Conferina de Pace de la Paris.

Tratatele de la Versailles, Saint Germain, Trianon,

Neuilly, Sevres
Dupa capitularea Germaniei, puterilor invingatoare le-a revenit sarcina de a organiza
Conferinta de pace la care sa fie trasata noua harta politica a lumii si sa fie transate marile
probleme generate de cei patru ani de conflict. Lucrarile propriu-zise ale acesteia s-au desfasurat
in capitala Frantei, in perioada 18 ianuarie 1919-21 ianuarie 1920, soldandu-se cu semnarea de
tratate intre Aliati si cele cinci state invinse: Germania, Bulgaria, Turcia, Austria si Ungaria
(ultimele doua in calitate de mostenitoare ale defunctei monarhii bicefale).
Desi au participat 27 de puteri aliate, deciziile s-au luat la nivelul a cinci puteri, Statele
Unite, Franta, Marea Britanie, Italia si Japonia, restul statelor fiind considerate ca avand doar
interese cu caracter special, deci fiind invitate doar la sedintele ce le priveau in mod direct. In
aceasta postura s-a aflat si Romania. Organismul cel mai important a fost Consiliul celor patru,
format din presedintele american Woodrow Wilson si premierii englez, francez, respectiv italian,
David Lloyd George, Georges Clemenceau si Vittorino Orlando.
Cu toate ca ideea de baza de la care s-a pornit a fost aplicarea celor 14 puncte
wilsoniene,detaliate de presedintele american in celebrul discurs din fata Congresului, rostit la 8
ianuarie 1918, datorita intereselor specifice si angajamentelor asumate de Marile Puteri pe
parcursul conflictului, tratativele finale s-au indepartat de la acest spirit. S-au remarcat cu
precadere interesele Frantei, care dorea revansa si garantii puternice ca Germania va fi
ingenuncheata pentru o lunga perioada de timp, dar si cele ale Marii Britanii. Lloyd George fiind
mai degraba adeptul unor prevederi moderate. Italiei i s-a rezervat un rol secundar, in timp ce
lipsa Rusiei se va dovedi un motiv suficient de ingrijorare pentru cei care doreau aplicarea
prevederilor tratatului.
Varianta finala a proiectului de tratat a fost inmanata delegatiei germane, condusa de
contele von Brockdorf-Rantzau, la 7 mai 1919. Desigur, diplomatul german a protestat puternic,
argumentand ca nu se regaseau in text termenii pe baza caruia Berlinul acceptase capitularea. El
nu a obtinut insa decat rectificari minore, fiind nevoit sa declare ca semneaza in lipsa de
alternative, mai ales ca in Germania se declansase o adevarata criza datorita acestei probleme.
La 28 iunie 1919, Tratatul dintre Puterile Aliate si Asociate si Germania a fost
semnat in Sala Oglinzilor de la Versailles, locul unde Franta fusese umilita in 1871. Partea I a
documentului cuprinde Pactul Societatii Natiunilor, care va fi introdus si in tratatele cu Austria,
Bulgaria, Turcia si Ungaria. Potrivit acestuia era infiintata Societatea Natiunilor, avand drept
organisme permanente Adunarea, Consiliul si Secretariatul, fiind stabilite totodata modul de
reglementare al diferendelor dintre state, precum si sanctiunile aplicate pentru incalcarea
prevederilor sale.
Data oficiala de nastere a Societatii Natiunilor (Liga Natiunilor) este 10 ianuarie 1920,
dar prima sa sedinta a avut loc abia la 15 noiembrie. Proiectul Societatii fusese facut public de
presedintele american Woodrow Wilson inca de la 14 februarie 1919, fiind intampinat cu mult
entuziasm. Articolul 8 prevedea chiar reducerea inarmarilor pana la un punct cat mai scazut, de
1

