CUPRINS

I. Introducere.
1. Argumentarea alegerii subiectului.
2. Transformarea obiectului de arhitectura in timp.
II. Contextul studiului.
1. Centrul istoric. Tipuri de centre istorice.
2. Stabilirea caracterului central al teritoriului unui oras.
III. Patrimoniu urban.
1. Scurt istoric asupra notiunii de patrimoniu urban.
2. Formarea si definirea notiunii de patrimoniu urban.
3. Documente internationale cu caracter normativ.
a) Carta de la Venetia
b) Carta de la Amsterdam
c) Carta de la Washington
d) Sistemul legislativ din Romania!
IV. Interventia Teorii asupra interventiei in centru istoric.
1.
2.
3.
4.
5.

Necesitatea interventiei contemporane.

Efecte rezultate. Impactul interventiei
Interventia in sit protejat in Bucuresti.
Contextul european
Tipuri de interventie. Definire si explicare.
a) Renovare
b) Reabilitare
c) Restructurare urbana
d) Revitalizare
e) Conversie
f) Reconstructie

6. Exemple de interventii pe teritoriul european.

a. Casa pentru batrani Rueil Malmaison, Franta
b. Muzeul de arta contemporana de la Grand Hornu, Belgia
c. Gasometer A, B, Viena, Austria,

d. Nicolo Paganini Auditorium, Parma, Italia

V. Interventie in sit istoric Sediul Universul
-Concluzii
-Legatura dintre lucrarea de dizertatie si proiectul de diploma.

VI. Bibliografie.

TRANSFORMAREA OBIECTULUI DE ARHITECTURA IN TIMP

Istoria arhitecturii este strans legata de istoria umanitatii. Primele forme ale arhitecturii au
aparut odata cu dorinta omului de a se simti in siguranta fata de natura, animale sau de semeni ai
sai si de milenii pana in ziua de astazi, obiectele de arhitectura se afla intr-un proces permanent
de evolutie, de transformare. Cladirile au o caracteristica aparte ce imprima un puternic impact

asupra societatii si anume capacitatea lor de a dainui peste secole sau chiar milenii. Astfel acestea
sunt martore la schimbari de regimuri religioase si politice.Mediul construit reprezinta cea mai
evidenta dovada a evolutiei continue a civilizatiei umane. Conservarea acestuia, ca supravietuitor
al diferitelor epoci si culturi, nu inseamna ca se face doar prin procesul de restaurare. Probabil
cel mai interesant mod de conservare il reprezinta reciclarea cladirilor vechi, adaptarea lor la o
functiune, diferita de cea care le-a fost asociata initial, ceruta de schimbarile intervenite in
societatea contemporana.Timpul, perceptia si necesitatea ne imping sa recurgem la transformari
de esenta. In momentul in care un obiect de arhitectura nu se mai preteaza functiunii initiale,
datorita unui cumul de factori, asupra acesteia se poate interveni cu printr-un proces de
transformare pentru a deservi o noua functiune.Astfel am urmarit cum de-a lungul timpului
templele grecesti si romane au fost transformate in biserici crestine, manastirile anglicane sunt
transformate in case taranesti, iar palatele franceze si rusesti devin muzee ale poporului.Si in
ultimul secol am fost martori la asemea transformari: mori si gari americane din secolul al XIXlea au fost transformate in mall-uri si hoteluri, cladirile industriale sau de birouri de la mijlocul
secolului XX sunt astazi transformate in functiuni de locuire sau spatii de distractii, pentru
simplul motiv ca sunt mult mai usor si mai ieftin de transformat decat de construit.
Deoarece structurile au tendinta de a supravietui functiunilor, cladirile au fost
in permanenta adaptate unor noi moduri de folosire- lucru care a facut posibila,
generartie dupa generatie, extragerea unui sentiment al continuitatii si stabilitatii
din mediul fizic construit.
Serban Cantacuzino, Re-Architecture old buildings/new user.

CENTRUL ISTORIC
In cadrul notiunii de interventie contemporana in centru istoric, notiunea de centru istoric
sta la baza lucrarii, ea generand lucrarea. Astfel datorita acestui fapt este nevoie de o analiza care
releva toti factorii care actioneaza asupra acestui tip de spatiu si asupra acestei notiuni.Pentru a
intocmi o analiza corecta asupra insertiilor contemporane in centre istorice, ar fi necesar sa
definim notiunea de centru istoric.Centrul istoric poate fi definit drept o serie de elemente
insumate, o arie bogata de vestigii importante pentru istoria arhitecturii si urbanismului.
Analizam o serie de definitii ale centrului istoric adunate din diverse lucrari de specialitate.
o zona delimitata de repere naturale, arheologice, arhitecturale, care poarta implantate
masivele construite ale unei asezari cu caracter istoric(diferenta specifica), transmit
reciproc o seama de caracteristici care contribuie alaturi de amprenta unei etape a
evolutiei sociale, in expresia lor stilistica arhitecturala la determinarea tipului asezarii,
a specificului, personalitatii si valorii sale
Gh.Curinschi Vorona-Raportul intre vechi si nou, Arhitectura, 4/1976

Tot Curinschi Vorona afirma despre notiunea de centru istoric ca reprezinta unitatea
intre componentele sale functionale, plastice si valorii sale.Dezvoltand cele trei componente ale
centrului istoric identificam componentele functionale drept fiind fondul construit, reteaua
stradala, sistemul de spatii publice plantate si neplantate, piata, targul etc. Componentele plastice
se refera la tipul de amplasare a fondului construit pe parcela, dominantele arhitecturale si
urbanistice, perspective specifice din interiorul asezarii, silueta asezarii perceputa din exterior,
raportul dintre asezare si mediul natural din proximitate.
Centrul istoric reprezinta inima oricarui oras, zona ultracentrala, care in general
concentreaza cele mai importante valori, cea mai intensa dezvoltare a constructiilor, cea
mai mare concentrare de trafic pietonal si rutier.
Dictionar de Geografie Umana, Editura Corint, Bucuresti 1999.
Aceasta din urma explicatie pentru sintaxa de centru istoric, pe de o parte este mult
diferita de viziunea arhitectului Curinschi-Vorona, care nu generalizeaza ideea conform careia
centrul istoric reprezinta inima oricarui oras, deoarece un centru istoric al unui oras poate fi
excentric in raport cu dezvoltarea teritoriala in timp a orasului respectiv, iar exemple care vin sa
sustina acesta afirmatie sunt destule: orasele de coasta formate pe malul unei ape, sau pe un teren
cu diferente mari de altitudine intre formele de relief, unde centrul istoric in majoritatea cazurilor
ocupa zona cea mai inalta.

