nr.

32

Trei poeți

Ciprian MĂCEȘARU

Radu Vancu, 4 A.M. / Cantosuri
domestice, Casa de Editură Max Blecher, 2015. Odată cu trecerea anilor,
poezia lui Vancu ajunge la o tot mai
pronunțată decantare a particulelor
dure, a acelor elemente fundamentale, dar reci, închise, care nu participă la un dialog cu cititorul. Vocea
auctorială capătă accentele unei
angoase pe deplin acoperite atât
de experiența de viață, cât și de cea
poetică, având o temperatură scăzută, necesară neutralizării pornirilor
confesive excesive. Vancu este un
poet excelent, matur, cu o stilistică
reglată îndelung, cu un background
cultural și teoretic impresionant
(lucru care se simte, dar nu deranjează). Solida sa cultură poetică este
dovedită cu prisosință și în recentul
studiu Elegie pentru uman. O critică
a modernității poetice de la Pound
la Cărtărescu (Editura Humanitas,
2016). Generația 2000 are în sfârșit
un teoretician literar de anvergură.

ISSN 2393 – 2732, ISSN-L 2393 – 2724

Cel de-al doilea volum de versuri
semnat de M. Duțescu, franceza
un avantaj (Editura Pandora M,
2014), este unul dintre preferatele mele din ultimii ani. Poezia lui
Duțescu, atât de strâns legată de
lumea contemporană, ca tot ce
scrie acest autor, nu face niciodată
paradă de emoții și totuși reușește
să impresioneze, o calitate mult căutată de tinerii poeți de azi, dar atât
de rar căpătată. Textele lui Duțescu
au o remarcabilă forță narativă, cu
ingenioase rupturi, reveniri, relaxări și apoi bruște accelerări. Ca
niște proze mascate, topite în forma unor poeme, textele sunt bine
construite, niciodată pripite, lipsite
de gratuități chiar și atunci când
aparent întâlnim banalități, autorul
stabilind de fapt tonul, atmosfera,
ritmul.

E foarte riscant să spui despre o
carte, mai ales despre una de poezie că este frumoasă. "Frumos"
este un cuvânt demonetizat, atât
de mult a fost (și este) folosit patetic și stupid, însă pentru a descrie
Puțin sub linie (Editura Cartea Românească, 2015), ca de altfel toată
poezia lui Robert Șerban, utilizarea
acestuia are sens. Autorul caută o
trăire pură e emoției, încearcă să
nu o falsifice sub straturi de analiză postoperatorie. Emoție nudă,
așadar, nu construct intelectual,
de unde nu rezultă că autorul ar fi
naiv. Șerban stăpânește arta sofisticată a simplității, lucru care, de nu
e înteles, poate provoca o impresie
greșită. Pare simplu să scrii... simplu, dar un poet care alege această
cale se descoperă în fața cititorului
infinit mai mult decât acela care
caută traseele indirecte, ocolitoare
sau de-a dreptul false către ceea ce
dorește să transmită. Robert Șerban
cerne cu înțelepciune cuvintele și
așază cu naturalețe în pagină poeme... frumoase.

3

Critica speranţei pure.
Despre „2084”
“Odată pornită, maşinăria îndoielii nu se mai opreşte”
Boualem Sansal, “2084”

Doru Căstăian
2084. Sfârşitul lumii, cel de-al şaptelea roman al algerianului Boualem
Sansal şi primul tradus în limba
română, este, o spun cu mâna pe
inimă, o carte impresionantă. Romanul, distins cu Marele Premiu
al Academiei Franceze, atrage prin
profunzimea viziunii, prin luciditatea înmărmuritoare a coşmarului
pe care-l orchestrează şi prin limpezimea cu care descrie resorturile
interne ale dictaturii, concepută de
acastă dată într-o formă teocratică.
Titlul trimite în mod evident la
1984, romanul lui George Orwell,
o trimitere care nu vine dintr-o
pedanterie gratuită, ci dintr-o opţiune asumată şi pe deplin onorată.
Povestea din 2084 continuă istoria
statului orwellian, culme a absurdului şi minciunii, pe care teocraţia
abistaneză (Abistan sau „ţara lui
Abi” este numele ţinutului distopic
al lui Sansal) trebuie să-l depăşească şi să-l includă dialectic. Principiile Abistanului, ţara dezolantă a iubirii nemărginite faţă de Yolah şi de
Trimisul său, Abi, afirmă cele trei
principii orwelliene ale Ingsoc-ului
şi le adaugă încă trei. La principiile originare 1. Războiul înseamnă
pace. 2. Libertatea înseamnă sclavie. 3. Ignoranţa înseamnă putere,
se adaugă: 4. Moartea înseamnă

