Sunteți pe pagina 1din 9

Psihlogia sportivului

- MORGAN , psihologia sportului este o ştiinţă cec studiază fundamentele psihologice ale
activităţii sportive
- Psihologia Sportului este o ştiinţă ce studiază comportamentele legate de sport şi
activitatea sportivă (TUTKO)
- Mihai Epuran, Psihologia Sportului studiază fenomenele psihice şi comportamentul
acelora care practică sportul, o activitate orientată spre performanţă, spre depăşirea proprie, a
adversarului sau a naturii
- Analiza definiţiilor sugerează că şi în psihologia sportului există trecerea de la
introspecţionism la behaviorism ş.a.m.d ajungând până la definiţii de tip sintetic integrativ ce fac
referire la elementele interne, comportamente şi la activităţi integrate într-o structură coerentă
- În 1996 Federaţia Europeană de psihologie a Sportului a oferit următoarea definiţie:
Psihologia Sportului este interesată de bazele psihologice, procesele şi consecinţele psihologice
ale unei persoane sau ale unui grup într-un context de activitate sportivă
• atenţia cercetătorilor se îndreaptă spre mai multe dimensiuni ( cognitiv, afectiv-
motivaţional, senzorio-motor)
• activitatea fizică poate fi realizată la nivel competiţional, recreaţional, recuperator,
fără ca această clasificare să reprezinte un cadru rigid
- a fost formulată următoarea întrebare „Există o psihologie a sportului sau mai multe
psihologii ale sportului?”
- M. Epuran spune că există 5 psihologii ale sportului corespunzătoare celor 5 tipuri de
activităţi corporale:
• Psihologia educaţiei fizice = studiază activităţile sportive corporale gimnice, acele
activităţi de educaţie fizică ce se desfăşoară în context şcolar
• P. jocurilor = activităţile corporale ludice, jocurile sunt considerate a fi mijloace ce
satisfac nevoile de mişcare a oamenilor fiind caracterizate de spontaneitate,
libertate, atractivitate şi dezinteres material.
• P. sportului = activităţile corporale agonistice, sunt văzute ca fiind activităţi de
competiţie şi obţinere de performanţă
• P. activităţilor recreative = abordează activităţile recreative cu funcţii de
divertisment, refacere
• P. activităţilor compensatorii = vizează activităţile de recuperare şi compensare a
capacităţilor fizice, psihice, sociale ale persoanei indiferent de contextul în care ele
au fost afectate
- în ceea ce priveşte relaţie teoretic-aplicativ se face distincţia între o teorie a sportului
teoretică şi psihologia sportului aplicată
- în funcţie de relaţia dintre general şi specific, o psihologie a sportului generală indiferent
de ramură sportivă, una specifică ale cărei cunoştinţe sunt valabile într-o anumită ramură de
sport.

1
- în funcţie de tipul de abordare a psihologie sportului i se atribuie diverse sarcini:
a. pentru psihologia sportului aplicată sunt citate următoarele sarcini:
a.1. tehnici de psihoterapie aplicată în sport
a.2. consilierea sportivă
a.3. reabilitarea injuriilor
a.4. prevenţia violenţelor publice la manifestările sportive
a.5. controlul atenţiei şi al concentrării
a.6. optimizarea formei sportive
b. Psihologia sportului teoretică
b.1. dezvoltarea de teorii, metodologii, principii, legi în domeniului
sportului
Criteriul de analiză Psihologia sportului de Psihologia sportului de mare
performanţă performanţă
Atitudinea filozofică a Atitudinea umanistă, de Atitudinea este umanistă dură,
factorilor de decizie rezolvare a problemelor se rezolvă probleme personale
personale, şcolare, numai în măsura în care ar
profesionale, familiare duce la creşterea performanţei
demersul Este un demers de optimizare Este un demers de maximizare
de pregătire psihică de pregătire psihică punctuală
pragmatică ad-hoc, praxiologică
Obiective Se referă la performanţe de Performanţe maxime
nivel mediu şi superior
Percepţia referitoare la sport Sportivul este un om normal Sportivul este un om
„paranormal” (personalitate
accentuată) riguros selectat
Managementul activităţii Aici este pedagogie centrată Este pedotehnic cu orientare
pe om pe obiective sau performanţă
Starea sportivului Sportivii au probleme de Au probleme de adaptare la
dinamică a personalităţii şi solicitările limite, adaptare la
integrare socială sine şi ambianţă sportivă
Cine lucrează cu ei Cu ei pot lucra psihologi Cu ei lucrează psihologi
sportivi şi antrenori cu sportivi cu experienţă practică
pregătire psihologică în sport şi în psihologia clinică

