţionării instituţiilor publice.
5.2. Contractul de schimb (trocul)
Noţiune
Schimbul este un contract prin care părţile îşi transmit reciproc un lucru pentru altul.
Este un schimb de proprietate. Părţile se numesc copermutanţi.
Fără a constitui o varietate a contractului de vânzare-cumpărare, schimbului îi sunt
aplicabile, în general, normele care reglementează acest contract. Părţile trebuie să cadă de acord
asupra obiectului pe care îl vor schimba. Ele răspund de viciile ascunse ale lucrurilor schimbate
şi de evicţiune.
Sulta
Dacă valoarea lucrurilor schimbate este inegală, diferenţa se compensează prin plata
unei sume de bani, numită sultă. Nu se admite ca valoarea sultei să depăşească valoarea bunului
schimbat pentru că ar fi vorba de o vânzare-cumpărare.
34

Domeniu de aplicare
Schimbul de locuinţe constituie aplicarea cea mai frecventă a contractului se schimb.
Legea fondului funciar reglementează schimbul de terenuri între persoanele fizice.
Schimbul se face prin acordul acestora exprimat în formă autentică. Dispoziţia este aplicabilă şi
în cazul în care un teren se înstrăinează în schimbul unui alt lucru decât teren. Atunci când
copermutanţii sau numai unul din ei este persoană juridică cu capital majoritar de stat, schimbul
de terenuri se poate face numai cu avizul Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi
Mediului.
Cheltuielile cauzate de încheierea contractului. Taxele fiscale de autentificare şi de
transcriere sau alte cheltuieli se suportă, în mod egal, de către părţile contractante, dacă nu s-a
convenit altfel.

6. Contracte de intermediere

O grupă importantă de contracte o constituie „contractele de intermediere”: contractul


de mandat, civil şi comercial; contractul de comision; contractul de consignaţie, contractul de
agenţie comercială.

6.1. Contractul de mandat


6.1.1. Mandatul civil
Noţiune
Contractul de mandat este un contract prin care o persoană, numită mandatar, se obligă
să îndeplinească anumite acte juridice, în numele şi pe seama persoanei care îi dă împuternicire
şi pe care o reprezintă, numită mandant. Mandatul poate fi gratuit sau oneros.
În mod obişnuit, mandatarul lucrează ca un reprezentant, în contul şi în numele
mandantului. Rezultatul este că toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din acţiunile mandatarului
se răsfrâng direct asupra mandantului.
Caractere juridice
Contractul de mandat are un caracter strict personal, întrucât la baza încheierii lui stă
încrederea reciprocă dintre părţi. De asemenea, mandatul este un contract bilateral şi consensual.
În practică, pentru a se asigura dovada existenţei mandatului şi pentru ca mandatarul să poată
încunoştinţa pe terţ asupra împuternicirii ce i-a fost conferită, părţile consemnează acordui lor de
voinţă într-un înscris, numit procură (împuternicire). Prin excepţie, mandatul trebuie să fie făcut
în formă autentică, atunci când actul juridic pentru care s-a dat mandatul este cerut de lege în
formă autentică. De exemplu, mandatul dat pentru cumpărarea unui imobil trebuie să fie în
formă autentică, întrucât şi contractul de vânzare-cumpărare imobiliară se face în formă
autentică.
După întinderea sa, mandatul poate fi: general, în care mandatarul are însărcinarea
asupra tuturor afacerilor mandantului (de exemplu, toate actele de administrare ale unui imobil)
şi special, ce cuprinde însărcinarea dată mandatarului pentru efectuarea unui anumit act juridic.
Consimţământul
După felul în care s-a manifestat consimţământul părţilor, mandatul poate fi expres sau
tacit. Existenţa mandatului tacit rezultă din fapte sau împrejurări care implică realizarea
mandatului (începutul realizării mandatului).
Obligaţiile mandatarului
Mandatarul are următoarele obligaţii: să execute însărcinarea primită de la mandant, în
limitele stabilite de acesta; să dea socoteală mandantului asupra modului cum şi-a executat
mandatul, prezentând o dare de seamă, împreună cu actele justificative şi cu tot ceea ce a primit
cu ocazia executării contractului. Dacă sunt mai mulţi mandatari care execută acelaşi mandat,
răspunderea lor nu e solidară, doar dacă în cuprinsul mandatului s-a prevăzut expres
solidaritatea.
35

Obligaţiile mandantului
Mandantul are următoarele obligaţii: să restituie toate sumele cheltuite în vederea
realizării mandatului (de exemplu, cheltuielile cu deplasarea în altă localitate); plata remuneraţiei
pentru mandatar, dacă mandatul a fost oneros; să execute obligaţiile contractate de mandatar în
numele său, însă numai în limitele împuternicirilor pe care le-a dat; dacă mandatarul a depăşit
împuternicirile, el nu a mai lucrat în numele mandantului, fiind răspunzător de obligaţiile
asumate. Mandantul poate însă să le aprobe (ratifice), expres sau tacit, situaţie în care se
angajează şi pentru aceste obligaţii.
Încetarea mandatului
Poate avea loc prin: revocarea mandatului de către mandant (revocare unilaterală
posibilă chiar dacă mandatul este cu termen); renunţarea mandatarului la mandat; decesul uneia
dintre părţi; expirarea termenului pentru care s-a încheiat mandatul; aducerea la îndeplinire a
obiectului mandatului; imposibilitatea realizării obiectului mandatului din motive obiective;
incapacitatea juridică (condamnarea) a mandatarului, punerea lui sub interdicţie.
6.1.2. Mandatul comercial
Noţiune
Este acel contract prin care o persoană, numită mandatar, se obligă către o altă
persoană, numită mandant să trateze afaceri comerciale pe seama şi în contul mandantului (art.
374 C. com.). Există, după cum se poate constata, o asemănare evidentă cu mandatul civil. Ele se
deosebesc mai ales prin funcţia îndeplinită de fiecare.
Specificul contractului
Elementele care individualizează mandatul comercial sunt următoarele:
a) este întotdeauna cu titlu oneros. Mandatul fiind plătit, mandatarul este răspunzător
atât pentru dol cât şi pentru culpa comisă în executarea mandatului;
b) are ca obiect încheierea actelor juridice care, potrivit Codului comercial, sunt fapte
de comerţ pentru mandant;
c) limitele puterilor mandatarului nu sunt atât de stricte ca în cazul mandatului civil.
Mandatarului îi este permisă o mai mare libertate în acţiune, datorită situaţiei schimbătoare a
pieţei. Mandatarul poate angaja pe mandant chiar peste prevederile mandatului primit, dacă
aceasta duce la îndeplinirea în bune condiţii a afacerii încredinţate;
d) reprezentarea nu este de esenţa mandatului comercial. Există şi mandat fără
reprezentare, situaţie în care mandatarul doar transmite ofertele şi comenzile primite;
e) este numai convenţional, în timp ce mandatul civil poate fi legal, convenţional şi
judiciar;
f) spre deosebire de mandatul civil, mandatarul beneficiază de garanţii speciale,
inclusiv dreptul de retenţie asupra bunului mandantului primit de la terţi, pentru a-i asigura
retribuţia.
Obligaţiile mandatarului
În general obligaţiile mandatarului comercial sunt aceleaşi ca ale mandatarului civil. Se
manifestă unele obligaţii care derogă de la regulile generale consacrate de dreptul civil.
a) Mandatarul este obligat să trimită mandantului sumele cuvenite ca urmare a
executării mandatului. În caz contrar trebuie să plătească dobânzile cuvenite mandantului de la
data naşterii acestei obligaţii (art. 380 C. com.).
Legea are în vedere şi cazul în care mandatarul schimbă destinaţia sumelor de bani
prirnite pentru mandat. De exemplu, foloseşte sumele de bani în interesul său. Articolul 283 C.
com. prevede că, în această situaţie, mandatarul datorează dobânzi din ziua primirii sumelor de
bani respective. În plus, pe lângă dobânzi, mandatarul datorează şi despăgubiri pentru prejudiciul
cauzat prin neexecutarea mandatului.
36

În caz de dol sau fraudă, mandatarul poate fi sancţionat penal pentru infracţiunea de
abuz de încredere.
b) Mandatarul este răspunzător de stricăciunile lucrurilor încredinţate. Dacă se constată
că bunurile primite prezintă semne de stricăciune suferite în timpul transportului, mandatarul
trebuie să ia toate măsurile pentru păstrarea drepturilor mandantului faţă de cel care a facut
transportul.
c) Mandatarul este răspunzător de daunele produse, dacă acestea au provenit din
depăşirea, fără o justificare plauzibilă, a mandatului primit.
d) La terminarea operaţiunilor încredinţate, mandatarui este obligat să înştiinţeze de
această situaţie pe mandant, pentru acceptarea executării mandatului (art. 382 C. com.).
e) Mandatarul este ţinut să-şi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi cu diligenţa
unui bun comerciant, ca şi cum afacerile ar fi ale sale.
Obligaţiile mandantului
a) Mandantul se obligă să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru
executarea mandatului (art. 385 C. com.).
b) El trebuie să plătească mandatarului remuneraţia datorată pentru executarea
mandatului (art. 386 C. com.).
c) Mandantul este obligat să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea
mandatului.
Privilegiul mandatarului
În scopul protejării intereselor mandatarului, legea îi conferă un privilegiu special prin
care se garantează satisfacerea drepturilor sale de către mandant.
Privilegiul constă în dreptul de retenţie asupra bunurilor mandantului pe care
mandatarul le deţine pentru executarea mandatului sau care se găsesc la dispoziţia sa, în
magazinele sale ori în depozitele publice (art. 387 C. com.).
În cazul în care bunurile mandantului au fost vândute de mandatar, potrivit mandatului,
privilegiul poartă asupra preţului.
Revocarea
Încetarea contractului de mandat are loc în condiţiile şi cu efectele din dreptul civil.
Potrivit doctrinei şi practicii juridice mandatul comercial nu poate fi revocat unilateral
decât pe motive temeinice. În caz contrar, revocarea va fi considerată un abuz de drept, ceea ce
înseamnă că partea în culpă va fi răspunzătoare de daunele cauzate celeilalte părţi din contract.

6.2. Contractul de comision


Noţiune
Contractul de comision este tot un mandat, dar fără reprezentare sau cu reprezentare
indirectă.
Părţile contractante sunt comisionarul şi comitentul. Comisionarul îl reprezintă pe
comitent în stabilirea şi realizarea de afaceri, în numele său, dar pe contul celui reprezentat.
Comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în beneficiul
comitentului. Pentru această activitate, comisionarul primeşte un preţ ce poartă numele de
comision.
Împuternicirea comitentului prin care comisionarul poate să încheie acte juridice poartă
numele de procură.
Din contractul de comision se nasc obligaţii în raporturile comisionarului atât cu
comitentul, cât şi cu terţul. Aşa, de pildă, dacă comitentul însărcinează pe comisionar să cumpere
pentru el anumite bunuri, comisionarul se află într-un raport de obligaţie cu comitentul şi cu
terţul. între comitent şi terţ nu există nici-un raport juridic.
Întrucât acţionează în nume propriu şi încheie acte juridice ca o profesiune obişnuită,
comisionarul dobândeşte calitatea de comerciant.
Domenii de aplicare
37

Obligaţia pe care şi-o asumă comisionarul este aceea de a încheia acte juridice.
Comisionarul este un prestator de servicii. Contractul de comision este folosit pentru realizarea
unor operaţii de vânzare-cumpărare de mărfuri, în operaţiuni cu valori mobiliare, în special în
comerţul internaţional, în transporturi şi altele.
În activitatea de transport, contractul de comision îşi găseşte o aplicaţie în cazul
contractului de expediţie. În baza acestui contract o persoană, numită expediţionar, se obligă
faţă de altă persoană, numită expeditor, să încheie în nume propriu, dar pe seama expeditorului,
un contract de transport cu cărăuşul. De asemeni, expeditionarul se obligă şi la îndeplinirea unor
prestaţii accesorii expedierii (manipularea mărfii, încărcarea mărfii în mijloace de transport).
Pentru toate operaţiunile pe care le face expeditionarul primeşte o remuneraţie.
Obligaţiile comitentului:
a) să plătească remuneraţia (comisionul), cuvenit comisionarului, stabilită pe bază de
convenţie a părţilor, sub forma unui procent calculat la valoarea afacerilor realizate. Obligaţia
curge din momentul în care comisionarul a încheiat actele juridice cu terţii, indiferent dacă
acestea au fost sau nu executate;
b) să restituie cheltuielile suportate de comisionar cu îndeplinirea însărcinării
primite, inclusiv să suporte prejudiciul suferit de acesta din urma, dacă e cazul.
Pentru recuperarea sumelor ce-i sunt datorate în baza contractului de comision,
comisionarul are dreptul de a reţine, fie din mărfurile ce aparţin sau sunt datorate comitentului şi
care sunt deţinute de el, fie din preţul realizat pe seama comitentului.
Obligaţiile comisionarului:
a) să execute mandatul încredinţat de comitent, conformându-se instrucţiunilor
acestuia, în ceea ce priveşte termenul, preţul, calitatea, cantitatea etc;
b) să dea socoteala comitentului asupra îndeplinirii mandatului primit, cum ar fi o
informare asupra mersului operaţiunilor şi a împrejurărilor de natură a modifica împuternicirea
primită;
c) să îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă şi calităţile unui profesionist,
răspunzând pentru neîndepliirea obligaţiilor, chiar şi în cazul unei culpe uşoare.
Răspunderea comisionarului
Comisionarul care, fără autorizaţia comitentului face plăţi, vânzări şi alte operaţiuni pe
credit, rămâne direct răspunzător. Comitentul are, în această situaţie, dreptul să-i ceară plata
neîntârziată a creditelor făcute şi foloasele ce ar rezulta din acestea.
Comisionarul care vinde pe datorie este dator să arate comitentului actul, scrisoarea de
aviz, persoana cumpărătorului şi termenul acordat. Dacă nu se procedează în acest mod, se
presupune că operaţiunea s-a făcut pe bani gata (proba contrară nu este admisă).
Comisionarul nu este răspunzător pentru îndeplinirea obligaţiilor de către persoanele cu
care a contractat, afară de o convenţie contrară. Dacă în contractul de comision s-a stipulat o
obligaţie de garanţie, din partea comisionarului, a executării obligaţiei de către terţ, comisionarul
are dreptul la o remuneraţie specială "pentru garanţie". Această remuneraţie este distinctă de
comision.
Încetarea contractului de comision
Va fi la fel ca şi a contractului de mandat: revocarea împuternicirii, renunţarea la
împuternicirea primită, decesul, interdicţia sau falimentul comitentului sau comisionarului.

6.3. Contractul de consignaţie


Noţiune şi caracteristici
Este o variantă a contractului de comision. Art. 1 din Legea nr. 178/1934 (pentru
reglementarea contractului de consignaţie) defineşte contractul astfel: "convenţia prin care una
din părţi, numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar, mărfuri sau
obiecte mobile, spre a le vinde pe socoteala consignantului".
38

Consignantul împuterniceşte pe consignatar să încheie acte juridice în nume propriu


dar pe seama consignantului. Consignantul va plăti consignatarului o sumă de bani numită
comision.
Împuternicirea consignantului dată consignatarului constă, întotdeauna în vinderea unor
bunuri mobile aparţinând consignantului.
Consignantul rămâne proprietar al bunurilor până la vinderea lor.
Preţul este stabilit de către consignant în mod anticipat. în practică, consignatarul are un
rol activ în stabilirea preţului. El poate refuza primirea în consignaţie a bunurilor sau a
mărfurilor, dacă preţul stabilit de consignant este exagerat. Dacă bunul sau mărfurile nu s-au
vândut la preţul stabilit, ele se vor restitui consignantului în starea în care au fost lăsate de el.
Potrivit unor reglementări legale, desfacerea bunurilor în consignaţie se efectuează, ca
regulă, de către societăţile comerciale, autorizate să desfăşoare o asemenea activitate.
În conformitate cu articolul 2 din Legea 178/1934, contractul de consignaţie trebuie
făcut în scris, neputându-se face dovada lui cu martori. Forma scrisă este cerută ca element de
probaţiune.
Obligaţiile consignantului
Consignantului este obligat: să predea consignatarului bunurile care urmează să fie
vândute; să-i plătească remuneraţia cuvenită consignatarului, remuneraţie determinată sub forma
unei sume fixe sau sub forma procentuală în raport de volumul şi valoarea vânzărilor; să restituie
cheltuielile făcute de consignatar cu îndeplinirea însărcinării primite care se referă la conservarea
şi desfacerea bunurilor date în consignaţie, precum şi despăgubirile cuvenite pentru prejudiciile
suferite, eventual, în executarea contractului.
Obligaţiile consignatarului
Consignatarul trebuie: să ia măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea bunurilor
primite, ca un bun administrator şi comerciant, el răspunzând de orice lipsă, pierdere sau
deteriorare, provenite din culpă sa ori a subordonaţilor săi; să execute mandatul dat de
consignant; să dea socoteală consignantului asupra îndeplinirii mandatului încredinţat.
Consignatarul va remite consignantului, la termenele convenite, preţurile bunurilor vândute,
precum şi toate sumele rezultate din încasările creanţelor, atunci când marfa s-a vândut pe credit.
Legea conferă consignatarului calitatea de simplu depozitar al sumelor şi valorilor care sunt
proprietatea consignantului.
Răspunderea juridică
Nerespectarea obligaţiilor din contractul de consignaţie atrage răspunderea părţii în
culpă. Această răspundere este, potrivit legii, o răspundere civilă sau o răspundere penală. Astfel,
se pedepseşte penal însuşirea bunurilor încredinţate în consignaţie ori înstrăinarea lor în alt mod
sau în alte condiţii decât cele prevăzute în contract. De asemenea se sancţionează cu pedeapsa
închisorii sau cu amendă neremiterea către consignant a sumelor de bani sau a valorilor încasate
sau primite ca preţ al bunurilor vândute.
Încetarea contractului
Contractul de consignaţie va înceta la fel ca şi contractul de comision.
Potrivit art. 3 alin. 2 din Legea 178/1934 contractul de consignaţie este revocabil de
către consignant în orice moment, chiar dacă a fost încheiat pe o durată determinată, afară de o
stipulaţie contrară în contract.

6.4. Contractul de agenţie


Precizări prealabile
În activitatea de intermediere, alături de mandatari şi comisionari, un rol îl au agenţii
comerciali permanenţi.
Legea nr. 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi a reglementat statutul juridic
al acestei categorii de intermediari comerciali. Prin aceasta s-a asigurat armonizarea legislaţiei
româneşti cu cea a Uniunii Europene.
39

Legea nu se aplică intermediarilor la bursele de valori şi celor din domeniul asigurărilor.


Instrumentul juridic pe baza căruia agenţii comerciali permanenţi îşi desfăşoară
activitatea de intermediere este contractul de agenţie.
Definiţie
Contractul de agenţie este contractul prin care o parte, denumită comitent,
împuterniceşte în mod statornic cealaltă parte, denumită agent, să negocieze afaceri sau să
negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii,
(art. 1 din lege)
Caracteristici
Contractul este consensual, dar pentru a fi dovedit se cere să fie înscris.
Agentul este comerciant care săvârşeşte fapte de comerţ de intermediere cu caracter
profesional şi independent.
Raporturile juridice care se stabilesc între comitent şi agent sunt, în esenţă, raporturi de
mandat comercial. Totuşi, între ele există deosebiri. Astfel, agentul acţionează mai mult timp, nu
ocazional. De asemenea, activitatea de intermediere în baza contractului de agenţie, faţă de cea
în temeiul contractului de mandat comercial are ca obiect o multitudine de acte juridice. Apoi
agentul este independent în realizarea activităţii sale.
Agentul poate negocia sau încheia afaceri cu alţi comitenţi concurenţi numai dacă i se
permite.
Obligaţiile agentului
Agentul trebuie: să procure şi să comunice comitentului informaţiile privitoare la
cererea şi oferta bunurilor sau serviciilor oferite în zona în care acţionează; să respecte
instrucţiunile rezonabile venite din partea comitentului; să păstreze în condiţii corespunzătoare
bunurile şi eşantioanele primite de la comitent.
Obligaţiile comitentului
Comitentul este obligat: să pună la dispoziţia agentului mostre, cataloage, tarife şi orice
alte documente referitoare la bunurile şi serviciile pe care le oferă spre valorificare de către
agent; să-l plătească pe agent în condiţiile şi termenele stabilite.
Durata şi încetarea contractului
Contractul de agenţie se încheie pe o durată determinată sau pe o durată nedeterminată.
Contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi, cu
acordarea obligatorie a unui preaviz.
La încetarea contractului de agenţie, agentul are dreptul să primească de la comitent o
indemnizaţie, dacă a procurat noi clienţi comitentului sau a sporit semnificativ volumul
operaţiunilor comerciale cu clienţii existenţi.
Dacă încetarea contractului de agenţie cauzează anumite prejudicii agentului, acesta este
îndreptăţit să ceară despăgubiri de la comitent.

7. Contracte prin care se realizează administrarea şl conservarea bunurilor

Este o grupă de contracte în care sunt incluse: contractul de locaţiune; contractul de


împrumut, cu variantele sale; contractul de depozit, civil şi comercial.