4

viaţă. 5. Minciuna înseamnă adevăr.
6. Logica înseamnă absurd. Aşadar,
logica totalitară poate fi rafinată
permanent, noile principii nu sunt
redundante. În acelaşi timp, observăm că nici unul nu este specific
gândirii religioase. Deşi cartea lui
Sansal le va face o profundă plăcere
secularilor care demască potenţialul represiv şi intolerant al religiei,
mecanismele psiho-sociale pe care
autorul le descrie sunt mecanismele
generale ale fanatizării de orice tip,
iar comparaţia cu distopia ne-religioasă a lui Orwell este grăitoare. În
ciuda aparenţelor, cartea lui Sansal
este o carte despre fanatizare, supunere şi pierderea libertăţii, în care
abordarea religioasă este doar un
avatar al unui fenomen mai general.
Sansal nu face decât să repereze pericolul care ne este cel mai aproape
(şi care este, cel mai probabil, religios), dar lumea lui se poate imagina
şi fără prezenţa unui Dumnezeu.
Pentru ca o astfel de lume să existe, esenţială este adorarea lipsită de
dubii, şi nu prezenţa unui Dumnezeu. Locuitorii unei lumi distopice
au nevoie de o poveste care să le canalizeze ura şi adoraţia, indiferent
dacă obiectul urii este o divinitate,
un camarad în salopetă şi cu o istorie de ilegalist sau un apostol al ra-

sei pure. Nu în ultimul rând, cartea
este un avertisment pentru cei care
subestimează potenţialul distructiv
al năruirii iluziilor metafizice ale
umanităţii. Cu o sagacitate şi o pătrundere impresionante, Sansal ne
avertizează că, pus în faţa neantului,
confuntat cu vidul ontologic, omul
se va arunca întotdeauna în braţele
iluziei. Poate că e avertismentul cel
mai tulburător al cărţii. Va triumfa
cel care va livra o cauză, chiar dacă
o va întemeia pe iluzie, crimă şi distrugere. În lumea noastră, erodarea
credinţei e cât se poate de reală, iar
pierderea lui Dumnezeu va fi trauma viitorului prin excelenţă. Rămâne de văzut dacă omenirea va face
din această traumă impulsul creării
unei lumi mai umane sau motorul
unei recluziuni groteşti întrucât,
avertizează Sansal, cu o frază cutremurătoare, omul nu poate renunţa
la o credinţă decât adoptând o alta.
Revelaţia orwelliană primă, implicită în fiecare cută a lumii distopice, şi pe care Sansal o acceptă
cu neagră luciditate, este aceea că
totalitarismul nu este un fruct al
erorii, o îndepărtare corijabilă de
căile omeneşti, ci, dimpotrivă, el
este făcut posibil de însăşi natura
umană. Mintea omenească în care
adevărul se îmbină gemelar, inex-

SEMNAL
tricabil şi fratricid cu iluzia, foamea
de sens în detrimentul adevărului,
pulsiunea morţii, impulsul supunerii, adoraţia, tendinţa de a ucide
în numele credinţei, repulsia în
faţa vidului care face orice nihilism
neviabil, toate acestea nu sunt vicii
şi deformări ale firii omeneşti. Ele
sunt parte a naturii umane, poate
cea mai substanţială şi mai vivace
dintre toate. Teribilul secret este
simplu. Omul supus şi mizerabil
poate fi perfect fericit. Nu a existat
niciodată un totalitarism care să nu
fi reprezentat o enormă şi grotescă
punere în scenă a spiritului colaboraţionist şi confirmator. Obţinem
astfel una dintre cele mai riguroase
definiţii ale supunerii în fanatism
care face posibile totalitarismele: „supunerea faţă de ignoranţa
sanctificată ca răspuns la violenţa
intrinsecă a vidului.” Şi atunci, cum
se face că lumile închise sucombă
mereu, că întunericul nu învinge
niciodată pe deplin şi că din ultimele, improbabilele frânturi de lumină ale lumii ce dă să se închidă,
renaşte mereu o etică a normalităţii? Pentru că, şi aici începem să
întrevedem umanismul profund al
cărţii lui Sansal, există întotdeauna
cineva pentru care târgul nu e acceptabil. Pentru care sursa ultimă
a valorii şi justificarea existenţei
noastre sunt freamătul şi complexitatea vieţii, care-şi găsesc un senzual epitom în nesfârşirea pulsatilă a
mării. Pentru că există întotdeauna
cineva care nu se poate afunda în
iluzie, oricât ar vrea. Şi, în acest individ insignifiant, pierdut dinainte
şi fără niciun viitor, stă imposibilitatea închiderii. În acest ultim om
zace speranţa care, dacă trebuie, va

naşte o frontieră: „Se uitau unul la
altul cu mirare, speriaţi aproape,
începeau să înţeleagă că a descoperi
lumea însemna a pătrunde în complexitate, a simţi că univesrul e o
gaură neagră din care izvorăşte misterul, pericolul şi moartea, însemna
a descoperi că singura care exista
cu adevărat era complexitatea căreia lumea aparentă şi simplicitatea
nu-i erau decât ţinte de camuflaj. A
pricepe era, prin urmare, imposibil,
complexitatea va şti să găsească
acea simplificare extrem de atrăgătoare care să o împiedice.”
Într-adevăr, 2084 este o evanghelie
a complexităţii şi a lumii umane ce
va să vie în numele ei.