2
Curs 2 12.10.2007
Istoria psihologiei sportului în România
Apariţia psihologiei sportului în România este influenţată de următoarele variabile:
a. de dezvoltarea şcolii române de psihologie
b. apariţia şi evoluţia învăţământului superior de educaţie fizică, în 1922 în planurile de
învăţământ ale Institutului de Educaţie fizică apărea o disciplină numită psihologia
experimentală promovată de Gheorghe Zapan.
c. Evoluţia psihologiei sportului s-a bazat pe cercetări de tip individual
d. Instituţionalizarea psihologiei sportului s-a produs târziu, există o comise română de
psihologie a sportului în cadrul consiliului ştiinţei sportului din România. Există în Bucureşti un
institut de cercetări pentru problemele de sport.
e. profesionalizarea psihologiei sportului, în 2007 nu există o asociaţie a psihologilor
sportivi în România, nu există nicio comisie de psihologie a sportului, din punct de vedere al
formării cei care activează în psihologia sportului au următoarele trasee academice: absolvenţi de
psihologie care în timpul formării academice au optat pentru cursuri specifice (psihologia
sportului, psihoterapii) sau licenţiaţi în educaţie fizică şi sport care au a doua licenţă în psihologie
sau care au făcut un master în psihologia sportului sau cei care nu au nici un fel de formare în
psihologie.
f. Cunoştinţele împrumutate din psihologia devin mai convingătoare în mediul sportiv
Reprezentaţi ai psihologie sportive din România:
- Gheorghe Zapan, 1897-1976, el a scris „Teorii asupra jocurilor”, „Problema exerciţiului”,
„Diferenţierea psihică între sportivi şi nesportivi cu concluzii pedagogice”
- Constantin Calovreza, a abordat dintr-o perspectivă gestaltisă teme cum ar fi: „Structura
psihofizică în dansurile naţionale” , „Situaţia psihică în jocul de rugby”
- Mihai Epuran, a fost profesor între 1949-1993, este cel care a înscris România pe harta
psihologiei sportului internaţionale, membru fondator al FEPSAC, a scris „Pregătirea psihologică
a sportivului”, „Psihologia educaţiei fizice”, „Metodologia cercetării activităţii corporale”,
„Psihologia sportului de performanţă: teorii şi practică”.
- Valentina Harghidan, are cărţi despre metode de psihodiagnostic în sport
- Irina Holdevici, este cadru didactic la Titu Maiorescu şi asociat la Universitatea din
Bucureşti, a scris „Psihologia succesului”, „Autosugestie şi relaxare”, „Elemente de psihoterapie”
- Ilie Vasilescu, a fost profesor la Univ. Bucureşti, acum este în SUA, a scris
„Autodepăşirea în sport”, „Activitatea sportivă. Decizie, autoreglare, performanţă”
- Tudös Ştefan, este profesor la ANES, sccrie cărţi despre pregătirea psihologică a
sportivilor.
Modelul celor 4 A
- performanţei sportive i-au fost propuse mai multe modele printre care modul celor 4 A
propus de Mihai Epuran
- performanţa reprezintă un rezultat supramediu obţinut la o probă sportivă, orice
performanţă prezintă o conotaţie socială deoarece apare fenomenul de facilitare socială, prezenţa
alături de sportivi a altei persoane se asociază cu o optimizare a rezultatului.
- Performanţa este un model cultural, poate fi considerată performanţă şi un rezultat care să
nu se plaseze în primele 3 poziţii
- modelul afirmă că o performanţă este obţinută când sunt satisfăcute:
• Aptitudini
• Atitudini