7.1. Contractul de locaţiune (închiriere)


7.1.1. Locaţiunea lucrurilor
Noţiune
Locaţiunea este un contract prin care o persoană, numită locator, pune la dispoziţia altei
persoane, numită locatar, folosinţa unui lucru individual determinat, pe o perioadă limitată de
timp, în schimbul unei sume de bani, numită chirie. Dacă este vorba de închirierea unui teren,
contractul este de arendare. Locatorul asigură numai folosinţa temporară a lucrului, nu însă şi
proprietatea. Riscul pieirii fortuite este suportat de locator.
40

Obiectul contractului
Contractul de locaţiune are ca obiect numai lucrul individual determinat şi
neconsumabil, întrucât locatarul va trebui să-l restituie la expirarea contractului în aceeaşi stare
în care l-a primit. Locaţiunea nu poate avea ca obiect o persoană. Dacă se închiriază un lucru cu
personal de deservire (de exemplu, un autovehicul cu şofer) contractul este mixt: locaţiune, în
privinţa lucrului şi prestare de servicii, în privinţa personalului de deservire.
Preţul locaţiunii Chiria constituie preţul locaţiunii şi se fixează în raport cu durata
contractului, fie global, fie pe unitate de timp. Ea se determină în momentul încheierii
contractului şi se plăteşte la termenele stipulate, de regulă în mod succesiv. Stabilirea chiriei
poate fi lăsată la aprecierea unui terţ sau a unei persoane desemnată de părţi.
Sub sancţiunea nulităţii, chiria trebuie să fie sinceră şi serioasă. Dacă chiria este
derizorie, contractul nu mai este locaţiune, ci împrumut de folosinţă.
Obligaţiile locatorului
Locatorul are următoarele obligaţii: să predea lucrul în stare de a fi folosit, predarea
făcându-se la locul şi termenul stabilit în contract; să asigure locatarului folosinţa normală a
lucrului închiriat în toată perioada locaţiunii; să efectueze reparaţiile care îi revin prin contract;
să garanteze locatarului liniştita folosinţă a lucrului pe toată durata locaţiunii, abţinându-se de la
orice fapt personal de natură a tulbura folosinţa lucrului de către locatar; să răspundă pentru
viciile ascunse ale lucrului, care l-ar face impropriu de a fi folosit.în cazul descoperirii viciilor
ascunse, locatarul poate cere o reducere proporţională din preţ sau rezilierea contractului.
Obligaţiile locatarului
Locatarul are următoarele obligaţii: să folosească lucrul ca un bun gospodar şi potrivit
destinaţiei arătate prin contract; să achite chiria la termenul convenit; să efectueze reparaţiile de
întreţinere şi să păstreze lucrul în bună stare, pe toată perioada contractului; să restituie lucrul la
expirarea termenului locaţiunii, în aceeaşi stare în care l-a primit.
Varietăţi de contracte de locaţiune
Contractul de închiriere a suprafeţei locative este varietatea cea mai frecventă a
contractului de locaţiune. Legea locuinţei nr. 114/1996 cuprinde reglementări referitoare atât la
închirierea locuinţelor în general, cât şi la închirierea unor categorii speciale de locuinţe, cum
sunt cele sociale, de serviciu, de intervenţie, de necesitate, de protocol.
Darea în locaţiune a unui bun mobil sau imobil cu destinaţie comercială reprezintă o
operaţie supusă dreptului şi jurisdicţiei comerciale. Astfel bunurile din proprietatea statului sunt
închiriate cu aprobarea prealabilă a guvernului sau a organului administraţiei de stat, după caz,
pe criterii comerciale, de regulă pe bază de licitaţie publică.
Încetarea locaţiunii
Se realizează în mai multe modalităţi: expirarea termenului locaţiunii, prin rezilierea
contractului, dacă nu se respectă obligaţiile de către una din părţi; prin pieirea lucrului (dacă e
totală, rezilierea are loc de drept, dacă pieirea este parţială, locatarul poate rezilia contractul sau
poate cere o reducere de preţ); în situaţia în care părţile n-au fixat durata contractului, fiecare din
ele poate denunţa oricând, acordând un preaviz, cu o durată stabilită prin convenţia părţilor,
natura lucrului sau obiceiul locului.
Preavizul reprezintă încunoştiinţarea prealabilă făcută de una din părţi cu privire la
intenţia de a desface contractul.
Dacă la expirarea termenului, locatarul (chiriaşul) nu pleacă şi continuă să folosească
bunul, plătind în continuare chiria, iar locatorul o primeşte, contractul se prelungeşte în aceleaşi
condiţii, prin ceea ce se numeşte tacita relocaţiune.
Atunci când locatorul înstrăinează bunul închiriat sau arendat, cumpărătorul bunului va
respecta contractul de locaţiune, cu condiţia să fi fost făcut prin act scris, cu durată determinată.
în situaţia în care în timpul locaţiunii izbucneşte un incendiu, chiriaşul poate cere
rezilierea contractului. Proprietarul va dovedi că a predat imobilul în bună stare şi a primit o
ruină. Chiriaşul va dovedi că incendiul s-a produs din caz de forţă majoră.
41

Sublocaţiunea
Legea prevede posibilitatea, pentru locatar, de a transmite dreptul de folosinţă asupra
unui terţ, în întregime sau în parte, în baza unui contract de sublocaţiune. Condiţia este ca
sublocaţiunea să nu fie interzisă prin contractul principal. Proprietarul, pentru orice problemă
legată de obiectul închiriat, va trata numai cu chiriaşul.
7.1.2. Contractul de locaţie de gestiune
Definiţie
Contractul de locaţie a gestiunii este acordul de voinţă prin care o parte, numită locator,
pune la dispoziţia celeilalte părţi, numită locatar, un fond de comerţ sau o entitate comercială
lipsită de autonomie economică, în scopul exploatării rentabile de către locatar în schimbul unui
preţ, numit redevenţă.
Contractul este reglementat de Legea nr. 15 din 1990 privind reorganizarea unităţilor
economice de stat, ca regii autonome şi societăţi comerciale.
Obiectul contractului
Obiectul contractului îl constituie activitatea comercială într-un spaţiu dat şi nu de
locaţiune a spaţiului respectiv (predarea unui restaurant, cofetărie, atelier, magazin etc).
Prin încheierea contractului proprietarul transferă temporar, locatarului posesia şi
folosinţa fondului de comerţ sau a entităţii comerciale respective.
Locaţia de gestiune este un contract real ceea ce presupune predarea efectivă a fondului
de comerţ.
Obligaţiile locatorului
Locatorul are următoarele obligaţii:
a) să pună la dispoziţia locatarului gestiunea care face obiectul contractului, în stare
de funcţionare, cu tot inventarul şi spaţiu;
b) să efectueze, contra cost, înainte sau după predare, lucrări de amenajare şi de
natură tehnico-materială: comercializarea produselor, transportul, recrutarea şi formarea
personalului, etc.
Obligaţiile locatarului Locatarul se obligă:
a) să procedeze la preluarea gestiunii pe bază de proces-verbal de predare-primire;
b) să păstreze integritatea tuturor bunurilor pe care le va prelua de la locatorul de
gestiune;
c) să desfăşoare o activitate eficientă;
d) să ţină o gestiune corectă;
e) să gospodărească eficient mijloacele materiale şi financiare etc.
Încetarea contractului
Contractul poate înceta de plin drept dacă o parte nu-şi execută o obligaţie sau după un
număr de zile de la data primirii notificării prin care i s-a adus la cunoştinţă că nu şi-a executat în
mod corespunzător, oricare dintre obligaţiile ce-i revin.

7.2. Împrumutul de folosinţă sau comodatul


Definiţie
Comodatul este contractul prin care o persoană, numită comodant (împrumutător),
predă altei persoane, numită comodatar (împrumutat), în folosinţă temporară şi gratuită un bun
pe care cel împrumutat se obligă să-l restituie în individualitatea sa.
Caractere juridice
Este un contract real întrucât presupune, alături de consimţământul părţilor, predarea
efectivă a obiectului. Împrumutul de folosinţă este un contract unilateral şi cu titlu gratuit.
Dacă ar fi oneros, comodatul s-ar transforma în locaţiune. Gratuitatea contractului nu se opune
însă stipulării în contract a unei sume de bani care să reprezinte echivalentul uzurii suferite de
lucru din cauza folosinţei. împrumutătorul rămâne proprietarul lucrului împrumutat, cel ce
împrumută are numai dreptul de folosinţă a bunului.
42

Obiectul contractului
Obiectul contractului de comodat poate fi constituit numai din lucruri individual
determinate, mobile sau imobile, întrucât urmează să fie restituite în natură.
Obligaţiile şi răspunderea comodatarului
Comodatarul are obligaţia: să asigure securitatea şi îngrijirea bunului, ca un bun
gospodar; să se folosească de bunul dat numai pentru destinaţia determinată prin natura lui sau
prin contract; să facă toate cheltuielile necesare pentru păstrarea şi folosirea lucrului, să restituie
lucrul la termenul fixat sau potrivit înţelegerii. El răspunde pentru deteriorarea sau pierderea
bunului - în total sau în parte - cu excepţia cazului de forţă majoră, când riscul este de partea
proprietarului bunului. În cazul în care lucrul împrumutat a fost deteriorat din culpa
comodatarului, el este obligat să-l repare. Se poate recurge la plata echivalentului bunului numai
în ipoteza imposibilităţii de executare a reparării în natură sau dacă ambele părţi optează în acest
sens ori comodantul dovedeşte că executarea în natură nu-i mai foloseşte.
Dreptul de retenţie
Comodatarul are dreptul de retenţie asupra lucrului până la plata debitelor, cauzate de
întreţinerea bunului.
Obligaţiile împrumutătorului (proprietarului)
Împrumutătorul este obligat: să restituie împrumutatului cheltuielile cu caracter de
urgenţă, necesare şi extraordinare făcute de el pentru păstrarea lucrului şi să-l despăgubească
pentru prejudiciul cauzat de viciul lucrului, cunoscut dar nedeclarat, împrumutătorul nu poate să
ia înapoi lucrul împrumutat înainte de trecerea termenului convenit sau, în lipsă de convenţie,
înainte de a fi servit la trebuinţa pentru care s-a dat cu împrumut. Excepţia este situaţia în care el
dovedeşte că bunul îi este absolut necesar, datorită ivirii unor împrejurări neprevăzute.

7.3. Contractul de consumaţie


Noţiune
Împrumutul de consumaţie este un contract prin care o persoană, numită
împrumutător, dă cu împrumut altei persoane, numită împrumutat, o sumă de bani sau alte
bunuri fungibile, cu obligaţia, pentru împrumutat, să le restituie în aceeaşi cantitate şi calitate la
termenul scadent. Bunurile fungibile sunt acele bunuri determinate numai în genere şi nu în
specie: bani, cereale etc. Ele au o determinare concretizată prin cântărire, măsurare, numărare.
Contractul este translativ de proprietate. împrumutatul devine proprietarul bunului
primit care, pierind în orice mod, piere în contul împrumutatului.
Contractul este unilateral, în principiu, cu obligaţii doar în sarcina împrumutatului.
Obligaţiile împrumutătorului
El este supus răspunderii pentru daunele cauzate de viciile lucrului, cunoscute de el şi
necunoscute de împrumutat. Împrumutătorul nu poate cere restituirea bunului împrumutat
înainte de termen.
Obligaţiile împrumutatului
El trebuie să restituie împrumutul la scadenţă, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate,
la locul unde s-a contractat împrumutul, dacă nu s-a prevăzut alt loc. Dacă împrumutatul nu
restituie la termenul stipulat împrumutul sau valoarea lui, atunci acesta este obligat să plătească
şi dobânzi de la data cererii de chemare în judecată pentru restituirea împrumutului.
Împrumutul cu dobândă
Împrumutul poate fi gratuit sau oneros. în cazul împrumutului de bani, cu caracter
oneros, trebuie restituită suma împrumutată, însoţită de plata dobânzilor. în esenţă dobânda este
o contraprestaţie în bani pe care împrumutătorul o datorează împrumutatului pentru realizarea
împrumutului. Pentru ca împrumutul să fie prestator de dobânzi este nevoie să existe o clauză în
acest sens.
Împrumutătorul poate cere o garanţie: gaj, ipotecă sau garanţie personală. Dacă nu i se
restituie împrumutul el va putea lua măsuri de recuperare.
43

Conţinutul contractului de împrumut cu dobânzi


Acest contract trebuie să cuprindă:
 părţile între care se încheie contractul;
 suma împrumutată (dacă se restituie în rate, data la care fiecare rată trebuie
plătită) şi dobânda;
 descrierea bunului care garantează împrumutul;
 drepturile şi răspunderile în cazul în care părţile îşi încalcă obligaţiile asumate.

7.4. Contractul de depozit


7.4.1. Depozitul civil
Definiţie
Depozitul este contractul prin care o persoană, numită deponent (depunător),
încredinţează un lucru mobil unei alte persoane, numită depozitar, care se obligă, cu sau fără
plată, să-l păstreze şi să-l restituie la cerere.
Caractere juridice
Depozitul este un contract real, bunul urmând să fie predat efectiv; este supus formei
scrise; netranzitiv de proprietate.
Obiectul contractului
Contractul are ca obiect bunuri mobile, corporale şi, prin excepţie, cele necorporale (de
exemplu, titlurile de credit).
Dacă este cu plată preţul se numeşte dobândă, la depunerile de bani şi comision, la
depozitul de bunuri.
Obligaţiile depozitarului
Depozitarul trebuie: să îngrijească lucrul primit în depozit, ca un bun gospodar, el
răspunzând pentru pieirea sau degradarea lucrului primit în depozit, cauzate din culpa sa; să nu
se folosească de lucru pentru nevoile sale personale; să păstreze secretul depozitului; să restituie
lucrul deponentului, în aceeaşi stare în care a fost primit. Termenul de restituire este cel prevăzut
în contract. Restituirea se poate realiza chiar înainte de termen, la cererea deponentului, pentru
că termenul este stipulat în favoarea acestuia.
Dacă depozitarul foloseşte bunul aflat în depozit, fără autorizarea expresă a
deponentului fapta are aspect penal, constituind abuz de încredere.
Pentru garantarea obligaţiilor deponentului, depozitarul are un drept de retenţie asupra
lucrului aflat în depozit.
Obligaţiile deponentului
Cu toate că depozitul este, de regulă, un contract unilateral, din el născându-se obligaţii
numai în sarcina depozitarului, totuşi deponentului îi revin unele obligaţii şi anume: să restituie
sumele de bani cheltuite de depozitar pentru conservarea lucrului şi să-l despăgubească de toate
pierderile pe care acest lucru i Ie-a cauzat; să-l plătească pe depozitar, dacă depozitul este
retribuit. Riscul pieirii fortuite a obiectului îi revine deponenetului, care este proprietarul
bunului, afară de cazul când depozitarul a fost pus în întârziere pentru restituirea lucrului.
Felurile depozitului
Depozitul poate fi: depozit obişnuit sau voluntar, depozit necesar şi depozit neregulat.
Depozitul obişnuit se formează prin consimţământul ambelor părţi, iar deponentul are
posibilitatea să-l aleagă pe depozitar.
Depozitul necesar ia naştere datorită unor împrejurări neprevăzute şi de neînvins ( de
exemplu, un incendiu), în scopul de a se salva bunurile de la o pieire iminentă. Acest depozit se
poate dovedi cu orice mijloc de probă, indiferent de valoarea lucrurilor depozitate, pe când
depozitul normal, trebuie dovedit printr-un înscris. Depozitul bunurilor aduse de călător în
unităţile hoteliere este asimilat depozitului necesar.
Depozitul neregulat este o formă a depozitului voluntar şi are ca obiect bunuri
fungibile şi consumabile (de exemplu, un sac de făină) care trebuie restituite la termen prin alte
44

bunuri de aceeaşi natură. Depozitarul poate folosi aceste bunuri, deci poate dispune de ele, fiind
considerat proprietarul lor. El suportă riscul pieirii sau degradării.
Dacă se cere restituirea bunurilor din depozit şi depozitarul nu le dă la termenul cuvenit,
el este răspunzător de daune interese faţă de deponent.
Depozitul neregulat are aplicaţii frecvente sub forma depunerilor băneşti la CEC sau la
bancă.
Depunerile se pot efectua pe numele persoanei deponente sau pe numele altei persoane.
în toate cazurile, raportul juridic de depozitare este numai între titularul depunerii şi unitatea
depozitară. Depozitarul are obligaţia de a restitui sumele de bani la cererea deponentului, chiar
dacă este un depozit cu termen, integral sau parţial, precum şi de a-i plăti deponentului dobânzi.
Conform legii, se asigură păstrarea secretului depunerilor, cu excepţia cauzelor penale,
la cererea scrisă a procurorilor sau a instanţei judecătoreşti.
7.4.2. Depozitul comercial
Contractul este o variantă a contractului civil de depozit, fiind întotdeauna cu titlu
oneros.
Contractul apare frecvent sub forma specială a contractului de depozit bancar, în
conformitate cu care banca depozitară obţine proprietatea banilor depuşi, dispunând de ei şi
achitând deponentului o anumită dobândă. De regulă, acestui contract i se suprapune un contract
de cont bazat pe reciprocitate de credite. Va rezulta un contract de cont de depozit bancar.
Depozitarul mai poate fi o întreprindere specializată în primirea de mărfuri (magazii,
antrepozite, docuri etc), practicând diferite tarife. în acest caz, deponentul primeşte în schimbul
mărfii depuse un certificat de depozit, talonul şi un buletin de gaj (warant). Certificatul de
depozit şi buletinul de gaj sunt titluri de credit la ordin sau la purtător, negociabile împreună sau
separat. Astfel, deponentul poate vinde marfa depozitată girând (transmiţând), atât certificatul de
depozit, cât şi buletinul de gaj. El poate doar gaja marfa depozitată, girând numai buletinul de
gaj, rămânând proprietarul mărfii.
Durata depozitului este obligatorie pentru depozitar şi facultativă pentru deponent, care-
şi poate retrage bunurile, la cerere, în urma unui preaviz.

8. Alte contracte civile

8.1. Contractul de antrepriză


Noţiune
Contractul de antrepriză este contractul prin care o persoană, numită antreprenor
(constructor, arhitect, meseriaş etc), se obligă să execute pe riscul său o lucrare determinată,
pentru altă persoană, numită client, în schimbul unui preţ.
Natura lucrării, volumul şi calitatea ei sunt precizate prin clauze contractuale.
Antreprenorul păstrează o poziţie independentă faţă de client.
Calitatea de antreprenor o pot avea atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice.
Antreprenorul poate fi şi comerciant.
Deosebirea faţă de alte contracte
Lucrarea de antrepriză se poate executa cu materialul antreprenorului sau cu al
clientului. Dacă procurarea materialului de către antreprenor este un simplu mijloc de realizare a
lucrării, atunci ne găsim în faţa unui contract de antrepriză. Dacă materialul procurat de
antreprenor este un element esenţial al contractului, operaţia are caracterul unei vânzări a unui
bun viitor.
Antrepriza se deosebeşte de locaţiune prin aceea că preţul locaţiunii este determinat în
raport cu durata folosinţei, iar preţul antreprizei se stabileşte în funcţie de importanţa lucrării şi
rezultatul final al prestaţiei efectuate.
Obiectul contractului
45

Antrepriza are un obiect variat: construcţia şi repararea de clădiri, lucrări de instalaţii,


proiecte de execuţie, prestări de servicii (confecţionarea sau repararea obiectelor de uz
gospodăresc şi confort personal) etc.
Executarea şi desfiinţarea construcţiilor se poate face numai în temeiul şi cu respectarea
autorizaţiilor eliberate de prefecturi sau primării.
În condiţiile economice actuale, antrepriza este considerată de o importanţă practică
deosebită, mai ales în domeniul construcţiilor.
Caractere juridice
Antrepriza este un contract consensual, bilateral, oneros, comutativ, cu executare
succesivă. Legea nu cere nici-o formă specială pentru validarea lui. în antrepriza de construcţie
se cere forma scrisă pentru încheierea contractului, ca element de probaţiune.
Obligaţiile antreprenorului
Antreprenorul are următoarele obligaţii: executarea, conservarea şi predarea lucrării la
termen; garantarea lucrării contra viciilor ascunse.
În caz de neîndeplinire la termen a obligaţiei de executare a lucrării, antreprenorul
răspunde pentru întârziere, în condiţiile dreptului civil.
În materie de antrepriză de construcţii, legislaţia română conţine câteve reglementări
speciale. Astfel, Legea nr. 10/1995 privind calitatea construcţiei, prevede că antreprenorul
răspunde pentru viciile ascunse timp de 10 ani de la data recepţiei, iar pentru viciile structurii de
rezistenţă, rezultând din nerespectarea normelor de proiectare şi execuţie, la data realizării
construcţiei, răspunde pentru toată durata de existenţă a construcţiei.
În cazul în care condiţiile răspunderii pentru viciile ascunse ale construcţiei sunt
întrunite, se pune problema delimitării răspunderii arhitectului (proiectantului) de aceea a
executantului (constructorului). În această privinţă arhitectul va răspunde pentru daunele care
provin din viciile proiectului, iar antreprenorul pentru viciile de execuţie ale construcţiei. Dacă
viciile provin atât din culpa arhitectului cât şi din cea a constructorului, fiecare dintre aceştia va
fi ţinut faţă de client la repararea întregului prejudiciu.
Obligaţiile clientului
Clientul are obligaţia de a lua în primire lucrarea la termenul fixat în contract;
recepţionarea lucrării la finalizarea ei sau, după caz, şi pe părţi; plata preţului.
Plata preţului lucrării este unul din elementele esenţiale ale contractului. în contractul
de antrepriză preţul poate fi fixat în două feluri: forfetar şi de deviz.
Preţul forfetar sau global constă în fixarea, prin convenţie, de către părţi a unei sume
determinate drept echivalent al lucrării ce urmează a fi executată de antreprenor, după un plan
stabilit cu clientul. Suma nu poate fi ulterior modificată unilateral, sub pretextul că s-au scumpit
materialele sau manopera. Schimbarea preţului se poate face de comun acord între cele două
părţi.
Preţul de deviz este stabilit provizoriu (estimativ) la încheierea convenţiei, pe articole .
în final, pe baza cheltuielilor efective pentru materiale, manoperă dar mai ales pentru lucrări
suplimentare, se stabileşte preţul datorat de client.
Preţul este exigibil la data sau datale stabilite de părţi prin contract, iar neplata lui la
termen atrage răspunderea clientului, în condiţiile dreptului civil.
Problema riscurilor
Riscul contractului este suportat de antreprenor deoarece şi-l asumă prin contract. Prin
urmare, dacă executarea contractului (predarea lucrării executate) devine imposibilă datorită
cazului fortuit sau forţei majore, antreprenorul nu are dreptul la plata preţului, deoarece nu predă
clientului rezultatul muncii sale. Clientul va fi obligat să plătească preţul numai dacă a fost pus
în întârziere în ceea ce priveşte obligaţia de a verifica (recepţiona) şi de a lua în primire lucrarea
executată.
Dacă lucrul a pierit din cauza unui viciu al materialului procurat de client, antreprenorul
are dreptul să pretindă plata preţului.
46

În situaţia în care lucrarea executată, în parte sau total, a pierit fortuit, dar executarea
ulterioară (de exemplu, reconstrucţia) a devenit posibilă, antreprenorul suportă riscul
contractului. Cu toate că antreprenorul va executa lucrarea de două ori, clientul va fi obligat să
plătească preţul numai o singură dată.
Încetarea contractului
În principiu, contractul de antrepriză încetează în cazurile şi condiţiile dreptului civil în
materie de contracte. La aceste reguli generale se adaugă încetarea contractului prin decesul
antreprenorului. Această situaţie este rezultatul faptului că acest contract se bazează pe calităţile
antreprenorului. Clientul este obligat însă să plătească moştenitorilor antreprenorului valoarea
lucrărilor executate şi a materialelor pregătite, în proporţie cu preţul stabilit în contract, dacă
aceste lucrări şi materialele îi sunt folositoare.
Subantrepriza
Antreprenorul poate încredinţa executarea unor părţi din lucrare unor subantreprenori.
Antreprenorul răspunde faţă de client de lucrările executate de subantreprenor.