__________________
Boualem Sansal
2084. Sfârșitul lumii
Editura Humanitas Fiction, 2016

Grigore T. Popa (1892, Șurănești,
jud. Vaslui – 1948, București) a fost
medic, profesor de anatomie și decan
al Facultăților de Medicină din Iași și
București, prorector al Universității
Mihăilene din Iași, prim-epitrop al
Epitropiei Spitalului „Sf. Spiridon“ Iași,
președinte al Societății de Medici și
Naturaliști din Iași; antreprenor social,
orator; publicist, eseist, prozator, traducator; director al revistei Însemnări
ieșene; membru corespondent al Academiei Române, membru titular al Academiei de Medicină.
A descoperit și descris, împreună cu
cercetătoarea australiană Una Lucy Fielding, în 1930, sistemul port hipotalamohipofizar.
Destituit din postul de profesor, suprimat din Academie și considerat „element dușmănos“, Grigore T. Popa a
sfârșit în mod tragic, fiind victima regimului comunist, a celor împotriva cărora a luptat și pe care i-a considerat „bestii
distrugătoare de civilizație și de cultură“.
Jurnalul unui savant român în America
(Editura Filos, 2014), ediţie îngrijită
şi postfaţată de dr. Richard Constantinescu şi prefaţată de Dumitru Radu
Popa (New York), este alcătuit dintrun corpus de texte variat, însemnări ale
tânărului anatomist Grigore T. Popa,
bursier Rockefeller în Statele Unite ale
Americii (1925-1926), articole, note,
comentarii, din diverse perioade, o conferinţă radio şi câteva misive.

5

Binevenitul
Constantin PIȘTEA
Cronicarul german Paul Lindenberg
avea aproximativ 45 de ani când
ajungea pentru prima dată în România (1905). Liber-profesionist,
scria de mai bine de 20 de ani în
prestigioase gazete germane, făcuse
chiar și o călătorie în jurul lumii, și
era cunoscut pentru cronicile sale
berlineze, „Berliner Stimmungsbilder”, publicate în foileton în zeci de
reviste germane sau străine.
În 1906, după un an de documentare, apărea această biografie, în care
reuşea să surprindă profilul puternic
al regelui Carol I. Pentru scrierea
ei, a beneficiat de susţinerea regelui, lucrarea coborând foarte mult
în istoria personală a celui care, la
jumătatea secolului XIX, acceptase
aventura uluitoare de a conduce o
ţară divizată din punct de vedere politic, subdezvoltată economic şi în
pericol de a fi invadată atât de turci,
cât şi de ruşi.
Lindenberg ştia cum să abordeze
personalităţile şi cum să le pună în
valoare calităţile. Drept dovadă, biografia lui Carol I nu avea să rămână singura sa carte de acest gen. Pe
lângă memorialistică şi romane, cronicarul avea să mai scrie, printre altele, şi biografia regelui Ferdinand al
Bulgariei ori cea despre împărăteasa
Augusta Victoria, semn că se bucura
de apreciere la nivel înalt şi avea un
acces la informaţii ieşit din comun.
Carol este prezentat dintr-un unghi
extrem de favorabil (nu că ar exista

6

vreun alt unghi). Într-o perioadă în
care, din multe puncte de vedere,
România era pe buza prăpastiei, el
nu doar că a fost singurul care a acceptat „misia”, însă nu a avut nicio
ezitare. Apoi, chiar dacă a avut unele
ezitări, momente în care s-a gândit
să renunţe din pricina haosului politic de sub el, Carol apare drept „tătucul”, figura puternică fără de care
ţara nu ar fi reuşit să iasă din impas.
Dezvoltarea de pe toate planurile
(căile ferate, înzestrarea armatei,
reorganizarea învăţământului etc.),
excelentele relaţii internaţionale
şi dobândirea independenţei sunt
chestiuni în care Lindenberg apreciază că regele (mai întâi, principele)
Carol a jucat rolul decisiv.
O personalitate ireproşabilă, fără
hibe, cu o imagine puternică la nivel european, cu rude ori prieteni
la cele mai înalte porţi şi scaune,
Carol I a fost omul potrivit la locul
potrivit pentru o Românie în derivă.
Iar peste proiectele sale, urmărite
mereu cu o consecvenţă nemţească,
s-a adăugat un caracter rar, pe care
Lindenberg l-a redat fără ostentaţie,
prin câteva episoade memorabile.
De recitit proclamaţia sa către ţară,
emisă la câteva zile de la preluarea
domniei: „Români! Căldura cu care
m-aţi primit mi-a dovedit că sunt într-adevăr între voi Binevenitul. Voi
lucra necontenit spre a păstra acest
titlu. Ajutaţi-mă prin iubirea şi încrederea voastră. Nimic fără Dum-