3
• Antrenament
• Ambianţă
1. Aptitudini
- sunt sisteme operaţionale superioare dezvoltate care mijlocesc obţinerea unor performanţe
supramedii în activitatea sportivă, aptitudinea arată ce poate nu ce ştie individul
- ele pot fi: * generale: utile în orice domeniu de activitate
* specifice unui domeniu * sportive generale: echilibru, coordonare
* specifice: ele par a fi implicate într-o
anumită ramură
- iniţial au fost considerate ca dar divin , apoi s-a afirmat că sunt 100% dobândite, mai
târziu s-a afirmat că ele sunt parţial înnăscute şi dobândite, în sistemul aptitudinal nu toate
aptitudinile au acelaşi grad de încărcare genetică şi nici acelaşi grad de educabilitate. Când se
face evaluarea aptitudinală trebuie stabilite criterii ferme în funcţie de tipul de sport şi solicitările
la care este suspus sportivul.
- Aptitudinile au o dinamică proprie de dezvoltare iar diferenţele care apar între indivizi
sunt extrem de variate, în plus există posibilitatea de compensare chiar şi la nivel interaptitudinal
- În categoria aptitudinilor psihomotrice apar:
1.1 Lateralitatea
- este dată de o dominaţie funcţională a unei emisfere cerebrale care se traduce în preferinţa
utilizării unei anumite jumătăţi corporale, în cursul evoluţiei filogenetice lateralitatea este o
achiziţie târzie, fiind prezentă doar la om celelalte primate nu prezintă elemente de lateralitate
deşi studiile recente infirmă acest lucru.
- Din punct de vedere funcţional par să joacă un rol adaptativ, deşi rolul nu este clar
precizat
- Există mai multe tipuri:
• clară: persoana utilizează o anume jumătate corporală (ochi, urechi, mână, picior)
• confuză: în care persona foloseşte elemente din ambele părţi dar nu la acelaşi nivel
• contrariată: este lateralitatea ce se obţine printr-o educaţie gestuală contrară
suportului genetic
• ambidextria: persoana utilizează cu aceeaşi îndemânare elemente de la acelaşi
nivel
- are un suport genetic
- cea contrariată se obţine fie în context educaţional fie sportiv, este acompaniată de
consecinţe:
• tulburări în achiziţia scris-citit
• întârzieri la nivelul imaginii de sine
• tulburări de comportament
• minciuna, fuga
• tulburări de învăţare
- până la 6-7 ani plasticitatea emisferelor cerebrale permite schimbarea lateralităţii pentru
cazuri speciale, după 6-7 ani schimbarea lateralităţii determină consecinţele menţionate mai sus şi
persoana are nevoie de intervenţie terapeutică
- în ceea ce-i priveşte pe sportivi elementele de ambidextrie şi lateralitate contrariată
facilitează obţinerea unor performanţe şi de aceea trebuie pusă problema terapiei tulburărilor
consecutive.