8.2. Contractul de tranzacţie (de conciliere)


Noţiune
Termenul de tranzacţie are două sensuri. într-un prim sens reprezintă înţelegerea
intervenită între două sau mai multe părţi prin care se stabileşte modalitatea transmiterii
anumitor drepturi sau a efectuării unor schimburi comerciale.
Tranzacţia este şi un contract prin care părţile curmă un proces declanşat sau
preîntâmpină pornirea unui proces, prin concesii reciproce sau promisiunea unei noi prestaţii în
schimbul renunţării de către cealaltă parte la proces.
Litigiile care se rezolvă astfel pot avea ca obiect atât obligaţia de a transmite
proprietatea unui bun cât şi obligaţia de a face ceva.
Părţile îşi fac una alteia sacrificii, renunţând la anumite drepturi (caracter declarativ)
sau stipulând prestaţii noi (caracter constitutiv de drepturi), în schimbul unor renunţări făcute de
cealaltă parte.
Fiecare parte urmăreşte un avantaj patrimonial, inclusiv evitarea suportării unor
cheltuieli de judecată.
Reciprocitatea concesiilor reprezintă trăsătura specifică şi esenţială a contractului
analizat. Părţile pot renunţa la toate pretenţiile şi acţiunile pentru a pune capăt oricărui diferend
sau pot renunţa numai la anumite pretenţii şi acţiuni strict precizate.
Caractere juridice
Tranzacţia este un contract bilateral, cu titlu oneros, comutativ şi consensual.
Cerinţa formei scrise, prevăzută de Codul civil, indiferent de valoare, constituie numai
dovada contractului. Când este vorba de o tranzacţie de terenuri sau orice alt bun imobil, el
trebuie să fie încheiat în formă autentică.
Condiţii de validare
Părţile contractante trebuie să aibă capacitatea de a dispune cu titlu oneros de dreptul
care formează obiectul concesiei sau a prestaţiei promise.
Tranzacţia încheiată în orice formă, are caracterul unei adevărate hotărâri judecătoreşti
definitive. Pe de altă parte, este nulă tranzacţia asupra unui proces soluţionat printr-o hotărâre
judecătorească definitivă.
Tranzacţia nu poate avea ca obiect drepturi personale nepatrimoniale şi nici bunuri
scoase din circuitul civil.

9. Contracte de finanţare a operaţiunilor comerciale

Din această categorie de contracte fac parte: contractul de credit sau împrumut bancar;
contractul de leasing.
47

9.1. Contract de credit (împrumut) bancar


Noţiune
Contractul de credit bancar este o varietate comercială a contractului de împrumut de
consumaţie. Prin împrumut de consumaţie, în general, se înţelege un avans în bani care se dă
unei persoane fizice sau juridice, avans ce urmează să fie restituit împreună cu o remuneraţie ce
se cuvine creditorului pentru serviciile prestate. împrumuturile acordate de instituţiile bancare
agenţilor economici poartă denumirea de credite bancare.
Contractul este definit ca fiind acordul de voinţe prin care o societate bancară, în
calitate de creditor (împrumutător), dă o sumă de bani unei persoane fizice sau juridice, care
dobândeşte astfel calitatea de debitor (împrumutat) şi care se obligă să restituie împrumutul la un
anumit termen (scadenţă) şi a plăti un preţ, numit dobândă, pentru această operaţie.
Contractul bancar, este, de regulă, de adeziune, adică viitorul debitor aderă la un
contract tip stabilit de către bancă. Banca îşi rezervă libertatea de a perfecta contractul după
aprecierea sa asupra clientului, mai ales asupra posibilităţilor de a fi solvabil, adică de a putea
restitui împrumutul şi dobânda la scadenţă.
Elementele creditului bancar
Creditul bancar presupune următoarele elemente: un decalaj în timp, încrederea, riscul,
absenţa ideii de speculaţie din partea creditorului, adică a ideii de camătă (dobândă exagerată).
Orice credit implică un decalaj între momentul acordării creditului şi cel al scadenţei,
când se îndeplineşte termenul rambursării datoriei şi dobânzii.
Creditul se bazează pe încrederea pe care creditorul o are cu privire la cel creditat sau
referitor la valorile pe care debitorul Ie-a transmis creditorului, pentru a obţine creditul.
De asemenea, creditul implică riscul pe care şi-l asumă creditorul, de a nu fi plătit la
scadenţă de debitor. Pentru evitarea sau atenuarea riscului băncile îşi iau măsuri de precauţie (de
siguranţă).
a) Mai întâi ele verifică situaţia financiară şi personală a debitorului. în acest scop,
băncile consultă bilanţul şi contul de profituri şi pierderi ale întreprinderii debitorului, apelând la
sistemele de informare.
b) Banca poate cere garanţii de la o altă bancă pe baza unui contract separat.
c) Banca poate solicita de la debitor garanţii reale sau/şi garanţii personale.
d) Instituţia bancară îşi rezervă dreptul de a urmări utilizarea creditului. Sumele
acordate trebuie să fie folosite pentru operaţiuni comerciale în scopul cărora au fost
împrumutate. Eventual, obiectivele realizate cu împrumutul vor reprezenta garanţii.
Deosebirea faţă de alte contracte de împrumut
Împrumutul bancar se deosebeşte de împrumutul din domeniul civil. Deosebirea
esenţială constă în aceea că în timp ce banca împrumută banii depunătorilor sau fonduri de la
alte bănci, împrumutătorul din cadrul contractului civil împrumută proprii săi bani. Destinaţia
împrumutului celor două feluri de contracte este şi ea diferită. Creditul bancar este un instrument
al creşterii producţiei, al extinderii pieţii.
Creditul bancar se deosebeşte şi de creditul comercial. Acesta din urmă este o formă de
împrumut între vânzător şi cumpărător, atunci când vânzarea mărfurilor este realizată fără ca
vânzătorul să primească imediat preţul. înmânarea obiectului (mărfii) şi plata preţului este
separată în timp.
Spre deosebire de creditul comercial, care se acordă din capitalul ocupat în producţie
sau în circulaţia mărfurilor, creditul bancar se acordă din capitalul inactiv, nefolosit, precum şi
din capitalul bancar temporar disponibil, ce se află în căutare de plasament.
Obligaţiile băncii
Banca are îndatorirea de a-l informa şi a-l sfătui pe client asupra mijloacelor legate de
serviciul prestat de ea. Banca, însă, nu se amestecă în gestiunea patrimoniului clientului.
48

O altă îndatorire a băncii este de a considera informaţiile pe care le deţine referitor la


clienţii săi, ca fiind confidenţiale. Dezvăluirea secretului profesional se poate face dacă sunt
întrunite cumulativ două condiţii: să fie cerută de o autoritate judiciară, în cadrul unei anumite
proceduri; să fie autorizată de consiliul de administraţie al băncii căreia i s-a cerut divulgarea
secretului.
Dobânda
Ceea ce determină şi stimuleză acordarea creditului este beneficiul realizat de părţi.
Beneficiul creditorului se numeşte dobândă şi reprezintă preţul plătit de către debitor creditorului
său pentru acordarea împrumutului. Nivelul dobânzii este determinat de preţul la care banca îşi
procură resursele de creditare. Dobânzile acordate depunătorilor trebuie să fie superioare sau
egale cu rata inflaţiei.
Dovada creditului
Contractul de credit poate fi dovedit cu orice mijloc de probă. în practică băncile emit o
scrisoare de confirmare a creditului cu toate menţiunile necesare.
Rezilierea contractului
Societăţile bancare nu pot rezilia contractul decât cu unele excepţii:
a) banca poate anula sau reduce creditul acordat dacă clientul a furnizat date nereale
la încheierea contractului. în acest caz, rezilierea unilaterală din partea băncii poate opera numai
după expirarea unui termen de preaviz de minimum 5 zile, care va fi comunicat în scris
clientului;
b) rezilierea fără preaviz se poate face dacă clientul a încălcat condiţiile de credit şi
dacă situaţia sa economică şi financiară nu asigură certitudinea rambursării.
Orice reziliere unilaterală de către bancă a unui contract de credit, în alte condiţii decât
cele legale antrenează răspunderea contractuală a băncii, prin daune interese.
Toate clauzele care desemnează răspunderea băncii sau care conferă acesteia drepturi
speciale sunt opozabile clientului şi produc efecte juridice numai dacă au fost cunoscute şi
acceptate de client în momentul semnării contractului.
În cazul creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare intervine rezilierea de drept a
contractului după 30 de zile de la data punerii în întârziere a debitorului, întreaga sumă de bani
cu dobânzile aferente devenind exigibilă iar debitorul fiind evacuat din imobilul ipotecat,
necondiţionat de atribuirea unui alt spaţiu.

9.2. Contractul de leasing


Noţiune
Leasingul a apărut iniţial în Statele Unite, în anul 1877, datorită rigidităţii procedeelor
de finanţare a comerţului, existente până atunci, şi a necesităţii dotării întreprinderilor cu maşini
şi utilaje moderne.
Succesul economic deosebit al leasingului l-a impus atenţiei în mumeroase ţări. Statele
europene au constituit Federaţia europeană a societăţilor de leasing, în anul 1972. Comunitatea
internaţională a iniţiat un proiect de convenţie care cuprinde anumite reguli uniforme de drept
civil şi de drept comercial în materie, cu scopul de a echilibra interesele participanţilor la
asemenea operaţiuni. Convenţia asupra leasingului a fost semnată în anul 1988 la Ottawa-
Canada.
La noi în ţară leasingul a fost reglementat pentru prima dată prin O. G. nr. 51/1997,
aprobată, modificată şi completată prin Legea nr. 90/1998 privind operaţiunile de leasing şi
societăţile de leasing. Legea nr. 90 din 1998 a fost şi ea de mai multe ori completată şi
modificată. Cuvântul "leasing" face parte din vocabularul limbii engleze. El vine de la "lease"
ceea ce înseamnă "închiriere pe timp determinat". în literatura franceză este cunoscut sub
denumirea de credet-bail (credet-închiriere).
Leasingul este un contract care se încheie în formă scrisă.
Definiţie
49

Prin contract de leasing se înţelege acea convenţie "prin care o parte, denumită
locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun
al cărui proprietar este, către cealaltă parte - denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra
unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing finanţatorul se
obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi
contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale. Utilizatorul poate opta pentru
cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dacă părţile convin astfel şi dacă
utilizatorul achită toate obligaţiile asumate prin contract.
Importanţă
Leasingul este o modalitate de finanţare a întreprinderilor care doresc să achiziţioneze
utilaje şi echipamente de folosinţă îndelungată dar care nu au posibilităţi financiare. Acest fel de
finanţare vine în întâmpinarea agenţilor economici care nu pot obţine credite de la bănci sau nu
vor să-şi greveze bunurile imobile şi mobile prin instituirea de ipoteci sau gajuri. El s-a dovedit a
fi cel mai eficient mijloc de finanţare a investiţiilor productive, oferind un plus de siguranţă
deţinătorilor de capital.
Leasingul, combinat cu facilităţi fiscale adecvate, poate fi un mijloc eficient de
dezvoltare a regiunilor sărace.
Părţile contractante
Contractul de leasing presupune participarea următoarelor părţi:
a) locatorul sau finanţatorul, societate comercială specializată în operaţiuni
deleasing, care se obligă faţă de beneficiar să procure bunul solicitat şi să-i transmită posesia
şifolosinţa. în cele mai multe cazuri, locatorul cumpără bunul de la furnizor şi devine
proprietarullui, înstrăinând beneficiarului doar posesia şi folosinţa. Există şi situaţii când
locatorul are şicalitatea de furnizor, respectiv este unitatea producătoare a bunurilor ce fac
obiectulleasingului;
b) beneficiarul sau utilizatorul, partea care solicită locatorului achiziţionarea unui
bunde la o terţă persoană şi transmiterea în favoarea sa a posesiei şi folosinţei bunului respectiv,
contra unei sume de bani numită rată de leasing.
Aspecte ale contractului
Operaţiunea de leasing întruneşte mai multe aspecte.
Un client sau utilizator se adresează unei întreprinderi specializate în leasing pentru a
obţine un bun pe care nu-l poate plăti imediat şi integral. Societatea de leasing cumpără bunul
dorit de client şi-l dă acestuia în locaţie. Utilizatorul bunului îl închiriază pentru o anumită
perioadă de timp, plătind periodic anumite sume de bani, numită rată de leasing.
La expirarea perioadei de închiriere, deţinătorul folosinţei bunului dispune de un drept
de opţiune: continuarea contractului de leasing; rezilierea contractului; cumpărarea bunului
respectiv contra unui preţ convenit în aşa fel încât să se ţină seama de vărsămintele efectuate de
utilizator, sub forma ratelor de leasing, şi de valoarea reziduală a obiectului.
Societatea de leasing este obligată să respecte, la expirarea contractului de leasing,
dreptul de opţiune al utilizatorului.
Natura juridică şi deosebirea de alte contracte
Leasingul reprezintă un contract complex, o creaţie a sistemului juridic anglo-american.
El nu se supune cadrelor juridice tradiţionale europene.
Leasingul, în complexitatea sa, poate fi analizat ca o formă specială de creditare,
manifestându-se nu prin mijloace financiare, ci prin bunuri în natura lor specifică (maşini,
instalaţii etc.)
Leasingul îmbină diferite elemente juridice, care, toate la un loc, creează un contract
distinct: vânzarea-cumpărarea, împrumutul de folosinţă, locaţiunea, promisiunea de vânzare,
opţiunea finală a utilizatorului. La aceste elemente se adaugă, după împrejurări, elemente din
alte contracte complementare sau accesorii: stipulaţia pentru altul; contractul de asigurare pe
care utilizatorul îl încheie pentru bunul închiriat; mandatul dat de finanţator pentru ca utilizatorul
50

să negocieze cu furnizorul condiţiile vânzării, preţul, modalităţile de livrare, îndeplinirea


formalităţilor pentru perfectarea tranzacţiei.
La prima vedere leasingul are natura locaţiunii. Spre deosebire de chiria pentru
locaţiune, ratele de leasing includ şi ratele de amortizare ale bunului. De asemenea, în cadrul
leasingului are loc transferul către utilizator a tuturor riscurilor şi responsabilităţilor ce aparţin în
mod normal proprietarului. Utilizatorul are folosinţa şi posesia dar nu dreptul de dispoziţie.
Leasingul se deosebeşte de vânzarea cu plata preţului în rate. Transmiterea dreptului de
proprietate şi a riscurilor se face la vânzare, în momentul încheierii contractului. în cazul
leasingului, finanţatorul păstrează proprietatea asupra lucrului, iar toate celelalte obligaţii revin
utilizatorului. Ratele de leasing nu au natura juridică a ratelor privind preţul, însă vor fi incluse,
în situaţia în care utilizatorul îşi manifestă opţiunea de a cumpăra bunul.
Operaţiunea de leasing o putem asemăna cu un credit de investiţie, chiar dacă
beneficiarul nu devine imediat proprietarul bunului. Din acest motiv leasingul a fost calificat
drept un "credit în natură".
Obiectul operaţiunii
Operaţiunile de leasing pot avea ca obiect bunuri imobile, precum şi bunuri mobile de
folosinţă îndelungată, aflate în circuitul civil, cu excepţia înregistrărilor pe bandă audio şi video,
a pieselor de teatru, manuscriselor, brevetelor şi a dreptului de autor.
Contractul de leasing nu se poate încheia pe un termen mai mic de un an.
Obligaţiile utilizatorului:
a) să efectueze recepţia şi să primească bunul la termenul stipulat în contract;
b) să exploateze bunul conform instrucţiunilor elaborate de către furnizor şi să
asigure instruirea personalului desemnat să îl exploateze;
c) să nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing fără
acordul finanţatorului;
d) să efectueze plăţile cu titlu de rată de leasing în cuantumul valoric stabilit şi la
termenele prevăzute în contract ş.a.
Răspunderea părţilor
Culpa părţilor în executarea contractului este sancţionată cu rezilierea contractului şi
plata de daune interese. Astfel, dacă utilizatorul refuză să primească bunul la termenul stipulat în
contract sau dacă el se află în reorganizare judiciară şi/sau faliment, societatea de leasing are
dreptul de a rezilia unilateral contractul, cu daune interese.
Asemenea sancţiune este şi în cazul în care utilizatorul nu execută obligaţia de plată a
ratei de leasing timp de două luni consecutiv. Utilizatorul este obligat în acest caz să restituie
bunul, să plătească ratele scadente, cu daune interese, dacă în contract nu se prevede altfel.
Nerespectarea dreptului de opţiune al utilizatorului obligă societatea de leasing la plata
de daune interese în cuantum egal cu valoarea reziduală a bunului sau cu valoarea sa de
circulaţie, calculată la data expirării contractului.
Diverse forme de leasing
Formele şi modalităţile în care se realizează leasingul sunt multiple.
a) în raport de modul în care părţile contractante îşi stabilesc relaţiile dintre ele
leasingul poate fi direct, ceea ce presupune încheierea nemijlocită a contractului între furnizor şi
clientul utilizator, sau indirect, ceea ce presupune încheierea contractului prin societăţi
specializate.
Societăţile comerciale de leasing se înfiinţează cu autorizaţia Ministerului Finanţelor şi
funcţionează potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale. Pot fi: societăţi comerciale
care au ca obiect unic de activitate operaţii de leasing; societăţi comerciale care au ca obiect de
activitate şi leasingul; societăţi comerciale care au ca obiect de activitate achiziţia sau construcţia
de imobile cu destinaţie comercială sau industrială;
b) în funcţie de obiectul concret, leasingul este mobiliar şi imobiliar.
51

În activitatea comercială este practicat, mai ales, leasingul mobiliar care se referă
indeosebi la echipamentul industrial.
Leasingul imobiliar este operaţiunea prin care societăţile de leasing dau în locaţie
imobile de folosinţă profesională, cumpărate sau construite pe contul său, cu promisiunea de
vânzare la expirarea contractului de închiriere sau reînchiriere.
În funcţie de provenienţa bunurilor finanţate distingem leasingul clasic, cu structură
tripartită şi lease-back ori sale and lease-back, când bunul utilizat este vândut societăţii de
leasing, chiar de către beneficiar, care apoi îl obţine prin contract de leasing, cu posibilitatea ca
la expirarea contractului beneficiarul să redobândească proprietatea bunului.
c) După un set de criterii menţionate la articolul 2 din OG. nr. 51 din 2000 se
disting două feluri de operaţiuni de leasing: financiar şi operaţional.
Leasingul financiar este operaţiunea de leasing care îndeplineşte una sau mai multe din
următoarele condiţii:
1) riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului
din momentul încheierii contractului de leasing;
2) părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă
utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;
3) utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului iar preţul de cumpărare va
reprezenta 50% din intrare (piaţă) pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată;
4) perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75% din
durata normală de utilizare a bunului, chiar dacă, în final, dreptul de proprietate nu este
transferat.
Leasingul operaţional este operaţiunea de lesing care nu îndeplişete nici-una din
condiţiile prevăzute pentru leasingul financiar.
Avantaje
Leasingul prezintă avantaje pentru toate părţile: se economiseşte capital lichid; se
rezolvă problemele de finanţare; se raţionalizează activitatea prin specializare etc. Sunt
numeroase avantaje şi pentru fiecare parte, luată separat.
Dezavantaje
Principalul dezavantaj constă în costul ridicat al operaţiunilor de leasing. în fapt, uneori,
este cea mai scumpă formă de creditare. Irevocabilitatea leasingului constituie un alt dezavantaj.
în perioada locaţiunii, nici-una din părţi nu poate rezilia contractul, iar în condiţiile de inflaţie,
datorită decalajului între livrarea şi rambursarea creditului pentru chirie, leasingul poate
influenţa neativ balanţa economică a vânzătorului.

10. Contracte de concesiune


În această grupă de contracte sunt incluse: contractul de concesiune propriu-zis;
contractul de distribuţie exclusivă; contractul de franciză.

10.1. Contractul de concesiune propriu-zisă


Aspecte generale
Contractul de concesiune este reglementat de Legea nr. 219/1998. Pe baza acestui
contract statul acordă unor persoane fizice sau juridice române sau străine, dreptul de a exploata
anumite bunuri proprietate publică ori privată a statului, judeţului, oraşului sau comunei, precum
şi unele servicii publice de interes naţional sau local.
Concesiunea se face în anumite condiţii, stabilite în prealabil, şi pentru un termen
determinat, de cel mult 49 de ani, în schimbul unui beneficiu numit redevenţă. Redevenţa
constituie o sumă de bani plătită periodic de către concesionar concedentului în schimbul
încredinţării unor bunuri şi se bazează pe un drept al autorităţii concedente de a pretinde o parte
din beneficiile realizate din exploatarea bunului.
52

Părţile se numesc concedent şi concesionar Au calitatea de concedent în numele


statului, judeţului, oraşului sau comunei: ministerele sau alte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, pentru bunurile proprietate publică sau privată a statului ori
pentru activitate publică de interes naţional; consiliile judeţene, consiliile locale, pentru bunurile
proprietate publică sau privată a judeţului, oraşului sau comunei ori pentru activitate şi servicii
publice de interes local. Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică sau juridică
română sau străină de drept privat.
Concesionarul va acţiona pe riscul şi pe răspunderea sa.
Pot face obiectul concesiunii bunurile din următoarele domenii: transporturi publice;
autostrăzi, poduri şi tunele cu taxă de trecere; infrastructuri rutiere, feroviare, portuare şi
aeroporturi civile; construcţii de hidrocentrale noi şi exploatarea acestora; activităţi legate de
cursurile de ape naturale şi artificiale, lucrările de gospodărire a apelor aferente acestora;
terenurile proprietate publică; reţelele de transport şi de distribuirre a energiei electrice etc.
Iniţierea concesionării
Iniţiativa concesionării o poate avea concedentul sau orice investitor interesat.
Iniţierea concesionării are la bază fundamentarea propunerii de concesiune printr-un
studiu tehnico-economic de oportunitate care va cuprinde elementele: descrierea bunului, a
activităţii sau serviciului care urmează să facă obiectul concesionării; motivele de ordin
economic, financiar social şi de mediu, care justifică acordarea concesiunii; investiţiile necesare
pentru modernizare sau extindere; nivelul minim al redevenţai; modalitatea de acordare a
concesionării avută în vedere; dacă se recurge la procedura licitaţiei publice deschise cu
preselecţie sau la procedura de negociere directă, trebuie motivată această operaţie; durata
întinderii concesiunii etc.
La primirea propunerii de concesionare, formulată de un investitor interesat,
concedentul este obligat să procedeze la întocmirea studiului de oportunitate într-un termen de
30 de zile, în cazul în care părţile nu convin asupra unui alt termen, în scopul luării unor decizii
privind concesionarea.
Încheierea contractului
Contractul va fi încheiat în conformitate cu legea română, indiferent de naţionalitatea
sau cetăţenia concesionarului, pentru o durată ce nu poate depăşi 49 de ani. El poate fi prelungit
pentru o perioadă egală cu cel mult jumătate din durata iniţială, prin simplul acord de voinţă al
părţilor.
Concedentul are dreptul să verifice, în perioada derulării contractului, modul în care
sunt respectate condiţiile şi clauzele acestuia de către concesionar.
Concesionarul are obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data semnării contractului,
să depună, cu titlu de garanţie, o sumă fixă de bani reprezentând o cotă-parte din suma obligaţiei.
Organe de stat cu drept de control
Ministerele de resort şi Ministerul Finanţelor au atribuţii de control asupra
concesiunilor de interes naţional, iar direcţiile generale judeţene ale finanţelor publice privind
controlului financiar de stat au drept de control asupra concesiunilor de interes local.
Încetarea contractului de concesiune
Contractul de concesiune poate înceta în următoarele situaţii: la expirarea duratei
stabilite; în cazul în care interesul naţional sau local o impune; prin denunţarea unilaterală de
către concedent, cu plata unei despăgubiri juste şi prealabile în sarcina concedentului; în cazul
nerespectării obligaţiilor contractuale de către concesionar, prin rezilierea unilaterală de către
concedent, cu plata unei despăgubiri în sarcina concesionarului; la dispariţia, dintr-o cauză de
forţă majoră, a bunului concesionat sau în cazul imposibilităţii obiective a concesionarului de a-I
exploata; prin renunţare, fără plata unei despăgubiri.
La expirarea termenului de concesiune, concesionarul este obligat să restituie în deplină
proprietate, liber de orice sarcini, bunul concesinat, inclusiv investiţiile realizate.
53