nezeu! este deviza familiei mele.
Dumnezeu a zis: Ajută-te şi te voi
ajuta. Să ne ajutăm dară, români, şi
Dumnezeu ne va ajuta.”
Am reţinut şi modul în care, după ce
este numit principe, la prima întâlnire cu sultanul, Carol dă la o parte
jilţul care-i fusese pregătit şi se aşază
lângă sultan, ca un semnal pentru o
schimbare fundamentală în relaţiile
interstatale. La fel, în campania din
Bulgaria, când ţarul îl întreabă dacă
vrea să participe direct la lupte, Carol spune fără ezitare că acest lucru
se înţelege de la sine. Apoi, când
ţarul apreciază că ar apărea unele
dificultăţi dacă principele Carol ar
sta sub comanda unui general rus,
Carol se arată din nou hotărât replicând că pe el nu l-ar deranja să comande zece generali ruşi.
O personalitate covârşitoare, aşa
apare Carol în cartea excelentă a lui
Lindenberg. Un lider care a schimbat faţa României, de care ţara ar
avea nevoie şi astăzi, la 110 ani de la
prima ediţie a cărţii, pe care avea să
o îmbunătăţească şi să-i adauge informaţii până la anul 1914. Cum şi-a

clasic

exersat priceperea în mai multe stiluri, şi aici portretistul Lindenberg a
reuşit să redea nu doar un om uriaş,
ci şi spaţiul românesc, cu metehnele
sale. Uimitoare capacitatea de sinteză a germanului, care a schiţat figurile politice ale vremii şi tarele lor în
paralel cu fotografierea transformărilor ce au avut loc în ţară odată cu
sosirea în ţară a prinţului Carol de
Hohenzollern.
__________________
Paul Lindenberg,
Regele Carol al României,
Editura Humanitas, 2016,
ediţia a II-a, revizuită,
Traducere: Ion Nastasia

RadiRo Highlights

la Sala Radio. Dirijorii.
Dirijorul Kristjan Järvi este directorul de onoare al celei de-a treia
ediţii a Festivalului Internațional al Orchestrelor Radio – RadiRo, organizat de Radio România între 23 septembrie și 1 octombrie 2016.
Dirijor principal al Orchestrei Simfonice Radio MDR din Leipzig,
acesta o va conduce la Bucureşti pe 27 şi 28 septembrie 2016. Lui
Kristjan Järvi i se alătură, la pupitrul orchestrelor invitate la Sala Radio,
dirijori de renume ce conduc ansambluri pe mari scene din întreaga
lume. Leo Hussain, cel ce va conduce Orchestra Naţională Radio din
România pe 30 septembrie, la al doilea concert al ansamblului la RadiRo, este dirijor al unora dintre cele mai apreciate orchestre de operă
la nivel international. În prezent dirijor principal al Opéra de Rouen
Haute-Normandie, Leo Hussain a fost director muzical al Landestheater Salzburg. Cornelius Meister a fost numit dirijor-șef și director
artistic al Orchestrei Simfonice Radio din Viena, pe care o va dirija la
RadiRo pe 29 septembrie, în 2010. Nominalizat la premiile Grammy
și câștigător al Premiilor Emmy, Miguel Harth-Bedoya este în prezent
dirijor-șef al Orchestrei Simfonice
Radio NRK din Norvegia, împreună
cu care va veni, la RadiRo, pe 24 şi 25
septembrie. Cristian Măcelaru este
unul dintre cei mai reprezentativi dirijori ai generaţiei sale şi unul dintre
cei mai apreciaţi dirijori români peste hotare. Revine la pupitrul Orchestrei Naţionale
Radio din Bucureşti, cu prilejul RadiRo, pe
24 septembrie. Dirijorul Lin Daye, care se
va afla la pupitrul Orchestrei Simfonice din
Shenzen, China, pe 23 septembrie 2016, a
fost numit în septembrie 2010 Dirijor Principal al Orchestrei Simfonice din Guangzhou. În prezent este profesor asociat de dirijat la
Conservatorul de Muzică din Shanghai. Barry
Wordsworth este dirijor de onoare al BBC Concert Orchestra, pe care o va conduce la RadiRo pe
1 octombrie. Este Doctor honoris causa al
Universității din Brighton și al Universității
Central England din Birmingham și membru de onoare al Trinity College of Music
din Londra.
Amănunte pe www.radirofestival.ro.