4
1.2 Schema corporală
- se referă la imaginea parţială sau totală, statică sau dinamică, pe care o persoană o are
despre propriul corp în raport cu mediul înconjurător, sentimentul vag al existenţei şi posesiei
propriului corp
- schema corporală este cu 2 sau 3 cm mai mare decât în realitate, această diferenţă fiind
zona de siguranţă, mărimea acestei zone este corelată u imaginea de sine şi sentimentul de
securitate care le are persoana
- schema corporală se construieşte în ontogeneză din informaţiile auditive, tactile,
kinestezice.
- Primul semnal că schema corporală se conturează, apare în stadiul oglinzii, când copilul
îşi recunoaşte în oglindă propria figură, asta trebuie să se întâmplă cam al 8 sau 10 luni
- Performanţa sportivă e influenţată de calitatea schemei corporale, atacul adversarului,
preluarea obiectului de joc, comportamentul de după accidentare, estimarea unei distanţe, sunt
influenţate de schema corporală
- Terapia porneşte cu oglinzi, îl lăudăm sau să-şi definească propriile părţi ale corpului
mângâindu-se, îl punem să facă mulaje, îl punem să fac numite exerciţii şi să observe unde şi care
muşchi se încordează, pe perete de escaladă, sau să înoate.
1.3 Ideomotricitatea
- reprezintă o activitate motrică declanşată de o imagine, cercetările actuale au demonstrat,
prin înregistrări EEG (electroencefalograme)şi prin computer tomografic că creierul uman nu
face distincţia între o mişcare efectuată în mod real şi o mişcare imaginată
- pornind de aici s-au dezvoltat antrenamentele ideomotorii şi chiar antrenamentele mentale
- coordonarea statică şi dinamică, prima, în situaţiile în care subiectul are ochii închişi sau
în condiţii de proastă iluminare, echilibrul este determinat de impulsuri asigurate de aparatul
vestibular, impulsurile vestibulare sunt integrate la nivelul cerebelului şi nivel cerebral.
Eventualele necesităţi de redresare a poziţiei sunt asigurate prin reflexe de redresare comandate
pe cale piramidală şi extrapiramidală, de multe ori reflexele de redresare, mai ales în sport
provoacă daune mai mari decât beneficiile care le aduc, de aceea invocă tehnica, al 2-lea are
acelaşi mecanism la care se adaugă un element de dificultate legat de mişcarea în sine, participă
percepţii specializate (a verticalităţii, deplasării liniare, deplasării circulare)
1.4 Coordonarea statică
1.5 Coordonarea dinamică

2. Atitudini
- disponibilitate constantă şi organizată de a percepe lumea şi a reacţiona într-u anumit fel
la aceasta, orice atitudine se bazează pe o valoare şi se afirmă că în structura personalităţii
reprezintă latura relaţional valorică.
- Se face distincţia între 2 tipuri de atitudini:
• stări
• trăsături, acestea au o stabilitate mare şi se organizează sub forma unui sistem
atitudinal
- avem trăsături cardinale
- sunt 3 tipuri de atitudini:
2.1 Cognitive
- se exprimă în diferite procese perceptive ca stări de aşteptare şi anticipare, în pregătirea
psihologică a sportivilor trebuie să se pună accentul pe studiul adversarului pentru a