10.2. Contractul de distribuţie exclusivă


Noţiune
Este un contract prin care un comerciant independent, numit concesionar, obţine
dreptul de a fi aprovizionat exclusiv cu anumite mărfuri de la o persoană, numită concedent,
pentru a comercializa mărfurile într-o anumită zonă geografică în numele şi pe contul său, în
schimbul unei remuneraţii reprezentând diferenţa dintre preţul de cumpărare şi cel de vânzare.
Contractul este denumit în mai multe feluri: contract de concesiune exclusivă, contract
de distribuţie exclusivă, contract de concesiune de vânzare exclusivă.
Specificul contractului
În cadrul acestui contract există două operaţiuni de vânzare-cumpărare pentru realizarea
unei finalităţi urmărite de fiecare din părţile contractante. Mai întâi se creează un raport
obligaţional care se stabileşte între concedent, de regulă un producător, şi concesionar, în
virtutea contractului, concedentul vinde concesionarului o anumită cantitate de mărfuri, primind
în schimb preţul cuvenit. După aceasta se realizează obligaţia asumată de concesionar de a
revinde ceea ce a cumpărat în condiţiile convenite de concedent. Prin urmare contractul
presupune o dublă vânzare, având în această cauză un caracter original şi complex.
Delimitarea de alte contracte
Contractul cel mai apropiat de distribuţia exclusivă este contractul de vânzare-
cumpărare. De aceea, o serie de clauze întâlnite în contractul de vânzare-cumpărare se regăsesc,
aproape neschimbate, şi la contractul analizat. Ceea ce deosebeşte fundamental cele două
contracte sunt "constrângerile" impuse debitorului. Concesionarul se obligă să comercializeze
mărfurile stabilite prin contract şi să nu facă concurenţă concedentului prin vânzarea produselor
similare aparţinând altor producători. în schimb, produsele pe care le desface concesionarul au
piaţă asigurată şi nu riscă să rămână cu ele în stoc. Vânzătorul-concedent acordă un sprijin
distribuitorului în promovarea produselor pe piaţă.
Contractul de concesiune exclusivă, cu toate că are elemente de la contractele de
intermediere, nu se confundă cu contractul de mandat sau cu cel de comision.
Concesionarul nu este reprezentant al concedentului, ca la contractul de mandat. La
contractul de concesiune reprezentarea lipseşte.
Contractul analizat se deosebeşte şi de contractul de comision, deoarece comisionarul
acţionează pe cont propriu şi pe riscul său, devenind proprietar al mărfurilor cumpărate de la
concedent. De asemenea, el nu este remunerat cu un comision.
Formarea contractului
în practică, contractul se încheie printr-un act sub semnătură privată. El trebuie să
cuprindă neapărat următoarele elemente: precizarea produselor; menţionarea teritoriului unde va
vinde concesionarul; termenul de valabilitate al dreptului de concesiune; preţul şi modalităţile de
plată; cantităţile minime pe care distribuitorul le va cumpăra periodic; cooperarea între
vânzătorul-concedent şi distribuitor, în vederea vânzării produselor în teritoriu.
Avantajele contractului de concesiune exclusivă
Concedentul are următoarele avantaje: îşi asigură desfacerea mărfurilor sau serviciilor
şi pătrunderea pe noi pieţe, fără cheltuieli de investiţii; simplifică activitatea contabilă reducând
numărul clienţilor cumpărători ai produselor sale.
Concesionarul are şi el avantaje: beneficiază de marca de fabrică a concedentului; are
asigurată aprovizionarea ritmică şi, uneori, în condiţii mai avantajoase, chiar pe credit.

10.3. Contractul de franciză


Noţiune şi caracteristici
Contractul de franciză a fost introdus în practica juridică prin Ordonanţa Guvernului nr.
52/1997 privind regimul francizei. Ulterior, Legea nr. 79/1998 a aprobat ordonanţa. Astfel,
România a devenit a doua ţară din lume, după S.U.A, care a adoptat un act normativ privind
regimul juridic al francizei. Legea nr. 79/1998 dă următoarea definiţie: "franciză este un sistem
54

de comercializare bazată pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice,


independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, numită francizor, acordă unei
alte persoane, numită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o
tehnologie sau un serviciu".
În limba engleză, franchinsing înseamnă "dreptul acordat de o companie de a fi
reprezentată, de a i se vinde produsele şi de a i se folosi numele". Pornind de la aceste aspecte,
franciză este definită ca fiind "un contract prin care un producător sau prestator de servicii,
denumit francizor, concesionează unui comerciant, persoană fizică sau juridică, denumit
beneficiar, dreptul de a exploata sau dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie, un serviciu, o
marcă de fabrică, emblemă, numele comercial, o licenţă sau know-how-ul împreună cu asistenţa
tehnică şi ansamblul de metode şi mijloace de comercializare apte să asigure exploatarea şi
gestiunea rentabilă, în schimbul unui preţ, constând dintr-o sumă de bani şi o redevenţă
periodică".
Franciză se realizează prin reproducerea unei afaceri de succes în condiţiile convenite
cu titularul acestei afaceri. Ea reprezintă un sistem de comercializare bazat pe existenţa unei
reţele de exploatare a unei creaţii intelectuale sau producerea şi comercializarea unui produs,
serviciu sau tehnologie, sub o firmă de prestigiu.
Franciză presupune următoarele:
- un transfer de cunoştinţe de la titularul afacerii de succes către
întreprinzătorul pe care l-a selecţionat;
- exploatarea unor drepturi de proprietate intelectuală şi
industrială aparţinând titularului unei afaceri de prestigiu de către un întreprinzător, în schimbul
unui preţ convenit;
- un parteneriat total între francizor şi beneficiar, pentru reuşita
comună a afacerii.
Părţile în contractul de franciză
În cadrul contractului analizat părţile sunt: francizorul şi francizatul (beneficiarul).
Cele două părţi sunt dependente una de alta sub aspect juridic, ceea ce nu afectează identitatea
lor.
Francizorul este un comerciant, persoană fizică sau juridică, titular al unei afaceri de
prestigiu şi al unor drepturi susceptibile de exploatare în reţele de franciză. Drepturile de
proprietate intelectuală ale francizorului se referă la următoarele: mărcile individuale de fabrică,
de comerţ, de serviciu; savoir-faire-ul (know-how-ul); firme, embleme, brevete de invenţii etc.
Drepturile trebuie exercitate pe o durată cel puţin egală cu durata contractului de franciză.
Beneficiarul sau francizatul este un comerciant, persoană fizică sau persoană juridică,
selecţionat de francizor, care aderă la principiul omogenităţii reţelei de franciză, cu mai
Mulţi beneficiari, aşa cum este stabilit de francizor. Beneficiarul participă la
valorificarea afacerii prin resurse proprii. El trebuie să dezvolte reţeaua de franciza, să-i menţină
identitatea şi reputaţia şi să nu divulge terţilor know-how-ul (cunoştinţe tehnice şi procedee)
obţinut. în S.U.A., francizatul este definit simplu ca fiind "investitorul care cumpără efectiv un
concept de afacere gata pregătit pentru a-l opera printr-un contract încheiat cu francizorul".
Reţeaua de franciza cuprinde un ansamblu de raporturi contractuale între un francizor şi
mai mulţi beneficiari, care aderă la sistemul de comercializare al francizorului.
Avantajele şi dezavantajele afacerii în sistem de franciza
Pe plan internaţional franciza a reputat un important succes. În Statele Unite, statisticile
indică o cifră de afaceri, vehiculată prin acest sistem, de 500 miliarde de dolari şi care oferă 4
milioane de locuri de muncă.
Succesul francizei este rezultatul avantajelor pe care le oferă ambelor părţi. Avantajele
pentru francizor constau în: creşterea profitului; expansiunea produselor şi/sau serviciilor sale;
economii pentru reclamă şi publicitate, care sunt suportate, în parte, de beneficiari; sporirea
prestigiului etc.
55

Avantajele francizaţilor sunt:


- beneficiază de puterea de atracţie pe care o exercită o marcă sau o
firmă cunoscută;
- reducerea riscurilor de eşec;
- beneficiază de instruire, asistenţă managerială şi tehnică din
partea francizorului;
- accesul la tehnologia, know-how-ul şi programele de cercetare şi
de dezvoltare ale francizorului etc.
Unele dezavantaje pot exista pentru ambele părţi. Astfel, deşi controlează producţia şi
distribuţia, francizorul rămâne tributar francizatului. Pentru francizat, dezavantajele se referă la
faptul că independenţa sa este limitată, chiar dacă el rămâne proprietarul afacerii.
Diferite categorii de franciză
Corespunzător domeniilor de activitate şi modului în care se realizează, se distinge:
o franciza în domeniul producţiei de bunuri;
o franciza în domeniul distribuţiei de mărfuri (cea mai răspândită), prin
care francizorul fabrică produsele pe care le distribuie concesionarilor;
o franciza de servicii.

Conţinutul contractului de franciză


Legea privind regimul francizei cuprinde norme privind relaţiile dintre părţi în perioada
precontractuală, contractuală şi postcontractuală.
Contractul de franciza trebuie să definească, fără ambiguitate, obligaţiile şi
responsabilităţile fiecărei părţi, precum şi orice alte clauze ale colaborării.
Contractul de franciza trebuie să cuprindă următoarele clauze: obiectul contractului;
drepturile şi obligaţiile părţilor; condiţiile financiare; durata contractului; condiţiile de
modificare, prelungire şi reziliere.
Încetarea contractului de franciză
Încetarea existenţei uneia dintre părţi are ca efect încetarea convenţiei. în cazul
persoanei juridice, încetarea poate fi rezultatul expirării duratei pentru care s-a constituit, al
lichidării convenţionale sau juridice, al falimentului.
56

CAPITOLUL III

SOCIETĂŢILE COMERCIALE

1. Aspecte generale

Criterii de delimitare
Există o mare diversitate de forme asociative: cu scop lucrativ (societăţile comerciale,
regiile autonome etc.) şi fară scop lucrativ (asociaţiile şi fundaţiile); de natură juridică civilă
(societăţile agricole şi societăţile care au ca obiect al activităţii cumpărarea şi vânzarea
imobilelor) şi de natură juridică comercială (societăţile comerciale, asociaţiunea în
participaţiune); cu personalitate juridică (societăţile comerciale, societăţile cooperatiste) şi fără
personalitate juridică (asociaţiunea în participaţiune, societăţile civile).
Termenul de „societate” în accepţiunea juridică desemnează o asociere între mai multe
persoane, fizice sau juridice, care cad de acord să pună în comun anumite bunuri pentru a
desfăşura o activitate lucrativă şi a împărţi profitul obţinut.
Societăţile comerciale. Elemente distinctive
Societăţile comerciale sunt persoane juridice, constituite cu scopul de a efectua acte de
comerţ. Ele au calitatea de comerciant prin însăşi faptul constituirii lor.
În economia de piaţă liberă activitatea economică este realizată, în cea mai mare parte,
de societăţile comerciale care acţionează ca persoane juridice.
Societăţile comerciale se deosebesc de diversele asociaţii şi de alte grupuri de persoane
de tip apropiat prin următoarele:
a) au un scop lucrativ, adică un scop pecuniar, de a realiza şi împărţi foloasele rezultate
prin asociere şi distribuite numai în favoarea membrilor săi;
b) sunt grupuri de persoane dar şi de capitaluri. Societăţile comerciale nu pot exista fără
un patrimoniu comun;
c) îşi pot fragmenta, în mod fictiv, capitalul social, în fracţiuni reprezentate printr-un
titlu, ce poartă denumirea de părţi sociale sau, după caz, acţiuni;
d) prin scopurile lor lucrative contribuie decisiv la dezvoltarea economică;
e) obiectivul lor este realizarea şi împărţirea profitului. Din acest motiv sunt numite şi
„societăţi de profit”, spre deosebire de diferite asociaţii care, în general, au scopuri ideale,
nemateriale.
Reglementări juridice
Regimul juridic al societăţilor comerciale din Romănia este reglementat de Legea nr.
31/1990, cu modificările ulterioare.
Există şi reglementări conexe: în materie bancară, asigurări etc. Legea nr. 26/1990 a
reînfiinţat registrul comerţului. Reglementările legilor speciale se completează cu Codul
comercial şi cu Codul civil.

2. Noţiunea şi caracteristicile societăţilor comerciale

Noţiune
Legea nr. 31/1990 nu defineşte societăţile comerciale.
57

Literatura de specialitate arată că societatea comercială este o persoană juridică. Ea este


constituită pe baza unui contract, prin care două sau mai multe persoane consimt să formeze cu
aportul lor un fond social, în scopul de a împărţi beneficiile care ar rezulta din exercitarea actelor
de comerţ.

Caracteristicile societăţilor comerciale


Din definiţia dată socletăţii comerciale rezultă trăsăturile ei:
a) activitatea economică pe care o desfăşoară constă în săvărşirea unor fapte sau acte de
comerţ;
b) ea îşi constituie un patrimoniu propriu, care rezultă iniţial din contribuţia sau aportul
fiecărui asociat la constituirea societăţii;
c) patrimoniul social garantează drepturile creditorilor sociali şi este distinct de
proprietatea fiecărui asociat;
d) are un scop lucrativ, care constă în realizarea acelor activităţi specifice, prevăzute în
obiectul ei de activitate;
e) toţi asociaţii participă la realizarea şi împărţirea beneficiilor şi pierderilor;
f) dobândeşte personalitate juridică care-i conferă calitatea de subiect de drept.
Elemente de asemănare şi de distincţie cu societatea civilă
Între societatea comercială şi societatea civilă există asemănări şi deosebiri.
Se aseamănă prin următoarele: ambele societăţi au un patrimoniu; iau naştere printr-un
contract; fiecare reprezintă o grupare de persoane şi de bunuri cu scop economic; urmăresc
realizarea unui beneficiu şi împărţirea lui.
Societatea comercială se deosebeşte de societatea civilă prin faptul că are o triplă
natură: contractuală, instituţională şi comercială.
Natura contractuală este conferită de manifestarea de voinţă a asociaţilor care se
învoiesc să pună ceva în comun cu scopul de a împărţi foloasele ce ar rezulta. Natura
contractuală implică: înţelegerea dintre părţi; fondul comun constituit din totalitatea aporturilor
asociaţilor, fond care formează patrimoniul iniţial al persoanei juridice; intenţia asociaţilor de a
conlucra în vederea obţinerii de foloase.
Natura instituţională a societăţii comerciale o deducem din voinţa legiuitorului de a
reglementa anumite forme de societate şi de a le atribui personalitate juridică. Societăţile
comerciale acţionează independent de persoana asociaţilor, ele există şi funcţionează numai în
cadrul stabilit de lege. Pentru a dobândi personalitate juridică, societăţile comerciale trebuie să
îndeplinească mai multe condiţii de fond şi formă.
Condiţiile de fond debutează cu voinţa de asociere şi conlucrare, urmată de constituirea
unui patrimoniu, stabilirea unui sediu, adoptarea unui nume, desemnarea organelor
reprezentative, împărţirea beneficiilor şi pierderilor în funcţie de aportul fiecărui asociat.
Condiţiile de formă se referă la necesitatea încheierii unui înscris, fie sub semnătură
privată, fie autentificat.
Toate societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice romăne.
Natura comercială a societăţii derivă din calitatea de comerciant atribuită de lege
societăţii, prin însăşi existenţa sa, şi efectuarea de acte juridice comerciale.

3. Formele societăţilor comerciale

Potrivit dispoziţiilor art. 2 al Legii nr. 31/1990 societăţile comerciale cu personalitate


juridică se pot constitui în cinci forme: societatea în nume colectiv; societatea în comandită
simplă; societatea pe acţiuni; societatea în comandită pe acţiuni; societatea cu răspundere
limitată.
58

Prin legi speciale se pot constitui în cadrul unora dintre cele cinci forme, dar cu unele
particularităţi, următoarele societăţi comerciale: societăţi bancare; societăţi de asigurări; societăţi
cu participare străină.

3.1. Societatea în nume colectiv


Noţiune şi caracteristici
Este cea mai veche şi mai simplă formă de societate comercială.
Societatea în nume colectiv se defineşte ca fiind societatea constituită prin asocierea, pe
baza deplinei încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri,
pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate şi ale cărei
obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspundere nelimitată şi solidară a
tuturor asociaţilor.
Caracterul nelimitat al răspunderii constă în faptul că asociaţii pot fi urmăriţi de
creditorii societăţii şi asupra patrimoniului propriu. Desigur, aceasta numai în subsidiar dacă
creditorii nu-şi pot îndestula creanţele din patrimoniul societăţii.
Particularitatea menţionată se explică prin faptul că societatea în nume colectiv este
bazată pe încrederea între asociaţi. De cele mai multe ori ei fac parte din aceeaşi familie. Ceea ce
prevalează la constituirea asociaţiei este elementul personal şi nu valoarea aportului adus de
asociaţi. De regulă, societatea în nume colectiv, datorită numărului redus de membri, are resurse
financiare limitate. Ea se constituie, de obicei, pentru exploatarea unei mici afaceri comerciale
sau industriale.
Administrarea societăţii
Administrarea societăţii se realizează de unul sau mai mulţi administratori, care pot fi
membri asociaţi sau specialişti neasociaţi, persoane fizice sau juridice.
Administratorul sau administratorii sunt aleşi de către asociaţii care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului. Cu această ocazie li se fixează puterile, durata însărcinării şi
eventuala lor remuneraţie, afară dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel.
Dacă actul constitutiv dispune ca administratorii să lucreze împreună, deciziile lor
trebuie luate în unanimitate. În caz de divergenţe între administratori, vor hotărâ asociaţii care
reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
Pentru actele urgente a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare societăţii, poate
hotărî un singur administrator în lipsa celorlalţi, care se găsesc în imposibilitatea, chiar
momentană, de a lua parte la administrare.
Dacă un administrator ia iniţiativa unei operaţiuni ce depăşeşte limitele activităţilor
comerciale obişnuite pe care le exercită societatea, acesta trebuie să înştiinţeze pe ceilalţi
administratori înainte de a încheia operaţiunea. Sancţiunea este suportarea pierderilor ce ar
rezulta din aceasta. În caz de opoziţie a vreunuia dintre ei, vor decide asociaţii care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social.
Incompatibilităţi
Asociaţii nu pot lua parte la nici o decizie sau activitate a societăţii dacă au, pe cont
propriu sau pe contul altuia, interese contrare intereselor societăţii. Ei răspund pentru daunele
astfel cauzate.
De asemenea, nu pot lua parte ca asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi
concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă operaţiuni în contul lor sau al
altora, în acelaşi fel de comerţ, fără consimţămăntul celorlalţi asociaţi. În caz contrar pot fi
excluşi şi pot plăti despăgubiri.
Obligaţiile asociaţilor
Asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi, întrebuinţează capitalul, bunurile
sau creditul societăţii în folosul său sau în acela al unei alte persoane, este obligat să restituie
societăţii beneficiile ce au rezultat şi să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate.
59

Nici un asociat nu poate lua din fondurile societăţii mai mult decât i s-a fixat pentru
cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să le facă în interesul societăţii. El va răspunde de
sumele luate şi de daune.
Pentru aprobarea bilanţului contabil şi pentru deciziile referitoare la răspunderea
administratorilor este necesar votul asociaţilor reprezentând majoritatea capitalului social.
Controlul gestiunii societăţii se va face de fiecare dintre asociaţii care nu sunt
administratori, aceasta datorită volumului redus al activităţii societăţii.

3.2. Societatea în comandită simplă


Noţiune şi caracteristici
Societatea în comandită simplă reuneşte două categorii de asociaţi: comanditarii
(împrumutătorii) şi comanditaţii (comercianţii). Comanditaţii au aceeaşi poziţie în societate ca şi
asociaţii în nume colectiv, ei răspund nelimitat şi solidar pentru întregul pasiv. Comanditarii,
dimpotrivă, se asociază doar pentru o sumă limitată. Ei formează patrimoniul iniţial al societăţii,
mărginindu-şi riscurile la nivelul aporturilor lor.
Asocierea se realizează având la bază încrederea deplină între asociaţi.
Deoarece societatea în comandită simplă se apropie de societatea în nume colectiv,
Legea nr. 31/1990 face trimitere la norme valabile pentru ambele tipuri de societăţi sau numai
pentru asociaţii comanditaţi.
Deciziile societăţii
În ceea ce priveşte problemele societăţii, toţi asociaţii, comanditari şi comanditaţi,
deliberează şi decid, proporţional cu participarea la capitalul social, cu excepţia cazului când prin
contractul de asociere s-a prevăzut altfel.
Administrarea societăţii
Calitatea de administrator o pot avea numai asociaţii comanditaţi, deoarece ei sunt
comercianţi.
Comanditarul poate încheia operaţiuni în contul societăţii numai pe baza unei procuri
speciale pentru operaţiuni determinate, dată de reprezentanţii societăţii şi înscrisă în registrul
comerţului. În caz contrar, comanditarul devine răspunzător faţă de terţi, nelimitat şi solidar,
pentru toate obligaţiile societăţii contractate de la data operaţiunii încheiate de ei.
Drepturile comanditarului
Comanditarul are dreptul la control şi la supravegherea activităţii societăţii. El poate
participa la numirea şi la revocarea administratorilor, în cazuri prevăzute de lege.
De asemenea, comanditarul are dreptul de a cere o copie de pe bilanţul contabil şi de pe
contul de profituri şi pierderi şi de a contesta exactitatea lor prin cercetarea registrelor comerciale
şi a celorlalte documente justificative.
Decesul unicului asociat comanditar atrage dizolvarea societăţii, dacă nu există o clauză
de continuitate cu moştenitorii.
Societatea în comandită simplă este o formă de societate cu puţini asociaţi şi este rar
utilizată în prezent. Lipsa de atractivitate se datorează, în principiu, complicaţiilor provocate de
existenţa celor două categorii de asociaţi.