natura sa asigure siguranta nationala si sa fie respectate obligatiile internationale asumate. Totusi,
Liga a esuat, iar motivele sunt multiple. Marea slabiciune a fost determinata chiar de lipsa
Statelor Unite din Societate, dupa cum si absenta Uniunii Sovietice a constituit un handicap
deosebit. Lovitura de gratie a venit insa din partea statelor revizioniste.
Potrivit prevederilor tratatului de la Versailles, Germania era nevoita sa restituie mai
multe teritorii. Astfel, Alsacia si Lorena reveneau Frantei, Belgia primea o serie de cantoane,
ducatul Schleswig trecea in posesia Danemarcei (conform plebiscitului organizat la 20 martie
1920, partea de nord s-a pronuntat pentru Copenhaga, iar centrul a ramas in componenta
Germaniei), Polonia intra in posesia Posnaniei si a Prusiei Occidentale, in timp de Danzigul era
proclamat oras liber sub controlul Societatii Natiunilor. In fine, Lituania primea Memelul, iar
Saarul trecea pentru 15 ani sub control international, exercitat tot prin intermediul Societatii
Natiunilor.
Clauzele politice si teritoriale ale tratatului erau dublate de cele militare, nu mai putin
dure. Serviciul militar obligatoriu era desfiintat, iar efectivele armatei erau plafonate la 100.000
de soldati. Armele de asalt si flota de razboi trebuia distruse, in timp ce Rhenania era declarata
zona demilitarizata. Dar, poate, mai impovaratoare decat aceste clauze li s-a parut germanilor
acuzatia ca ei erau principalii vinovati de declansarea conflictului si de "violarea legilor si
obiceiurilor razboiului si a legilor umanitatii". Era avuta in vedere si plata unor daune materiale,
suma urmand a fi stabilita de Comisia reparatiilor. La acest capitol merita retinuta opinia de mare
autoritate exprimata de economistul britanic John Maynard Keynes, potrivit careia fixarea unui
cuantum prea mare va pune Germania in incapacitate de plata si va conduce, inevitabil, la un
blocaj economic de anvergura.
Tratatul dadea astfel satisfactie Frantei, dar va fi si un puternic stimulent pentru adeptii
revansei, fiind unul din motivele principale ale discursului hitlerist. Interesant este si faptul ca, la
19 noiembrie 1919, Congresul Statelor Unite a respins ratificarea documentului de la Versailles,
abia la 25 august 1921 fiind semnat un tratat de pace intre cele doua tari, la Berlin, insa tot pe
baza clauzelor principale ale tratatului versaillez.
La 10 septembrie 1919, la Saint Germain en Laye, o alta suburbie parisiana, s-a
semnat tratatul cu Austria. Erau fixate granitele noului stat, care renunta la o serie de teritorii in
favoarea Italiei, Iugoslaviei si Cehoslovaciei.( incorporarea Tirolului de Sud interitoriul statului
italian si a Burgenlandului - regiune care in perioada Monarhiei facuse parte din Transleithania,
partea ungara dar populata in special de etnici de limba germana- in Austria). Armata austriaca
era redusa la 30.000 de soldati si era interzisa in mod expres unirea Austriei cu
Germania, Anschluss-ul. Totodata, era consfintita unirea Bucovinei cu Romania.
Tratatul cu Bulgaria a fost semnat la Neuilly sur Seine, la 27 noiembrie 1919.
Autoritatile de la Sofia recunosteau noile frontiere cu Iugoslavia, in timp ce granita cu Romania
ramanea pe aliniamentul existent la 1 august 1914. Frontiera cu Grecia si frontiera cu Turcia
era trasata astfel incat Bulgaria pierdea accesul la Marea Egee, recunoscut in anul 1913.
Bulgaria era obligata sa plateasca daune de circa 2,5 miliarde franci aur, iar efectivele sale
militare nu trebuia sa depaseasca 20.000 de soldati.

La 4 iunie 1920, la Trianon, era semnat tratatul cu Ungaria, in calitate de succesoare

a fostei monarhii dualiste, alaturi de Austria. Noul stat era redus la granitele naturale, pe
principiul etnic, cedand importante teritorii vecinilor. Italia primea Rijeka (Fiume), Iugoslavia
intra in posesia Croatiei si a vestului Banatului, Slovacia si Ucraina subcarpatica se alaturau
noului stat cehoslovac si Burgenlandul trecea in componenta Austriei. Si in acest ultim caz, era
consimtita in plan diplomatic realitatea deja existenta, respectiv unirea Transilvaniei cu Romania.
La randul ei, armata regulata ungara nu avea voie sa depaseasca un efectiv de 30.000 de soldati.
Ultimul tratat incheiat la Paris a fost cel cu Turcia, documentul fiind semnat la
Svres. Practic, Imperiul otoman isi incheia existenta, intrucat Tracia revenea Greciei, Arabia,
Pakistan, Siria si Mesopotamia treceau sub mandat franco-englez, insula Cipru intra in posesie
britanica, Armenia isi castiga independenta, iar Marocul si Tunisia ajungeau sub protectorat
francez. Datorita victoriei revolutiei kemaliste din Turcia, tratatul nu a fost ratificat si, deci, nu a
intrat niciodata in vigoare. Abia dupa ce, la 1 noiembrie 1922, Mustafa Kemal a proclamat
Republica, ultimul sultan plecand din Constantinopole la bordul unui vas britanic, precum si in
urma unui lung conflict armat, problema Turciei va fi pusa in discutia participantilor la
conferinta de la Lausanne. Intrunirea a inceput la 20 noiembrie 1922, tratatul fiind semnat la 24
iulie 1923. Turcii reuseau sa obtina mici rectificari teritoriale, angajandu-se in schimb sa respecte
statutul minoritatilor si principiul demilitarizarii Stramtorilor.
Pentru Romania, Conferinta de la Paris a prilejuit semnarea altor doua tratate separate. La
9 decembrie 1919, Bucurestiul se angaja sa garanteze drepturile minoritatilor, iar la 28 octombrie
1920, diplomatii romani obtineau recunoasterea unirii cu Basarabia de catre Franta, Italia, Marea
Britanie si Japonia. Protocolul de la Paris consfintea o stare de fapt, respectiv votul Sfatului Tarii
de la Chisinau din 27 martie 1918, stabilind granita rasariteana a tarii noastre pe fluviul Nistru. In
lipsa unui acord cu Uniunea Sovietica, acest document international capata o importanta aparte.
In capitala Frantei, Marile Puteri au incercat sa fixeze cadrul pentru o lume noua. La
Paris a triumfat principiul nationalitatilor, fiind consfintita aparitia ca state independente a
Cehoslovaciei, Iugoslaviei, Poloniei, tarilor baltice, Austriei si Ungariei, dupa cum Romania
intregita era recunoscuta ca atare de concertul mondial. Totusi, sistemul Versailles nu se va
dovedi viabil decat pentru doua decenii, prabusindu-se sub loviturile statelor revansarde.