5
facilita construirea unor mijloace perceptive. Acestea permit anticiparea mişcărilor
adversarului şi oferă posibilitatea unui avantaj prin deciziile mai rapide care se iau.
- Când o schemă perceptivă e rigidă atunci apare o mare probabilitatea de eroare.
2.2 Afective
- convingeri, valori, criterii de alegere, un sportiv de mare performanţă are atitudini
rezonabile faţă de sine, ceilalţi, faţă de muncă, faţă de societate şi comunitate
- atitudinea faţă de sine, din perspectiva analizei tranzacţionale, relaţia dintre sportiv-
antrenor e construită pe modelul copil-părinte. Pe măsură ce el creşte relaţia ar trebui să evolueze
spre una de tip adult-adult dar, din păcate, stagnează la părinte-copil. Determină o imagine de
sine bună cu o atitudine de sine mai puţin favorabilă.
- Imaginea faţă de semeni, atitudini favorabile sau nefavorabile pe care sportivul le are faţă
de ceilalţi, sunt extrem de importante în sporturile de echipă, trebuie măsurată sociabilitatea faţă
de ceilalţi, atitudinea afectivă faţă de ceilalţi
- Foarte puţini au atitudini favorabile faţă de muncă, atitudinea faţă de muncă se educă, se
cultivă, modelul iniţial fiind cel parental, se utilizează modelul recompenselor faţă de muncă, nu
cel al pedepsei
- Atitudinea faţă de societate, apartenenţa la un anumit popor, o anumită comunitate.
2.3 Motorii
- montaje motorii cec asigură reacţii rapide în raport cu sarcina, acestea sunt disponibilităţi
de acţiune bazate pe anticiparea mişcărilor adversarului.
Relaţia dintre atitudini şi motive
- fiecare atitudine are în spate o structură motivaţională, fiecare atitudine generează noi
motive
- iniţial copiii care sunt implicaţi în sporturi sunt motivaţii de trebuinţe fiziologice (pentru
mişcare), de trebuinţe de afiliere şi securitate
- pe lângă acestea un rol important este jucat de trebuinţele aparţinătorilor, ei au trebuinţe
de ordin fiziologic, legate de creşterea şi dezvoltarea armonioasă, mai există trebuinţe de
securitate legat e de capacitatea copilului de a se apăra sau de afiliere.
- mai sunt trebuinţele părinţilor de stimă şi statut, realizarea sinelui prin copil de stimă şi
statut pentru părinte, de a-şi elibera o cantitate de timp liber
- pe măsură cec sportivii cresc şi apar primele rezultate apar trebuinţele de stimă şi statut şi
trebuinţe de autovalorizare, în mod ideal sportivii ar trebui să aibă trebuinţe de autorealizare
intens activate, în mod real se pot obţine performanţe sportive şi în lipsa trebuinţelor de
autorealizare.
Optimum motivaţional
- pregătirea psihologică presupune capacităţi de a percepe corect dificultatea unei sarcini şi
de a se motiva corespunzător acestei dificultăţi
- dacă dificultatea este percepută corect, apare o relaţie de echivalenţă între dificultatea
sarcinii şi intensitatea motivaţiei
- dacă dificultatea este percepută incorect, sarcina subevaluată care determină submotivare
şi eşec, de supraestimare a dificultăţii sarcinii ca elemente de supraestimare, aici poţi avea succes
cu un mare consum de energetic sau eşec prin supraantrenament.
- Motivaţia activităţii sportive este în strânsă legătură cu nivelul de aspiraţie.
- Cele mai multe studii recomandă ca nivelul de aspiraţie să se situeze puţin peste
posibilităţile de moment ale persoanei
- În pregătirea sportivilor antrenorul şi psihologul trebuie să stabilească atitudini favorabile
faţă de lucruri

6
- Un factor important al motivării este succesul
Convingerea în sine-pregătire-încredere-performanţă
- în cazul eşecurilor repetate, care nu au fost anticipate apar teama de eşec cu efecte
inhibitorii în planul performanţei, antrenorii trebuie consiliaţi să nun-şi implice sportivii în
competiţii cu adversari mult mai buni fără un montaj psihologic corespunzător.
3. Antrenamentul
- în sport a fost introdus conceptul de antrenament total, este o activitate de solicitare a
sistemului psihocomportamental al sportivului la care se adaugă şi solicitarea psihosocială în
cadrul echipelor şi grupurilor
- cele mai multe studii fac referire la calităţile motrice, psihomotrice, capacitatea de efort şi
la structuri de personalitate
- J. WEIMOCK, obiectivele antrenamentului sportiv trebuie să acopere întregul sistem
psihic al sportivului, el grupează aceste obiective în 3 mari categorii:
• psihomotorii
• cognitive
• afective
- după stabilirea obiectivelor antrenorul trebuie să aibă în vedere:
• analiza resurselor sportivului
• stabilirea strategiilor de lucru concomitent cu determinarea mijloacelor şi a
materialelor de care se dispune
• evaluarea, criteriile de evaluare, etaloanele de evoluţie, intervalul de timp la care
decide să facă evaluarea
- în concluzie antrenamentul trebuie să analizeze simultan 2 elemente:
• să organizeze sistemul de solicitări corespunzător obiectivelor naturii subiecţilor,
condiţiilor materiale existente, antrenorul trebuie să influenţeze structura de
personalitate, sportivul trebuie să devină colaborator al antrenorului dar şi (…….)
• se ajunge la un caracter bilateral al antrenamentului, trecerea de la conducere la
autoconducere, de la reglare la autoreglare, de la instruire-predare, exersare-
învăţare, manipulări secundare la disciplină autonomie.
Mecanisme de reglare dezvoltate în antrenament
- reglarea de stabilizare, menţinerea sistemului comportamental în limitele zonei de
siguranţă, asigură păstrarea nivelului de formă atins
- reglarea de optimizare, realizarea unui echilibru energetic funcţional care să-i ofere
sportivului posibilitatea de a analiza şi de a alege din mai multe alternative. Alegerea unei
alternative se face în funcţie de nivelul de aspiraţie.
- Reglarea de dezvoltare, este importantă în situaţiile imprevizibile oferite de concursuri,
oferă sportivului capacitatea de a adapta la situaţii noi prin adoptarea schemelor
comportamentale existente
Pregătirea psihică
- trebuie să aibă în vedere următoarele elemente:
• un sportiv nu e o sumă de calităţi motrice ci un sistem psihic uman, extrem de
dinamic şi variabil
• un antrenament poate fi o activitate dură, stresantă şi plictisitoare, eficienţa este
asigurată de o motivaţie corespunzătoare şi un sistem atitudinal bine structurat
• pregătirea psihologică trebuie să vizeze formarea unor atitudini precompetiţionale
şi o capacitate de autoreglare din partea sportivului

7
4. Ambianţa
- au fost exprimate 4 tipuri:
4.1. Mediul Natural
- se face distincţia între cel geografic şi mediile fiinţelor vii
- mediul geografic se referă la latitudine, longitudine, temperatură, aceste caracteristici
influenţează performanţa sportivă
- organismul uman se poate adapta cu uşurinţă la temperaturi cu ± 2ºC media de confort
4.2. Mediul material-tehnic
- tot de la echipamente, încălţăminte, susţinătoare de efort, suprafeţe de efort
4.3. Mediul Social
- rolul familiei în obţinerea performanţei, familia percepe sportul ca o profesiune
- la nivel social anumite sporturi sunt percepute ca fiind de elită (tenis, schi, înot)
- în orientarea copiilor către sport ca persoane semnificative sunt atât mama, fraţii mai mari,
prietenii cât şi profesorul de educaţie fizică.
- şcoala este importantă în sport, aici are loc selecţia primară în sport, profesorul de educaţie
fizică din şcoală este acela care observă eventualele dotări pentru sporturi anume.
4.4. Mediul sportiv, se referă la echipă sau club, acest mediu influenţează comportamentul
psihosocial, statut şi relaţia dintre sportivi, un mediu sportiv este o lume aparte cu un sistem
propriu de valori, conceptul de vedetism, cei care ajung în vârf fără să fi interiorizat această
valoare dau dovadă de comportamente dezadaptative.
- climat sportiv, ansamblul relaţiilor sociale din echipă, este rezultatul unor sinteze culturale
la care se adaugă influenţa stilului de conducere al antrenorului sau antrenorului de club,
acesta influenţează atitudinile individuale, nivelul de angajare în efort, nivelul aspiraţiilor,
stilul de muncă.

………………………………..Cursul dat de Doamna profesoară la calculator…………………

Caracteristici psihice ale concursului sportiv


- din punct de vedere psihologic un concurs sportiv trebuie văzut simultan ca o valorizare
de sine cât şi situaţie de evaluare socială, confirmare socială a performanţei, în acest context
validarea unor performanţe sportive nu se poate face decât într-un caz oficial, studiile au arătat că
în concursuri dorinţa de câştig se face prin raportarea la ceilalţi adversari şi nu prin raportare la
ceea ce sportivul ar putea să obţină
- un concurs tinde să devină stresant prin mulţimea tot mai mare de reglementări dar şi prin
specializarea publicului spectator care tinde să introducă reglementări formale
Stările afective care apar în concurs
a. Emulaţia
- un fenomen de natură psihosocială rezultat al felului în care un sportiv îşi percepe relaţiile
cu ceilalţi, sentimentul care îndeamnă la egalarea sau depăşirea celuilalt
b. Rivalitatea - concurenţă-cooperare
- WHITING defineşte rivalul persoana care concură cu o alta dorind să obţină succesul,
relaţia ereditar-dobândită ce caracterizează rivalitatea s-a crezut că acest comportament are o
predispoziţie genetică argumentându-se prin faptul că apare la copiii mici atunci când aceştia îşi
descoperă partenerii de joc şi dorinţa de a fi mai buni ca ei.
- Între rivalitate şi nevoia de afiliere există o contradicţie, ulterior s-a afirmat că

8
comportamentele de rivalitate sunt învăţate iar rivalitate a fost XXXXXX în timp ce facilitarea
socială se asociază cu optimizarea performanţei sportive atât calitativ cât şi cantitativ le
determină o creştere cantitativă.
Concurenţă Rivalitate
Comportamentele sunt motivate de nevoia de Motivaţia este asociată cu agresivitatea,
afiliere şi cea de autorealizare „a fi cel mai dominat de tendinţe de exhibiţionism „care pe
bun” care”
Sunt orientate pe un scop sau contra unui Sunt comportamente emoţionale orientate
record împotriva unei persoane sau grup
Vizează autoperfecţionarea sportivului Depăşirea adversarului
Victorie printr-o conduită superioară Victorie cu orice preţ
Apelul la un comportament moral corect Rezistenţa scăzută în acceptarea falsului,
minciunilor
Pentru obţinerea de recompense intrinseci Pentru obţinerea de performanţe extrinseci
Simte încredere în sine Trăieşte stări de anxietate şi furie
Aşteaptă acţiunile de cooperare Refuză cooperarea, apelează la violenţă
- cooperarea pare să fie determinată de o motivaţie de apartenenţă, securitate ce rezultă din
conştientizarea existenţei unui scop comun, ea creşte în momentul când este vorba de un sport de
echipă deşi se afirmă că în sporturile individuale pot fi identificate scopuri supraordonate care
integrează scopurile individuale
- grupurile de sportivi pot fi evaluate în grupuri mai scăzute de cooperare dar se atrage
atenţia că în grupurile cele mai cooperante pot fi relaţii de rivalitate (titular-rezervă)
Agresivitatea
- este adus conceptul de combativitate= atitudine activă şi constructivă care conştientizează
scopul şi organizarea comportamentului sunt dublate de atitudini pozitive cum ar fi tenacitatea,
spiritul de luptă, disponibilitatea pentru sacrificiu
- atunci când apar elemente de supraexcitare emoţională şi supramotivaţie, la care se
adaugă o anumită caracteristică temperamentală, combativitatea se transformă în agresivitate
- agresivitatea este o reacţie violentă cu o intensitate gradată de la planul mimico-gestual la
planul verbal şi în final la planul acţional, această reacţie este îndreptată aceluia care se opun
atingerii scopului
- studiile arată că reacţiile violente generează o stare de satisfacţie care este mai mare dacă
reacţia violentă este orientată împotriva unei peroane comparativ cu situaţia în care reacţia
violentă este orientată împotriva unui obiect al acelei persoane.
- Agresivitatea ca răspuns la frustraţie, este spontană, apare când opoziţia este apreciată
a fiind invocată, injustă
- Agresivitatea instrumentală, învăţată, folosită ca mijloc de intimidare a adversarului
- Agresivitatea ca tendinţă agresivă înnăscută, ţine de o caracteristică de personalitate,
teoretic poate fi controlată prin educaţie, trebuie să angrenăm persoana în situaţii de viaţă prin
care îşi descarcă agresivitatea