Classroom Leadership

In perioada instruirii mele elementare in AMI, in 1994, erau una sau doua seminarii
plus niste discutii pe tema "organizarea clasei". In instruirea pentru clasele primare care a
urmat imediat, subiectul era presarat cu anecdote pe toata intinderea seminariilor noastre. Din
ambele cursuri am ramas cu impresia lipsei de dificultate in organizarea clasei; prezentarea
materialelor urma sa fie subiectul meu de concentrare.
Dar in acele prime zile emotionante in propria mea clasa, am descoperit ca
organizarea/administrarea clasei era un precursor necesar functionarii mediului Montessori
despre cate am auzit si citit atatea. De atunci, am aflat ca profesori instruiti Montessori devin
atat de frustrati si descurajati pana la Craciunul primului lor an, incat recurg la abordari nonMontessori sau incheie pur si simplu renuntand.
Dupa un total de 13 ani ca si profesor si director, am descoperit ca nu toate abilitatile
de organizare a clasei pot fi invatate academic. Nu e de mirare ca cei care predau nu pot
prescrie exact ce sa faci. La fel ca in sfatuirea unui parinte in ce priveste plansul bebelusului,
raspunsul incepe cu "Depinde ..." In cele din urma, trebuie sa incepi cu propria ta inteligenta
emotionala: compasiunea, respectul si disciplina ta interioara. Profesorul-individ transmite
acestea copilului prin modelarea lor, cuvinte bine alese si un simt puternic al responsabilitatii.
Un cuvant care descrie mai bine organizarea clasei ar fi conducerea clasei. Profesorul
Montessori trebuie sa devina un lider eficient. Modul aparent magic in care elevii lucreaza si
interactioneaza in armonie, fara interventia profesorului, este un tel care nu se atinge fara o
perioada intensa de conducere adulta.
Cum facem asta exact? Cele mai precise raspunsuri pot fi gasite la antrenori AMI
dedicati, cand, o data la trei ani, vin sa ne observe si sa ne sfatuiasca. In efortul de a scoate
in evidenta aceste observatii, am notat trei abilitati pe care le-am dobandit in cursul
experientei mele de predare. Cred ca fiecare e esential pentru o conducere de succes a
clasei.
1. Preia conducerea
Cand am inceput sa predau la grupa 3-6 ani in anul 1995, urmaream cu groaza cum un
grup de opt copii de patru ani ravaseau ca o furtuna sala mea de clasa pregatita cu
minutiozitate. Ii deranjau pe elevii care incercau sa se concentreze sa lucreze, distrugeau
materiale, chicoteau nonsalant si se indepartau de mine cand incercam sa ii opresc. In fiecare
seara, reprimand lacrimi de frustrare, ii treceam in revista evenimentele zilei mamei mele,
Paula Polk Lillard, cerandu-i sfatul.
Urmandu-i sugestiile ei, am dezvoltat gradual o atitudine de autoritate, indeplinind un
rol pentru care eram complet nepregatita. Nu imi statea in caracter sa spun altora ce sa faca,
fie ei si copii de patru ani, si nu imi places deloc. Dar din cei 30 de ani de experienta in

predarea Montessori, mama a insistat ca tocmai asta este esential sa fac. Ea m-a ajutat sa
inteleg ca e nedrept sa abandonezi copiii in voia capriciilor lor si sa permit ca pacea si
concentrarea altora sa fie incalcata. Am inceput sa inteleg ca, in rolul de adult prezent, eu
trebuia sa fiu paznicul momentelor pretioase de concentrare. Un conducator puternic, asta ma convins mama ca au copiii nevoie.
Paula mi-a sugerat modalitati prin care sa imi afirm autoritatea fara a ameninta copiii
sau a-i provoca intr-o batalie pentru putere. Ea m-a incurajat sa atrag atentia fiecarui copil la
detalii.