7

Hotel Concordia
şi Primul Senat
Sorin MIRCEA
Se numea Uliţa Nemţească, iar mai
apoi Strada Germană, nume datorat
negustorilor nemţi și vienezi ce-şi
desfăceau marfa adusă din Germania şi Austria. După Războiul
de Independență (1877) a fost denumită strada Smârdan, în cinstea
victoriei armatei române împotriva
turcilor.
Este situată în capul lipscanilor
vechi, perpendicular pe aceasta,
paralelă cu fostul pod al Mogoșoaiei
(astăzi Calea Victoriei), vecină cu
strada Stavropoleos și celebra ei
biserică – fost han și biserică sau, în
timp, făcând parte, poate, din mahalaua Bălăcenilor.
La un moment dat, un imobil situat
pe această mică uliță a făcut... istorie.
Între 1853 – 1856 a avut loc Războiul Crimeii, încheiat cu înfrângerea
Rusiei, iar în anul 1856 Tratatul
de pace de la Paris. Conferința de
la Paris din anul 1858 a hotărât
prin Convenția de la Paris – actul
încheiat cu această ocazie, ca principatele să rămână entități politice
separate, având fiecare domn și
adunări proprii, să se numească
Principatele Unite ale Moldovei și
Țării Românești, singurele instituții
comune fiind Curtea de Casație
și o Comisie Centrală pentru elaborarea legilor de interes comun,

8

precum și consultarea
populației celor două
principate în privința
statutului și organizării lor. Astfel,
colonelul Alexandru Ioan Cuza a
fost ales domn al Moldovei – 5 ianuarie 1859 și al Țării Românești
– 24 ianuarie 1859. Acest fapt a
fost posibil deoarece Convenția nu
interzicea explicit alegerea aceleiași
persoane ca domn în ambele principate.
Despre frământatele negocieri între
conservatori și liberali din data de 23
ianuarie 1859, aflăm de la istoricul
Alex Mihai Stoenescu în cartea sa
Istoria loviturilor de stat în România,
vol. 1, Editura RAO, 2002, 2010:
„Între cele două tabere au urmat negocieri care s-au orientat la un moment dat spre compunerea unei noi
baze de discuții: renunțarea fiecărei
tabere la candidatul său și căutarea
unei personalități convenabile atât
pentru majoritatea conservatoare,
cât și pentru minoritatea liberală.
Cu toate că până în noaptea de 23
spre 24 ianuarie partida unionistă
munteană considera că ideea dublei
alegeri este «imposibilă» și «himerică», numele lui Cuza s-a impus
ca unică soluție, mai ales datorită
părerii comune a celor două tabere
că alegerea domnului moldovean
este o soluție pasageră, menită să

scoată Principatele din impas și să
le ferească de o intervenție străină –
politică sau militară.”
Imobilul în care s-au desfășurat negocierile la București a fost Hotelul
Concordia situat pe strada Smârdan. Acum ceva timp avea o plăcuță
la intrarea în gang. Pe aceasta era
inscripționat: „În această clădire se
afla în anii Unirii Țărilor Române
hotelul Concordia, unde în seara
zilei de 23 ianuarie 1859 s-a hotărât dubla alegere a lui Alexandru
Ioan Cuza, de către fruntașii partidei naționale, ca domn al Țării
Românești.”
Astăzi, Hotelul Concordia de pe
strada Smârdan, nr. 39, sector 3
se află pe Lista Monumentelor Istorice, poz. nr. 2048, având codul
L.M.I.: B-II-m-B-19708, datat sf.
sec. XIX și este în curs de consolidare.
În iulie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza promulga „Statutul
desvoltător al Convenţiei de la Paris” prin care se constituia Corpul
Ponderator (Senatul) întrunit în
prima sa şedinţă la data de 6 decembrie. Aceasta se întâmpla în-

tr-o casă aflată la întretăierea Căii
Şerban Vodă, fost Pod al Beilicului
cu strada Valerian Prescurea, de astăzi. Iată ce spune domnul Emanuel
Bădescu în cartea sa De toate din
vechiul București (Editura Vremea,
2013): „Locul în 1846 îi aparţinea
lui Mustakov, probabil acel Ivancea
Mustakov care deţinea hanul din
dreptul bisericii Sf. Anton ce va fi
distrus de incendiul din 1847. Pare