Centrul istoric nu concentreaza cea mai intensa dezvoltare a constructiilor deoarece

exista o legislatie si niste reguli stricte de edificare in zone vechi care limiteaza multe intentii de
construire (exemplu: cazul turnului de aproape 30 de niveluri propus in urma cu cativa ani pe
parcela ce apartine SC Universul SRL, in spatele Palatului Universul de pe strada Ion Brezoianu,
Bucuresti).Intradevar, centrul istoric poate sa genereze un aflux ridicat de trafic pietonal, dar in

cazul traficului rutier, acesta se desfasoara cu mare dificultate in zonele vechi, iar in unele orase a
fost inerzis deoarece trama stradala nu a fost conceputa pentru asemenea folosinta. Pe parcursul
lucrarii publicate de Gh. Curinschi Vorona, intitulata Centre istorice ale oraselor, autorul
considera legitime interventiile in sit istoric, acele actiuni menite sa amelioreze problemele cu
care se confrunta aceste tipuri de zone in perioada contemporana si anume: traficul vehiculelor
impropriu cu trama stadala, suprapopularea si lipsa de confort, de salubritate, degradarea
expresivitatii centrelor istorice prin acumularea de multe constructii parazitare, fara valoare
arhitecturala, sau istorica, dezvoltarea unor activitati improprii in unele cladiri pentru eficienta
economica, care duce la degradarea inevitabila a acestora, alterarea spatiilor urbane sau a
obiectelor de arhitectura clasate drept monumente, prin refacerea necorespunzatoare a acestora
pe parcursul timpului. Pe de alta parta identificam si similitudini in cele doua definitii discutate
mai sus, in sensul ca centrul istoric intradevar concentreaza cele mai importante valori cu
caracter memorativ, foarte importanta pentru prezentul societatii contemporane.
Pierre Merlin si Francoise Choay, in lucrarea Dictionnaire de lurbanism et de
lamenagement de territoire descriu centrele istorice drept fiind spatii adesea
recognoscibile prin structura strazilor si parcelarului, care pun urbanismului actual
probleme de circulatie si igiena. Ele se gasesc in nucleul problematicii patrimoniului
arhitectural si urban si al conservarii integrate.
Este necesar ca centrul istoric sa poata fi delimitat, deci trebuie trasat un contur, care se
poate stabili pe baza unor repere, care pot fi de natura arheologica(in urma studiului arheologic
se stabileste conturul) arhitecturala(acestea pot fi: strazi, limite de proprietate, cladiri existente)
etc.Astfel centrul istoric este caracterizat de trasaturi arhitecturale si urbanistice aparte: vechimea
cladirilor, modul de ocupare al terenului, tipul, forma parcelarului, modul de acces pe parcela
(ganguri, pasaje), structura strazilor. Dar pentru a determina caracterul istoric este obligatoriu
intreprinderea unor cercetari in acest scop.
CLASIFICAREA CENTRELOR ISTORICE
Acestea sunt de o mare varietate, iar masurile ce trebuiesc luate in momentul interventiei
sunt strans legate de caracteristicile lor. Astfel este necesara o clasificare a centrelor istorice
urmarind cateva criterii importante sugerate de Gh.Curinschi Vorona in Centre istorice ale
oraselor.
-Originea asezarilor, conditiile in care au aparut si s-au dezvoltat.
-Gradul de conservare a centrului istoric.
-Functiunile actuale ale centrului istoric.
-Profilul social-economic actual al asezarilor.

STABILIREA CARACTERULUI CENTRAL AL UNUI TERITORIU URBAN

Ideea de centralitate a fost asociata, din cele mai vechi timpuri cu originea si nucleul
primordial al tuturor lucrurilor. Mitul creatiei universale, precum si o serie de alte mituri, confera
ideii de centru semnificatii tot mai adanci.Centrul urban reprezinta primul germene al asezarii, in
jurul caruia orasul se extinde treptat, concentric, precum trunchiul unui copac, vatra, acel loc
sacru inzestrat cu toate calitatile necesare dezvoltarii urbane.Concentrarea unor functiuni dintre
cele mai diferita, diversitatea mare a cladirilor, localizarea unor functiuni reprezentative pentru
oras si pentru societate (administrative, publice, culturale, sociale) reprezinta doar cateva
trasaturi determinante ale caracterului central al unui oras. Un exemplu elocvent in acest sens il
reprezinta orasul medieval, unde centrul era destinat procesiunilor religioase, schimburilor
comerciale sau evenimentelor publice, iar zona de locuire propriu-zisa se intindea in jurul acestui
punct de interes. Formele neregulate ale pietelor sau spatiilor publice din centrele istorice indica
in mod sugestiv interesul permanent pentru a ocupa un loc adiacent pietei.Situatia nu difera mult
nici in zilele noastre. In centrul istoric avem un nivel de atractivitate ridicat prin ponderea
crescuta a vizitatorilor din afara zonei limitrofe, dar in special daca centrul acopera anumite arii
functionale cum ar fi comercial, cultural, educational, loisir. Un exemplu in acest sens il ofera
strazile Smardan, Stavropoleos, Lipscani, care in ultimii ani au avut parte de interventii
arhitecturale care au avut drept urmare repopularea zonei

PATRIMONIUL URBAN

SCURT ISTORIC ASUPRA NOTIUNII DE PATRIMONIU URBAN

Interesul pentru pastrarea cladirilor vechi s-a manifestat inca din antichitate odata cu preocuparea
imparatilor Augustus si Hadrian pentru pastrarea monumentelor antichitatii grecesti si cu seria de
edicte ale imparatilor Constantin cel Mare si Teodosius si din Evul Mediu timpuriu (Teodoric
catre Argolius) - () toate constructiile ruinate din Roma sa fie reparate. In Roma,
binecuvantata intre orasele lumii nu trebuie sa se gaseasca nimic sordid sau mediocru.Dar
aceste intentii primare nu au constituit decat inceputul unui indelungat proces de transformare si
perfectionare ale bazelor teoretice si practice in vederea conservarii trecutului arhitectural, proces
care se afla inca in desfasurare.Orientarea individului catre cultura va da nastere practicilor de
cercetare in vederea protejarii patrimoniului in special in perioada Renasterii italiene incepand cu
prima jumatate a secolului al XV-lea. In aceasta perioada, monumentele antichitatii sunt privite
drept model de catre arhitectii renascentisti (cei italieni in special), datorita valorii pe care