De exemplu, o fetita incapatanat de trei ani raspundea invariabil "Nu!" de fiecare data
ce ii dadeam optiuni sau cand incercam sa ii sugerez sa ia un material sa lucreze. Paula m-a
sfatuit ca atunci cand ii dadeam mana cu fetita sa o salut de bunvenit, sa o privesc direct in
ochi si sa ii spun "Buna dimineata, Sally! Hai sa gasim un sort" intr-o maniera placuta dar
definitiv. Apoi trebuia ca eu sa o urmez sau sa o conduc la sort si sa incep sa ii atrag atentia
la fiecare punct de interes in actiunea de imbracare a sortului: "Sa vedem unde e nasturele ...
Ah, l-ai gasit! Acum sa vedem unde e gaica, este o gaica pe bretea?" Si asa mai departe,
intalnind fiecare rezistenta atragand-o mai adanc in activitate, la limbajul partilor sau al
pasilor, despre directia in care ne deplasam, felul in care ridicam tava si asa mai departe.
Majoritatea acestor detalli sunt in albumele noastre, dar cand suntem pusi fata in fata cu
realitatea provocatoare a unui copil iute si istet, ne simtim ca pe mare. Putem uita ca, in timp
ce prezentam un material, sa scoatem in evidenta aceste detalii intr-un mod interesant.
Legand copilul de detalii il eliberam de lupta pentru putere si ii implicam in activitate. Inainte
ca fetita Sally de trei ani sa isi dea seama ce i se intampla, ea stergea masa. Ba mai mult, o
facea cu o atitudine de atentie la miscarile ei, la obiecte si la secventa actiunilor. Modelul
pentru aceasta atitudine i-a fost oferit cu mult inainte ca tava sa fie asezata pe masa si
inceperea prezentarii formale.
2. Poarta masti diferite
Unul din copiii mei, un baietel de trei ani, deranja un coleg dupa altul pana cand l-am
condus de mana si l-am asezat langa mine. El si-a dat jos papucii, s-a intins peste materialele
cu care eu lucram si se zvarcolea langa mine. La primele mele tentative de fermitate cu acest
copil (dupa indemnurile mamei mele) pur si simplu m-am cutremurat de emotie. Ma simteam
tulburata si necrutatoare. Stiam ca ceilalti copii simteau asta. Ma straduiam sa inteleg cum sa
echilibrez paradoxul de a fi severa cat era necesar in timp ce imi mentin o atitudine vesela in
clasa. In al doilea an de predare am progresat realizand ca era important sa tratez fiecare
copil ca pe un individ, si ca raspunsurile mele ofera informatie valoroasa.
De exemplu, imediat dupa ce am vorbit foarte ferm cu un copil care a facut ceva
inacceptabil, m-am intors cu un zambet pe buze spre alt copil care venea sa puna o intrebare.

Astfel, copiii au invatat ca raspunsurile mele nu imi reflecta dispozitia sau o emotie de
moment. Era important sa nu imi transfer reactia provocata de un copil interactiunii mele cu
alt copil. Asa au invatat copiii ca profesorul lor este demn de incredere.
Am descoperit ca in timp ce copiii provocau diferite reactii in mine, fiecare interactiune poate fi
in acelasi timp incurajatoare. Ca sa fiu eficienta trebuia sa fiu in primul rand autentica si sa
nutresc speranta sincera si dorinte de bine pentru fiecare copil. Dedesubtul fiecarei
interactiuni, in special a uneia ferme, scopul final al inimii mele era sa ajut copilul. In acest fel,
copiii simteau grija si dragostea mea chiar si atunci cand eram ferma. Mi-am adus aminte de
un mesaj important auzit de la doi din profesorii mei AMI, Hildegard Solzbacher si Maria
Teresa Vidales: abordeaza fiecare moment in cadru Montessori ca un nou inceput, o noua
reincepere pentru copil. Incerc sa imi tin mintea in prezent astfel incat nici unui copil nu i se
ataseaza o eticheta.
Copiii difera nu numai in comportament de la un moment la altul, dar si in
temperament. In timp ce un copil tanjeste dupa ghidare constanta si puternica, altul era hiper
sensibil la cea mai mica incruntare sau un ton rece al vocii. De aceea, nu voi face o "afisare
publica" din adresarea mea ferma unui copil. Imi mentin vocea joasa si tratez interactiunea ca
privata vorbind doar sa fiu auzita la lungimea bratului meu in timp ce mentin contactul privirii.
Copiii foarte sensibili care observa ca profesorul e respectuos cu toti copiii, chiar si cand e
ferm, sunt mult mai putin probabil a deveni zbuciumati emotional.
Cultivarea acestei abilitati de a raspunde specific la comportament si temperament
individual poate lua timp. Lucrand consistent, cei mai multi profesori gasesc ca un ton vesel si
plin de compasiune devine normal. Pe masura ce devin eficienti in a inspira schimbarea in
comportamentul elevului, devine mai usor. Ei ar putea ajunge sa realizeze ca clasa isi
continua activitatea independent in pace fara prezenta lor pentru cateva momente.
3. Ramai conectat chiar si de la distanta
Una din frustrarile mele ca profesor era cand, in timp ce ofeream o prezentare,
aruncam o privire in clasa si observam comportament nedorit, si stiam ca nu era ideal sa imi
parasesc locul sa il adresez. Stiam ca a tipa "hei! Nu iti lovi colegul in cap cu mopul!" nu era o
idee grozava. Intr-un tarziu am incercat o tehnica foarte valoroasa: sa soptesc numele
copilului sa ii atrag atentia. Aceasta era respectuos si nu deranja alti elevi care se concentrau.
Soptitul putea fi mai usor detectabil de la distanta decat vocea normala. Totusi e nevoie sa
exersam din cand in cand, sa imi descifreze copiii soptitul din zumzetul clasei.
De exemplu, din cand in cand ma aproprii de un copil spunand-i "Ti-am soptit numele
de acolo dar cred ca nu m-ai auzit. Haide sa exersam. Eu merg inapoi in partea opusa a
camerei si cand ma auzi ca iti soptesc numele, te rog sa te uiti la mine." Adesea rostesc un
"multumesc" de indata ce copilul ma priveste. Adesea copiii imi ofera un zambet care imi

incalzeste inima. De obicei, am observat ca atunci cand copilul se uita la mine, pot sa ii atrag
atentia la propriul comportament printr-o expresie faciala sau gesturi din maini. Soptind
numele unui copil si apoi incruntandu-ma sau dand din cap incet dadea rezultate mai bune
decat o intreaga conversatie.
Ce imi place cel mai mult la tehnica soptitului numelui copilului ca sa obtin contactul
privirii este faptul ca e rapid si copilul poate raspunde imediat continuandu-si lucrul sau
schimbandu-si tonul. Aceasta comunicare era posibila fara ca eu sau elevul sa isi paraseasca
locul de lucru. Si mai important, soptitul de la distanta creeaza o conexiune invizibila intre noi.
Intretin ideea de a ajuta copilul sa ramana angajat in activitatea lui. Eu eram legatura activa
intre copil si mediul lui. Cu timpul, auto-cunoasterea copilului a inceput sa preia rolul acestor
legaturi invizibile. Interventia mea a devenit inutila cea mai mare parte a timpului.
Cand reflectez asupra anilor petrecuti in clasa, imi dau seama ca aceste trei abilitati
descoperite au fost cele care m-au conectat la copii intr-un mod semnificativ si eficient. In cele
din urma am vazut punctul de sosire pe care Montessori l-a intuit a fi posibil in clasa:
frumoasa priveliste a copiilor creand o atmosfera linistita cu lucru respectuos, sustinut, vesel,
ca si cand adultul nu ar fi de fata. Cu Montessori putem deveni lideri care intr-adevar urmeaza
copilul. Speranta mea este ca profesorii in primul lor an vor pune in aplicare aceste si alte
sugestii oferite de profesorii-consultanti AMI si de colegi profesori, continuand sa incerce.
Oferirea consistenta de model de comportament si adanca incredere in filosofia Montessori
va va conduce catre scop.
Paula Lillard Preschlack este director al scolii Forest Bluff in Lake Bluff, Illinois. A urmat
instruirea AMI si experienta de predare pentru grupele de varsta 3-6 ani si 6-12 ani., precum
si experienta de consultanta pentru bebelusi. Paula a condus timp de opt ani, impreuna cu
sora sa Lynn Lillard Jessen si mama lor Paula Polk Lillard, programul Parinte Copil pentru
mame cu bebelusi si copii mici.