traseul până astăzi, câte şapte ferestre la parter şi alte şapte la subsol.
Colţul la stradă avea o singură fereastră mare, la parter. Intrarea se
făcea prin curte, de-o parte şi de alta
a scării fiind câte două ferestre la
parter şi două la subsol. (...)
Totuşi, fiind prea îndepărtată - conform dimensiunilor de atunci ale
Capitalei - şi devenită neîncăpătoare după mărirea numărului senatorilor în 1866, s-a renunţat la ea după
inaugurarea Palatului Universităţii
în 1869, în care a fost amenajată
special pentru şedinţele Senatului o
sală de la parter, pe colţul cu strada
Academiei. Acolo a funcţionat până
în decembrie 1920, când teroristul
comunist Max Goldstein a făcut

să explodeze două bombe cu ceas.
Senatul a căpătat o altă sală, peste
drum de Cişmigiu şi de Ministerul
Lucrărilor Publice, unde a funcţionat până la desfiinţarea sa de către
dictatura bolşevică la 13 iulie 1946.
La 10 februarie 1948 Strada Senatului va deveni Strada Valerian Prescurea.”
Post-scriptum: Mergând pe Calea
Șerban Vodă (fost Pod al Beilicului)
am fotografiat această casă, fiind
pasionat de Bucureștiul vechi. Dacă
domnul Emanuel Bădescu nu ar fi
publicat cartea sa, nu aș fi știut de
existența fabuloasă pe care a avut-o.
Totul este o întâmplare... fericită.
Imobilul, însă....

că acest ofiţer al armatei ţariste cu
nume bulgăresc, venit după 1830,
intenţiona să se stabilească în Bucureşti, dar după distrugerea hanului,
principala sursă de venit, a renunţat
la idee, şi-a vândut rând pe rând
proprietăţile şi a părăsit oraşul la izbucnirea războiului Crimeii.
Proprietar a ajuns un negustor de
peşte, căruia i se spunea «SperiePeşte», suficient de bogat pentru
a călători până în Ţara Sfântă. El a
ridicat pe vechea temelie o casă mai
mult triunghiulară decât rombică,
cu un cat şi subsol, având pe două
laturi, cele dinspre Podul Beilicului
şi al unei uliţe ce nu şi-a schimbat

9

Neagu Djuvara – 3 vieti, 100 de ani,
500 000 de carti, milioane de cititori
„Când a revenit din exil, nimeni nu-l mai știa. Cazul lui este unic și reprezintă cea mai surprinzătoare formă de
întoarcere din cultura română. Toți marii exilați ai României au plecat fără să se mai întoarcă. Și toți au devenit
mari în exil. Toți și-au împlinit destinul în afara țării. Nici unul nu și-a închis, întorcându-se, bucla vieții. Pe Djuvara însă destinul îl aștepta acasă. Este singurul dintre cei plecați care a cunoscut împlinirea nu în exil, ci după
revenirea din el, și asta într-o perioadă a vieții care s-a întins între 73 și 100 de ani.“
Gabriel Liiceanu
Această carte aniversară condensează
viața și opera lui Neagu Djuvara în 444
de fragmente memorabile extrase din
scrierile și spusele autorului. Fragmentele cuprind momentele-cheie ale biografiei istoricului, precum și ideile, opiniile,
obsesiile sale privind trecutul, actualitatea, lucrurile cu adevărat importante în
viață. Cititorul are la dispoziție în aceste
pagini esențialul despre Neagu Djuvara ‒
redat cu vorbele sale.

Fotografii din arhiva personală a lui Neagu Djuvara
Editura Humanitas, 2016

„Mai întâi m-a cucerit personajul Neagu Djuvara. Un ADN cu blazon de boierie sadea pe linie maternă şi ighemonikon diplomaticesc dinspre tată, plus fibra armânească la care balcanismul aburos caţaonic din vinele mele
a percutat euforic fără ezitare. Diplome sorbonarde în Istorie şi Drept. Patriotic-romantice înrolări ofiţereşti
pecetluite cu subtile misiuni politice de anvergură naţională (şi consecinţe continentale) la nici treizeci de ani.
Studii căftănite de Raymond Aron. Un exil împănat instituţional cu mult disputatele conturi prevăzător alimentate de „bietul“ Ică Antonescu, dar şi cu Cioran, Eliade, Vişoianu, Brutus Coste, Ionesco & Co. Abordări ale
istoriei la nivel de Toynbee, dublate de misiuni secrete şi comandouri paraşutate, ambiguu păstorite de spionajul
francez şi american...“
Dan C. Mihăilescu

10

fernando vallejo
Medellínul lui Pablo Escobar,
locul unde ucigașii își
binecuvântează gloanțele ca
să nu rateze ținta.
Roman clasat în primele 15
poziții în topul celor mai
bune cărți în limba spaniolă.
Din septembrie, în
librăriile din toată țara și pe
www.curteaveche.ro

Sfânta Fecioară a
ucigașilor plătiți
Carte recomandată de:

Partener monitorizare presă:

Noaptea
Literaturii
Europene
la București

Lectură și voie bună

©João Fazenda

Ediţia a V-a

Un eveniment:
Sprijinit de

Vineri, 9 septembrie 2016
Lecturi, performance-uri, muzică, proiecţii, o vorbă bună
19.00 – 23.00
m Piua Book Bar
m Cărturești Verona
Str. Dionisie Lupu 76

Str. Arthur Verona 13-15

m Spaţiul Public European

m Casa Ion Mincu (sediul OAR)

Str. Vasile Lascăr 31

Str. Arthur Verona 19

m Teatrul de Animaţie ţăndărică
Str. Gen Eremia Grigorescu 24

Afterparty
23.00
m Piua Book Bar
Teatrul ţăndărică

Piua Book Bar

Cărturești Verona

Casa Ion Mincu

Spaţiul Public European

Facebook.com/NoapteaLiteraturiiEuropene

Noaptea Literaturii
Europene
Dragi iubitori de carte,
Noaptea Literaturii Europene este un eveniment al Reţelei Institutelor Culturale Naţionale din Europa
(EUNIC), care se desfăşoară anual în mai mult de 70 de orașe din toată lumea.
Publicului de toate vârstele i se oferă în locuri publice, într-un mod artistic, acces la literatura
europeană.
EUNIC România organizează „Noaptea Literaturii Europene 2016” la a cincea ediţie.
Vă invităm la Piua Book Bar, la Cărtureşti Verona, la Casa Ion Mincu - Sediul Ordinului Arhitecţilor
din România, pe terasa Teatrului Ţăndărică sau în Spaţiul Public European pentru a afla cum au trăit
familiile turceşti în a doua jumătate a secolului XX la Istanbul, ce legături pasionale îi uneau pe scriitorii
Ingeborg Bachmann şi Paul Celan, ce citesc astăzi adolescenţii din Germania sau cum arată lumea
poveştilor fanteziste poloneze. Pătrundeţi în mirajul tinereţii şi iubirii Italiei anilor 1930, descoperiţi
chipurile scriitorilor greci prin lentila unui fotograf italian, aflaţi despre istoria dureroasă a Varşoviei din
anul 1939 sau despre istoria recentă a României de după căderea lui Ceauşescu – percepută de ochi
maghiaro-români -, comemoraţi împreună cu Spania 400 de ani de la moartea lui Miguel Cervantes sau
aflaţi cum portughezii instalează astăzi la ei acasă teama.
Desigur vrem să profităm de această ocazie şi să aducem în atenţia dumneavoastră şi lucrări actuale
româneşti, având în vedere că România a fost premiată anul acesta la European Union Prize for
Literature (EUPL). Premiul a fost obţinut de Claudiu M. Florian cu „Vârstele jocului. Strada cetăţii“,
căruia îi adresăm felicitările noastre!
La ediţia aniversară a Nopţii Literaturii Europene din acest an are loc pentru prima dată un eveniment
dedicat specialiştilor - o platformă de dialog pentru traducători şi editori.
Toţi cei care doresc să aniverseze cu noi ediţia jubiliară sunt invitaţi la afterparty, la Piua Book Bar.
Mulţumim tuturor partenerilor care ne găzduiesc și ne susţin și Ambasadei Portugaliei pentru
coordonarea proiectului.
Urăm tuturor participanţilor lectură plăcută!

Elisabeth Marinkovic
Preşedinta Cluster-ului EUNIC Romania
Atașat cultural, Directoarea Forumului Cultural Austriac

Program Noaptea Literaturii Europene / 9 septembrie 2016 / EUNIC România
Loc

Institut

19:00

Centrul Cultural Turc
„Yunus Emre“

Elias Ferkin Musuret
citește din Orhan
Pamuk, „O ciudatenie
a mintii mele”

Institutul Polonez din
București

Fundaţia Culturală
Greacă

Cărturești
Verona
Istituto Italiano di
Cultura

Casa Ion Mincu sediul Ordinului
Arhitecţilor din
România

Teatrul de
Animaţie
Ţăndărică

Spaţiul Public
European

Institutul Cultural
Român

Elias Ferkin Musuret
citește din Orhan
Pamuk, „O ciudatenie
a mintii mele”

Lari Giorgescu
& Lucian Maxim
interpretează din
Andrzej Sapkowski,
„Ultima dorinţă”

Lari Giorgescu
& Lucian Maxim
interpretează din
Szczepan Twardoch,
„Morfina”
Theaterlaboratorium
Bukarest
interpretează din
Wolfgang Herrndorf,
„O vară mișto”

Institutul Goethe

Ambasada Portugaliei
la București/Institutul
Camões

20:00

Ruxandra Maniu
citește din Ingeborg
Bachmann, Paul
Celan, „Timp al inimii.
Corespondenţă”

Forumul Cultural
Austriac

Piua Book Bar

19:30

Radu Parschivescu
citește din Rui Zink,
„Instalarea fricii”

Proiecţia expoziţiei
fotografice realizate
de Giovanni
Giovannetti „În
lumina Muzelor / Alla
luce delle Muse”.

