ESTE INCONTESTABIL faptul că există în contextul cultural al secolului trecut şi al

secolului nostru un câmp de forţă ale cărui linii directoare sunt reprezentate de
preeminenţa tematizărilor limbajului, comunicării, dialogului şi raţionalităţii. De-a lungul
acestor linii de forţă sunt plasate demersurile filosofice contemporane. Pariul filosofiei
analitice, de pildă, este că o teorie a limbajului oferă clarificări fundamentale în ceea ce
priveşte problema minţii şi a realităţii, adică cei doi poli atractori tradiţionali ai meditaţiei
filosofice. Cu alte cuvinte, orice teorie a limbajului are consecinţe filosofice
fundamentale în ceea ce priveşte ontologia sau problema minţii. Dar lucrurile nu se
opresc aici. Concepţiile filosofice au consecinţe nu numai teoretice, ci şi instituţionale,
sociale, politice, adică au reflexe practice, chiar dacă îndepărtate şi nu neapărat
conştientizate. Prin urmare, putem considera că o bună parte din ceea ce sesizăm astăzi în
spaţiul public, în termeni politici, sociali, mai amplu spus culturali, are legătură, dacă nu
cumva chiar se originează într-o tematizare de natură filosofică. Dacă ar fi să parcurgem
lanţul raţionamentelor ce susţin tezele manifeste în majoritatea acestor reflexe de gândire
politică, socială sau chiar practicile instituţionale, am constata că acestea îşi găsesc
premisele în perimetrul relativismului, al scepticismului şi al subiectivismului.
Expedierea oricărui demers de fundamentare ca un reflex local, lipsit de pretenţii de
valabilitate universală, constituit exclusiv de coordonatele sale culturale şi temporale,
delegitimarea raţionalităţii, toate asumă premise relativiste, sceptice sau subiectiviste.
Respingerea raţionalităţii şi a formelor sale de întemeiere este sinonimă cu lipsa criteriilor
de evaluare sau a ierarhizărilor, cu uniformizarea valorilor de orice natură şi pierderea
obiectivităţii.
Începând cu sfârşitul anilor ’70, asistăm la apariţia unui curent de gândire situat pe
poziţiile raţionalismului clasic, care a declan-şat o contraofensivă împotriva acestor
forme de relativism şi scepticism. Unul din reprezentanţii de seamă ai acestuia, Saul
Kripke, a argumentat, de pildă, că logica clasică este „pur şi simplu corectă“ şi nu suportă
revizuiri, că modalitatea de a da seama de orice logici alternative este de pe poziţiile
logicii clasice. Mai mult, situarea pe poziţiile logicii clasice ne permite să polemizăm cu
formele de gândire ale scepticilor întrucât aceştia asumă logica clasică.
În acest cadru cultural putem surprinde mai temeinic perspectiva filosofică angajată de
volumul Argumentarea (Cluj-Napoca: EFES, 2006), al profesorului Andrei Marga.
Principalele propuneri distinctive ale lucrării se constituie într-o abordare lucidă ce asumă
criticile şi obiecţiile relativiste, pe care însă le depăşeşte printr-un proiect de tematizare a
unui raţionalism genetic, prefigurat de alte câteva apariţii editoriale: Raţionalitate,
comunicare şi argumentare (1991), Relativismul şi consecinţele sale (1999), La sortie du
relativisme (2006), Speranţa raţiunii (2006).
În contextul acestui proiect, apariţia volumului este purtătoarea unei duble semnificaţii:
una instrumentală şi una polemică. De ce instrumentală? Pentru că propune cititorilor
deprinderea unor tehnici argumentative „pur şi simplu corecte“, a unui arsenal logic
capabil să gestioneze raţional derapajele logice ale oricărei forme de relativism, în-tr-un
cuvânt pune la dispoziţia cititorilor volu-mului un puternic instrument de evaluare a
argumentărilor. De ce polemică? Pentru că demersul profesorului Marga nu este unul
neutru din punct de vedere filosofic. După cum am subliniat deja, acest demers se
realizează în cadrul unui proiect mai amplu, de configurare a unui nou tip de raţionalism,
dublat de o revenire la formele religioase ale culturii europene. Angajamentul filosofic
subiacent volumului este că se poate da o replică pertinentă relativismului prin
constituirea unui raţionalism genetic, dat fiind faptul, evidenţiat de contextul cultural
actual, că raţionalismul clasic este incapabil să gestioneze debuşeurile relativiste. Istoric,
cel puţin, această teză este acreditată cu tărie: în fond, filosofia clasică greacă a întemeiat
matricea raţională ce a contribuit la definirea Europei prin depăşirea relativismului
sofiştilor. Aşadar, exploatarea acestui filon nu poate aduce decât o poziţionare mai lucidă
şi mai riguroasă în faţa acestor noi provocări relativiste.