3.3. Societatea pe acţiuni


Noţiune şi caracteristici
Societatea pe acţiuni este cea mai complexă şi mai evoluată formă de societate.
Societatea pe acţiuni este acea societate constituită prin asocierea mai multor persoane, care
contribuie la formarea capitalului social prin anumite cote de participare reprezentate prin titluri,
numite acţiuni, pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale, în scopul împărţirii beneficiilor, şi
care răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita acţiunilor lor.
Acţionarii nu au calitate de comercianţi şi răspund numai până la concurenţa acţiunilor
pe care le deţin.
60

Numărul minim de acţionari trebuie să fie de cinci, iar capitalul social minim trebuie să
fie de 2500 lei. Nerespectărea acestor cerinţe duce la dizolvarea societăţii.
Capitalul social al societăţilor pe acţiuni este împărţit în părţi egale, numite acţiuni.
Acţiunile sunt înscrisuri de valoare care constituie titluri ce atestă participarea la capitalul social
al unei societăţi. Acţiunile dau dreptul deţinătorilor să primească un dividend. Dividendul este
partea din profitul societăţii pe acţiuni care se repartizează pentru fiecare acţiune.
Acţionarii deţin un număr diferit de acţiuni. Acţiunile pot circula cu uşurinţă de la un
deţinător la altul fără să fie nevoie de întocmirea unui act juridic. Prin urmare, persoana
acţionarului nu contează şi, din această cauză, societatea pe acţiuni are un caracter anonim.
Societatea pe acţiuni poate emite obligaţiuni care au ca scop obţinerea unui capital
suplimentar care să acopere nevoile financiare ale acesteia. Obligaţiunile pot fi nominative sau la
purtător. Deţinătorii de obligaţiuni au calitate de creditori ai societăţii.
Organele de conducere
Organul decizional cel mai important îl constituie adunarea generală a acţionarilor. Ea
funcţionează după principiul majorităţii. Ca regulă, dreptul de vot este ataşat unei acţiuni, toţi
acţionarii având drept de vot. Dar, majoritatea nu se calculează după numărul acţionarilor, ci în
funcţie de capitalul deţinut de acţionari. Acţionarul sau grupul de acţionari care va poseda
aproximativ jumătate din acţiuni va putea să-şi impună voinţa masei de acţionari, între care este
împărţit restul de capital.
Adunarea generală desemnează celelalte organe de conducere: administratorii sau
consiliul de administraţie, organ de conducere permanent şi cenzorii, organ de control.
Administratorii şi cenzorii pot fi persoane fizice şi persoane juridice care desemnează
persoane fizice.
Controlul societăţii de către asociaţi
Legea nr. 99/1999, privind unele măsuri de accelerare a reformei economice, a introdus
prin titlul III câteva modificări la Legea nr. 31/1990. Astfel, între şedinţele adunării generale, cel
mult de două ori în cursul exerciţiului financiar, acţionarii au dreptul de a se informa asupra
gestiunii societăţii. Ei pot consulta documentele prevăzute în actul constitutiv, în conformitate cu
legea. Acţionarii vor putea cere, pe cheltuiala lor, copii legalizate după documentele societăţii. În
urma consultării documentelor, acţionarii vor putea sesiza, în scris, consiliul de administraţie,
despre eventualele nereguli constatate. Consiliul de administraţie va trebui să răspundă tot în
scris. Dacă nu se răspunde în termenul de 15 zile de la înregistrarea sesizării, acţionarii se vor
putea adresa instanţei competente care va putea obliga societatea la plata unei sume de bani
pentru fiecare zi de întârziere.
Societatea pe acţiuni este destinată întreprinderilor care reclamă capitaluri gigantice,
deţinute de un număr mare de oameni. De aceea, societatea pe acţiuni utilizează, de cele mai
multe ori, economiile marelui public.

3.4. Societatea în comandită pe acţiuni


Noţiune şi caracteristici
Societatea în comandită pe acţiuni împrumută reguli de funcţionare atât de la societatea
în comandită simplă cât şi, mai ales, de la societatea pe acţiuni.
Ca şi societatea în comandită simplă, ea are două categorii de asociaţi: comanditaţii,
care răspund nemărginit şi solidar pentru datoriile societăţii şi comanditarii, care răspund numai
cu aportul lor. Întregul capital social este împărţit pe acţiuni al căror regim juridic este acelaşi ca
şi în cazul societăţilor pe acţiuni.
Toţi asociaţii, atât cei comanditaţi cât şi comanditarii, sunt acţionari.
Conform Legii nr. 31/1990, societatea în comandită pe acţiuni este reglementată de
dispoziţiile referitoare la societatea pe acţiuni, cu excepţia acelora care privesc administrarea
societăţii.
Administrarea societăţii
61

Administrarea societăţii poate fi încredinţată numai acţionarilor comanditaţi, cărora li


se vor aplica dispoziţiile din Legea nr. 31/1990 privind asociaţii societăţii în nume colectiv.
Revocarea administratorilor comanditaţi este de competenţa adunării generale extraordinare.
Dacă există mai mulţi administratori comanditaţi, numirea unui nou administrator trebuie să fie
aprobată şi de ceilalţi administratori. Noul administrator devine acţionar comanditat.
În practică această formă de societate este rar întâlnită.
3.5. Societatea cu răspundere limitată
Noţiune şi caracteristici
Societatea cu răspundere limitată este societatea constituită, pe baza deplinei încrederi,
de două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o
activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale
în limita aporturilor lor.
Cronologic această formă de societate este ultima venită, atât în ţara noastră cât şi în
alte ţări.
Societatea cu răspundere limitată este un tip hibrid de societate, care împrumută unele
trăsături, atât de la societatea în nume colectiv, cât şi de la societatea pe acţiuni. Societatea cu
răspundere limitată este, în acelaşi timp, o societate de persoane şi de capitaluri.
Constituie o societate de persoane pentru că părţile sociale nu sunt reprezentate prin
titluri negociabile (cum sunt acţiunile) şi nu pot fi cedate unor neasociaţi decât dacă aceştia sunt
primiţi de majoritatea celorlalţi asociaţi.
Societatea cu răspundere limitată este şi o societate de capitaluri, deoarece asociatul
aduce o sumă de bani în cadrul societăţii, în raport cu care îşi limitează riscul (de unde şi
denumirea de societate cu răspundere limitată). Ca urmare, fiecare asociat va fi ţinut pentru
datoriile societăţii numai până la limita capitalului subscris personal.
Legea stabileşte condiţia ca societatea cu răspundere limitată să nu poată depăşi 50 de
asociaţi. În schimb, poate fi constituită şi de o singură persoană.
Capitalul social nu poate fi mai mic de 200 lei şi este divizat în fracţiuni egale, numite
părţi sociale.
Toate părţile sociale se distribuie asociaţilor şi trebuie să fie acoperite cu vărsăminte, în
bunuri sau în numerar. Părţile sociale pot fi transmise liber şi necondiţionat numai între asociaţi.
Organele dc conducere
Hotărârile asociaţilor se iau în adunarea generală, care decide prin votul majorităţii
absolute a asociaţilor şi a părţilor sociale. Pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului
constitutiv este necesar votul tuturor asociaţilor, în afară de cazul când legea sau actul constitutiv
prevede altfel.
Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulţi
administratori, asociaţi sau neasociaţi, numiţi prin contractul de societate ori prin hotărârea
adunării generale. În ambele situaţii sunt aplicabile dispoziţiile legale privind numirea şi
revocarea administratorului societăţii în nume colectiv.
Administratorul nu poate primi, fără autorizaţia adunării asociaţilor, mandat de
administrare la alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate. Nu au voie nici să
facă acelaşi fel de comerţ ori altul concurent, pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice
sau juridice. Sancţiunea este revocarea administratorului şi plata de daune.
Controlul gestiunii societăţii se realizează prin cenzori ori chiar de către asociaţi. Dacă
numărul asociaţilor este mai mare de 15, alegerea cenzorilor este obligatorie.
Beneficiile societăţii se împart între asociaţi, sub formă de dividende. Societatea este
obligată să constituie un fond de rezervă.
Societatea cu răspundere limitată prezintă numeroase avantaje şi, din acest motiv, este
foarte răspândită.

3.6. Societatea comercială bancară


62

Noţiune şi caracteristici
Băncile au calitatea de intermediar principal în circulaţia bunurilor. Ele transformă
activele nemonetare în monedă.
Societatea bancară este societatea comercială cu personalitate juridică, având un statut
special, diferit de al altor societăţi comerciale. Particularitatea decurge din două aspecte: din
obiectul specific al actelor de comerţ pe care le îndeplinesc, denumite „comerţul de bancă” şi din
supravegherea care se exercită asupra lor de către autoritatea centrală de profil, Banca Naţională
a României.
Reglementări juridice
Societăţile bancare sunt reglementate de Legea nr. 26/1990, privind registrul
comerţului, Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, Legea nr. 58/1998, privind
activitatea bancară şi Legea nr. 312/2004 privind statutul Băncii Naţionale a României.
Obiectul activităţii
Societatea bancară are ca obiect de activitate: atragerea de mijloace disponibile de la
persoanele fizice şi juridice, sub formă de depozite, în conturile acestora; acordarea de credite pe
diferite termene; emiterea de instrumente de credit şi efectuarea de tranzacţii cu asemenea
instrumente; efectuarea de plăţi prin viramente între conturile clienţilor; vânzarea-cumpărarea de
valută şi alte operaţiuni valutare.
Particularităţile constituirii
Societăţile bancare se pot constitui sub forma societăţilor pe acţiuni sau comandită pe
acţiuni. Este interzisă expres constituirea lor sub forma societăţilor cu răspundere limitată.
Legea în vigoare stabileşte pentru societăţile bancare unele condiţii suplimentare
privind constituirea lor: autorizaţia prealabilă a Băncii Naţionale; capitalul minim subscris să fie
de 50 milioane, neputând fi depus sub forma aportului în natură sau în muncă; cota minimă de
vărsământ în momentul subscrierii nu poate fi mai mică de 50% şi vărsământul se efectuează
integral în cel mult 2 ani de la data constituirii societăţii.
În activitatea lor, băncile au obligaţia să aplice reglementările emise de Banca
Naţională a României. În rest, societatea bancară îşi desfăşoară activitatea în mod asemănător cu
celelalte societăţi pe acţiuni.

3.7. Societatea comercială de asigurare


Caracteristici
Societăţile comerciale în domeniul asigurărilor au, potrivit legii, trăsături care le
diferenţiază de alte societăţi comerciale, atât în ceea ce priveşte constituirea, cât şi în ceea ce
priveşte funcţionarea şi controlul societăţii.
Formele asociative admise de lege pentru societăţile de asigurare sunt societăţile pe
acţiuni şi societăţile cu răspundere limitată.
Capitalul social minim care urmează să fie subscris la constituirea societăţii este în
funcţie de felul acesteia. Dacă se constituie o societate de asigurări, asigurări-reasigurări,
capitalul social minim necesar este de 25 milioane lei pentru fiecare fel de societate de asigurări
menţionată. Capitalul social vărsat la constituire trebuie să fie de 50%.
Constituirea societăţii
În vederea constituirii societăţii comerciale, fondatorii trebuie să obţină avizul oficiului
de supraveghere a activităţii de asigurare şi de reasigurare din Ministerul Finanţelor Publice.
După obţinerea avizului favorabil, fondatorii vor parcurge fazele obişnuite pentru
constituirea societăţilor comerciale.
Societăţile comerciale se pot asocia şi forma uniuni naţionale ori pot adera la
organizaţiile internaţionale cu caracter profesional.
În România pot desfăşura activităţi de asigurare şi societăţile străine de asigurare dacă
îndeplinesc anumite condiţii cum ar fi asocierea cu persoane fizice sau juridice române în
vederea constituirii de societăţi de asigurare.
63

3.8. Clasificarea societăţilor comerciale cu personalitate juridică


Criterii de clasificare
Societăţile comerciale se clasifică după mai multe criterii: natura societăţii, număr de
persoane, întinderea răspunderii, structura capitalului social, posibilitatea emiterii unor titluri de
valoare.
Clasificarea are importanţă pentru a înţelege regimul juridic al societăţilor comerciale.
a) Societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri
După natura lor societăţile se împart în: societăţi de persoane, societăţi de capitaluri şi
societăţi mixte.
Societăţile de persoane se constituie dintr-un număr relativ mic de persoane şi se
grupează pe baza încrederii şi a calităţilor personale ale asociaţilor. Sunt asemenea societăţi:
societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă. Datorită caracterului personal,
societăţile de persoane sunt „închise”. Orice asociat trebuie să fie acceptat de ceilalţi asociaţi.
Aportul asociaţilor poate fi în numerar, în natură şi în muncă (cunoştinţe).
Societăţile de capitaluri sunt societăţi al căror regim este fondat pe capitalul care
reprezintă aportul în societate. Pentru sporirea capitalului, societatea se constituie dintr-un număr
mare de persoane. Nu prezintă interes calităţile personale ale asociaţilor, ci numai cota de capital
investită.
Societăţile de capital sunt „deschise” întrucât oricine poate face parte din ele. Asociaţii
nu se cunosc între ei. Capitalul societăţii este împărţit în acţiuni care sunt titluri de valoare
negociabile. Acţiunile deţinute acordă drepturi şi obligaţii posesorului. Prototipul societăţii de
capitaluri este considerată societatea pe acţiuni.
Societatea mixtă. Societatea cu răspundere limitată împrumută unele caractere, atât de
la societatea de capitaluri, cât şi de la societatea de persoane.
Societatea cu răspundere limitată se aseamănă cu societatea de capital, sub aspectul
răspunderii limitate a asociaţilor, şi cu societatea de persoane, prin faptul că se bazează pe
încrederea şi calităţile asociaţilor. Acest ultim aspect determină limitarea numărului asociaţilor la
maximum 50, precum şi condiţii restrictive privind transmiterea părţilor sociale.
b) După întinderea răspunderii asociaţilor pentru datoriile sociale distingem trei tipuri
de societăţi:
Societatea cu răspundere nelimitată. În societatea în nume colectiv asociaţii răspund
nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale. Aceasta înseamnă că răspund cu patrimoniul
societăţii şi în caz de neîndestulare a creditorilor se pot îndrepta şi spre patrimoniul propriu al
asociaţilor.
Societatea cu răspundere limitată. În societatea pe acţiuni şi în societatea cu răspundere
limitată, asociaţii răspund până la concurenţa aportului lor la capitalul social.
Societatea cu răspundere diferenţiată. La societatea în comandită simplă şi la
societatea în comandită pe acţiuni, comanditaţii răspund nemărginit şi solidar pentru obligaţiile
sociale, la fel ca şi asociaţii în societatea în nume colectiv. Comanditarii răspund în limita
aportului lor la capitalul social.
c) După numărul de persoane, societăţile comerciale sunt pluripersonale şi uni-
personale. Societatea cu răspundere limitată poate avea un asociat unic.
d) După structura capitalului social, societăţile se împart în: societăţi pe acţiuni
(societatea anonimă pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni); societăţi cu părţi de interes
(societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă); societăţi cu părţi sociale
(societatea cu răspundere limitată).
Deosebirea principală între cele trei feluri de societăţi constă în regimul juridic al
înstrăinării părţilor de capital social. Astfel, părţile sociale pot fi transmise între asociaţi fără nici
o restricţie, dar transmiterea lor către persoane din afara societăţii este permisă numai dacă a fost
64

aprobată de asociaţii reprezentând 3/4 din capitalul social. În schimb, acţiunile sunt transmisibile
şi către alte persoane din afara societăţii, fără restricţie.

4. Norme comune privind constituirea societăţilor comerciale

4.1. Actul constitutiv al societăţii comerciale


Noţiune
Constituirea societăţilor comerciale prezintă o serie de caracteristici comune, precum şi
particularităţi dependente de forma juridică a societăţii.
Indiferent de forma juridică adoptată de societatea comercială, aceasta dobândeşte o
existenţă de fapt şi de drept printr-un înscris denumit act constitutiv. Potrivit Legii nr. 31/1990,
actul constitutiv desemnează atât un înscris unic, cât şi contractul de societate sau/şi statutul.
Precizarea este necesară pentru că unele societăţi se pot constitui numai printr-un contract
(societatea în nume colectiv şi în comandită simplă), în timp ce altele se constituie printr-un
contract şi statut (societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni), iar societatea cu răspundere
limitată cu un singur asociat se constituie numai prin statut.
Persoana care participă, ca parte într-o societate, se numeşte asociat. La societatea pe
acţiuni persoana asociată se mai numeşte şi acţionar.
Dobândirea calităţii de asociat este condiţionată de semnarea contractului de societate
şi de depunerea în patrimoniul societăţii a aporturilor la care s-a angajat.
Procesul constituirii societăţilor comerciale
Din dispoziţiile Legii nr. 31/1990, rezultă că procesul constituirii societăţilor
comerciale implică îndeplinirea a două formalităţi: întocmirea actului constitutiv sau al statutului
în forma cerută de lege şi înregistrarea şi autorizarea funcţionării societăţii.
Întocmirea actului constitutiv. Această formalitate se realizează de către părţile care
urmează să se asocieze. Viitorii asociaţi analizează şi întreprind următoarele activităţi: utilitatea
socială şi obiectul de activitate al viitoarei societăţi; vadul şi mărimea societăţii care urmează să
se înfiinţeze; capitalul social necesar; sediul şi spaţiul necesar realizării obiectului de activitate;
stabilirea numelui şi a emblemei, în care scop, se verifică la registrul comerţului dacă acestea nu
aparţin deja altei societăţi.
În cazul în care legea impune forma autentică, înscrisul actului constitutiv este
prezentat notarului public, pentru autentificare.
În vederea autentificării înscrisului, legea impune prezenţa tuturor asociaţilor, personal
sau prin mandatar cu procură specială în formă autentică.
Înregistrarea şi autorizarea funcţionării societăţii comerciale. În scopul simplificării
formalităţilor de constituire a societăţilor comerciale prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
76/2001 s-a instituit o procedură unică de înregistrare şi autorizare a funcţionării lor.
Potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 76/2001 şi Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 129/2002 procedura înregistrării şi autorizării este realizată de Biroul unic din
cadrul Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă tribunalul din raza judeţului unde-şi va avea
sediul societatea comercială.
Biroul unic realizează toate operaţiunile necesare pentru înregistrarea şi autorizarea
funcţionării societăţii comerciale. În plus, el are obligaţia să presteze anumite servicii, care
privesc înregistrarea şi autorizarea funcţionării societăţii, la cererea şi pe cheltuiala solicitantului.
Pentru înregistrarea, ca şi pentru autorizarea funcţionării societăţii comerciale, legea
impune anumite avize, autorizaţii şi/sau acorduri emise de organele competente. Obţinerea
acestor avize poate fi solicitată Oficiului Registrului Comerţului.
65

Certificatul de înregistrare. După procedura obţinerii avizelor necesare, potrivit


Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 76/2001, societăţii comerciale i se eliberează certificatul
de înregistrare. Acesta dă dreptul comerciantului să îşi înceapă activitatea, având personalitate
juridică.
Publicitatea. Constituirea societăţii comerciale trebuie adusă la cunoştinţa celor
interesaţi.
O dată cu efectuarea înregistrării societăţii, un extras în formă simplificată al încheierii
judecătorului delegat se publică, din oficiu, în Monitorul Oficial al României.
Înscrierea fiscală. Potrivit legii, o dată cu înregistrarea societăţii, extrasul în formă
simplificată al încheierii judecătorului delegat se comunică, din oficiu, direcţiei generale a
finanţelor publice teritoriale. Această comunicare se face în scopul cuprinderii societăţii în
rândul plătitorilor de impozite şi taxe, în condiţiile legii.
Legea prevede că orice contract de societate, care stă la baza constituirii unei societăţi,
trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond, generale şi specifice şi condiţii de formă.

4.2. Condiţiile de fond generale, comune actelor constitutive


Actul constitutiv trebuie să îndeplinească anumite condiţii generale. Ele se referă la
condiţiile esenţiale de existenţă şi valabilitate a contractelor: capacitatea de a contracta,
consimţământul, un obiect determinat şi o cauză licită.
a) Capacitatea asociaţilor. Din dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 31/1990 rezultă că pot
avea calitate de asociaţi atât persoanele fizice cât şi persoanele juridice, române şi străine. În
materie de societate, capacitatea juridică trebuie să fie de natură specială. Asocierea implică un
act de dispoziţie asupra patrimoniului propriu, ceea ce impune capacitatea de exerciţiu deplină a
persoanei fizice sau juridice contractante.
Calitatea de asociat într-o societate în nume colectiv sau în comandită simplă poate
constitui un obstacol la asocierea aceleiaşi persoane într-o altă societate comercială concurentă
sau având acelaşi obiect.
În ceea ce priveşte societăţile comerciale, ca persoană juridică, ele pot dobândi, în
principiu, calitatea de asociat în alte societăţi comerciale, cu unele restricţii. Astfel, una şi
aceeaşi persoană juridică nu poate dobândi calitatea de asociat în două sau mai multe societăţi cu
răspundere limitată unipersonală.
b) Consimţământul. Consimţământul trebuie să fie liber şi neviciat. Este necesar ca
voinţa juridică a părţilor să fie o voinţă specifică de cooperare pentru constituirea şi funcţionarea
societăţii. Astfel, consimţământul nu trebuie denaturat de simulaţie.
Simulaţia poate fi utilizată pentru a masca o altă operaţiune juridică sub paravanul unei
societăţi comerciale, în scopul de a eluda drepturile terţilor sau obligaţiile fiscale. Simulaţia se
poate manifesta în mai multe feluri: disimularea unui contract de muncă sub forma unui contract
de societate pentru a eluda obligaţia de plată a cotizaţiilor pentru asigurări sociale; disimularea
unui contract de împrumut de fonduri sub forma unei societăţi în comandită simplă, atunci când
comanditarul îşi stipulează un dividend minim, indiferent de beneficiile sau pierderile societăţii
etc.
c) Obiectul actului constitutiv. Este un ansamblu de acte de comert pe care societatea
urmează să le îndeplinească în vederea realizării de beneficii. Prin urmare, comercialitatea
obiectului este dată de operaţiunile pentru care este constituită societatea, cu scopul ce şi-l
propune a-l realiza prin acele operaţiuni.
Obiectul activităţii unei societăţi comerciale se raportează la unul sau mai multe
domenii: comerţ (interpunere), producţie şi servicii.
În obiectul activităţii unei societăţi comerciale pot fi incluse numai acte de comerţ. Nu
constituie obiect de activitate „bunuri imobile” întrucât acestea constituie obiectul activităţii
civile. De asemenea, nu sunt acte de comerţ: „asistenţa juridică”, „educaţia şi învăţământul”,
„activităţile medicale”, „întrajutorarea materială” etc.
66

Anumite activităţi comerciale pot fi efectuate numai de unele forme de societăţi


comerciale (de exemplu, activitatea bancară nu poate fi efectuată de societatea în nume colectiv).
Obiectul activităţii societăţii trebuie să fie determinat, adică în contract să se prevadă
clar actele de comerţ pe care asociaţii înţeleg să le realizeze. Legea nr. 31/1990 prevede clar că
obiectul de activitate trebuie arătat prin precizarea domeniului şi a activităţii principale.
Stabilirea domeniului exclude formulări vagi cum ar fi „alte activităţi”, „import-export
de produse din lemn”.
Obiectul activităţii trebuie să fie licit, adică să nu fie contrar ordinii publice şi
legalităţii, cum ar fi contrabanda, vânzarea de droguri etc., să fie posibil, iar în societăţile de
persoane, care se constituie în consideraţia persoanei, să fie personal al celor care se asociază.
Prezintă interes dispoziţiile art. 1513 C. civ., aplicabile şi în materie comercială,
potrivit cărora este ilicit contractul prin care un asociat fie îşi atribuie totalitatea câştigurilor, fie
că se declară dispensat de obligaţia de a participa la pierderi.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 35/1991, privind investiţiile străine, este ilicit obiectul unei
societăţi comerciale, dacă se încalcă normele de protecţie a mediului înconjurător sau se aduc
atingeri intereselor de securitate şi apărare naţională.
Sancţiunea încălcării reglementărilor legale privind obiectul societăţilor comerciale
poate fi nulitatea constituirii lor, dacă obiectul este ilicit sau imposibil de realizat. De altfel, dacă
obiectul societăţii nu este determinat sau conţine prevederi contrare legii, judecătorul delegat nu
va autoriza funcţionarea societăţii.
Uneori, executarea unei activităţi ilicite de către societate poate constitui infracţiune
pentru persoana care reprezintă societatea.
d) Cauza. Cauza contractului este scopul urmărit de asociaţi prin acel contract. Este un
element de natură psihologică, spre deosebire de obiectul contractului care este un element de
natură materială.
Cauza, ca şi obiectul contractului, trebuie să fie licită, adică să nu fie prohibită de lege
şi să contravină ordinii publice (de exemplu, scopul să fie contrabanda).