Radu Parschivescu
citește din Rui Zink,
„Instalarea fricii”

„Literatura greacă: ieri și azi”, conferinţa
susţinută de neoelenistul Maurizio De Rosa.

Performance
Svetlana Cârstean,
Mihai Barabancea și
Cătălin Creţu

Centrul Ceh
Institutul Balassi Institutul Maghiar din
București
Istvan Teglas
citește din Miguel de
Cervantes Saavedra,
Institutul Cervantes
„Ingeniosul Hidalg
Don Quijote de la
Mancha ”
Poezie românească
contemporană, cu
Ștefan, Sorin
Reprezentanţa Comisiei Livia
Gherguţ, Radu
Europene
Niţescu și Andrei
Dosa – în lectura
autorilor.

Performence
Svetlana Cârstean și
Athena Farrokhzad
(via Skype)
Florin Iaru citește din
antologia „Coama
leului pe pernă”
Ozana Oancea
citește din György
Dragomán, „Rugul"
Istvan Teglas
citește din Miguel de
Cervantes Saavedra,
„Ingeniosul Hidalg
Don Quijote de la
Mancha ”
Festivitate de premiere a lui Claudiu
M.Florian, câștigător al Premiului pentru
Literatură al Uniunii Europene în 2016,
urmată de lectură din cartea sa, „Vârstele
jocului. Strada cetăţii”, editura Cartea
Românească, 2016. În lectura autorului.

20:30

21:00

21:30

Elias Ferkin Musuret
citește din Orhan
Pamuk, „O ciudatenie
a mintii mele”
Ruxandra Maniu
citește din Ingeborg
Bachmann, Paul
Celan, „Timp al inimii.
Corespondenţă”

22:00
Elias Ferkin Musuret
citește din Orhan
Pamuk, „O ciudatenie
a mintii mele”

Ruxandra Maniu
citește din Ingeborg
Bachmann, Paul
Celan, „Timp al inimii.
Corespondenţă”
Lari Giorgescu
& Lucian Maxim
interpretează din
Andrzej Sapkowski,
„Ultima dorinţă”

Theaterlaboratorium
Bukarest
interpretează din
Wolfgang Herrndorf,
„O vară mișto”

22:30

Ruxandra Maniu
citește din Ingeborg
Bachmann, Paul
Celan, „Timp al inimii.
Corespondenţă”
Lari Giorgescu
& Lucian Maxim
interpretează din
Szczepan Twardoch,
„Morfina”

Theaterlaboratorium
Bukarest
interpretează din
Wolfgang Herrndorf,
„O vară mișto”
Radu Parschivescu
citește din Rui Zink,
„Instalarea fricii”

Theaterlaboratorium
Bukarest
interpretează din
Wolfgang Herrndorf,
„O vară mișto”
Radu Parschivescu
citește din Rui Zink,
„Instalarea fricii”

Proiecţia interviului
cu scriitorul Makis
Tsitas, (Premiul
pentru Literatură al
Uniunii Europene,
2014)
Mara Chiriţescu
prezintă și citește
din opera lui Cesare
Pavese, „Noapte de
sărbătoare și alte
povestiri”

Proiecţia unui fragment din filmul „Prietenele" (regia Michelangelo
Antonioni, 1955)

Performance Svetlana
Cârstean, Mihai
Barabancea și Cătălin
Creţu

Lectură Svetlana
Cârstean
Florin Iaru citește din
antologia „Coama
leului pe pernă”

Florin Iaru citește din
antologia „Coama
leului pe pernă”

Florin Iaru citește din
antologia „Coama
leului pe pernă”

Ozana Oancea citește
din György Dragomán,
„Rugul”

Ozana Oancea citește
din György Dragomán,
„Rugul”

Ozana Oancea citește
din György Dragomán,
„Rugul”

Ionuţ Grama citește
din Antonio Muñoz
Molina, „În noaptea
timpului”
Festivitate de premiere a lui Claudiu
M.Florian, câștigător al Premiului pentru
Literatură al Uniunii Europene în 2016,
urmată de lectură din cartea sa, „Vârstele
jocului. Strada cetăţii”, editura Cartea
Românească, 2016. În lectura autorului.

Ionuţ Grama citește
din Antonio Muñoz
Molina, „În noaptea
timpului”

Fragmente din operele altor autori câștigători ai Premiului pentru
Literatură al Uniunii Europene în 2016, în lectura lui Silviu Geamănu,
actor la Teatrul Bulandra.
Gazda evenimentului: Bogdan Stănescu

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful