Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
SOCIALE
Modelul medical (casework)
Prima dintre concepţiile globale care au orientat practica
asistenţei sociale provine din medicină. Spre sfârşitul
secolului trecut, când începea să se contureze identitatea
profesiei de asistent social, exista o strânsă înrudire între
asistenţa medicală şi cea socială. Primele asistente sociale
nu erau altceva decât cadre medicale cu pregătire medie,
care urmăreau evoluţia pacientului în mediul său familial
şi profesional după încetarea tratamentului medical,
considerând (pe bună dreptate) că refacerea completă a
pacientului presupune nu numai o bună îngrijire în spital,
ci şi un sprijin post-tratament
Din acest motiv, strategiile de intervenţie, teoriile şi
limbajul medical au fost transferate în asistenţa socială.
Asistentul însuşi era considerat un fel de medic ce are
capacitatea de a descoperi şi de a trata „maladiile
sociale", iar serviciul social era privit ca o instituţie
care stabileşte tipologii de diagnostic şi de tratament
pentru „bolile societăţii".
Modelul tratamentului social {modelul medical sau
casework) a fost puternic influenţat de curentele
psihanalitice şi psihoterapeutice ale începutului de
secol XX, fapt care a condus chiar la o „reformă termi-
nologică" în asistenţa socială din epocă. Astfel,
termenul de „tratament" a fost înlocuit cu cel de
„terapie", vorbindu-se frecvent despre terapia socială,
socioterapie, psihoterapie, terapie de sprijin etc.
Cât priveşte obiectivele urmărite prin
asistenţa derulată după modelul medical,
acestea aveau tot sonorităţi specifice:
tratament curativ (cel care se adresa
persoanelor şi familiilor deja afectate de
disfuncţii sociale şi psihosociale), tratament
preventiv (care se adresa clienţilor aflaţi în
situaţie de risc) şi tratament promoţional
(cel care, acompaniindu-le pe primele două,
se derula în tradiţia curentelor de educaţie
populară în domeniul sanitar, economic,
social etc).
În primele decenii ale veacului XX, se considera că
există două forme de tratament social, în funcţie de
„traseul" urmat de acţiunea asistenţială:
1. tratamentul direct (numit şi psihoterapie) se adresa
nemijlocit clientului individual, acordându-î sprijin
psiho-logic şi dezvoltându-i capacitatea înţelegerii de
sine, ca premisă a refacerii capacităţii de funcţionare
socială normală;
2. tratamentul indirect (sau socioterapia) era centrat pe
mediul exterior clientului; acţionând asupra mediului
familial şi profesional, asupra grupului de prieteni
sau de vecini, asistentul social viza o schimbare
comportamentală la nivelul clientului individual.
Practica asistenţială desfăşurată după model
medical pornea de la premisa că disfuncţiile
psihosociale cu care se confruntă indivizii şi
familiile sunt practic nişte „boli", pe care asistenţii
sociali le pol diagnostica şi trata. Clientul sau
„pacientul" nu face decât să primească
„tratamentul" cu încredere şi să aştepte
„vindecarea".
Denumirile sub care găsim modelul medical în
prezent sunt acelea de casework, serviciu social
individualizat sau metoda intervenţiei psihosociale.
în esenţă, modelul conservă orientarea sa iniţială
către persoana asistatului sau/şi către microgrupul
de apartenenţă (în special cel familial, dar şi cel
profesional, religios, educaţional etc).
o Denumirile diferite utilizate în literatura canadiană
(serviciu social individualizat sau intervenţie
personalizată) şi în cea americană şi europeană
(intervenţie psihosocială) trimit la două nuanţe ale
unuia şi aceluiaşi model: „serviciul individualizat
este orientat, înainte de toate, către adaptarea
persoanelor la situaţia lor şi către rezolvarea
problemelor rezultate din interacţiunea persoană-
situaţie, în timp ce, evoluând, intervenţia
psihosocială este preocupată mai curând de
problemele legate de bunăstarea personală şi de
funcţionarea socială a clienţilor" (Menthonnex,
1995: 84).
Postulatele modelului casework sunt următoarele:
Orice persoană întâlneşte, în decursul vieţii,
dificultăţi, conflicte şi tensiuni legate de
specificul vieţii ca atare (spre exemplu, legate
de schimbările fiziologice proprii diferitelor
etape de vârstă, de schimbările de rol social
etc.) sau provocate de circumstanţe ale
mediului.
Persoana caută să rezolve situaţia problematică
fie exclusiv prin efort propriu, fie apelând la
ajutorul altora.
Nu orice tensiune sau problemă resimţită de o
persoană constituie o situaţie problematică de
care să se intereseze serviciul social. Totuşi,
fiecare om se poate afla, la un moment dat, în
situaţia de a nu-şi putea asuma de unul singur
dificultăţile şi de a avea nevoie de un ajutor, de
susţinere temporară, de o relaţie de sprijin în
acelaşi timp afectivă, permisivă şi competentă
profesional. Această relaţie interpersonală
pozitivă poate constitui esenţa intervenţiei
psihosociale.
A. Menthonnex consideră că există cinci faze
ale procesului de ajutorare.
1. Faza de întâlnire: poate fi „provocată" de către
asistentul social care identifică o persoană aflată
într-o situaţie problematică sau poate să urmeze
unei cereri din partea persoanei în cauză, care
solicită ajutor; este o etapă de cunoaştere
reciprocă, profund marcată de elemente
emoţionale, şi în cadrul căreia se construieşte
fundamentul relaţiei de încredere; pentru clienţii
care recurg la asistenţa socială în urma unui
mandat tutelar sau penal, faza de întâlnire este în
acelaşi timp şi etapa de luare în grijă.
2. Faza studiului psihosocial vizează cunoaşterea acelei
elemente din viaţa clientului care îi sunt necesare
asistentului social pentru a-l putea ajuta: situaţia
familială, materială şi de habitat; activitatea
profesională şi pregătirea şcolară; factorii bio
-psihosociali (sănătate, experienţe trăite, atitudini,
aspiraţii, roluri jucate, apartenenţa de grup etc.);
elementele semnificative ale istoriei individuale;
relaţiile interpersonale fundamentale şi secundare;
factorii de presiune şi cauzele lor probabile;
experienţele problematice anterioare şi modul lor de
soluţionare; resursele şi limitele (constrângerile)
clientului; identificarea problemei actuale şi evaluarea
preliminară a cauzelor ei.
3. Faza de diagnostic psihosocial sau de evaluare a situaţiei
clientului. Prin diagnostic trebuie să se poată răspunde la
următoarele tipuri de întrebări:
cum percepe clientul (şi cum percep cei din
proximitatea sa) situaţia problematică?,
care sunt condiţiile de mediu care au dat naştere
problemei?, care sunt elementele personale care au
determinat apariţia problemei clientului?,
care sunt scopurile şi aştep-tările clientului în ceea ce
priveşte soluţionarea?,
ce forţe facilitează şi ce forţe frânează rezolvarea
problemei?
Diagnosticul psihosocial este o evaluare (dintr-o dublă
perspectivă: a personalităţii individului şi a mediului
său social) a problemei cu care se confruntă clientul şi
o proiecţie realistă a mijloacelor de a o rezolva.
4. Elaborarea planului de intervenţie, adică
stabilirea obiecti-velor, a mijloacelor de
realizare şi a etapelor de parcurs.