acestea o poarta, dar nu se impun legi in sensul protejaii acestora.Renasterea italiana este si
perioada de debut a contradictiei intre conservare si dezvoltare, contradictie care a dominat epoci
de-a randul, pana in secolul XX. In afara interesului cultural pentru obiectele de arta sau
arhitectura ale perioadei Antichitatii, motivul pentru care majoritatea artistilor si carturarilor
renascentisti au adoptat aceasta preocupare conservationista l-a reprezentat disparitia vestigiilor
antice. Astfel Francoise Choay in lucrarea Alegoria patrimoniului prezinta modul in care au
fost vandalizate capodoperele arhitecturii antice. Coloane, capiteluri, statui, frize, sunt preluate
de la constructii ce faceau gloria oraselor antice si inserate in constructii noi pentru
infrumusetare. Incepand cu secolul VI Roma devine cea mai importanta mina de materiale
prestigioase, devine un mare exportator de parti valoroase de constructie. Cum era de asteptat, tot
la Roma se iau masuri pentru estomparea degradarii si demolarii vestigiilor roamane, chiar si de
catre papalitate. Primele initiative de protectie a monumentelor apar in anul 1462 cand se
introduce amenda pentru aruncarea gunoiului peste edificiile antice din Piata Navona si se
interzice demolarea constructiilor antice de la Roma sau din imprejurimi. Aceste interdictii si
penalitati apar odata cu Edictul dat de Papa Pius al II-lea in anul 1462.Daca Roma renascentista
ramane initiatoarea practicilor de protejare a cladirilor antice, Franta si Anglia sunt
exemplificatoare pentru modul in care conservarea patrimoniului a evoluat in epocile urmatoare.
Termenul de patrimoniu provine din limba franceza si in primele faze ale constituirii
sale desemna depozitarul memoriei, el fiind marturie pentru trecutul Frantei si sustinand
conceptul de suprapunere intre ideea nationala si ideea existentei unui patrimoniu cultural.
Incepand cu sfarsitul secolului al XVIII-lea, legat de evenimentele Revolutiei Franceze de la
1789, miscarea impotriva regalitatii, anticlericala, are consecinte asupra Patrimoniului. Astfel
perioada Revolutiei trateaza Patrimoniul prin doua tipuri de masuri, ambele daunatoare acestuia.
Prima o reprezinta distrugerea constructiilor regalitatii, nobilimii si bisericii, pentru a sublinia
eradicarea regimului totalitar iar cladirile care au scapat de demolare au fost
nationalizate.Termenul de Patrimoniu devine sinonim si simbol al libertatii, iar Patrimoniul
national va insoti toate statele ce isi vor desavarsi procesul de eliberare si unificare nationala.n
anul 1790 ia nastere Comisia Monumentelorfiind primul organism de gestiune al
Patrimoniului, dar este dizolvata in 1793 facandu-se vinovata de incivism, fiind inlocuita de
Comisia Temporara a Artelor, care reuseste sa salveze capodopere ale Patrimoniului francez.
Pentru a se putea realiza reguli de gestiune a aparut nevoia intocmirii inventarului mostenirii.
Astfel monumentele vor fi clasate si se va stabili regimul juridic si administrativ al
acestora.Aceasta perioada de inventariere si clasare cuprinsa intre 1796 si 1830 este responsabila
cu inceperea recunoasterii valorii artistice a monumentelor trecutului in perioada care va urma,
incepand cu prima jumatate a secolului al XIX-lea. Intre anii 1820 si 1960 se constituie un
interval cronologic in care apar primele doctrine de restaurare.In spiritul acestor doctrine
restauratoare apar in aceeasi perioada doua demersuri teoretice antagonice, Doctrina
interventionista a unitatii de stil si Doctrina Antiinterventionista. Prima doctrina este
formulata de francezul Eugene Emmanuel Viollet le Duc si introduce practica restaurarii in spirit
modern in analiza constructiilor si folosirea materialelor. Desi era un sustinator al idee de

conservare, el a fost adeptul intervenirii intr-un mod creator, chiar agresiv in vederea
reconditionarii. Prin practica sa E. E. Viollet le Duc compromite statutul de monument istoric,
chiar si notiunea de restaurare, deoarece lucrarile asupra caroro el intervine isi pierd din
autenticitate, caracteristica esentiala pentru un monument istoric. Doctrina Antiinterventionista
apare in Anglia si este formulata de John Ruskin. El este primul teoretician care a extins
conceptul de monument istoric de la o singura cladire pana la ansamblurile urbane. Orasul
constituie in sine un monument. In opina lui Ruskin distrugerea oraselor preindustriale
reprezinta un sacrilegiu si este de parere ca salvarea monumentelor se face prin interventii
invizibile. (The seven lamps of architecture-John Ruskin, 1849.)Este lesne de inteles ca in
Europa, care se afla in plina dezvoltare prin Revolutia Industriala, doctrina enuntata de Viollet le
Duc a avut mai mult succes. In ultimul sfert al secolului al XIX-lea cele doua doctrine sunt
zdruncinate de demersul lui Camillo Boito (1836-1914), demers superior celor doua enuntate
mai sus prin sintetizarea elementelor principale, prin crearea unui echilibru.

FORMAREA SI DEFINIREA NOTIUNII DE PATRIMONIU

Pana in secolul XX, datorita procesului complex de formare a constiintei colective

privind identitatea orasului, a unui tesut urban, orasul istoric era privit ca o aglomerare de
monumente, creatii individuale situate oarecum independent fata de context. Inainte de cele doua
razboaie mondiale, monumentele arhitecturale istorice erau putine la numar, cuprinzand in
primul rand edificii religioase din Evul Mediu, ruine din antichitate si cateva castele.In ceea ce
priveste notiunea de monument istoric, marele istoric de arta vienez Alois Riegl (1858-1905) a
avut o contributie majora in privinta atitudinilor si conduitelor legate de aceaste notiune. Acesta
formuleaza diferntierea clara intre monument si monument istoric si totodata stabileste doua
categorii de valori ale monumentului, cea de rememorare si cea de contemporaneitate.Teoriile lui
Camillo Boito vor fi perfectionate de catre Gustavo Giovannoni (1873-1947), care are o
contributie foarte importanta in definirea termenului de patrimoniu urban. Acesta mentioneaza in
lucrarea sa Vecchie citta ed edilizia nuova aparuta in 1932 stransa relatie, simbioza intre orasul
istoric si monumente, transferand valoarea istorica la intregul tesut, orasul vechi devenind el
insusi un monument istoric in sine. Abordarea lui Giovannoni este mult mai conplexa decat a
predecesorilor sai, el intelegand pentru prima data dinamica tesutului urban. Pentru el orasul
reprezinta un monument, dar in acelasi timp si un tesut viu care evolueaza in permanenta.
in gestiunea acestei dinamici conflictuale, Giovannoni recunoaste si confera tesutului
urban vechi, valoare de actualitate pe care Ruskin si Morris le-o desemnasera, fara a

ajunge sa se instaleze in istoricitate: locuitorul si locuinta sa sunt plasati in punctul focal

de unde porneste privirea spre viitor din Vecchie citta ed edilizia nuova
(Francoise Choay, Alegoria patrimoniului)
Giovannoni face si o inventariere, o clasara a monumentelor istorice, astfel el imparte
patrimoniul urban in doua categorii: opere majore si opere modeste, asa zisa arhitectura minora.
Operele majore reprezinta constructii sau ansambluri de constructii prestigioase ale arhitecturii
savante, iar cele modeste sunt constructiile ce formeaza arhitectura cotidianului, destinata in
mare parte locuirii, putand fi si vernaculara.Termenul de patrimoniu urban se afla in stransa
legatura cu termenul de urbanism. Urbanismul, disciplina relativ nou formata, pune un accent tot
mai mare pe sistematizarea spatiilor, functiunii si pierde treptat din vedere valoarea istorica a
unui oras, ajungand sa propuna interventii radicale fara a tine cont de contextul istoric existent,
situatie binecunoscuta in intreaga lume in ziua de astazi.

DOCUMENTE INTERNATIONALE CU CARACTER NORMATIV

Aceste documente constituie cadrul normativ privind interventiile contemporane intr-un

cadru istoric sau zona istorica. De aici deriva cadrul legislativ specific fiecarei tari in parte.Prima
conferinta internationala cu privire la monumentele istorice are loc in anul 1931, la Atena si este
prilejuita cu incheierea lucrarilor de anastiloza la Acropola Atenei, efectuate de inginerul
Nicolaos Balanos.Dupa doi ani Congresul International de Arhitectura Moderna elaboreaza Carta
de la Atena. Aici se pune in discutie problema echilibrului intre dezvoltare si conservare (zonele
care trebuie protejate) si promoveaza o conceptie statica asupra conservarii patrimoniului.Carta
de la Atena este primul document cu caracter normativ in domeniul restaurarii. Aici se defineste
monumentul istoric si se afirma principiul protectiei patrimoniului, iar capitolul Patrimoniul
Istoric al Oraselor afirma nevoia protejarii atat a monumentelor izolate cat si ansamblurilor si
apare ideea conservarii nu doar a monumentului ci si a ambientului in care acesta se
afla.Respectul pentru monument trebuie insotit de acela pentru ambientul sau , prin refuzul
alterarii acestuia, prin efecte de masa, culoare sau stil ce ar putea conduce la subordonarea
monumentului cadrului nou construit.
Carta de la Atena; CIAM 1931; Norme propuse 6;
Carta de la Atena propune urmatoarele principi:
-Recomanda o actiune continua de ingrijire a monumentelor pentru evitarea restaurarilor.

-Atunci cand restaurarea in totto este de neevitat, este recomandata pastrarea influientelor tuturor
perioadelor istorice si stilistice.
-Recunoaste proeminenta dreptului comunitatii in fata dreptului privat asupra conservarii
monumentelor istorice.
-Releva rolul compensarii restrangerii dreptului de proprietate atunci cand acesta se refera la un
monument istoric.
-Folosirea anastilozei cu marcarea evidenta a completarilot.
-Respectarea caracterului ambientului monumentelor istorice n lucrrile din apropierea acestora
(construcii noi, reclame, structuri edilitare sau plantaii).
-Recomanda folosirea tehnicii moderne de consolidare (betonul armat, n special) avnd grija de
pastrarea elementelor originale decorative i datatoare de caracter.
-Recomanda cooperarea ntre restauratori si cercetatorii stiintifici implicati n metode fizice,
chimice sau biologice de conservare, urmare a cresterii gradului de deteriorare a monumentelor
datorate factorilor de microclimat ostili.
-Intarirea cooperarii internationale n domeniul protectiei monumentelor ca bunuri ale intregii
omeniri.
-Cresterea rolului educatiei publicului n domeniul protectiei monumentelor.
-Recomanda intocmirea n fiecare tara a unor inventare complete ale patrimoniului.

In perioada 25-31 mai 1964, la Venetia este adoptata Carta de la Venetia la cel de-al
doilea Congres International al arhitectilor si tehnicienilor monumentelor istorice.Documentul
expune principii contemporane ale conservarii si restaurarii monumentelor istorice. Referitor la
problematica lucrarii de diploma Articolul 2 enunta principiul referitor la interventiile intr-un
cadru vechi. Nici o constructie noua care ar altera relatiile de masa si culoare nu trebuie
permisa. Acest principui conduce la instituirea zonelor de protectie si la obligativitatea obtinerii
unui aviz emis de o institutie competenta pentru orice interventie in cadrul acestora.Documentul
cuprinde 16 Articole care stau la baza lucrarilor de restaurare si conservare si din ziua de azi.In
urmatorii ani au avut loc diverse completari doctrinare. Una dintre acestea fiind Carta oraselor
istorice da la Tolede din 1987 si Washington 1987. Aceste completari se refera la orase, centre
sau cartiere istorice impreuna cu ambientul lor natural si artificial. Sunt enuntate principii si
obiective care au ca scop conservarea zonelor istorice. Se stabilesc calitatile care trebuie
conservate, calitati care include caracterul istoric al orasului sau zonei urbane.Important pentru
solutionarea problemei ridicate de lucrarea de diploma este Articolul 10 din Carta de la
Washington adoptata in octombrie 1987, care face referire la interventiile contemporane in astfel

de situri. Astfel se prevede ca atunci cand este necesara construirea unei cladiri noi sau de a le
adapta pe cele existente, specificul zonei trebuie respectat,in special in termeni de scara si de lot.
Intriducerea elementelor contemporane in armonie cu vecinatatile nu trebuie descurajata din
moment ce acest lucru poate constribui la imbogatirea spatiului.

SISTEMUL LEGISLATIV DIN ROMANIA

In Romania primele manifestari ale unui interes oficial pentru monumentele istorice
apare prima data in 1874, dar abia in 1892 se infiinteaza dupa modelul francez Comisia
Monumentelor Istorice, care eleboreaza si prima lege in acest sens.Comisia, de-a lungul
existentei sale are meritul de a impune perceptia conservationismului din Romania pana in
momentul desfiintarii ei in 1948. In perioada urmatoare continua lucrarile teoretice si practice de
mare anvergura incepute in prima jumatate a secolului XX. Cincinat Sfintescu si Gheorghe
Curinschi Vorona sunt doar doi dintre specialistii in domeniu, care au sustinut dezvoltarea in
domeniul conservarii patrimoniului. Dar toata truda organismelor insarcinate cu protectia
patrimoniului este zdruncinata de dogmele impuse de comunism in anii 80, iar ideologia
socialista ajunge sa produca distrugeri importante si iremediabile.Cadrul legislativ in domeniul
conservarii patrimoniului din Romania este relativ nou in comparatie cu alte tari Europene si
dateaza de dupa Revolutia din 1989. Cu toate acestea in legislatie se gasesc articole constituite in
baza documentelor cu caracter normativ precedente rezultate in urma evolutiei istorice a
perceptiei patrimoniului si metodelor de protejare initiate in a doua jumatate a secolului al XIXlea.
Cadrul legislativ general al protejarii patrimoniului arhitectural si urbanistic este dat in
principal de prevederile urmatoarelor acte:
-Constitutia Romaniei (regimul exercitarii dreptului de proprietare, regimul proprietatii,
identitatea si dreptul la cultura)
-Codul Penal (pedepsirea distrugerii bunurilor culturale, art. 217 si art. 360).
-Legea nr.215/2001 , legea administratiei publice locale (atributiile in domeniul protejarii
patrimoniului).
-Legea 50/1991 privind autorizarea executarii constructiilor i unele masuri pentru realizarea
locuintelor, obligativitatea emiterii de avize si acorduri de la organele de specialitate pentru
lucrarile de interventie asupra monumentelor istorice si asupra imobilelor din zonele protejate.
-Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului.
-Legea nr. 5/2000 privind aprobarea PATN Zone preotejate.