În acest context al constituirii raţionalismului genetic, ce aduce nou volumul
Argumentarea? Pentru un răspuns competent, trebuie să avem în vedere situaţia
argumentării dintr-un punct de vedere teoretic mai amplu. În perimetrul diferitelor forme
de întemeiere, demonstraţia matematică este considerată modelul de excelenţă
epistemică. Orice argumentare este fundamentată, mai mult sau mai puţin riguros
epistemic, în funcţie de gradul acesteia de imitare a demonstraţiei matematice. În
consecinţă, formele comune de întemeiere aveau, în acest model, un loc periferic. Odată
cu evoluţiile filosofice şi epistemologice se face remarcată o tendinţă de recuperare a
acestor forme de zi cu zi ale întemeierii, adică a argumentării. Deşi semnalată şi iniţiată
întrucâtva de Pascal şi Leibniz, această recuperare va fi tematizată adecvat abia în secolul
al XX-lea. Perspectiva proaspătă pe care o aduce cartea profesorului Andrei Marga
constă în recuperarea dimensiunii pragmatice, comunicative, dialogale a fenomenului
argumentării. Această optică a abordării argumentării care înglobează perspectiva
formelor ei mundane presupune un efort susţinut pentru surprinderea condiţiilor de
apariţie a acestor forme. Vom găsi, prin urmare, în volumul de faţă o analiză a condiţiilor
culturale, aletice, retorice ale „argumentării izbutite“ (p. 270-290), pe lângă analizele
formale, logice, tradiţionale (p. 99-227).
Oricine are curiozitatea să răsfoiască volumul va observa multitudinea şi varietatea
exemplelor oferite şi neîmpovărarea cu un formalism riguros, dar greoi. Există o gamă
vastă a exemplelor, ce se întind de la perimetrul fizicii şi matematicii, trecând prin
biologie, teologie, politică etc., până la exemple obişnuite, cotidiene. Semnificativ nu este
atât faptul că autorul se mişcă cu lejeritate şi competenţă în domenii atât de diverse, ci că
el face o declaraţie de subtext în ceea ce priveşte rolul şi funcţia unei teorii a
argumentării: argumentarea subîntinde toate disciplinele fundamentate pe o paradigmă
raţională şi reprezintă cel mai util mijloc de întemeiere a susţinerilor noastre, pornind de
la cele ştiinţifice până la cele cotidiene.
Cititorul poate observa apoi o relansare, în contextul teoriei argumentării, a problematicii
metodologiei, care întregeşte astfel volumul. Necesitatea unei repoziţionări şi a unei
retematizări a metodologiei ţine de o evidenţă culturală şi epistemică, mai ales în
contextul unei lipse tot mai acute de abordări generice ale fenomenului cunoaşterii.
Sarcina metodologilor devine nu doar semnificativă, ci şi cu valenţe culturale pregnante:
identificarea unei structuri de invarianţi capabile de un aport cognitiv însemnat.
Exploatând modul în care Frege concepea folosirea logicii ca un act de igienă mentală, s-
ar putea susţine că teoria argumentării se constituie, mai degrabă, într-un manual de
utilizare a minţii. Putem dispune de mintea noastră în măsura în care cunoaş-tem
posibilităţile şi folosirile acesteia, iar în măsura în care dispunem, într-o mare proporţie,
de mintea noastră suntem mai puţin expuşi manipulărilor şi derapajelor de orice fel.
ADRIAN LUDUŞAN

ARGUMENTAREA