4.3. Condiţiile de fond specifice actelor constitutive


Condiţiile de fond specifice sunt impuse de raţiunea constituirii societăţii comerciale şi
sunt următoarele:
a) obligaţia asociaţilor de a contribui la constituirea unui fond special din aporturile lor;
b) participarea tuturor asociaţilor la beneficii şi pierderi ce ar rezulta din activitatea ce
face obiectul societăţii comerciale;
c) voinţa de a colabora cu ceilalţi asociaţi pentru obţinerea de beneficii şi împărţirea
acestora.
a) Constituirea unui fond social prin aporturile asociaţilor
Societatea comercială trebuie să aibă un patrimoniu iniţial, adică un fond social care să
stea la baza activităţii comerciale. De mărimea fondului comun depinde puterea economică cu
care demarează societatea comercială.
Fondul social sau miza socială se constituie din aporturile individuale ale asociaţilor. El
va aparţine exclusiv societăţii.
Prin aport se înţelege valoarea patrimonială cu care fiecare asociat convine să
contribuie la înfiinţarea societăţii sau prin subscripţie ulterioară, la majorarea fondului social, în
condiţiile şi termenele stipulate.
Aportul individual poate fi orice bun al asociatului, cu valoare economică, care prezintă
interes pentru activitatea lucrativă a societăţii comerciale.
Aportul poate fi în bani, în natură sau în muncă.
Aportul în bani. Acest fel de aport este obligatoriu la constituirea oricărei forme de
societate. La unele societăţi, cum sunt societăţile bancare sau de investiţii, aportul poate fi numai
în bani.
67

În caz de neexecutare a obligaţiei promise sau dacă asociatul întârzie să verse partea sa
de aport, el va putea fi obligat, pe lângă dobânzile legale, şi la plata de daune-interese.
Aportul în numerar nu se confundă cu suma depusă de fondatori în cont, în vederea
acoperirii cheltuielilor de înfiinţare a societăţii şi nici cu un împrumut acordat societăţii.
Aportul în natură. Are ca obiect bunuri imobile, bunuri mobile corporale sau
incorporale (fond de comerţ, creanţe etc.). Aportul în natură se referă la aducerea în societate a
oricărui bun în afară de bani.
Aportul în natură este admis la toate formele de societate. De regulă, asociaţii prevăd în
contractul de societate, dacă înţeleg să aducă numai folosinţa bunului sau chiar proprietatea lui.
În lipsa unei asemenea clauze, prezumţia este că bunurile au fost vărsate în deplina proprietate a
societăţii şi devin proprietatea ei (art. 65 din lege).
Aportul în muncă. Aportul în muncă sau activitate, de natură specială (cunoştinţe) este
permis în cazul societăţii în nume colectiv şi în comandită simplă, de către asociaţii comanditaţi.
Executarea aportului. Legea nr. 31/1990 face distincţie între aportul promis ca
obligaţie şi executarea aportului.
Aportul promis se numeşte aport subscris iar aportul executat efectiv se numeşte aport
vărsat (predat).
Obligaţia de a aduce un anumit aport se naşte la încheierea contractului de societate, pe
când executarea poate fi făcută la constituirea societăţii sau chiar la o dată ulterioară, prevăzută
în actul constitutiv.
Capitalul social. Totalitatea valorilor aporturilor individuale subscrise de asociaţi
formează capitalul social.
Capitalul social sau nominal este, la constituirea societăţii, suma aporturilor făcute de
asociaţi, cu excluderea aporturilor în muncă.
Capitalul social este fix, intangibil, el nu va putea fi modificat decât prin hotărârea
adunării generale a asociaţilor, în sensul majorării cu noi aporturi, ori reducerii ca urmare a
pierderilor suferite de societate.
Capitalul social are o pondere diferită în funcţie de natura societăţii. În societăţile de
capitaluri legea impune un minim de 2500 lei, la societatea pe acţiuni şi 5000, la societăţile
bancare.
În societăţile de persoane legea nu impune un minim de capital, dar cere şi pentru
aceste societăţi aporturi în numerar.
Deosebirea dintre capitalul social şi patrimoniul social. Capitalul social nu poate fi
confundat cu patrimoniul social.
Patrimoniul societăţii se compune din aportul fiecărui asociat la constituirea capitalului
social şi din profiturile realizate de societate în activitatea sa comercială.
Capitalul social este expresia valorică a aporturilor asociaţilor. Patrimoniul este o
universalitate juridică în care sunt cuprinse toate drepturile şi obligaţiile societăţii, inclusiv
bunurile societăţii care se constituie în timpul funcţionării ei.
Patrimoniul societăţii, ca şi al persoanei fizice, are o latură activă, cuprinzând drepturile
patrimoniale (reale sau de creanţă) şi o latură pasivă, cuprinzând obligaţiile patrimoniale ale
societăţii.
Patrimoniul este gajul general al creditorilor societăţii dar nu şi al celor personali ai
asociaţilor.
Patrimoniul se măreşte, când societatea realizează profituri şi se diminuează, în cazul
creşterii pasivului. Prin urmare, patrimoniul este fluctuant, variabil, el confundându-se cu
capitalul social, numai în momentul constituirii societăţii.
Dacă societatea îşi diminuează patrimoniul sub nivelul capitalului social fix, aceasta
arată că societatea funcţionează rău. Se poate ajunge la dizolvarea ei în situaţia în care capitalul
real se diminuează sub jumătate din capitalul social.
68

Divizarea capitalului social. Capitalul social se divizează în anumite fracţiuni,


denumite diferit după forma juridică a societăţii: părţi de interes, în societatea în nume colectiv şi
în comandită simplă; părţi sociale, în societatea cu răspundere limitată; acţiuni, în societatea pe
acţiuni şi în societatea în comandită pe acţiuni.
Capitalul social este sursa repartiţiei puterii între asociaţi. Puterea în societatea de
capitaluri aparţine celor care controlează capitalul, de unde rezultă supremaţia asociaţilor care
deţin capitalul cel mai mare (aproximativ jumătate) şi implicit au cele mai multe voturi în
adunarea generală. Ei hotărăsc modul de conducere al societăţii.
Drepturile asociaţilor
Aportul de capital sub orice formă conferă asociaţilor drepturi în cadrul societăţii
comerciale şi anume:
a) dreptul la egalitate de tratament, ceea ce constituie premisa tuturor celorlalte drepturi
şi obligaţii ale asociaţilor;
b) dreptul la dividende, adică de a obţine o cotă-parte din beneficiul societăţii.
Manifestarea acestui drept este diferită după: forma societăţii, rezultatele activităţii economice,
voinţa părţilor şi în raport cu cota de participare la capitalul social. Distribuirea de dividende este
decisă de adunarea generală a asociaţilor şi, din momentul respectiv, dividendele devin drepturi
de creanţă exigibile ale asociaţilor;
c) dreptul de a participa la elaborarea voinţei sociale, adică la adoptarea deciziilor
societăţii;
d) dreptul de a se împotrivi hotărârilor adunării generale, când acestea ar fi contrare
actului constitutiv ori dispoziţiilor imperative ale legii. Acest drept aparţine numai asociatului
care n-a fost prezent la adunarea generală sau a votat contra şi a cerut înscrierea opiniei şi a
votului său în procesul-verbal al şedinţei;
e) dreptul de informare şi control asupra gestiunii societăţii. Acţionarii îşi pot exercita
acest drept, între şedinţele adunării generale, cel mult de două ori în cursul unui exerciţiu
financiar;
f) dreptul la transmitere, cedare şi donare a părţilor sociale când se execută în condiţiile
legii şi fără să aducă atingere celorlalţi asociaţi;
g) dreptul de a participa la împărţirea finală a patrimoniului, adică de a obţine o cotă
proporţională cu aportul fiecăruia, în caz de lichidare a societăţii. Unele drepturi speciale sunt
conferite membrilor fondatori.
Obligaţiile asociaţilor:
a) depunerea şi completarea aportului la care s-au angajat;
b) obligaţia de a participa la suportarea pierderilor;
c) obligaţia de a nu se folosi de bunurile societăţii în interes propriu;
d) obligaţia de a nu comite fapte nedemne care să compromită onorabilitatea firmei (la
societăţile de persoane);
e) obligaţia de a nu face concurenţă neloială;
f) obligaţia de a nu se amesteca, fără drept, în administrarea societăţii.
b) Participarea la beneficii şi pierderi
Un al doilea element specific al societăţilor comerciale, pe lângă aport, este participarea
la beneficii şi pierderi.
Prin beneficii se înţelege o valoare evaluabilă în bani. În noţiunea de beneficii intră şi
serviciile sau bunurile procurate de asociaţi de la societate, în condiţii avantajoase.
Asociaţii participă nu numai la împărţirea beneficiilor dar şi la pierderi. Regula este că
toţi asociaţii trebuie să participe, în funcţie de aportul lor, la beneficii şi pierderi. Clauza
contractuală prin care se stipulează că un asociat va culege totalitatea beneficiilor iar pagubele
sunt suportate numai de unii din asociaţi este nulă.
Condiţiile de repartizare a beneficiilor. Pentru ca plata dividendelor să se poată realiza
este necesară îndeplinirea mai multor condiţii:
69

a) să existe beneficii reale, adică să se fi înregistrat un excedent al activului asupra


pasivului;
b) beneficiul net să fie constatat prin bilanţul întocmit de administrator şi aprobat de
adunarea generală. Prin beneficiu net, susceptibil de a fi împărţit asociaţilor, se înţelege
excedentul activului asupra pasivului, după scăderea cheltuielilor şi a cotelor destinate fondului
de rezervă şi amortizare;
c) adunarea generală să stabilească modul folosirii şi distribuirii dividendelor.
Distribuirea de dividende, în absenţa unui beneficiu real, constituie o faptă ilicită şi atrage
răspunderea juridică a celor vinovaţi.
c) Executarea în comun a unor activităţi comerciale (affectio societatis)
Voinţa de conlucrare, intenţia de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale,
suportând toate riscurile, poartă numele de affectio societatis. Ea este motorul societăţii
comerciale. Este firesc ca în societăţile comerciale să existe o convergenţă de interese pentru
asigurarea prosperităţii societăţii, fără de care societatea nu ar putea asigura dividende. La alte
contracte părţile nu se călăuzesc după acest principiu.
Affectio societatis explică de ce toţi asociaţii acceptă deciziile adoptate de adunarea
societăţii, prin votul majorităţii.
Grade diferite de manifestare. Affectio societatis are o intensitate diferită în funcţie de
forma de societate adoptată. În cazul societăţilor de persoane participarea colectivă la activitatea
comercială capătă o importanţă deosebită. La societăţile de capitaluri participarea este de o
intensitate redusă sau foarte redusă, la masa de acţionari, şi de o intensitate puternică, la organele
de conducere.

4.4. Condiţiile de formă obligatorii ale actului constitutiv


Pentru ca actul constitutiv să producă efectele, în vederea cărora a fost încheiat, este
necesar să îndeplinească mai multe condiţii de formă.
Legea nr. 31/1990 a prevăzut ca actul constitutiv al societăţii comerciale să se încheie
în formă autentică. Legea a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 76/2001
care dispune: „actul constitutiv nu este supus obligativităţii încheierii în formă autentică, putând
avea forma unui înscris sub semnătură privată, cu excepţia următoarelor situaţii:
a) când printre bunurile subscrise ca aport în natură la capital se află un teren;
b) când forma juridică a societăţii comerciale implică răspunderea nelimitată a
asociaţilor sau a unora dintre ei, pentru obligaţiile sociale;
c) când societatea comercială se constituie prin subscripţie publică.”
Din dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 76/2001 rezultă că forma
înscrisului sub semnătură privată a actului constitutiv poate fi folosită numai în cazul societăţilor
pe acţiuni, constituite simultan, şi societăţilor cu răspundere limitată, dar cu condiţia să nu fie
adus, ca aport în natură, un teren.
Indiferent de forma cerută de lege, actul constitutiv se semnează de toţi asociaţii sau, în
caz de subscripţie publică, de către fondatori.
După încheierea actului constitutiv, fondatorii sau administratorii, ori împuterniciţii
acestora, vor cere înmatricularea societăţii în registrul comerţului. Societatea comercială este
persoană juridică din ziua înmatriculării.

4.5. Statutul societăţii


Statutul societăţii este un document menit să întregească prevederile contractului de
societate la societăţile complexe cum sunt societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe
acţiuni. La societatea cu răspundere limitată cu unic asociat şi la societatea pe acţiuni al cărui
capital este deţinut în întregime de stat, statutul este singurul act constitutiv posibil.
70

Statutul, cu excepţia celui al societăţii cu răspundere limitată cu unic asociat, este o


înţelegere a asociaţilor, deci are o natură contractuală. De altfel, contractul şi statutul pot fi
încheiate şi sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv.
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale nu precizează ce clauze vor fi cuprinse
în contractul de societate şi ce clauze în statut.
Obiectul statutului, atunci când este elaborat separat, îl constituie stabilirea regulilor de
organizare, funcţionare şi conducere a societăţii.
Statutul, ca act constitutiv trebuie prezentat notarului public pentru a fi autentificat.

4.6. Constituirea structurilor societare


Noţiune
Societatea comercială simplă dispune de posibilităţi limitate în ceea ce priveşte
expansiunea propriilor afaceri. Practica a impus constituirea unor entităţi economice, ce pot fi
înfiinţate de o societate comercială şi distribuite în zone noi. Aceste entităţi pot avea sau nu
personalitate juridică. În felul acesta se formează ansambluri economice, sisteme alcătuite din
societăţile comerciale primare şi entităţile care le compun.
O societate care îşi extinde activitatea poate avea două posibilităţi:
a) Asigurarea unităţii juridice şi patrimoniale a sistemului. În acest scop, va înfiinţa
entităţi lipsite de personalitate juridică, pe care le va subordona total (sucursale, agenţii,
reprezentanţe);
b) încredinţarea afacerilor sale într-o zonă nouă, unei entităţi dotate cu personalitate
juridică pe care o înfiinţează (filiala). În acest caz, entitatea este subordonată în anumite limite,
indirect.
Entitatea utilizată ca instrument de expansiune este numită structură societară. Ea poate
fi definită ca fiind unitatea economică-juridică mai mult sau mai puţin autonornă, reglementată
de lege şi utilizată de un comerciant în vederea expansiunii activităţii sale.
Filiala
Este o societate componentă a unei structuri societare asupra căreia se exercită influenţa
şi controlul societăţii primare sau „societatea-mamă”.
Filiala are personalitate juridică, distinctă de societatea primară, prin aceea că posedă
un patrimoniu propriu şi încheie contracte cu terţii, în nume şi pe cont propriu.
Capitalul social al filialei se constituie sau se completează cu aportul semnificativ al
societăţii-mamă. Nu este necesar ca acest aport să fie majoritar, este suficient ca el să asigure
deţinerea de fracţiuni de drepturi de vot necesare exercitării unei anumite dominaţii.
Filiala este constituită din iniţiativa societăţii-mamă în scopul dezvoltării afacerilor
sale. Ea se bucură de autonomie gestionară, dispune de un sediu propriu şi de un nume propriu.
Înfiinţarea, modificarea şi încetarea filialei reprezintă un drept al asociaţilor ce o
compun, asupra cărora se exercită influenţa şi controlul din partea societăţii-mamă.
Filialele se înfiinţează într-una din formele de societate prevăzute de Legea nr. 31/1990.
Sucursala
Este o structură societară instituţionalizată lipsită de personalitate juridică, care
funcţionează relativ independent, într-un sediu propriu.
Sucursalei i se încredinţează, de către societatea-mamă, printr-un mandat general,
putere de reprezentare, negociere şi executare de operaţiuni comerciale în raza ei de activitate.
Sucursala are denumirea şi forma societăţii-mamă, cu menţiunea: sucursală.
Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de
denumirea lui, căruia societatea care-l înfiinţează îi atribuie statutul de sucursală (art. 43 alin. 3
din lege).
Reprezentanţa (agenţia)
Reprezentanţa nu are personalitate juridică proprie, ea aparţine exclusiv societăţii
comerciale primare care a organizat-o şi i-a acordat atribute de mandatar şi comisionar.
71

4.7. Cuprinsul actului constitutiv


Necesitatea clauzelor contractuale
Actul constitutiv cuprinde anumite clauze care reglementează relaţia dintre asociaţi,
drepturile şi obligaţiile lor.
Clauzele contractuale materializează voinţa asociaţilor privind constituirea societăţii.
Părţile nu pot însă deroga de la dispoziţiile legale prin care se reglementează cuprinsul actului
constitutiv decât atunci când legea permite acest lucru. Astfel, art. 15 alin. 1 din Legea nr.
31/1990 arată că aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de societate.
Prin urmare, nu se permite nici o derogare. În schimb, art. 15 alin. 2 arată că aporturile în natură
sunt admise la toate formele de societate. Aceasta înseamnă că părţile pot stabili ele însele în
contract dacă se admit sau nu aporturile în natură.
Varietatea clauzelor
Clauzele pot fi comune tuturor societăţilor comerciale sau numai pentru o anumită
formă de societate.
Clauzele pot fi obligatorii sau facultative.
Clauzele comune, obligatorii se referă la următoarele aspecte: identificarea părţilor;
individualizarea viitoarei societăţi; caracteristicile societăţii; conducerea şi gestiunea; drepturile
şi obligaţiile asociaţilor.
Clauze privind identificarea părţilor contractante. În cazul persoanelor fizice în
contract se menţionează: numele, prenumele şi domiciliul; locul şi data naşterii; cetăţenia
asociaţilor. Pentru persoanele juridice în contract se menţionează denumirea societăţii, sediul şi
naţionalitatea.
Societatea va avea cel puţin doi asociaţi, afară de cazul în care legea prevede altfel
(societatea cu răspundere limitată cu un singur asociat sau societatea cu capital integral de stat).
Clauze privind îndividualizarea viitoarei societăţi comerciale. Ele se referă la:
denumirea sau firma societăţii şi, dacă este cazul, la emblema societăţii; forma juridică a
societăţii; sediul societăţii, adică locul în spaţiu unde se va afla conducerea societăţii.
Clauze privind caracteristicile societăţii. Se referă la obiectul de activitate, durata
societăţii şi capitalul social.
a) În ceea ce priveşte obiectul de activitate se precizează faptele de comerţ pe care le va
săvârşi societatea. Obiectul nu trebuie formulat generic, ci stabilit concret, prin fixarea activităţii
ce urmează a fi desfăşurată de către societate.
b) Referitor la durata societăţii, prin contract asociaţii urmează să hotărască asupra
acestui eveniment. Ei se pot înţelege asupra unui termen în cadrul căruia să existe societatea sau
pot conveni ca durata să fie nelimitată.
Precizarea duratei societăţii prezintă interes practic deoarece la expirarea termenului
societatea se dizolvă de drept.
c) În ceea ce priveşte capitalul social, în contract se arată care este capitalul social
subscris şi vărsat. Desigur, asociaţii trebuie să respecte plafoanele minime prevăzute de lege
pentru societatea respectivă. Se va arăta contribuţia fiecărui asociat, ca aport, în numerar sau în
natură. Dacă este în natură se precizează valoarea bunului şi modul de evaluare. Se va arăta data
fixată pentru efectuarea integrală a vărsămintelor capitalului subscris. La societatea pe acţiuni se
va arăta modul cum a fost divizat capitalul social, numărul şi valoarea acţiunilor, cu specificarea
dacă sunt nominative sau la purtător şi numărul pentru fiecare categorie. Se arată, dacă este
vorba de societatea cu răspundere limitată, valoarea părţilor sociale.
Clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul gestiunii societăţii
de către organele statutare. În societăţile de persoane şi societăţile cu răspundere limitată se va
indica în actul constitutiv: numărul, numele şi prenumele administratorului sau administratorilor
societăţii şi limita puterilor lor. La societăţile pe acţiuni şi societăţile în comandită pe acţiuni se
72

va menţiona şi cetăţenia administratorilor, garanţia pe care sunt obligaţi s-o depună, puterile şi
drepturile lor.
În continuare se va menţiona numărul, numele şi cetăţenia cenzorilor sau felul cum se
va face controlul activităţii societăţii în interiorul ei.
La societăţile pe acţiuni se vor menţiona documentele la care acţionarii vor putea să
aibă acces pentru a se informa şi a-şi exercita controlul.
Clauze privind drepturile şi obligaţiile asociaţilor. La societatea în nume colectiv,
societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată se prevede modul de
repartizare a părţilor sociale şi cota fiecăruia la beneficii şi pierderi.
La societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni se arată numărul de acţiuni acordate
fiecărui acţionar în schimbul aportului subscris. Asociaţii îşi asumă obligaţia de a efectua
vărsămintele în termene precise.
Clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii comerciale. Cel mai adesea asociaţii
reproduc dispoziţiile legale ori fac trimitere la ele.
Clauze facultative. Conţinutul actelor constitutive poate fi întregit cu clauze facultative,
cum ar fi cele privind înfiinţarea de filiale sau sucursale, dacă se are în vedere o atare înfiinţare.
Alte prevederi facultative se pot referi la: modificarea contractului prin acordul scris al tuturor
părţilor; menţiunea că respectivul contract, împreună cu anexele, înlătură orice altă înţelegere
anterioară; prevederea privind confidenţialitatea contractului etc. De asemenea, părţile pot
stipula situaţiile în care contractul încetează de plin drept (fără intervenţia instanţei de judecată).
Societăţile pe acţiuni pot oferi avantaje fondatorilor.
Actele constitutive pot, în unele cazuri, să facă trimitere la textele de lege sau să
menţioneze textul de lege în contract.
Clauze specifice unei anumite forme de societate. Unele clauze diferă de la o formă de
societate la alta. De exemplu, la societăţile pe acţiuni se menţionează valoarea acţiunilor iar la
societăţile cu răspundere limitată valoarea părţilor sociale.

5. Organele de conducere şi control

5.1. Noţiuni introductive


Voinţa societăţii comerciale se manifestă prin organele sale de conducere şi control
care sunt: adunarea generală a asociaţilor, administratorii societăţii, cenzorii.
Adunarea generală este organul cel mai important de conducere şi este formată din
totalitatea asociaţilor.
Administrarea societăţii este o formă de executare a voinţei adunării generale, prin
săvârşirea de acte de gestiune, în vederea atingerii obiectului şi scopului social. Conducerea
problemelor curente este încredinţată unuia sau mai multor administratori.
Controlul gestiunii administratorilor se realizează de către asociaţi, în anumite cazuri,
sau de un organ specializat format din cenzori.
Organele de conducere şi control apar mai mult sau mai puţin conturate, în funcţie de
forma juridică a societăţii comerciale.
În cazul societăţii în nume colectiv şi al societăţii în comandită simplă, datorită
numărului mic de asociaţi, nu există instituţionalizată adunarea generală şi cenzorii. La aceste
forme de societate, adunarea generală se constituie de fapt, nu şi de drept.
În ceea ce priveşte controlul, el se realizează de către asociaţi, nu de cenzori.
În cazul societăţii pe acţiuni şi al societăţii în comandită pe acţiuni, există toate cele trei
organe de conducere menţionate.
În ceea ce priveşte societatea cu răspundere limitată organele societăţii sunt aceleaşi ca
şi la societăţile pe acţiuni, dar cu unele particularităţi. De exemplu, cenzorii sunt numiţi în mod
obligatoriu numai la societatea cu răspundere limitată constituită într-un număr mai mare de 15
asociaţi.
73

5.2. Adunarea generală a asociaţilor


Rolul adunării generale
Adunarea asociaţilor permite elaborarea şi exprimarea prin decizii a voinţei societăţii.
Adunarea asociaţilor este cel mai important organ de conducere din următoarele motive: are
plenitudinea de competenţă şi atribuţii în toate domeniile activităţii societăţii comerciale;
numeşte sau revocă celelalte organe ale societăţii; fixează limitele de competenţă ale organelor
numite de ea; exercită controlul asupra activităţii acestor organe; decide modificarea actului
constitutiv.
Legea nr. 31/1990 reglementează adunarea generală ca atare numai în cazul societăţilor
pe acţiuni, comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată. Totuşi, şi la celelalte forme
de societate, deciziile se iau de către totalitatea asociaţilor, pe baza regulilor care guvernează
adunarea generală.
Datorită diversităţii problemelor există diferenţe considerabile între gradul de
importanţă al celor două feluri de adunări: ordinară şi extraordinară. Criteriul distinctiv între cele
două feluri de adunări este obiectul sau materia supusă deliberării şi nu timpul când adunarea
este convocată.

Adunarea ordinară
Se întruneşte cel puţin o dată pe an, la cel mult trei luni de la încheierea exerciţiului
bugetar.
Adunarea ordinară discută şi decide asupra oricărei probleme ce ţine de activitatea
curentă a societăţii comerciale. Potrivit art. 111 din Legea nr. 31/1990 adunarea generală este
obligată: să voteze bilanţul, inclusiv sub aspectul dividendelor; să aleagă şi, dacă este cazul, să
revoce administratorii şi cenzorii, precum şi să le dea descărcare de gestiune; să stabilească
remuneraţia administratorilor şi cenzorilor; să voteze bugetul de venituri şi cheltuieli şi
programul de activitate etc.
Adunarea extraordinară
Se întruneşte ori de câte ori este necesar pentru a se lua o hotărăre în probleme care
presupun modificarea actului constitutiv, şi anume: schimbarea formei societăţii; schimbarea
obiectului de activitate; prelungirea duratei de funcţionare a societăţii; fuziunea cu alte societăţi
sau divizarea ei etc. Condiţiile de cvorum şi majoritate sunt mai riguroase.
Convocarea adunării generale este în sarcina administratorilor dar iniţiativa poate
aparţine şi asociaţilor, în cazul pasivităţii administratorilor.
Ordinea de zi trebuie să fie explicită. Dacă se discută în adunare probleme care nu au
fost fixate iniţial pe ordinea de zi, adunarea nu este legală, întrucât asociaţii nu au avut timp de
reflecţie.
Dreptul de vot
La şedinţele adunării generale au dreptul să participe toţi asociaţii. Dreptul de vot este
strâns legat de participarea la capitalul social. În societăţile de capitaluri, orice acţiune dă drept la
un vot (art. 67 alin. l din lege), astfel că acţionarii îşi vor exercita dreptul de vot proporţional cu
numărul de acţiuni. Prin excepţie actele constitutive pot să limiteze numărul voturilor aparţinând
acţionarilor care posedă mai mult de o acţiune.
În cazul societăţii cu răspundere limitată nu sunt îngăduite derogări, fiecare parte
socială dă dreptul la un vot.
Administratorii nu pot vota, în baza acţiunilor pe care le posedă, nici personal, nici prin
mandatar, la descărcarea gestiunii lor sau la problemele în care persoana sau funcţia lor este în
discuţie.
Acţionarul care, într-o anumită operaţiune, are, fie personal, fie ca mandatar al unei alte
persoane, un interes contrar aceluia al societăţii, va trebui să se abţină de la deliberarea privind
74

acea operaţiune. În caz contrar, el va răspunde faţă de societate pentru daunele rezultate în urma
votului său, când, fără acest vot, nu s-ar fi obţinut majoritatea necesară.
Dreptul de vot nu poate fi ridicat, dar poate fi suspendat ca sancţiune a neefectuării
vărsămintelor la scadenţă.
Reprezentarea asociaţilor în adunarea generală. Legea permite reprezentarea
asociaţilor la adunarea generală prin alţi acţionari, în baza unei procuri speciale. Administratorii
şi funcţionarii societăţii nu îi pot reprezenta pe acţionari.
Hotărârile adunării
Hotărările adunării generale se iau prin vot deschis. În mod excepţional, votul secret
este obligatoriu, pentru alegerea sau revocarea membrilor consiliului de administraţie şi a
cenzorilor sau pentru hotărâri referitoare la răspunderea administratorilor.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, votarea se face şi prin corespondenţă, dacă
prin statutul societăţii s-a prevăzut o atare modalitate.
Hotărârile luate de adunarea generală, cu respectarea legii şi a actului constitutiv sunt
obligatorii pentru toţi acţionarii, chiar şi pentru cei care nu au luat parte la adunare sau au votat
contra.
Hotărârile adoptate cu încălcarea legii ori a actului constitutiv pot fi anulate pe cale
judecătorească.
Hotărârile adunării generale trebuie să fie publicate, în condiţiile legii, altfel nu sunt
opozabile terţilor.

5.3. Administrarea societăţii


Noţiune
Prin administrarea societăţii comerciale se înţelege conducerea şi gestiunea societăţii,
potrivit normelor legale şi actului constitutiv, pentru obţinerea rezultatelor urmărite.
Administrarea este realizată de un organ distinct de gestiune permanentă, compus din
administratori. Ei au rolul să transpună în practică hotărârile adunării generale.
În raport de forma juridică a societăţii comerciale şi de mărimea ei, pot fi numiţi unul
sau mai mulţi administratori, temporari şi revocabili.
Condiţii pentru dobândirea calităţii de administrator
Administratorii sunt desemnaţi prin contractul de societate, la constituirea societăţii,
sau aleşi ulterior, de adunarea generală.
Pentru a fi administrator se cer a fi întrunite anumite condiţii:
a) să fie capabil sub aspect juridic;
b) să aibă o moralitate neştirbită. Astfel, nu poate fi administrator o persoană care a fost
condamnată pentru gestiune frauduloasă sau pentru alte infracţiuni (la fel ca şi în cazul
fondatorilor);
c) în orice formă de societate comercială administratorul poate fi asociat sau neasociat.
În varianta în care o persoană juridică este numită sau aleasă administrator, drepturile şi
obligaţiile părţilor se stabilesc printr-un contract de administrare. În contract se va stipula, printre
altele, că persoana juridică este obligată să-şi desemneze un reprezentant permanent, persoană
fizică. Acesta este supus aceloraşi condiţii şi are aceeaşi răspundere civilă şi penală ca şi un
administrator persoană fizică care acţionează în nume propriu. Când persoana juridică îşi revocă
reprezentantul, ea are obligaţia să numească, în acelaşi timp, un înlocuitor;
d) dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel, la societăţile pe acţiuni sau în
comandită pe acţiuni unicul administrator sau preşedintele consiliului de administraţie şi cel
puţin jumătate din numărul administratorilor vor fi cetăţeni români. Astfel, interesele naţionale
vor fi mai bine apărate;
e) limitarea cumulului. Legea nr. 31/1990 limitează, la societăţile pe acţiuni şi
comandită pe acţiuni, cumularea la mai multe societăţi comerciale a calităţii de administrator.
Acest lucru poate fi extins şi la celelalte tipuri de societăţi.
75

Durata funcţiei de administrator


În societăţile de persoane şi în societăţile cu răspundere limitată asociaţii sunt liberi să
stabilească durata mandatului administratorilor. În societăţile de capital administratorul, numit
prin contract de societate, poate îndeplini această funcţie pe durata stabilită de asociaţi, fără să
depăşească patru ani. În cazul în care prin contractul de societate nu s-a stabilit perioada
mandatului, durata va fi de doi ani.

Publicitatea numirii administratorilor


Legea nr. 26/1990 instituie obligaţia publicării numirii administratorilor. Numele va fi
publicat în Monitorul Oficial, în încheierea judecătorului delegat sau în textul actului constitutiv,
dacă se publică şi acest act (art. 41 din lege). În cererea de înmatriculare a societăţii comerciale
trebuie să se menţioneze: administratorii societăţii, puterile lor şi care din ei au împuternicirea să
reprezinte societatea.
Semnăturile administratorilor vor fi depuse la registrul comertului, o dată cu
prezentarea certificatului privind depunerea de garanţie.
Drepturile administratorilor
Administratorii au drept de informare nelimitat. Ei pot să consulte toate documentele
privind operaţiunile comerciale ale societăţii.
Raportul juridic dintre administrator şi societate îmbracă forma unui contract de mandat
comercial.
Administratorul poate face toate operaţiile juridice cerute pentru aducerea la îndeplinire
a obiectului societăţii.
Administratorul are dreptul să încheie acte de conservare, administrare şi dispoziţie pe
care le cere gestiunea societăţii, în limitele cerute de actele de comerţ.
Obligaţiile administratorilor
Principalele obligaţii ale administratorilor sunt: îndeplinirea formalităţilor de publicitate
necesare constituirii societăţii; realizarea vărsămintelor subscrise de asociaţi; existenţa reală a
beneficiilor pentru acordarea dividendelor; existenţa registrelor cerute de lege şi ţinerea lor
corectă; exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale etc. (art. 73 din lege). Administratorii
răspund civil şi penal.
Funcţia de administrator încetează prin revocare, renunţare, deces sau incapacitate.
Structuri ale organelor de administrare
În societăţile comerciale în care există mai mulţi administratori, aceştia se constituie în
structuri care trebuie să asigure administrarea şi gestiunea curentă. În societăţile pe acţiuni şi în
societăţile în comandită pe acţiuni, în mod obligatoriu, va funcţiona un consiliu de administraţie
şi, facultativ, un comitet de direcţie al acestuia. Executarea operaţiunilor curente ale societăţii
poate fi încredinţată unuia sau mai multor directori executivi.

5.4. Controlul activităţii societăţii. Cenzorii


Rolul cenzorilor
Buna funcţionare a unei societăţi comerciale implică necesitatea asigurării unui control
asupra actelor şi operaţiunilor juridice efectuate de administratori.
În societăţile pe acţiuni şi societăţile în comandită pe acţiuni, datorită complexităţii
societăţii, controlul gestiunii este încredinţat unor persoane anume, investite cu această activitate,
denumite cenzori.
Cenzorii sunt investiţi prin actele constitutive sau de adunarea generală. Revocarea lor
este atribuită exclusiv adunării generale.
La societăţile cu răspundere limitată numirea cenzorilor este obligatorie numai dacă
există mai mult de 15 asociaţi. În lipsa cenzorilor, fiecare dintre asociaţii care nu are calitatea de
administrator, va exercita dreptul de control pe care asociaţii îl au în societatea în nume colectiv.
76

Fiecare societate pe acţiuni trebuie să aibă cel puţin trei cenzori în funcţiune şi un
număr egal de supleanţi.
Desemnarea cenzorilor
Durata mandatului cenzorilor este de trei ani, putând fi realeşi.
Legea cere ca unul din cenzori să fie contabil autorizat sau expert contabil.
Cenzorii trebuie desemnaţi din rândul asociaţilor. Fac excepţie: cenzorii contabili,
cenzorii externi independenţi, cenzorii recomandaţi de Ministerul Finanţelor Publice, în cazul
societăţilor în care statul deţine cel puţin 20% din capitalul social.
Un cenzor extern independent, persoană fizică sau juridică, poate fi numit sau ales în
această funcţie.
Cenzorii externi independenţi sunt obligaţi să se înregistreze la Camera Naţională a
Valorilor Imobiliare.
Potrivit legii, nu pot fi cenzori persoanele care nu pot fi administratori, rudele, afinii,
soţii administratorilor şi persoanele care primesc sub orice formă o remuneraţie de la societate.
Drepturile cenzorilor
Cenzorii au anumite drepturi, care sunt menite să asigure informarea lor privind
activitatea societăţii, şi anume: să participe la adunările administratorilor, fără să aibă drept de
vot; să obţină în fiecare lună de la administratori o situaţie despre mersul operaţiunilor
comerciale etc.
Obligaţiile cenzorilor
Obligaţiile se referă la supravegherea gestiunii societăţii în toate aspectele ei: să
verifice dacă bilanţul şi contul de profituri şi pierderi este legal întocmit şi în concordanţă cu
registrele; să verifice dacă registrele sunt regulat şi corect ţinute; să verifice dacă evaluarea
patrimoniului s-a făcut corect etc.
Cenzorii răspund solidar pentru nerespectarea obligaţiilor pe care le au.

6. Modificarea actului constitutiv

6.1. Noţiuni generale


În anumite cazuri, pentru a face mai eficientă societatea comercială se impune
modificarea ei, potrivit legii.
Întrucât elementele care reclamă schimbarea au fost stabilite prin actul constitutiv al
societăţii, modificarea se referă la acest document. Modificarea societăţii include astfel toate
acele fapte care atrag „schimbarea” elementelor primare, componente ale actului constitutiv.
Principalele cauze de modificare pot fi grupate astfel:
a) cauze care afectează capitalul social;
b) cauze care afectează existenţa şi durata societăţii;
c) cauze care afectează persoana asociaţilor.
Modificarea actului constitutiv se face cu acordul asociaţilor în cadrul adunării generale
extraordinare. Acordul se exprimă într-un înscris denumit act adiţional.
Adunarea generală extraordinară va putea delega consiliului de administraţie sau, după
caz, administratorului unic, exerciţiul atribuţiilor de modificare a actului constitutiv sub anumite
aspecte, printre care schimbarea obiectului de activitate, modificarea capitalului social sau
transferarea.acţiunilor dintr-o categorie în alta (art. 114 din lege).
Modificarea societăţii comerciale implică parcurgerea aceloraşi formalităţi ca şi
constituirea societăţii: redactarea şi autentificarea înscrisului, după caz; controlul din partea
judecătorului delegat; înregistrarea şi publicitatea modificării societăţii.
Modificarea actului constitutiv al societăţii păstrează existenţa acestuia şi nu atrage
crearea unei noi personalităţi juridice.
În lipsa formalităţilor legal îndeplinite, modificările nu pot fi opuse terţilor şi cei
vinovaţi răspund.
77

Dreptul la opoziţie
Hotărârea asociaţilor privind modificarea actului constitutiv poate fi atacată de
creditorii sociali pe calea opoziţiei. Opoziţia suspendă, faţă de oponenţi, executarea hotărârii
atacate până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, în afară de cazul în care legea
prevede altfel.

6.2. Cauze de modificare care afectează existenţa şi durata societăţii

6.2.1. Prelungirea duratei societăţii


Noţiune
În actele constitutive se prevede durata societăţii. Dacă se constată că societatea
desfăşoară o activitate profitabilă asociaţii pot fi interesaţi în prelungirea duratei prevăzute în
actul constitutiv. Acest lucru este posibil prin modificarea actului constitutiv.
Hotărârea privind prelungirea se ia de către adunarea generală extraordinară. Noua
durată este lăsată la aprecierea adunării asociaţilor.
Dreptul la opoziţie
Creditorii particulari ai asociaţilor unei societăţi în nume colectiv, în comandită simplă
sau cu răspundere limitată pot face opoziţie împotriva hotărârii asociaţilor de prelungire a duratei
societăţii. Ei fac acest lucru pentru că îşi văd amânată posibilitatea de a urmării, după lichidarea
societăţii, partea ce a revenit debitorului.
Dacă opoziţia a fost admisă, printr-o hotărâre rămasă definitivă, asociaţii trebuie să
decidă fie să renunţe la prelungirea duratei sau să-l excludă din societate pe asociatul debitor al
oponentului. Desigur, într-o asemenea situaţie, este posibilă şi retragerea asociatului debitor.

6.2.2. Schimbarea formei


Noţiune şi modalităţi
Asociaţii unei societăţi, datorită unor interese, pot decide transformarea societăţii
constituite într-o altă formă de societate. Prin transformare, societatea iniţială îşi continuă
activitatea, dar într-un cadru juridic în care au loc schimbări ale raporturilor asociaţilor cu
societatea.
Transformarea unei societăţi cu răspundere limitată cu doi asociaţi în societate
unipersonală prezintă interes practic în situaţia retragerii unuia dintre asociaţi. Jurisprudenţa a
admis că o asemenea transformare este posibilă atunci când a existat un consens între asociaţi cu
privire la retragerea unuia dintre ei şi continuarea societăţii cu un singur asociat.
Transformarea societăţii în nume colectiv în societate cu răspundere limitată este
posibilă şi se practică. Invers, transformarea unei societăţi cu răspundere limitată în societate în
nume colectiv este mai rar întâlnită.
Există şi alte posibilităţi de transformare.

6.2.3. Fuziunea şi divizarea societăţii comerciale


Noţiune. Diversitatea fuziunii şi divizării
Fuziunea este operaţiunea prin care două sau mai multe societăţi se reunesc pentru a
forma una singură, în scopul de a face faţă unor exigenţe noi, sporite ale activităţii comerciale.
Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi, care-şi
încetează existenţa, între două sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.
Fuziunea se realizează prin absorbţie şi contopire.
Absorbţia constă în reunirea a două sau mai multe societăţi comerciale într-una
existentă, care rămâne în funcţiune, iar societatea absorbită îşi încetează existenţa.
78

Contopirea se defineşte ca fiind reunirea a două sau mai multe societăţi care îşi
încetează existenţa, pentru a constitui o societate nouă.
De reţinut că o societate nu-şi încetează existenţa în cazul în care o parte din
patrimoniul ei se desprinde şi se transmite către una sau mai multe societăţi existente sau care
iau, astfel, fiinţă.
Fuziunea şi divizarea sunt posibile numai între două societăţi comerciale. O atare
operaţie nu este posibilă între sucursale sau cu un comerciant - persoană fizică.
Fuziunea şi divizarea se pot realiza şi între societăţi de forme diferite.
Societăţile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza numai dacă nu a început repartiţia
între asociaţi a părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare.
Fuziunea sau divizarea se hotărăşte de fiecare societate în parte, în condiţiile stabilite
pentru modificarea actului constitutiv al societăţii.
Dacă prin fuziune sau divizare se înfiinţează o nouă societate, aceasta se constituie în
condiţiile prevăzute de lege pentru diferitele forme de societate comercială.
Efectele fuziunii şi divizării
Fuziunea sau divizarea are ca efect principal dizolvarea fără lichidare a societăţii care-şi
încetează existenţa.
Asociaţii societăţii care-şi încetează existenţa primesc acţiuni sau, după caz, părţi
sociale de la societatea sau societăţile nou înfiinţate.
Proiectul de fuziune sau de divizare
Administratorii societăţii care participă la fuziune sau la divizare întocmesc un proiect.
Proiectul, semnat de reprezentanţii societăţilor participante, se depune la Oficiul
Registrului Comerţului unde este înmatriculată fiecare societate.
Dreptul la opoziţie
Oricare creditor al societăţii care fuzionează sau se divizează, având o creanţă
anterioară publicării proiectului de fuziune sau de divizare, poate face opoziţie.

6.3. Cauze de modificare a capitalului social

6.3.1. Reducerea capitalului social


Cauzele de reducere
Cauzele care sunt de natură să atragă reducerea capitalului social pot avea origini total
deosebite. Astfel, reducerea poate fi cauzată de pierderile provocate de activitatea comercială.
Asociaţii fac reducerea în scopul însănătoşirii bilanţului de activitate.
Reducerea capitalului social mai poate fi determinată şi de o apreciere greşită a
acţionarilor asupra perspectivelor comerciale ale societăţii. Deşi în acest caz societatea nu are
pierderi, ea nu este în măsură să acorde dividendele scontate, astfel încât reducerea capitalului
social devine necesară.
Modalităţi de realizare a reducerii
Articolul 202 din Legea nr. 31/1990 arată modalităţile de realizare a reducerii de
capital: micşorarea numărului de acţiuni sau părţi sociale; reducerea valorii nominale a acţiunilor
sau a părţilor sociale; dobândirea propriilor acţiuni urmată de anularea lor.
Hotărărea privind reducerea capitalului trebuie luată de adunarea generală
extraordinară. Hotărârea va arăta motivele pentru care se face reducerea şi procedeul ce va fi
folosit pentru efectuarea ei.

6.3.2. Mărirea capitalului social


Principala cauză de mărire a capitalului social poate proveni din dorinţa asociaţilor de a
dezvolta obiectul activităţii, propus în actul constitutiv. Mărirea capitalului social se face în
condiţiile Legii nr. 31/1990 şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 76/2001.
Modalităţi de realizare
79

Pentru înfăptuirea acestui obiectiv societatea va putea contracta un împrumut bancar


sau va proceda la modificarea actului constitutiv.
Majorarea capitalului social se poate realiza prin aporturi ale asociaţilor (autofinaţare)
sau ale unor terţe persoane (finanţare exterioară).
Atunci când se emit noi acţiuni, oferite spre subscripţie publică, se vor respecta atât
dispoziţiile art. 207 din Legea nr. 31/1990, privind prospectul de emisiune, cât şi dispoziţiile
Legii nr. 52/1994, privind valorile mobiliare şi bursele de valori (în prezent abrogată de
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii
financiare şi pieţele reglementate).
Acţiunile emise pentru majorarea capitalului social vor fi oferite spre subscriere în
primul rând celorlalţi acţionari, în proporţie cu numărul acţiunilor pe care le posedă. Dreptul la
preferinţă se va exercita în termenul stabilit de adunarea generală.

6.4. Cauze de modificare a societăţii comerciale care se referă la persoana


asociaţilor

6.4.1. Retragerea din societate


Noţiune şi condiţii
Ocrotirea libertăţii manifestării de voinţă implică şi recunoaşterea dreptului asociaţilor
de a se retrage dintr-o societate, mai ales atunci când durata societăţii este nedeterminată.
Acest drept trebuie exercitat cu bună-credinţă. Conform legii, asociatul unei societăţi în
nume colectiv, al societăţii în comandită simplă şi al societăţii cu răspundere limitată, se poate
retrage în următoarele situaţii: în cazurile prevăzute de actul constitutiv; cu acordul celorlalţi
asociaţi; din motive temeinice, în baza sentinţei tribunalului.
În cazul societăţii pe acţiuni, retragerea acţionarului este reglementată prin dispoziţiile
art. 133 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 care arată: „acţionarii care nu sunt de acord cu hotărârile
luate de adunarea generală cu privire la schimbarea obiectului principal de activitate, la mutarea
sediului sau la forma societăţii, au dreptul de a se retrage din societate ...”.
Implicaţiile retragerii din societate
Consecinţa retragerii poate fi dizolvarea societăţii în următoarele situaţii:
a) în cazul societăţii pe acţiuni, atunci când numărul acţionarilor s-a redus sub cinci,
dacă a trecut mai mult de 6 luni şi numărul nu a fost completat;
b) în cazul societăţii în nume colectiv şi al societăţii cu răspundere limitată, dacă
rămâne un singur asociat şi nu există clauză de continuare cu moştenitorii ;
c) în situaţia societăţii în comandită simplă şi al celei în comandită pe acţiuni, dacă se
retrage unicul comanditat.

6.4.2. Excluderea asociaţilor


Noţiunea şi felurile excluderii
Excluderea poate avea loc în societăţile de persoane şi în cele cu răspundere limitată. În
societăţile de capitaluri excluderea nu este posibilă, datorită absenţei unor raporturi personale de
încredere reciprocă între asociaţi.
Excluderea este o măsură destinată apărării societăţii comerciale împotriva asociaţilor
care au săvârşit acte ce pun în pericol supravieţuirea societăţii.
Excluderea constituie şi o sancţiune pentru încălcarea îndatoririlor şi înşelarea
încrederii celorlalţi asociaţi.
Excluderea, ca apărare, este reglementată de art. 201 alin. 2 din Legea nr. 31/1990. Este
vorba de situaţiile în care creditorii particulari ai asociaţilor dintr-o societate în nume colectiv, în
comandită simplă sau cu răspundere limitată pot face opoziţie la prelungirea duratei societăţii
peste termenul fixat iniţial. Când opoziţia a fost admisă, asociaţii pot decide excluderea din
societate a asociatul debitor al oponentului.
80

Excluderea, ca sancţiune, este reglementată de art. 217 alin. 1 lit. a)-d) din Legea nr.
31/1990. Se arată că trebuie exclus:
a) asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;
b) asociatul cu răspundere nelimitată, în stare de faliment;
c) asociatul cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în administraţie ori
întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul în folosul său sau ia parte ca asociat la societăţile
cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, fără
consimţământul celorlalţi asociaţi;
d) asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de
semnătură în folosul său sau al altora.
Uneori excluderea unui asociat are drept consecinţă nu numai modificarea actului
constitutiv, ci chiar dizolvarea societăţii. Astfel, în cazul societăţilor în nume colectiv şi al
societăţilor cu răspundere limitată excluderea unuia dintre asociaţi produce dizolvarea societăţii
dacă, în urma excluderii numărul asociaţilor s-a redus la unul singur şi nu există clauză de
continuare cu un singur asociat (la societăţile cu răspundere limitată).

7. Dizolvarea şi lichidarea societăţii comerciale

7.1. Fazele încetării existenţei societăţii comerciale


Societatea comercială se constituie pentru a desfăşura o activitate comercială pe o
durată stabilită în actele constitutive. Uneori durata se prelungeşte. Totuşi, societăţile comerciale
pot să dispară fie dorit, fie silit, prin faliment.
Încetarea existenţei societăţii comerciale reclamă realizarea unor operaţiuni juridice
care să aibă drept rezultat încetarea societăţii ca persoană juridică şi lichidarea patrimoniului ei.
În consecinţă, societatea comercială parcurge, pentru realizarea acestui scop, două faze:
dizolvarea şi lichidarea.
Faza dizolvării societăţii cuprinde anumite operaţiuni juridice care declanşează şi
pregătesc încetarea existenţei societăţii.
Faza lichidării societăţii cuprinde operaţiunile de: lichidare a patrimoniului; plata
creditorilor; împărţirea soldului între asociaţi.
Semnalăm că pentru societăţile cu capital majoritar de stat (sau aparţinănd
comunităţilor locale), Secţiunea a II-a din Capitolul V2 al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, capitol introdus prin Legea nr. 99/1999,
cuprinde norme derogatorii de la dispoziţiile Legii nr. 31/1990, referitor la dizolvarea şi
lichidarea societăţilor comerciale.

7.2. Dizolvarea societăţii comerciale


Noţiune
Dizolvarea societăţii se referă la acele operaţiuni care declanşează acest proces şi
asigură premisele lichidării patrimoniului social.
Aceste operaţiuni implică hotărârea de dizolvare şi aducerea ei la cunoştinţa celor
interesaţi.
Potrivit legii, hotărârea privind dizolvarea este luată, după caz, de adunarea asociaţilor
(voluntară) sau de instanţa de judecată. Operaţiunea de dizolvare are numai rolul de a declanşa
procesul de încetare a existenţei societăţii prin lichidare.
Cauze generale de dizolvare
Cauzele care duc la dizolvare sunt prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990 şi
anume:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;
c) declararea nulităţii societăţii;
81

d) hotărârea adunării generale;


e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, cum ar fi
neînţelegerile grave dintre asociaţi, care ar împiedica funcţionarea societăţii;
f) falimentul societăţii;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.
Dizolvarea societăţii comerciale trebuie să fie înscrisă în registrul comerţului şi
publicată în Monitorul Oficial, afară de cazul trecerii timpului stabilit pentru durata societăţii
(art. 227 din lege).
Din momentul dizolvării, societatea nu poate decât să continue realizarea operaţiunilor
comerciale aflate în curs, fără să mai poată începe alte operaţiuni. Activitatea societăţii nu mai
este normală pentru că nu se mai urmăreşte realizarea de beneficii, ci desfăşurarea unei activităţi
orientată spre lichidare.
Administratorii au obligaţia să înceapă procedura de lichidare dacă legea, actul
constitutiv sau autoritatea judecătorească nu hotărăşte altfel.
Dizolvarea are loc fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a societăţii, dar
numai dacă nu a început repartiţia între asociaţi a părţilor ce li s-ar cuveni prin lichidare. De
asemenea, dizolvarea nu va merge spre lichidare în cazul dizolvării societăţii cu răspundere
limitată cu asociat unic, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
În societăţile în nume colectiv, în comandită simplă şi în cele cu răspundere limitată cu
un număr redus de asociaţi, se poate manifesta o contopire între dizolvare şi lichidare, în anumite
condiţii.
Dacă se merge spre lichidare, administratorii au obligaţia să răspundă pentru noile
operaţiuni pe care le-au întreprins din ziua expirării termenului fixat pentru durata societăţii ori
de la data la care dizolvarea a fost hotărătă de adunarea generală sau instanţa de judecată.

7.3. Lichidarea societăţii comerciale


Noţiune
Încetarea existenţei societăţii reclamă îndeplinirea unor operaţiuni care să pună capăt
activităţii ei. În final, lichidarea trebuie să ducă la încetarea statutului de persoană juridică al
societăţii.
Ca rezultat al dizolvării, societatea nu mai poate angaja noi operaţiuni comerciale. Prin
urmare, lichidarea societăţii comerciale este un ansamblu de operaţiuni care au ca scop:
a) finalizarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii;
b) încasarea creanţelor societăţii;
c) transformarea bunurilor societăţii în bani;
d) plata datoriilor societăţii;
e) împărţirea activului net între asociaţi, dacă există.
Schimbările produse în cadrul societăţii
Modificările produse de trecerea la faza de lichidare a societăţii sunt următoarele:
a) modificarea obiectului şi scopului societăţii. Activitatea societăţii va fi subordonată
exigenţelor lichidării;
b) înlocuirea administratorilor cu lichidatorii societăţii;
c) predarea gestiunii societăţii de la administratori către lichidatori.
Lichidatorii societăţii comerciale
Activitatea de lichidare este de competenţa lichidatorilor şi nu a instanţei judecătoreşti.
Competenţa tribunalului în această fază se limitează la: numirea lichidatorilor, dacă nu o face
adunarea generală; soluţionarea opoziţiilor creditorilor sau asociaţilor, în cazurile prevăzute de
lege.
Lichidatorii societăţii vor putea fi persoane fizice sau juridice, care au calitatea de
practicieni în reorganizare şi lichidare, în condiţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr.
79/1999.
82

Actul de numire a lichidatorilor sau sentinţa judecătorească care-i ţine locul se va


înscrie, prin grija lichidatorilor, în registrul comerţului marcând momentul intrării lor în
funcţiune. Din acest moment, orice acţiune pentru societate sau în favoarea ei se poate exercita
numai în numele sau împotriva lichidatorilor.
Lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii şi îşi îndeplinesc mandatul sub
controlul cenzorilor.
Conţinutul mandatului lichidatorilor este legal şi convenţional. Cu aceeaşi majoritate
din adunarea generală cerută pentru numirea lor, asociaţii pot determina puterile lichidatorilor.
Lichidatorii au şi puteri fixate prin lege.
Preluarea gestiunii de către lichidatori de la administratori, se face pe bază de inventar
şi bilanţ.
Împotriva deciziilor lichidatorilor, creditorii societăţii pot face opoziţie conform art. 62
din Legea nr. 31/1990.
O dată cu primirea inventarului şi a bilanţului, lichidatorii sunt obligaţi să primească şi
să păstreze patrimoniul societăţii, împreună cu registrele şi actele acesteia. Ei trebuie să ţină un
registru cu toate operaţiunile lichidării, înscrise cronologic.
Lichidatorii mai au următoarele obligaţii: reprezintă societatea în litigiile aflate pe rolul
instanţelor; urmăresc silit pe debitorii societăţii şi încasează creanţele de la aceştia; vând prin
licitaţie publică bunurile mobile şi imobile aparţinând societăţii.
Operaţiunile de lichidare
Lichidarea societăţii comerciale impune efectuarea unor operaţiuni care au drept
rezultat lichidarea activului şi pasivului patrimonial.
Operaţiunile de lichidare a activului societăţii cuprind transformarea bunurilor societăţii
în bani şi încasarea creanţelor pe care societatea le are de primit.
Lichidarea pasivului se realizează prin plata datoriilor societăţii faţă de creditorii săi.
Plata datoriilor se face cu sumele rezultate din activ. Creditorii societăţii, care nu au fost
satisfăcuţi în drepturile lor, pot acţiona societatea în judecată, prin lichidatori, pentru a urmări
bunurile existente în patrimoniul social.
Drepturile cuvenite asociaţilor
La încetarea existenţei societăţii, asociaţii sunt îndreptăţiţi să li se restituie valoarea
aporturilor efectuate la constituirea societăţii sau cu ocazia majorării capitalului social. De
asemenea, au dreptul să primească partea ce li se cuvine din eventualele beneficii rămase
nedistribuite. Dar, asemenea drepturi pot fi valorificate numai după ce au fost lichidate toate
datoriile faţă de creditorii societăţii şi a rămas un sold activ. În acest scop lichidatorii încheie un
bilanţ final.
Terminarea lichidării
Lichidarea societăţii trebuie să se facă în cel mult 3 ani de la data dizolvării (art. 254
din lege).
Registrele şi actele societăţii se depun la unul dintre asociaţi ori la registrul comerţului.
După terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea societăţii din registrul
comerţului. Radierea se poate face şi din oficiu. Din acest moment societatea comercială nu mai
există.

7.4. Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului


Aspecte introductive
Operaţiunile comerciale comportă numeroase riscuri. O administrare necorespunzătoare
a afacerilor poate provoca dificultăţi în activitatea comercială. Astfel, comerciantul poate ajunge
în situaţia în care datoriile să-l copleşească.
Lipsa de lichidităţi (insolvenţă) are efecte negative asupra întreprinderii comerciale
respective, pentru că ea nu mai poate continua să funcţioneze normal. Dificultăţile se transmit la
cei cu care comerciantul respectiv se află în relaţie: creditorii, adică furnizorii şi împrumutătorii
83

de fonduri băneşti; clienţii, cu care debitorul a încheiat contracte; auxiliarii, folosiţi de


comerciant şi pe care nu-i mai poate plăti.
Datorită efectelor economice negative ale unei asemenea situaţii, se impune ca, din
punct de vedere juridic, să se instituie o modalitate specială de ieşire din această fază critică.
Prin Legea nr. 64/1995 şi prin Legea nr. 99/1999, privind unele măsuri pentru
accelerarea reformei economice, titlul IV s-a instituit „procedura pentru plata pasivului
debitorului, în încetare de plăţi, fie prin reorganizarea întreprinderii şi activităţii acesteia sau prin
lichidarea unor bunuri din averea lui până la acoperirea pasivului, fie prin faliment” (art. 2 din
modificările aduse de Legea nr. 99/1999, titlul IV).
Din conţinutul articolului menţionat rezultă că procedura pentru plata pasivului
debitorului, în încetare de plăţi, are două etape: o procedură de reorganizare judiciară şi o
procedură de faliment.
Procedura de reorganizare cuprinde normele juridice care urmăresc organizarea
debitorului pe baze noi, în vederea redresării economico-fmanciare şi plata datoriilor faţă de
creditor.
Procedura falimentului cuprinde reguli care privesc executarea silită a bunurilor din
patrimoniul debitorului, în vederea satisfacerii creanţelor debitorului.
Condiţiile aplicării procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului
Potrivit legii, pentru aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului sunt
necesare două condiţii:
a) să fie aplicată numai comercianţilor, indiferent dacă sunt persoane fizice sau societăţi
comerciale. Debitorii necomercianţi vor fi executaţi după dreptul civil;
b) să fie aplicată acelor comercianţi care au încetat plata datoriilor lor comerciale. Prin
urmare, începerea procedurii este condiţionată de încetarea plăţilor, adică de existenţa unei
situaţii de fapt potrivit căreia debitorii nu mai pot face faţă datoriilor lor comerciale.
Încetarea plăţilor pentru datoriile exigibile, numită şi insolvenţă comercială, este starea
patrimoniului unui comerciant ce se manifestă în exterior prin faptul că se găseşte în
imposibilitatea de a plăti pe creditorii comercianţi din cauza lipsei de lichidităţi. Insolvenţa
comercială nu presupune neapărat o stare de insolvabilitate, situaţie în care activul întrece
pasivul. Insolvenţa, practic, de regulă, este consecinţa insolvabilităţii, dar ea apare şi când o
asemenea situaţie nu există.
Refuzul de plată, cu bună-credinţă, în baza unor elemente întemeiate, nu constituie
încetare de plăţi. Astfel, este întemeiat refuzul în cazul în care obligaţiile au fost executate de
debitori şi se pretinde o nouă plată; creanţele s-au prescris prin trecerea termenului înăuntrul
căruia puteau fi valorificate; în caz de compensaţie. Buna-credinţă trebuie apreciată la data
refuzului de plată.
Refuzul de plată este neîntemeiat în situaţia în care debitorul dispune de lichidităţi dar,
cu rea-credinţă, nu-şi achită datoriile. În acest caz, nu este întrunită condiţia incapacităţii de
plată. Ca urmare, creditorii se pot îndestula prin mijlocul executării silite de drept comercial.
Organele care aplică procedura reorganizării judiciare şi a falimentului
Procedura este aplicată de: instanţa de judecată, judecătorul-sindic, administrator,
lichidator, adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor.
Instanţa şi judecătorul-sindic. Toată procedura prevăzută de lege, cu excepţia
recursului, este de competenţa exclusivă a tribunalului în jurisdicţia căruia se află sediul
debitorului şi sunt exercitate de un judecător sindic desemnat de către preşedintele tribunalului.
Judecătorul-sindic îndeplineşte o funcţie publică de interes general. El organizează,
administrează şi conduce întreaga procedură de reorganizare judiciară şi a falimentului, în
calitate de magistrat, sub autoritatea tribunalului. Actele îndeplinite de judecătorul-sindic sunt
obligatorii pentru debitori şi creditori.
Adunarea creditorilor. Este un organ deliberativ cu caracter nepermanent, fiind format
din creditorii debitorului ale căror creanţe faţă de aceştia pot fi satisfăcute pe calea procedurii
84

analizate. Adunarea creditorilor este convocată de judecătorul-sindic ori de câte ori se consideră
necesar pentru problemele importante, cum ar fi: verificarea creanţelor, decizia privind angajarea
unui administrator.
Comitetul creditorilor este un organ alcătuit din trei până la şapte membri dintre
creditorii cu creanţele garantate cele mai mari. Iniţial, în mod provizoriu comitetul este desemnat
de judecătorul-sindic. Ulterior, în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, aceştia aleg
comitetul.
Comitetul creditorilor are următoarele atribuţii: acordarea de asistenţă judecătorului-
sindic; solicitarea ridicării dreptului de administrare al debitorului; exercitarea acţiunilor privind
anularea unor acte juridice făcute de debitor în frauda creditorilor.
Administratorul face parte din persoanele desemnate să-l ajute pe judecătorul-sindic.
Prezenţa unui specialist în activitatea de gestiune este indispensabilă pentru iniţierea şi realizarea
unor măsuri privind redresarea activităţii debitorului.
Calitatea de administrator o poate avea o persoană fizică sau o societate comercială,
specializată în activitatea de management.
Necesitatea investirii de urgenţă a administratorului şi nevoia de a proteja interesele
creditorilor impun numirea administratorului de către judecătorul-sindic. Ulterior, în cadrul
primei şedinţe a adunării generale a creditorilor, se poate decide desemnarea unui administrator.
Administratorul va elabora planul de reorganizare a activităţii debitorului.
În cazul trecerii la procedura falimentului, atribuţiile administratorului încetează în
momentul stabilirii atribuţiilor lichidatorului de către judecătorul-sindic.
Lichidatorul. În cazul când se dispune trecerea la procedura falimentului este necesară
numirea unui lichidator care să realizeze operaţiunile de lichidare a bunurilor din patrimoniul
debitorului.
Ca şi în cazul administratorului, lichidatorul trebuie să fie un specialist. Statutul său
juridic este reglementat prin Ordonanţa Guvernului nr. 79/1999 privind organizarea activităţii
practicienilor în reorganizare şi lichidare.
Potrivit legii, lichidatorul este desemnat de judecătorul-sindic după aceleaşi reguli ca şi
în cazul desemnării administratorului. Poate fi desemnat ca lichidator şi administratorul
desemnat anterior.
Principalele atribuţii ale lichidatorului sunt stabilite de art. 23 din Legea nr. 64/1995.

A. Procedura de reorganizare
Procedura este axată în jurul unui plan de reorganizare care face parte dintr-un proces
cu următoarele componente: declanşarea procedurii; elaborarea şi punerea în aplicare a planului;
încetarea procedurii.
a) începerea procedurii de reorganizare şi a falimentului. Procedura de reorganizare a
unui comerciant sau societate comercială se declanşează printr-o cerere adresată tribunalului
competent. Cererea poate fi făcută de debitorul însuşi sau de creditorii săi.
b) Deschiderea procedurii
Tribunalul sesizat cu cererea introductivă, constatând că nu a fost formulată o
contestaţie din partea debitorului ori aceasta a fost respinsă, procedează în felul următor:
desemnează un judecător-sindic şi un administrator, notifică (înştiinţează) creditorii, debitorul şi
Oficiul Registrului Comerţului unde debitorul este înmatriculat, despre admiterea cererii
începerii procedurii de către instanţă.
c) Planul de reorganizare sau lichidare
Reorganizarea şi continuarea activităţii debitorului sau lichidarea averii acestuia, pentru
a fi satisfăcute creanţele creditorilor, se face în baza unui plan întocmit, aprobat şi aplicat în
conformitate cu legea.
Planul care se propune poate fi un plan de reorganizare sau un plan de lichidare.
85

Odată planul confirmat de judecătorul-sindic, debitorul va fi obligat să îndeplinească


schimbările de structură prevăzute în plan.

B. Falimentul
Falimentul este procedura lichidării patrimoniului debitorului în cazul în care prin
cererea introductivă se solicită lichidarea sau planul de reorganizare nu a avut ca efect redresarea
debitorului şi plata creanţelor. Procedura constă dintr-un ansamblu de acte juridice care privesc
stabilirea masei active şi a celei pasive, efectuarea lichidării bunurilor debitorului, distribuirea
sumelor de bani realizate în urma lichidării bunurilor debitorului, închiderea lichidării.
a) Stabilirea masei active
Debitorul, un creditor, comitetul creditorilor poate adresa judecătorului-sindic o cerere
de a se ridica debitorului dreptul de a-şi conduce activitatea.
După deschiderea procedurii, dacă debitorul îşi declară intenţia de a lichida,
judecătorul-sindic va dispune stabilirea averii debitorului, întocmirea listei bunurilor, sigilarea şi
conservarea bunurilor care fac parte din averea debitorului.
b) Stabilirea masei pasive
Lichidatorul va trimite fiecărui creditor o notificare în care va preciza termenul limită
pentru înregistrarea creanţelor împotriva debitorului.
După expirarea termenului pentru înregistrarea creanţelor lichidatorul va examina, cât
mai curând posibil, toate creanţele şi actele înregistrate. Apoi, lichidatorul va întocmi şi va
înregistra la tribunal un tabel preliminar cuprinzând toate obligaţiile debitorului.
c) Efectuarea lichidării
Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de lichidator sub controlul
judecătorului-sindic.
Lichidarea începe odată cu afişarea tabelului cuprinzând obligaţiile debitorului.
Bunurile vor putea fi vândute în bloc sau individual.
Lichidatorul va încheia contract de vânzare-cumpărare, iar sumele realizate din vânzări
vor fi depuse în contul deschis la o societate bancară pe baza dispoziţiei judecătorului-sindic.
Creanţele vor fi plătite într-o anumită ordine stabilită prin lege.
După ce bunurile din averea debitorului vor fi lichidate, lichidatorul va supune
judecătorului-sindic un raport final împreună cu un bilanţ general.
d) Închiderea lichidării
Procedura se termină atunci când judecătorul-sindic aprobă raportul final al lichidării,
când toate bunurile din averea debitorului sunt distribuite şi când fondurile nereclamate sunt
depuse la bancă.
În urma cererii lichidatorului, judecătorul-sindic va da o încheiere, închizând
procedura. Încheierea va fi comunicată în scris debitorului, tuturor creditorilor şi Oficiului
Registrului Comerţului.
86

BIBLIOGRAFIE

Stanciu D. Cărpenaru – Drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007
D. Ciobanu – Drept comercial român, Bucureşti, 1991
I. Turcu – Dreptul afacerilor, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1992
S. Angheni – Drept comercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997