-Legea nr. 10/1995 privind calitatea in constructii.

-Legea nr. 114/1996 Legea locuintelor cu privire la inchirierea locuintelor, dezvoltarea
constructiei de locuinte, administrarea cladirilor de locuit.
-Ordonanta Guvernului nr.63/2001 privind infiintarea Inspectoratului de Stat in Constructii
I.S.C.
-Ordinul comun nr. 34/N/M.30/3422/4221 din 1995 al MLPAT, MapN, MI si SRI pentru
aprobarea precizarilor privind avizarea documentatiilor de urbanism si de amenajare a
teritoriului, precum si a documentatiilor tehnice pentru autorizatea executarii constructiilor.
-Legea 219/1998 privind regimul concesiunilor.
-Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia.
-Legea exproprierii pe cauza de utilitate publica. Posibilitatea exproprierii de imobile pentru
protejarea monumentelor istorice.
-Legea impozitelor si taxelor locale. Exceptie de plata a impozitului pe terenuri si cladiri, a
spatiilor cu destinatie necormeciala din monumentele istorice.
Cadrul normativ specific al protejarii patrimoniului arhitectural este constituit din acte
normative care acopera un spectru larg de situatii, de la reglementari organice pana la prescriptii
tehnice. Principalele acte normative in acest sens sunt:
-Legea nr. 422 din 18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice.
-Ordinul nr. 2682 privind aprobarea normelor metodologice de clasare si evidenta a
monumentelor istorice si a Fisei minimale de evidenta a monumentelor istorice publicat in
Monitorul Oficial, ParteaI, nr. 448 din 24 iunie 2003.
-Legea de ratificare a Conventiei UNESCO privitoare la protectia patrimoniului cultural in caz
de conflict armat (Haga, 1954), a Conventiei UNESCO referitoare la mijloacele de interzicere a
transferului, importului si exportului ilicit de bunuri culturale (Paris 1970), a Conventiei
UNESCO referitoare la protectia patrimoniului cultural si natural mondial (Paris 1972);
-Legea privind ratificarea Conventiei pentru protectia patrimoniului arhitectural al Europei
(aderare la Conventia de la Granada a Consiliului Europei);
-Conventia europeana privind peisajul. Romania a ratificat conventia in 07/11/2002, care a intrat
in viguare la 01/03.2004, practic odata cu intrarea in viguare stabilita de consiliul Europei la
01/03/2004.
DESPRE INTERVENTIE IN SIT ISTORIC

Practica arhitecturala permite diferitelor etape din evolutia societatii sa-si lase amprenta
asupra cadrului urban. De-a lungul timpului inserarea unei noi construtii intr-un ansamblu cu
vechime era privita drept un lucru firesc, natural, ceva ce nu ridica semne de intrebare, iar
cladirile din epoci diferite si stiluri diferite, reuseau sa coexiste intr-un mod armonios, in lipsa
existentei unui cadru legislativ care sa ingradeasca sau sa conditioneze procesul de edificare din
aceste zone. In zilele noastre, odata cu dezvoltarea interesului pentru conservarea cladirilor
vechi, care sunt clasate drept monumente istorice, orice interventie de acesct gen este atent
supreveghetata, limitata, ridicand multe semne de intrebare.Cauzele interventiei au fost aceleasi
din totdeauna. Astfel o cladire (sau ansamblu de cladiri) sau un spatiu public, care din diferite
motive a fost abandonat (societatea si-a pierdut interesul pentru acea zona), trebuie readus la
viata, iar aici intervine arhitectul, care este responsabil cu revitalizarea spatiului si integrarea lui
in contextul locului si timpului.Putem lua drept exemplu cazul orasului spaniol Murcia, care
pentru dinamica si revitalizarea zonei centrale ale orasului, arhitectul Jose Rafael Moneo
propune construirea unei cladiri de factura moderna anexate primariei intre anii 1991-1998.
Aceasta se afla chiar in centrul vechi al orasului, in Piata Cardenall Belluga langa catedrala din
secolul al XVI-lea si Palatul Episcopal ridicat in 1768.Problema proiectului anexei Primariei din
Murcia este obisnuita pentru o interventie in sit istoric si a constituit-o crearea unui edificiu cu
arhitectura moderna intr-un cadru vechi si totodata construirea unei fatade care sa compuna un
dialog cu piata. Proiectul contine un mixaj de functiuni, birouri, magazine, cafenele, si spatii
publice care se intind pe mai mult de jumatate din sit.O cladire noua intr-un tesut urban constituit
nu trebuie sa-si imite vecinii, ci sa descopere si sa accepte conditiile care fac sa primeze coerenta
ansamblului asupra afirmarii individualitatii. Interventia va incerca sa urmareasca legatura intre
tipologia de tesut, tipologia cladirilor si modul de viata. In urma unei gresite sau incorecte
identificari ale potentialului de dezvoltare a unei zone prin solutia de a nu se interveni, se poate
condamna la uitare zona respectiva ce se putea revigora. Remodelarea spatiilor istorice se supune
unui alt set de cerinte, vis a vis de problematica redarii sau pastrarii unei imagini care sa imbrace
o functie noua, necesara, impusa de context.

TEORII DESPRE INTERVENTIE

Interventiile in sit istoric au mai multe cauze pe marginea carora am mai discutat pe
parcursul lucrarii, dar in general acestea reprezinta un set de actiuni, masuri care se iau in
privinta ameliorareii fondului construit istoric si adaptarea acestuia in conformitate cu cerintele
actuale.In linii mari vom expune modul in care arhitectul Gheorghe Curinschi-Vorona, detaliaza
in lucrarea sa Centre istorice ale oraselor, gama de interventii posibile in situri istorice, in
special in situatia in care se doreste inserarea unui nou obiect arhitectural in cadrul unui cartier

istoric. Aceasta gama este structurata in mai multe sensuri, in mai multe directii.Reconstruirea
vechiului reprezinta o metoda istoricista. In cazul in care pe locul unde a existat un fond construit
valoros, disparut in momentul de fata, se doreste construirea unei noi cladiri, care reprezinta o
copie fidela a vechiului edificiu disparut (procesul de reconstruire), conceptia contemporana
considera acest procedeu drept unul depasit, pastisa fiind dur contestata de numeroase
organisme specializate si insarcinate cu protejarea patrimoniului arhitectural si urbanistic (acesta
nu va avea valoare comemoratoare sau istorica si lipsindu-i elementele de autenticitate si
originalitate).Pastisa este considerata si situatia in care edificiul este reconstruit doar la nivelul
anvelopei, sau al fatadelor, iar interiorul fiind structurat intr-o maniera moderna, deci si acest este
nerecomandat.Aceasta din urma situatie nu trebuie confundata cu reconversia, care conserva un
edificiu istoric al carui exterior reprezinta o marturie clara a perioadei istorice in care a fost
construit si prin schimbarea functiunii atribuite initial, interiorul sa capete un aspect modern.Un
alt caz il reprezinta situatia in care pe locul unde a existat un edificiu valoros din punct de vedere
arhitectural, sau istoric, se doreste construirea unei cladiri, al carei volum, in linii mari si scara sa
aminteasca de obiectul arhitectural disparut, fiind caracterizata de o arhitectura moderna in cazul
tratarii fatadelor si a planurilor si prin folosirea de mijloace de constructie moderne. De
mentionat ca aceastaarhitectura moderna este dictata de o serie de reguli indicate de PUZ-ul
zonei, spre exemplu de raportul de plin/gol al fatadei noului edificiu.Aceasta metoda de
construire este acceptata daca noua constructie nu va agresa nici prin volumetrie si nici prin
cromatica fatadelor, iar materialele si tehnicile de construire sunt cele dictate de normele dictate
de legislatia nationala si internationala in acest domeniu.De la tratarea neutra sau moderna a
noului edificiu construit pe locul in care candva se afla un obiect de arhitectura valoros, se poate
ajunge intr-o situatie extrema, in care noua constructie, desi se afla intr-un sit protejat nu tine
seama de arhitectura constructiei careia ii ia locul, iar intre aceasta si mediul ambient apare un
contrast puternic.Dar atata timp cat aceasta interventie contrastanta nu este agresiva, adica din
punct de vedere urbanistic este corecta si nu determina anularea sau diminuarea calitatilor si
valorilor sitului istoric, profesorul Gh. Curinschi Vorona nu contrazice neaparat aceasta practica.
Se limiteaza in a-si spune opinia in legatura cu doua cladiri de la Venetia (cladirea BauerGrunwoldsi cea a societatii Italia Lloyd Triestino Adriatica) care dupa parerea sa creeaza
contraste nefavorabile cu mediul ambient.
(Curinschi Vorona, Centre istorice ale oraselor, pag 118-124)
Tot in lucrarea Centre istorice ale oraselor, Curinschi Vorona comenteaza posibilele
cazuri in care un obiect de arhitectura se poate insera in textura unui centru istoric, fara a implica
inlocuirea unei cladiri vechi si nici intentia de a construi peste amplasamentul unui fost
monument istoric, azi disparut. Astfel el indica urmatoarele tipuri de rezolvare arhitectural
urbanistica.Un prim caz luat in calcul il reprezinta construirea unui volum nou, realizat in
asemenea maniera stilistica incat sa imite arhitectura cladirilor invecinate, ale ansamblului
istoric, procedeu de edificare dezaprobat de autor, datorita faptului ca aceste cladiri pot induce
in eroare, existand posibilitatea de a fi confundate cu monumente istorice veritabile.

(Curinschi Vorona, Centre istorice ale oraselor, pag 118-124)

Intradevar, in cazul prezentat mai sus, pentru a evita confuzia, inducerea in eroare prin
construirea unei cladiri folosind o arhitectura specifica altei perioade istorice si implicit a elimina
riscul sporit de a realiza o lucrare cu o valoare cel putin indoielnica, care determina efecte
defavorabile asupra sitului , se recomanda o interventie cu o arhitectura proprie momentului
construirii, avand trasaturi care o diferentiaza net de fondul construit existent (scara obiectului si
plastica sa nu copieze existentul). Acesta poate sa preia pe fatada, de exemplu, ritmul de plin/gol,
sau sa continuie/sugereze continuarea cornisei cladirilor invecinate. Un alt aspect important il
reprezinta tehnica de constructie. Aceasta trebuie sa adopte materiale diferite, care sa contureze
clar delimitarea dintre noua cladire construita si cele din jur. Cladirea noua ca volum, ca scara si
ca plastica, tinde sa se armonizeze cu celelalte componente ale ansamblului (strada, piata)
(Curinschi Vorona, Centre istorice ale oraselor, pag 118-124)
Aceasta perspectiva asupra procesului de edificare intr-un sit istoric imi pare cea mai
favorabila, deoarece noua cladire nu reprezinta un element contrastant, ci se integreaza, devenind
complementara zonei existente si totodata contribuie la punerea in valoare a zonei respective.In
conditiile in care noul volum, prin scara si modul in care este tratat, stabileste o imagine
contrastanta prin alaturarea lui la fondul construit istoric, efectul rezultat este unul riscant, care
va da nastere multor dezbateri pro sau contra.Pe langa destule insertii contrastante care pot servi
drept exemplu negativ, practica arhitecturala scoate la iveala si exemple favorabile in cadrul
spatiului arhitectural romanesc si anume Hotelul Aro din Brasov. Aici arhitectul Horia Creanga
insereaza in tesutul medieval brasovean, o constructie net diferita din punct de vedere al
volumului, a scarii obiectului si tratatii arhitecturale, dar care este privita unanim drept o
interventie menita sa valorifice zona respectiva.

Astfel concluzionam ca orice interventie intr-un sit istoric, indiferent de scara, de

elemente stilistice sau de tehnica folosita la construire, trebuie sa se realizeze cu o grija deosebita
pentru a elimina riscul de alterare a valorilor sitului istoric si din potriva, insertia respectiva
trebuie sa contribuie la evidentierea valorilor culturale, artistice si educationale ale cadrului
istoric.
NECESITATEA INTERVENTIEI

In principiu, obiectivul interventiei poate fi structurat pe trei directii principale de actiune

propuse de catre Donald Appleyard si reluate de arhitectul Sergiu Nistor in lucrarea sa de
doctorat intitulata Operatiuni complexe de reabilitare a patrimoniului arhitectural al zonelor si
centrelor istorice Prima directio o reprezinta operatiuni al caror obiect principal este
reabilitarea economica a centrului istoric, cea de-a doua, operatiuni in care reabilitarea sociala
a centrului istoric este primordiala si operatiunile conservationiste.
Sergiu Nistor Operatiuni complexe de reabilitare a patrimoniului arhitectural al
zonelor si centrelor istorice, pag 111
In cadrul oricarei situatii urbane exista spatii diferite intre ele. Acest fapt le confera
spatiilor particularitate, le scoate din anonimat, redand spatiului urban dinamicitatea.Plecand de
la premiza conform careia locul, spatiul este golit de semnificatii, de simboluri, daca elementele
din acel loc sunt dispersate, distruse, anulate, atuci acestea vor conduce la fragmentarea spatiului
care le integreaza. Aici intervine rolul arhitectului modern, care are obligatia de a revaloriza
spatiul, de a pune in lumina calitatile zonei respective prin metodele dictate de practica
arhitecturala, rezultand intregirea formei urbane. Forma urbana se afla intr-o continua
transformare, intr-o continua desavarsire. De la primele sale cristalizari, ea trece prin serii intregi
de transformari care, la un moment dat au finalitate. Incepand cu acest punct de finalitate, de
desavarsire, pot sa reinceapa procese noi de transformare, transformare care se realizeaza sub
presiunea diversilor factori care ii impun acest lucru. Diferentierea spatiala reprezinta principiul
de baza care ne indreptateste sa intervenim cu elemente de natura noua in cadrul unui spatiu
urban de tip istoric, spatiu care a cunoscut finalitatea, dar doar de moment, la sfarsitul secolului
al XIX-lea sau in perioada interbelica, deoarece chiar daca acel spatiu este desavarsit el trebuie
adaptat la viata contemporana; desigur prin respectarea regulilor de interventie pentru acea
zona.In primul rand, trebuie tinut cont de faptul ca spatiul sau obiectul de arhitectura asupra
caruia trebuie intervenit in scopul reabilitarii sale trebuie protejat. Un procedeu important de
conservare il reprezinta metoda selectiei topice, sau care mai este numita si legea evolutiei prin
selectie.Ansamblu istoric este produsul unei astfel de selectii topice, deoarece forma in care ni se
releva el astazi este o rezultanta a proceselor care au survenit asupra sa in diverse etape istorice,
iar aceste procese au ca scop desavarsirea spatiului.Luam spre exemple Piata San Marco din
Venetia, care in forma sa actuala este o rezultanta a procesului descris mai sus. Constructiile care

compun piata nu apartin aceluiasi moment istoric, dupa cum nu toate constructiile care s-au
realizat pe parcursul timpului in acel spatiu exista si astazi. Acest ansamblu s-a format in
aproximativ 800 de ani prin alaturare armonioasa de constructii cu stiluri diferite. Vincenzzo
Scamozzi, Mauro Coducci, Antonio Pizzo, Giovanni si Bartolomeo Buon sunt arhitectii ce
intervin prin cladiri care poarta am prenta proprie stilului fiecaruia. Practic in urma procesului de
selectie topica s-a realizat acest ansamblu, astazi recunoscut unanim pentru valorile sale.Selectia
topica este cea care ne indreptateste sa intervenim in ansamblurile istorice, cu conditia de a-i reda
unitate spatiului. Aceasta are loc numai in urma existentei unor goluri care afecteaza in mod
negativ spatiul sau in cazul inlocuirii unor cladiri fara valoare, parazitare, care de asemenea nu
participa la unitatea ansamblului, dimpotriva o elimina.Procesul de demolare are de asemenea un
rol important in realizarea unitatii spatiale intr-un ansamblu istoric, deoarece cu timpul, pe langa
constructiile cu o valoare incontestabila si-au facut aparitia si cladiri parazitare, de o valoare
discutabiala.Motivele care determina interventia prin demolare sunt numeroase: inutilitatea,
invechirea, disfunctionalitatea, neadaptarea, incomodarea , lipsa de confort, dorinta de
modernizare, lipsa respunsurilor la noile cerinte, etc.Demolarea s-a exercitat pe tot parcursul
istoriei, iar modul in care aceasta s-a produs a facut sa fie vazuta ca cealalta fata a construirii,
drept opusul construirii, desi termenii a demolasi a pastra sunt bine relationati si reprezinta
parti esentiale ale procesului de edificare.Relatia demolare-conservare. Demolarea este o practica
la care recurge orice societate. Este o forma de adaptare, de supravietuire, dar si de pastrare, de
conservare deoarece punerea in valoare a unui edificiu valoros si semnificativ pentru o anumita
perioada istorica prin demolarea constructiilor sale invecinate care se afla intr-o avansata stare de
degradare (doar cladirile nevalorease). Avem al indemana exemplele configuratiilor oraselor
vechi in care locuitorii lor au stiut sa continuie orasul generatiilor anterioare, prin inlocuirea unor
straturi cu unele noi.

EFECTE REZULTATE. IMPACTUL INTERVENTIEI.

Arhitectura are puterea de a schimba societatea. O forma construita este o urma

permanenta in mediul inconjurator, de aceea este importanta analiza felului in care ea intra in
relatie si dialogheaza cu datele sitului si cu rezidentii ce il ocupa si activeaza, cu modul lor de
perceptie.Astfel edificarea uniu nou obiect arhitectural influienteaza zona in care este
implementat, creeaza un impact puternic in fond aceasta este si motivatia unui demers in acest
sens.In functie de intentia arhitectului, experienta acestuia si nivelul studiului zonei respective,
noul obiect arhitectural inserat intra intr-o anumita relatie cu mediul, relatie care poate varia intre
neutralitate, indiferenta, complementaritate, sau contrast (agresiune).Privitor la relatiile de
neutralitate si indiferenta daca nu sunt percepute drept ostile sitului in care se afla, dar si datorita
calitatilor estetice, nu putem afirma ca sunt neaparat corecte, deoarece ele nu isi indeplinesc rolul

pentru care au fost concepute si anume de a valorifica zona. Acestea doar inlocuiesc golul, nu
neaparat il si umplu.
Principiul insertiei contemporane neutre este depasit () este de preferat o
insertie cu personalitate, cu o relatie corecta cu situl, care va intari valoarea
culturala a grupului .
Hanna Derer.
Complementaritatea pare a se constitui drept procedeul optim, chiar daca de cele mai
multe ori se realizeaza prin contrast. Acest concept de interventie, in contrast, implica o serie
de riscuri prin alterarea spatiului care urmeaza a fi revalorificat. Cand ai un spatiu gol si il
umpli, nu inseamna ca ai eliminat acel gol. Poti umple spatiul si crea mai mult gol decat ar fi
avut neconstruind deloc. (Daniel Libeskind).

INTERVENTIA IN SIT PROTEJAT IN BUCURESTI

Luand nastere intr-un moment prielnic, intr-un spatiu propice dezvoltarii, Bucurestiul
ajunge astazi o metropola plina de contradictii. Evolutia sa are loc prin acumulare de straturi
reprezentative pentru fiecare generatie. Inserarea de noi constructii in cadrul construit vechi era
una dintre cele mai frecvente cerinte adresate mediului arhitectural in prerioada timpurie de
inflorire a orasului. In aceaste perioada de inceput nu existau reguli sau constrangeri, notiuni de
relatie intre vechi si nou, ci doar dorinta de acumulare, de dezvoltare a intregului. In Bucurestiul
actual problematica interventiilor in spatii protejate este complexa. Istoria tulbure a acestui oras a
produs de-a lungul timpului transformari dezastroase si abateri majore de la evolutia naturala a
fondului construit. Perioada comunista prin interventiile aberante si megalomanice a curmat
dezvoltarea fireasca si a produs efecte negative majore.Chiar daca in ziua de azi avem numeroase
legi, reguli, supraveghere atenta, punere sub control a interventiilor in situri protejate, totusi nu
trebuie neglijata natura umana, deoarece cladirile sunt concepute pentru a devervi nevoilor
umane. O prea stricta limitare a modului de edificare, duce la scaderea interesului pentru
investitiile facute in zone protejate, deoarece ceea ce urmareste in primul rand beneficiarul il
reprezinta profitul.Astfel, ideal este realizarea unui echilibru intre dezvoltarea economica, dar si
protejarea si conservarea arhitecturala a zonei respective.Pentru a putea interveni este esential sa
intelegem evolutia orasului pe parcursul istoriei, sa cunoastem modul in care a aparut nevoia de a
proteja aceste spatii.

CONTEXTUL EUROPEAN IN PRIVINTA INTERVENTIEI

Interventia in sit istoric protejat reprezinta o practica des intalnita in Europa de inceput
de secol XXI si are ca scop ameliorarea calitatii vietii, fapt ce implica si ameliorarea fondului
construit. Ca si extensie a termenului de insertie, este necesara aparitia in discursul nostru a
termenului de reabilitare. Acest termen descrie la modul general orice interventie care are drept
efect restabilirea functionalitatii fondului construit existent si reintegrarea lui in viata sociala,
prin adaptarea sa in conformitate cu noile cerinte.Astfel putem afirma ca reabilitarea nu
reprezinta neaparat doar o interventie, o actiune in sine, ci mai degraba o atitudine in raport cu
patrimoniul. Reabilitarea trebuie sa reprezinte o interventie minima asupra unui obiect
arhitectural istoric si este necesara pentru a-l pune in valoare, pentru a-i restabili prestigiul stirbit
odata cu trecerea timpului. In Europa, fenomenul de reabilitare si interventia in centre istorice a
cunoscut o dezvoltare puternica in cea de-a doua jumatate a secolului XX, ca urmare a
distrugerilor cauzate de cele doua razboaie mondiale. In aceasta perioada se urmareste
eficientizarea economica maxima a fondului construit, implicit si a fondului construit istoric,
asupra caruia se intreprind actiuni menite reabilitarii sale: restaurare, reconversie, etc. si acest
lucru se datoreaza simplului fapt ca este mai usor si mai ieftin sa se reconditioneze o cladire
existenta decat sa se construiasca de la zero.Concomitent cu aceasta perspectiva economica,
creste atentia acordata monumentelor istorice, prin extinderea de la protectia singulara, a unui
singur obiect de arhitectura considerat valoros, la intreaga lor relatie cu mediul ambient construit
sau neconstruit.
TIPURI DE INTERVENTIE

Termenii care vor fi explicati si comentati in randurile care urmeaza (renovare,

reabilitare, conversie, etc.), teoretic apartin aceleiasi familii lexicale si fac referire la acea
practica arhitecturala prin care se reda o noua utilitate, prin diverse mijloace, dar prin pastrarea
unui echilibru intre gradul de interventie si conservarea caracterului istoric, expresiei si
personalitatii cladirii si/sau spatiului respectiv.Renovarea - Ansamblu de lucrari tehnice, partiale
sau generale, executate la un sistem tehnic existent fara a-i schimba in esenta destinatia, pentru al ameliora din punct de vedere al confortului, al folosirii, al igienei sau al esteticii. Reabilitarea reprezinta o actiune ce consta in lucrari de modificare ale interiorului si/sau exteriorului unei
cladiri existente, cu sau fara modificarea volumului acesteia, conformarea cu norme de confort
(izolare fonica, termica, echiparea cu ascensor, instlatii, sisteme de securitate, etc. ).Acest termen
descrie la modul general orice interventie care are drept efect restabilirea functionalitatii fondului
construit existent si reintegrarea lui in viata sociala prin adaptarea sa in conformitate cu noile
cerinte. In urma procesului de reabilitare anumite parti ale constructiei pot suferi modificari.
Aceasta este o actiune cu un caracter mai creator, mai interventionist in raport cu restaurarea, dar

mai limitata decat renovarea, care poate presupune chiar distrugerea anumitor parti, ca apoi
acestea sa fie construite intr-o maniera diferita.Acest proces proces mai poate fi definit drept o
procedura care vizeaza repunerea in drepturi a unui obiect de patrimoniu arhitectural sau
urbanistic, care mult timp a fost desconsiderat.Restructurare urbana reprezinta un ansamblu de
lucrari ale caror finalitate consta in reorganizarea sau reamenajarea unui amsamblu devenit
neadaptat. In general, restructurarea urbana se efectueaza printr-o succesiune de operatii locale,
la scara de ansamblu, de cartier.Revitalizarea actiunie ce consta in rezolvarea unor probleme
aflate in zone urbane sensibile, care se confrunta cu dificultati speciale. Presupune atragerea de
activitati economice, culturale, educationale, etc., constituirea unor dotari sociale de interes
public precum si echiparea edilitara corespunzatoare.Reconstructia se refera la actiunea de a
construi din nou, pe baze noi sau vechi, intr-o maniera contemporana sau specifica vremii
construirii initiale a obiectului de arhitectura ce se doreste reedificat.Conversia reprezinta
schimbarea funciunii in cazul unei constructii existente, in vederea adoptarii acesteia la nevoile
societatii actuale, pastrand vechea carcasa spatiala. Introducerea unei noi functiuni intr-o cladire
veche.Desi conversia se plaseaza intr-o zona conceptuala controversata, datorita rezultatelor
neobisnuite (fabrici si hangare care devin muzee, biserici sunt transformate in restaurante sau in
locuinte), numeroase procese de conversia considerate un succes ne arata ca formele si
materialele utilizate in trecut sunt valabile si astazi in conditiile in care sunt adaptate
corespunzator functiunilor din prezent.Restaurarea urbanistica este definita de Gh. Curinschi
Vorona drept fiind disciplina de granita intre restaurarea monumentelor si sistematizare, ramura
a stiintei restaurarilor si caz particular al renovarii urbane, atunci cand obiect al acesteia devin
centre, cartiere sau orase istorice si a aparut ca un raspuns, o atitudine a omenirii in fata
distrugerilor aduse patrimoniului istoric de cele doua razboaie mondiale.
Curinschi Vorona, Gheorghe Restaurare Urbanistica, Arhitectura, nr 4, 1976, pag 10-12.

BIBLIOGRAFIE

1) Cantacuzinino, Serban, Re-architecture: old buildings, new uses, New York, Abbeville
Press, 1989.
2) Choay, Francoise, Alegoria patrimoniului, Bucuresti, Simetria, 1998.
3) Curinschi-Vorona, Gheorghe, Centre istorice ale oraselor, Bucuresti, Editura Tehnica, 1967.
4) Curinschi-Vorona, Gheorghe, Raportul dintre vechi si nou. Tema majora a arhitecturii
contemporane, Bucuresti, Arhitectura, nr. 4/1976.

5) Merlin, Pierre / Choay, Francoise, Dictionnaire de lurbanism et de lamenagement de

territoire
5) Curinschi-Vorona, Gheorghe Arhitectura Urbanism Restaurare, Bucuresti, Editura Tehnica.
6) Nistor, Sergiu,Protectia si conservarea monumentelor istorice- note curs, Bucuresti,
U.A.U.I.M.
6) Simons Henri, Recommandations pour les projets darchitecture dans le centre historique,
Bruxelles, 1999.